Sunteți pe pagina 1din 9

Caracteristicile generale

Definirea caracteristicilor unui receptor radio se face în funcţie de


specificul acestuia. În general, receptoarele de comunicaţii au o
arhitectură de tip superheterodină. Pe lângă acestea mai există
receptoare radio folosite în războiul radioelectronic pentru
monitorizarea unor benzi largi de frecvenţe, cu o probabilitate foarte
mare de detecţie a emisiunilor radio. Aceste două tipuri foarte diferite
de receptoare vor avea şi performanţe diferite, deşi, din punct de vedere
funcţional, ele îndeplinesc aceleaşi tipuri de sarcini. În cele ce urmează
vom face referire la caracteristicile generale ale receptoarelor, printre
care se numără cele menţionate mai jos.
Gama frecvenţelor de lucru – reprezintă acea gamă de frecvenţe
în limitele căreia receptorul trebuie să îndeplinească toate cerinţele date
în lista de caracteristici.
Ecartul de frecvenţă defineşte rezoluţia pe care o oferă
dispozitivul de stabilire a frecvenţei de lucru în gama de frecvenţe pe
care o acoperă receptorul.
Stabilitatea frecvenţei determină eroarea de reglare a frecvenţei
de lucru, în orice condiţii de temperatură, altitudine, umiditate sau
stabilitate pe termen lung. Aceasta se dă, de obicei, în părţi pe milion
(ppm sau 10-6) din frecvenţa de lucru pe care dorim să o stabilim.
Sensibilitatea este dată de nivelul minim al semnalului necesar la
intrarea receptorului pentru ca la ieşire să obţinem nivelul specificat al
semnalului şi raportul (semnal+zgomot)/zgomot sau rata erorii de bit
impuse, când semnalul de la intrare este modulat la valoarea standard
specifică tipului de modulaţie cu care se lucrează. De exemplu, pentru
receptoarele radio militare, în regim vocal, pentru o modulaţie de
amplitudine se foloseşte un semnal de intrare modulat cu un semnal de
1 kHz, la un indice de modulaţie de 30%, iar valoarea raportului de
tensiuni (semnal+zgomot)/zgomot, la nivelul specificat al semnalului de
ieşire, trebuie să fie egal cu 3 (10 dB). În cazul unei modulaţii de
frecvenţă de bandă îngustă, se foloseşte un semnal de intrare modulat cu
un semnal de 1 kHz, cu deviaţie de frecvenţă nominală de 3 sau 5 kHz
(în funcţie de specificaţiile proiectantului) iar valoarea raportului de
tensiuni (semnal+zgomot)/zgomot, la nivelul specificat al semnalului de
ieşire, trebuie să fie egal cu 10 (20 dB).
Modulaţia. Această caracteristică a receptorului se referă la tipul
sau tipurile de semnale modulate pe care receptorul trebuie să le
demoduleze. Receptoarele radio software sunt receptoare multimod,
putând demodula orice tip de semnal ce se foloseşte pentru realizarea
comunicaţiilor în gama de frecvenţe în care lucrează (MA, MF, FSK
etc.).
Lărgimea de bandă a semnalului modulator. Aceasta se referă la
lărgimea benzii de bază a semnalului informaţional. Pentru aplicaţii
militare, banda de bază a semnalului vocal este definită, de regulă, între
300 şi 3.400 Hz, iar pentru radiodifuziune, pentru semnale MA - între
300 şi 4.000 Hz, iar pentru semnale MF - între 200 şi 15.000 Hz. În cazul
unor receptoare pentru transmisiuni de date, de regulă nu se specifică
banda de bază a semnalului modulator, cu excepţia cazului în care
acestea pot recepţiona şi semnale analogice.
Viteza datelor recepţionate este specificată pentru un receptor, în
măsura în care, de la acesta se doreşte nu numai demodularea
semnalului recepţionat ci şi transmiterea impulsurilor de ceas de
sincronizare pentru interfaţa de ieşire. De regulă se specifică o anumită
plajă a valorilor vitezei datelor recepţionate.
Distorsiunile. În cazul receptoarelor destinate recepţiei semnalelor
analogice, în special pentru cele de radiodifuziune cu modulaţie de
frecvenţă, distorsiunile reprezintă o caracteristică importantă, deoarece
acestea influenţează fidelitatea reproducerii informaţiei. Receptorul,
desigur nu poate reda un semnal mai bun decât cel recepţionat, dar nu
trebuie nici să-l degradeze. În condiţiile în care la intrare avem un
semnal puţin distorsionat, se pot face măsurători asupra semnalului de
la ieşire, în vederea evaluării distorsiunilor armonice sau de frecvenţă ce
apar după demodulare şi amplificare în joasă frecvenţă.
