Influenta bisericeasca si politica a Constantinopolului asigura, mai ales in veacurileal XI-lea si al XII-lea inainte, unitatea cantarii prin generalizarea

aceluiasi tipic.Aceasta cantare a ajuns pana la noi cu oarecare modificari, care constau inadaptari, aranjari sau, ca sa intrebuintam o expresie consacrata de uz,"infrumusetari"; prin ele ni s-a transmis spiritul vechii cantari de la Sfantul IoanDamaschin, insa in alte forme sau compozitii, datorate melurgilor si maestrilor dinveacul al XII-lea incoace, mai ales. Elementul muzical iudaic din cantareapsalmodica a Bisericii celor dintai 3-4 veacuri se gaseste, fara indoiala, cu totulestompat in actuala cantare bisericeasca. El na disparut insa cu desavarsire.Astazi, psalmii se recita, e adevarat, intr-o lectura simpla. Vechiul recitativpsalmodic se poate deslusi totusi in executarea unor stihuri introductive, in ecteniisi in rostirea Evangheliei si Apostolului.Ceea ce atragea interesul oamenilor de aplicatie in domeniul imnurilor incepu safie de la o vreme numai cantarea, adica muzica. Pana in veacul al IX-lea, melozii,ca autori ai textului, cat si ai melodiei, dadeau atentie la amandoua acesteelemente ale imnului. Dupa veacul al IX-lea, s-a luat obiceiul de a se folosi in ceamai mare parte melodiile vechi si cunoscute pentru texte noi (imnografii). De prinveacul al Xl-lea incoace insa, adica de atunci de cand s-a incheiat codificareacartilor imnografice de ritual, compunerea de noi poezii bisericesti sau imnuriajunsese destul de rara. In schimb, preocuparile se concentrara asupra muzicii lor.Melodiile vechilor imnuri incepura a fi prelucrate de clasa noilor melurgi si musurgi.Astfel, au luat nastere asa-zisele "infrumusetari", care au dus la complicarea vechiicantari si la introducerea de influente personale si chiar straine de Biserica.Se convine totusi ca activitatea noilor muzicanti s-a aplicat aproape exclusiv laidiomele, care se pare ca de la inceput au fost compuse fara nici un ritm; prinnatura lor deci, se preteaza la amplificari si prescurtari. In ceea ce priveste insatroparele prosomice si cele din odele canoanelor, se poate zice ca ele pastreazamelodia glasurilor din timpul lui Damaschin. Cantarea aceasta fiind absolutdependenta de ritmul vechiului tropar luat ca model si de irmos, melodia lor a fostimposibil sa se piarda.Din numarul melurgilor sau al maestrilor care au excelat dupa epoca lui Damaschin,atat prin executarea si interpretarea cantarii, cat si prin compuneri de melodii, nuvom cita decat un singur nume si anume pe acela al lui Ioan Cucuzel. A trait in adoua jumatate a veacului al XII-lea, sau, dupa altii, tocmai in veacul al XV-lea siera originar din Dyrrachium (Durazzo). Inzestrat cu o voce rara, a ajuns in Scoalaimparateasca de Cantare din Constantinopol, fiind primit in corul cantaretilor de la

