Capitolul 2

Cursa

Bella

La naiba!!! O să mă omoare Jacob, măcar dacă ar fi

numai Jacob, mă vor omorî toţi. Alarmă nenorocită, telefon
nenorocit, viaţă nenorocită.
Plouase toată noaptea aşa că trotuarul era aproape
inundat. Umiditatea se simţea în aer şi îmi intorcea stomacul
pe dos. Nu cred că trebuia să repet cât de mult uram ploaia.
Eram conştientă de faptul că alergam ca o bezmetică în plină
stradă udând pe toată lumea, inclusiv pe mine.
Am ajuns cu întârziere, o ştiam. Toţi se uitau la mine
ca la un OZN, nu că nu aveau de ce. Eram ca ieşită dintr-un lac
şi cu norocul meu demn de milă eram în stare. M-am apropiat
de ei şi mi-am aruncat hanoracul într-un colţ al încăperii.
Mike şi Jacob s-au apropiat de mine cu o figură
serioasă care ar fi trebuit să mă sperie, dar mie îmi venea să
râd. Nu i-am mai văzut vreodată atât de serioşi.
-Ai întârziat!a urlat Jacob la mine ridicând o
sprânceană.
Eu întârziam tot timpul deci nu trebuia să fie ceva nou.
-Am dormit prea mult. Mă schimb acum.
M-am îndreptat spre vestiarul meu personal, pentru că,
fiind singura fată de aici nu exista un vestiar pentru fete, iar
schimbatul în preajma bărbaţilor era exclus.
Jacob m-a prins de mână.
-Ce e?m-am enervat eu. Nu eram deja în destulă
întârziere?
 -Nu poţi participa, a spus scurt.
-Ştiu că am întârziat, dar ăsta nu e un motiv să nu mă
laşi să particip.
-Nu ne lasă sa te înscriem.
Atunci am înţeles. Bătrânul acela gras şi enervant din
nou. Nu mă lasă? Mai vedem.
Mi-am tras mâna dintr-a lui şi m-am îndreptat spre
chioşcul lui nenorocit pentru înscrieri.
-Vreau să mă înscriu!l-am anunţat lovind cu pumnul în
masă.
-E închis,mi-a răspuns râzând.
Mi-a trântit geamul în faţă iar eu m-am aşezat jos
furioasă, trăgându-mi casca pe cap. Nenorocit!am spus printre
mormăieli.
-Ai nevoie de ceva?m-a întrebat o voce moale în timp ce
mă imaginam spărgând geamul chişcului.
-Da, nu mă lasă să mă înscriu.

Edward
Stătea cu capul lipit de chioşc în timp ce mormăia
câteva înjurături. Am râs. Cred că trebuia să-l las în pace
bucurându-mă că era mai mică concurenţa, dar cu cât mai
mulţi cu atât mai bine.
Am bătut cu putere în geamul chioşcului şi un bătrân
mi-a deschis rămânând cu gura căscată.
-Domnule Cullen, mă bucur să vă văd. Vă pot ajuta cu
ceva?
 Se pare că tata mi-a anunţat vestea, ceea ce era destul
de enervant, dar treceam peste faza cu prezentările aşa că mie
îmi convenea.
-Aş vrea să îmi înscriu prietenul şi am arătat cu mâna
spre băiatul care stătea jos cu faţa spre mine.
-Sigur, a murmurat furios.
Eu mi-am făcut treaba aşa că l-am salutat şi am plecat.
-Mulţumesc, mi-a răspuns o voce feminină. Ce bărbat
are aşa o voce? M-am gândit că îmi imaginam toate astea.
Emmett m-a avertizat că singurătatea te înebuneşte,
dar nu l-am băgat niciodată în seamă. În primul rând, nu avea
cum să fie o fată, fetele îşi petrec timpul în saloane de
frumudeţe şi Mall-uri, nu în benzinării părăsite şi în al doilea
rând bărbaţii nu au astfel de voci, deci singura alternativă era
nebunia mea curată.

Bella

Prieten? Wow, tipul ăsta chiar mă credea bărbat şi asta

era o insultă pe care nu o accept. Cum îndrăznea să mă pună
în aceeaşi oală cu gorile alea fără pic de neuroni şi incapabile
să facă diferenţa între un drift gândit şi unul fără pic de stil. Şi
se mai mirau de ce bărbaţii distrugeau aşa uşor maşinile.
Logic, pentru că nu gândeau.
M-am hotărât să tac, pentru că nu voiam să explic, cum
că eram singura fată de aici.
M-a înscris şi eu i-am mulţumit prosteşte, fără să-mi
dau seama că vocea mea trebuia să sune ca a unei femei. M-am
înjurat mintal când mi-am dat seama de prostia pe care o
făcusem. Din fericire el nu a observat sau nu m-a auzit, oricare
era explicaţia îmi convenea de minune.
Deci el era faimosul copil al domnului Cullen, şi ce voce
avea... Bine, deja deliram. Nu am venit aici la agăţat ci ca să
câştig nişte bani, dar totuşi, voiam să-l văd cum arată, dar el
purta casca aceea nesuferită care nu mă lăsa să văd nimic, dar
aveam să fim colegi şi nu era nici o şansă să-şi ascundă faţa
atunci şi nici eu nu aveam nici o şansă să ascund faptul că sunt
fată. Am oftat... asta avea să fie o discuţie nu prea plăcută.
Am urcat în maşina mea neagră şi i-am mulţumit lui
Jacob pentru toate îmbunătăţirile. Evident că, câştigam din
moment ce aveam cel mai bun mecanic şi cel mai bun prieten.
Un Ferrari negru. Hmm... adoram maşina asta. L-am privit
cum urca într-un ... Volvo? Îşi bătea joc de mine? Tatăl lui era
şeful meu, şeful nostru, şi tot ce avea el era un Volvo? Un
Volvo argintiu mai exact.