Impedanţa de ieşire este specificată în funcţie de destinaţia
receptorului. Sistemele de comunicaţii între avioane, de obicei, operează
cu o impedanţă de ieşire de 150 sau 300 ohmi, în timp ce un receptor de
radiodifuziune stereo este proiectat să funcţioneze pe o impedanţă de
ieşire de 8 ohmi. Receptoarele radio pentru transmisiuni de date pot
avea drivere cu circuite integrate la ieşire. Oricum, de la caz la caz,
trebuie specificate particularităţile privind impedanţa de ieşire a
receptorului.
Puterea de ieşire este o altă caracteristică ce variază în funcţie de
destinaţia receptorului. Receptoarele stereo performante pot avea o
putere de ieşire chiar de câteva sute de watt-i, pe când receptoarele
pentru comunicaţii radio militare nu oferă mai mult de câteva sute de
miliwatt-i, cel mult un watt, permiţând chiar distorsiuni armonice de
până la 10%.
Gama dinamică la intrare reprezintă gama dinamică a semnalelor
de radiofrecvenţă cu care poate opera un receptor, astfel încât raportul
semnal/zgomot de la ieşire să fie cât mai puţin alterat. De exemplu, la
intrarea unui receptor radio nivelul semnalului se poate mări chiar cu
100 dB peste nivelul sensibilităţii acestuia, în timp ce rata erorii de bit
maximă se menţine la valoarea de 10-3. Pe de altă parte, la receptoarele
de radiodifuziune la care semnalul de intrare poate varia rapid cu
60 ÷ 80 dB peste nivelul sensibilităţii, raportul semnal/zgomot nu se
modifică cu mai mult de 1 dB. În cazul receptoarelor radio militare,
gama dinamică a semnalelor de intrare poate depăşi uneori 140 dB.
Impedanţa de intrare de RF este, de obicei, de 50, 75 sau 300 de
ohmi, în funcţie de impedanţa liniei de transmisiune folosită pentru
interconectarea cu antena. Receptoarele de televiziune folosesc cablu
coaxial de 75 de ohmi sau linii bifilare cu impedanţa de 300 de ohmi. În
afara televiziunii se folosesc, de regulă, cabluri coaxiale de 50 de ohmi şi,
ocazional, de 90 de ohmi.
VSWR-ul la intrare (factorul de undă staţionară) este specificat în
cazul receptoarelor pentru a limita neadaptarea dintre acesta şi antenă
sau cablul de interconectare cu antena. O alternativă a acestei
caracteristici o reprezintă specificarea puterii reflectate la intrare. De
obicei, VSWR-ul admis este mai mic de 2:1, iar puterea reflectată de 10
dB. În cazul receptoarelor de bandă îngustă sau a celor cu aplicaţii
critice din punct de vedere al adaptării la intrare, VSWR-ul admis este
de 1,1:1 sau 1,2:1, iar puterea reflectată de 20 dB.
Selectivitatea liniară reprezintă un mod simplu de a evalua
răspunsul unui receptor la semnale cu frecvenţe diferite de cea pe care
el este acordat. De dorit ar fi ca acest răspuns să fie nul. Selectivitatea
specifică cu cât atenuează receptorul un semnal cu o frecvenţă aflată la
un anumit dezacord faţă de frecvenţa de lucru, în raport cu răspunsul
acestuia la un semnal cu frecvenţa egală cu frecvenţa de acord. De
exemplu, o specificaţie privind selectivitatea receptorului poate fi:
atenuarea semnalului cu frecvenţa aflată la un dezacord de ± 100 kHz
faţă de frecvenţa de acord să fie de cel puţin 60 dB. Selectivitatea liniară
a unui receptor este determinată atât de proprietăţile selective ale
traseului analogic, ce poate conţine preselectorul şi traseul de frecvenţă
intermediară, cât şi de cele ale traseului digital.