Sfanta Sofia, unde a inaintat pana la gradul de domestic. Ultima parte a vietii apetrecut-o ca monah la Athos.El era nu numai un cantaret extrem de talentat, ci si un cunoscator al muziciibisericesti si al legilor ei, lasand lucrari care au imprimat o anumita nota psaltichieibizantine. Intr-una din ele, intitulata Arta psaltica si semnele psaltice cu toatahironomia (miscarea cadentata a mainii = tactul) si compunerea, expune teoriacantarii; alta, pusa sub titlul Carte ce cu voia lui Dumnezeu Sfantul cuprinde toataurmarea randuielii bisericesti, cuprinde cantarile bisericesti de la Vecernie pana lasfarsitul Liturghiei, puse pe note. In compunerea unora din cantari, Cucuzel atransformat textul din proza in versuri, iar alteori a compus el insusi intregul textal troparelor.In ceea ce priveste insa cantarea propriu-zisa, melodiile lui Cucuzel se remarcaprin modulatii complicate si prin treceri de voce, fapt care l-a condus si lacomplicarea semiografiei, adica a sistemului de notatie muzicala. Precum amvazut, cel mai vechi sistem de notatie muzicala religioasa a fost cel asa-zis alscrierii ecfonetice, prin care se indica nu un ton precis, ci doar intervale. In secolulal IX-lea se ia cunostinta de noul sistem semiografic al adevaratelor neumebizantine, care reprezinta forma sub care s-a desavarsit un proces de evolutiesemiografica de mai multe secole. Dupa Cucuzel, adica de la veacul al XIIleainainte, se poate constata o noua dezvoltare a notatiei bizantine.Spiritul cantarii lui Cucuzel a dominat Biserica Bizantina pana in veacul al XIX-lea.Notatia lui cuprinzand insa prea multe semne si lasand prea mult loc interpretarii sidexteritatii personale a cantaretului, a fost nevoie sa se intreprinda inca din veaculal XVII-lea simplificarea semnelor si precizarea mai de aproape a valorii lor.Caracterul adevaratei cantari religioase bizantine se afla deja consemnat deprincipalii teoreticieni ai acestei muzici. Cel mai vechi a fost Psellos, in a douajumatate a veacului al Xl-lea, apoi Pachimere (1242-1310) si, in sfarsit, tratatulintitulat Haghiopolitis, al carui autor se zice ca se intemeiaza pe regulile fixate deSfantul Ioan Damaschin si Cosma Ierusalimiteanul. Existau, prin urmare, normele lacare trebuia sa se refere orice lucrare de indreptare in domeniul cantarii bisericestibizantine. De data aceasta, opera de perfectionare privea sistemul semiografic. Eaa fost incercata de catre preotul Valasie, nomofilaxul Bisericii celei Mari sideHrisant, patriarhul Ierusalimului.In acelasi sens al usurarii semiografiei, s-au facut sfortari in secolul al XVIII-lea, decatre protopsaltii Patriarhiei din Constantinopol Ioan si Daniil, iar mai apoi de catrePetru Peloponezianul, cunoscut la noi sub numele de Petru Lampadarie (cantaret al

II-lea al Marii Biserici). Succesul unor astfel de tendinte nu a fost insa atins pedeplin, decat abia in prima jumatate a secolului al XIX-lea, fiind opera arhiereuluiHrisant (f 1843), episcop de Durazzo, iar in urma mitropolit la Prussa, a lui GrigoreProtopsaltul zis si Levitul ( 1822) si Hurmuziu (1840), hartofilaxul Patriarhieiconstantinopolitane. Pe baza vechii notatii, ei au fixat alta mai usoara si s-au silitsa indrepte cantarile, eliminand figurile muzicii turcesti, "manelele" si "taximurile",de care se lasase influentata cantarea bisericeasca sub stapanirea otomana.Sistemul acestor din urma trei maestri a fost aprobat de Patriarhia dinConstantinopol si adoptat in toata Biserica Ortodoxa de rit bizantin. CelelalteBiserici orientale au semnele lor speciale de notatie muzicala. Ele nu fac obiectulpreocuparilor noastre.Cantarea psaltica bizantina in Tarile RomanePsaltichia bizantina a format intotdeauna sistemul de cantare in Bisericileortodoxe, care s-au gasit in legatura canonica cu Patriarhia constantinopolitana.Indeosebi, Biserica celor doua principate romanesti, Muntenia si Moldova, princonditiile istorice si legaturile cu Ortodoxia greaca, a format un teren deosebit deinflorire a psaltichiei bizantine, in diferitele faze de mai tarziu ale acestei cantari,cu progresele si cu scaderile ei. Situatia aceasta a fost remarcata chiar de calatoriortodocsi straini, ca Dorotei al Monemvasiei, insotitorul patriarhului Ieremia dinConstantinopol, in calatorie pe la noi spre sfarsitul veacului al XVI-lea, si Paul deAlep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, in veacul al XVII-lea. Cel dintailauda in notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru ca iubea si pecantareti si avea un iscusit dascal de cantari". Cel de-al doilea vorbeste cu multaadmiratie de felul in care se facea serviciul divin si se canta la Biserica Domneascadin Targoviste. De asemenea, in veacul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir facementiune in Descriptia Moldaviae despre corul cantaretilor greci de la Bisericacurtii domnesti a Moldovei.Trebuie sa mentionam insa ca, in intrebuintarea liturgica din diferitele Bisericiortodoxe nationale, psaltichia bizantina a suferit o localizare prin aplicarea noteigeniului muzical specific fiecarui neam, fara a se desfiinta, desigur, spiritul siesenta psaltichiei originale. Nota nationala in psaltichie si-a gasit loc in amanuntelesecundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele firesti de acomodarelocala a muzicii bisericesti grecesti in celelalte Biserici ortodoxe. In bisericile de lacurtile carmuitorilor, in bisericile mari si bogate din orase, la mitropolii si episcopii,se executa de obicei psaltichia tari-gradeana chiar de catre psalti greci. Lacelelalte biserici mai modeste si chiar in manastiri, cantarea bizantina era

