Fiecare din noi isi are propriul destin daruit de Dumnezeu.Noi cu totii credem in acesta ipostaza.

Timpul trece si impreuna cu el noi ne realizam visele,dar si trecem scoala vietii. Scurgerea timpului il preocupa si pe marele poet,M.Eminescu. Chiar in primul tablou al Scrisorii I el foloseste motivul timpului-cel individual si cel astral,insa si motivul lunii,2 motive romantice preferate ale sale. Dupa Eminescu si alti mari scriitori timpul astral este dat de la Dumnezeu,adica ei credeau in destin,precum si noi. Creatorul la inceputul fiecarei ate,da fiecarui om o soarta.M. Eminescu sustinea ca fiecare om se naste pentru a fi fericit,dar deseori el se dezamageste. Sint deacord cu aceasta afirmatie,dar partial,de ce? Fericirea o putem gasi si in greutati fericirea doar sa credem in aceasta. Insa visele poetului se tot loveau de realitatea cruda caci soarta oamenilor chiar si a sa,a marelui geniu e dictata de timpul astral,mai marele existentei. Eminescu era preocupat mult de trecerea timpului ireversibil si-l face pe om sa creada ca nu poate schimba nimic in viata sa,insa aici el greseste. Noi sintem in stare sa ne schimbam si propriul destin,avind credinta si speranta. Insa revenind la scrisoarea poetului observam pesimismul schoppenhaurinian Poti zidi o lume-ntreaga,poti s- sfarmiorice-ai spune,/Peste toate o lopata de tarina se depune. Si din nou apare idea ca oamenii sint egali in fata mortii,tot despre aceasta egalitate se vorbeste si in partea a 5-a,insa se revine si la motivele initiale: contemplarea propriei vieti si a luminii lunii ce dezvaluie alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul adevar ca oamenii sint identici in perspectiva mortii,chiar daca au destine diferite.