Un caz particular privind selectivitatea receptorului îl constituie
atenuarea pe canal alăturat, canal aflat la un ecart de frecvenţă specific
tipului de modulaţie a semnalului recepţionat (de exemplu, în
radiodifuziune, ± 10 kHz pentru semnale MA, ± 200 kHz pentru
semnale MF, iar în aplicaţii militare cu modulaţie de frecvenţă de bandă
îngustă ± 25 kHz). Atenuare canalului alăturat, în receptoarele radio
analogice, este asigurată în traseul de frecvenţă intermediară, utilizând
amplificatoare selective cu circuite oscilante sau filtrele trece bandă, iar
în receptoarele radio software – în traseul digital, folosind filtre digitale
cu performanţe mult superioare filtrelor analogice. Receptoarele radio
militare analogice oferă o atenuare a canalului alăturat cu cel puţin 70
dB, folosind filtre electromecanice sau cu cuarţ. În cazul receptoarelor
comerciale, din considerente de cost, filtrele utilizate (de tip LC,
piezoceramice sau cu undă acustică de suprafaţă) asigură o atenuare a
canalului alăturat între 40 şi 60 dB. În receptoarele radio software se
poate asigura uşor o atenuare de 80 dB a canalului alăturat.
Toate aceste caracteristici sunt specifice oricărui tip de receptor
radio, indiferent de arhitectura acestuia. Pentru receptoarele radio
superheterodină, datorită apariţiei canalelor suplimentare de recepţie,
se impun caracteristici suplimentare, cum ar fi atenuarea pe canalul
direct şi atenuarea pe canalul imagine. După cum am văzut în
paragraful anterior, aceste caracteristici sunt asigurate de circuitele
selective dispuse înaintea mixerului (adică în preselector) şi prin
alegerea corespunzătoare a metodei de recepţie şi a valorii frecvenţei
intermediare. De exemplu, în receptoarele radio militare analogice
pentru gama HF se foloseşte dubla schimbare de frecvenţă şi metoda de
recepţie infradină la prima schimbare de frecvenţă (la receptorul R2500
f i1 = 100,2 MHz, iar f i 2 = 200 kHz), asigurându-se astfel o atenuare de
cel puţin 80 dB atât pe ambele canale suplimentare de recepţie, cât şi pe
canalele alăturate. În receptoarele radio software ale staţiilor Harris,
această metodă de recepţie a fost extinsă şi la gama VHF, folosindu-se o
primă frecvenţă intermediară de 140,4 MHz, iar cea de a doua frecvenţă
intermediară, pe care se face şi eşantionarea, este de 240 kHz.
Receptoarele radio comerciale nu oferă atenuări aşa de mari pe
canalele suplimentare de recepţie, deoarece s-ar complica, în mod
nejustificat pentru radiodifuziune, arhitectura acestora şi ar creşte
preţul de cost. De fapt, cu o frecvenţă intermediară de 455 kHz pentru
receptoarele MA, canalul imagine cade chiar în gama frecvenţelor de
lucru a receptorului, fapt pentru care este absolut necesară utilizarea
unui preselector de bandă îngustă, reacordabil în gamă.
7.3.2 Factori ce limitează performanţele receptorului

În orice tip de receptor există anumiţi factori care limitează


abilitatea receptorului de a selecta un anumit semnal pentru al
demodula. Astfel, în unele aplicaţii, puterea zgomotelor de la intrarea
receptorului limitează utilizarea acestuia. Chiar în condiţiile în care
receptorul a fost bine proiectat, cu un factor de zgomot şi o bandă de
trecere minimizate, precum şi un demodulator ce lucrează cât mai
aproape de perfecţiune, este posibil ca acesta să nu poată lucra la
parametrii scontaţi. În acest caz este necesară creşterea puterii radiate
la emisie, o atenuare mai mică în mediul de propagare sau o antenă de
recepţie cu un câştig mai mare (sau toate acestea la un loc.). În
continuare vom menţiona unii dintre factorii care limitează
performanţele unui receptor radio.
Factorul de zgomot al receptorului FR , reprezintă măsura puterii
totale a zgomotelor de la intrarea sa şi ne arată de câte ori se
înrăutăţeşte raportul semnal/zgomot la trecerea semnalului prin traseul
liniar de recepţie. Receptoarele actuale au un factor de zgomot de până
la 10 dB la frecvenţa maximă de lucru. Receptoarele pentru comunicaţii
prin satelit folosesc, de obicei, amplificatoare cu zgomot redus, cu o
temperatură echivalentă de zgomot mai mică de 100K, ceea ce înseamnă
un factor de zgomot de 10 ⋅ log(1 + 100 290) = 1,29 dB, care este excelent.
Acest lucru ne conduce la concluzia că limitarea performanţelor
receptoarelor actuale de către factorul de zgomot şi temperatura
echivalentă de zgomot este nesemnificativă.