interpretata in spiritul fiecarei natiuni. Asa s-a petrecut lucrul in primul rand intarile slave de la sud (Serbia si Bulgaria). Cu aceasta particularitate slava s-ageneralizat psaltichia si in bisericile romanesti, pe timpul cat a durat la noi ritulslav in biserica.Ea este cunoscuta sub numele de cantare bulgara sau sarbeasca. In ea s-au topit siaccentele specifice simtirii romanesti, ajungand astfel la noi felul de cantarebisericeasca traditionala. Ea a rasunat chiar in bisericile curtilor domnesti,alternativ cu psaltichia in limba greaca; uneori, in limba romana (mai degraba inlimba slava) si in strana stanga, raspunzand cantarii grecesti din strana dreapta,cum se petrecea lucrul la Targoviste, dupa insemnarile diaconului Paul din Alep;alteori insa, chiar in strana dreapta in limba slavona, cum stateau lucrurile lainceputul veacului al XVIII-lea la Curtea moldoveneasca, dupa informatiile date deDimitrie Cantemir.Paralel deci cu psaltichia bizantina in limba greaca, de la bisericile paturii mairidicate, continua traditional in restul Principatelor Romane o cantare bisericeascatrecuta, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizata in gustul popularromanesc. In bisericile mici si chiar de prin unele sate, doar Heruvicul, Axionul,Sfinte Dumnezeule etc. se cantau in greceste, dupa ce aceasta influenta s-ainscaunat la noi. In veacul al XVIII-lea insa, vechea cantare bisericeasca zisabulgara sau sarbeasca incepu sa rasune si in limba romana. Accentele si turnura eisupravietuiesc pana astazi intr-un anumit fel de cantare a canonului Floriilor, inmelodiile "Marimurilor" de la polieleu si in cantecele populare de stea (Trei crai,Nunta din Cana Galileii, In Vitleem S-a nascut Hristos, O, diece prea invatate etc).Adevarata adaptare insa a psaltichiei la firea cantarii bisericesti a romanilor dinMuntenia si Moldova este o opera realizata la inceputul veacului al XIX-lea, inprimul rand de catre ieromonahul Macarie de la Mitropolia din Bucuresti. Cele treilucrari ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul si Teoreticonul, tiparite la Viena inanul 1822, precum si Utrenierul, imprimat la Bucuresti in anul 1827, au ramasnormative pentru cantarea bisericeasca din Biserica Ortodoxa Romana. La baza lorsta metoda cea noua a reformei psaltichiei bizantine de la inceputul veacului alXIlX-lea. Dupa chiar marturia lui Macarie, trecerea cantarilor in limba romana si inspiritul ei au incercat-o inainte de el ieromonahul Arsenie de la Cozia siprotopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucuresti. S-au izbit insa de intrigilereprezentantilor curentului grec de la noi. Macarie a avut insa sprijinulmitropolitilor Dionisie Lupu in Muntenia si Veniamin Costache in

Moldova.Manastirea Neamt, unde Macarie a mers sa initieze pe calugari cu noul sistem de