Edward

Mi-am privit prietenul cum urca în cea mai tare

maşină de aici. Un Ferrari negru. Dar, de obicei cu cât sunt
mai bune maşinile cu atât sunt mai proşti şoferii. M-am rugat
să fie aşa şi în cazul lui şi am urcat în maşina mea, care era
cam luată peste picior. De abia aşteptam să văd ce părere mai
aveau când tot ce vor vedea va fi fumul maşinii mele.
Bineînţeles că am plecat primul, să-i întrec a fost floare
la ureche. Majoritatea erau începători şi în doar trei ture am
rămas doar patru în cursă, unul fiind prietenul meu misterios.
Se pare că nu a pierdut încă, ceea ce îmi doream, din contră,
conducea cu atât de multă precizie încât chiar mi-am făcut
griji.
Următorul e al meu! Aşa şi speram să fie. Ştiam că e cel
mai grea parte a traseului şi sunt puţini cei care pot trece de el.
Am accelerat cu mâna pe frâna de mână pregătită. Am tras de
ea cu forţă şi cu cealaltă mână ţineam strâns volanul.
 Un drift ca la carte aş putea spune, dar nu suficient de
rapid. O săgeată a trecut pe lângă mine şi m-am uitat la
norocosul începător. Era el. Pentru o clipă regretam că l-am
înscris, dar în sfârşit aveam parte de un meci pe bune.
Ferrari-ul se îndepărta tot mai mult. A accelerat. Mi se
părea o prostie. Chiar dacă era mai uşoară decât curba
precedentă, era sinucidere curată să intri cu aşa o viteză în ea.
Prima dată credeam că glumeşte, dar n-a oprit, din contră, a
accelerat. Ştiam ce va urma. O întâlnire nedorită cu peretele.

Bella
M-a întrecut. O singură secundă de neatenţie m-au
costat câştigul, dar nu aveam de gând să-l las să câştige, din
contră, voiam să-i arăt cine e şeful adevărat aici, înainte să-şi
facă iluzii.
I-am privit pe ceilalţi cum canduceau ca nebunii,
intrând unii în alţii sau lovindu-se accidental de pereţi fără să-
şi dea seama.
Dar el nu. El era bun, chiar foarte bun. Am accelerat,
dar şi el a făcut la fel. Următoarea curbă. Asta era tot ce îmi
trebuia. Nu mai verificasem traseul din cauza faptului că eram
o întârziată şi jumătate, aşa că am lăsat totul pe seama
spuselor lui Jacob, care mi-a povestit traseul să nu mă mişc ca
o fraieră fără să ştiu încotro s-o iau.
După spusele lui asta era cea mai grea. Asta era şansa
mea aşa că am accelerat şi l-am întrecut. Nu mi-am putut
stăpâni sentimentul de bucurie, dar cursa nu era terminată. Îl
subestimasem, iar acum el era pe cale să mă învingă.
Am accelerat şi mai tare, deşi ştiam că e o prostie.
Parcă îi simţeam privirea ucigătoare a lui Jacob, care era
pregătit să mă omoare dacă îndrazneam să buşesc maşina din
nou, deoarece ultima mea cursă a fost un dezastru şi m-am ales
cu două săptămâni în spital plătite de Carlisle. Asta ar trebui
să mă înveţe minte să nu mai încerc toate prostiile care îmi vin
în cap, dar 14 zile de spitalizare nu erau suficiente ca să-mi
bage minţile în cap, aşa că am apăsat cu putere pe acceleraţie
şi m-am aruncat in curbă. Îi simţeam pe toţi cum mă
urmăresc, voiau spectacol, asta aveam de gând să le dau. Nu
eram sigură de ce făceam, dar nu m-am oprit decât în
momentul în care am auzit un scârţâit de cauciucuri venite de
la maşina mea. Reuşisem!

Edward
Stăteam acolo privind ca în hipnoză maşina neagră
făcând cel mai nebunesc drift încercat vreodată. Mă aşteptam
să se răstoarne sau orice catastrofal, dar nu la asta. Poate dacă
ar fi ieşit rău ego-ul meu era mai puţin călcat în picioare.
Tata nu a minţit când a spus că are cel mai bun şofer
din lume. Mă întrebam de ce nu mi-a spus numele lui.
Mă pregăteam să ies din maşină şi să vorbesc cu el, dar
am îngheţat.
-Nu se poate...