cantare, a ajuns al treilea centru de romanizare a psaltichiei bizantine.Directia inaugurata de Macarie a fost continuata mai ales in Moldova. Astfel,iconomul Ionita, mare ecleziarh la Mitropolia din Iasi, a tradus in romaneste pe la1837 melodiile slavelor si idiomelelor din Triod, pentru trebuintele elevilor dinseminar. Lucrarea a ramas in ma nuscris. In anul 1840, ierodiaconul NectarieFrimul, psalt la Episcopia din Husi, a asezat pe note cantarile Liturghiei. Acelasilucru l-a facut el pentru cantarile Utreniei, in anul 1846, cand era arhiereu. Celmai distins reprezentant insa din Scoala muzicala a lui Macarie a fost DimitrietSuceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iasi. Afara de imbunatatirea adusa cartilorde cantari ale lui Macarie, prin publicarea Anasta- simatarului cu Teoreticonul siIrmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat in trei pretioase volumetoate idiomelele si slavele de peste an (Manastirea Neamt, 1856), atat de apreciatepana astazi. In Muntenia, incercarea de a da pe romaneste psaltichia greceasca afost reluata de Anton Pann (1854). La inceput, in colaborare cu doi psalti greciasezati la noi (Petre Efesiul si Panaiot Enghirliul, protopsalt la mitropolie), iar maipe urma singur. El pleca de la acelasi sistem muzical iesit din reformaconstantinopolitana de la inceputul veacului al XIX-lea. Daca insa a reusit sa deacel mai bun manual de teorie psaltica, in lucrarea sa "Bazul teoretic si practic almuzicii bisericesti sau gramatica melodica", totusi nu se poate spune acelasi lucrudespre bucatile lui de psaltichie. Traduceri si prelucrari, precum spune el insusi, iarunele chiar compozitii proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilorcunoscute de el in tinerete prin Peninsula Balcanica si prin Rusia, pe unde aumblat. Ele nu au deci naturaletea cantarilor lui Macarie, in spiritul simtuluiromanesc.O impacare a acestor doua directii a fost incercata in editia Anastasimatarului siIrmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al Buzaului. Ele sunt de fapt ocompilatie, unde se poate recunoaste opera lui Macarie in Anastasimatar, iar in ceamai mare parte din Irmologhion lucrarile lui Anton Pann.Ca o continuare in directia inceputa de ieromonahul Macarie, pot fi privite sitraducerile, prelucrarile si compozitiile din a doua jumatate a veacului al XIX-lea,ale lui Stefanache Popescu, profesor de muzica bisericeasca la cele doua seminaliidin Bucuresti. In ele se vede preocuparea de adaptare a psaltichiei bizantine lafelul si gustul de cantare ale poporului roman. Bucatile lui Stefanache Popescu suntmult mai apropiate de cele ale lui Macarie. In plus, prin introducerea tactuluiindoit, el a dat cantarii un ritm mai modern, ingaduind ca imnurile sa fie cantateceva mai repede, iar nu atat de melismatic, ca mai inainte. Aceasta insemna deci o

Barbu Bucur, iar din anul 1997 am devenit asistent al su. Aceast secie pregtete viitorii profesori de muzic bizantin de care au nevoie colile de cntrei, seminariile teologice i, de curnd, tineri care doresc s formeze un grup de muzic bizantin. Durata cursurilor este de 4 ani i este complex. Sunt studiate: teoria muzicii bizantine, formele muzicale bizantine folosite n cult, cntarea bisericeasc din punct de vedere compoziional, cntarea dup modele imnologice, stiluri compoziionale, sunt studiate cri tiprite dintre cele folosite n cult, manuscrise muzicale i sunt efectuate chiar compoziii proprii folosind stilurile originale ale compozitorilor clasici de muzic bizantin.Un fapt foarte important care se ntmpl dup cderea comunismului este acela de nfiinare a multor formaii de muzic bizantin cum este i grupul din cadrul bisericii noastre, Stavropoleos, care n acest an mplinete 10 ani i care asuinut concerte n mai multe ri. Este format din studeni ai Universitii de Muzic din Bucureti, studeni ai Facultii de Teologie, elevi seminariti i clerici. Printele Iustin Marchi a fost unul dintre puinii care au sprijinit revigorarea tradiiei cntrii monodice cu ison. Un lucru extrem de important pe care l-a fcut printele Iustin a fost acela c, deschiznd o bibliotec n cadrul Aezmntului Stavropoleos, a achiziionat mai multe manuscrise i tiprituri coninnd muzic bizantin, acestea devenind una dintre sursele de unde alegem cntrile pentru concerte i pentru stran. Aadar, la Stavropoleos ncercm a readuce n cadrul slujbelor tradiia cntrii bisericeti vechi i autentice.Astzi n Romnia exist att coruri armonice mixte n special la bisericile mitropolitane, episcopale i la unele biserici de enorie, coruri armonice brbteti, care sunt destul de rare, dar i grupuri care folosesc monodia bizantin cu ison (isokratima), formate din tineri dornici de a-i nsui ct mai bine frumuseea acestei muzici i de a scoate n eviden faptul c, din vechime n Romnia s-a cntat i se cnt muzic de tradiie bizantin. Arhid. Lector Univ. Dr. Gabriel-Constantin Oprea