Câştigul receptorului. Nivelurile foarte mici ale semnalelor de la
intrarea receptorului impun ca acesta să realizeze amplificări de semnal
cu un factor foarte mare. În mod obişnuit, receptoarele actuale asigură
5 7
amplificări în tensiune între 10 şi 10 . Fără un câştig aşa de mare
semnalul de ieşire nu ar fi utilizabil nici în cazul receptoarelor analogice
nici în cazul celor digitale. Acest lucru impune adesea folosirea unei
arhitecturi de receptor superheterodină cu două schimbări de frecvenţă.
Pentru o funcţionare cât mai stabilă a etajelor preselectorului şi o
liniaritate ridicată a mixerului în raport cu semnalul util, este de dorit
ca amplificarea în tensiune să se asigure, în principal, în traseul de
frecvenţă intermediară, care prezintă şi avantajul că lucrează pe o
frecvenţă fixă.
Stabilitatea în funcţionare. Performanţele legate de câştig şi
stabilitate nu pot fi tratate decât împreună. Practica ne demonstrează că
inginerii ce lucrează în proiectarea circuitelor electronice îşi consumă
majoritatea timpului încercând două lucruri:
1. să împiedice amplificatoarele să oscileze;
2. să determine oscilatoarele să oscileze.
De fapt, acest lucru este demonstrat şi de teorie. Din condiţia de
β ⋅ A ≥ 1
amorsare a oscilaţiilor , rezultă că, pe măsură ce amplificarea A
creşte, factorul de reacţie β necesar obţinerii oscilaţiilor este mai mic.
Una din cauzele care înrăutăţeşte sensibilitatea receptorului o
constituie nivelul relativ mic al oscilaţiilor parazite interne. Acestea nu
sunt percepute de receptor în prezenţa unui semnal de intrare cu nivel
mare, dar ele pot deveni mai mari decât semnalul util atunci când acesta
are un nivel scăzut. Uneori, această problemă este accentuată de
sistemul de reglare automată a amplificării, care, pentru a compensa
nivelul mic al semnalului util creşte câştigul receptorului. În aceste
condiţii etajele de amplificare ale acestuia pot intra foarte uşor în regim
de autooscilaţie. Soluţia constă în reducerea oscilaţiilor parazite folosind
sisteme de ecranare şi de filtrare a tensiunilor de alimentare a etajelor
funcţionale ale receptorului şi asigurarea unui câştig suficient pentru a
obţine nivelul minim necesar la intrarea demodulatorului sau a
convertorului analog digital, pentru a putea extrage informaţia utilă cu
fidelitate dorită.
Performanţele demodulatorului limitează fidelitatea de
reproducere a informaţie conţinute în semnalul recepţionat. Pentru
fiecare tip de modulaţie este necesar un anumit tip de demodulator - în
cazul receptoarelor analogice, respectiv, un anumit algoritm de
demodulare - în cazul receptoarelor radio software. Aceste
performanţele se referă la:
1. nivelul minim necesar al raportului semnal/zgomot la intrarea
în demodulator, astfel încât la ieşire să putem obţine raportul
minim al raportului semnal/zgomot necesar recunoaşterii
informaţiei din zgomot (acelaşi lucru este valabil şi pentru
receptoarele ale căror performanţe sunt exprimate prin
raportul (energie pe bit)/(densitatea puterii de zgomot), iar la
ieşire prin rata erorii de bit);
2. gradul de apropiere a performanţelor demodulatorului de cele
ale unui demodulator ideal;
3. câştigul de procesare specific fiecărui tip de modulaţie.
Aproape toate demodulatoarele necesită un raport semnal/zgomot
la intrare de cel puţin 6 ÷ 10 dB pentru o funcţionare corectă şi asigură
la ieşire un raport semnal/zgomot cu 1 până la 3 dB mai mic decât un
demodulator ideal.
Lărgimea benzii de trecere a unui receptor reprezintă unul din
factorii principali care determină sensibilitatea sa, deoarece puterea
zgomotelor la intrare este direct proporţională cu banda eficace de
zgomot şi deci, implicit direct proporţională cu banda de trecere. Din
această cauză, pentru receptoarele de bandă largă utilizate în războiul
electronic cei doi parametri trebuie bine corelaţi, în funcţie de ceea ce se
doreşte. În cazul receptoarelor pentru semnale de bandă îngustă, banda
de trecere a receptorului BR va depinde de lărgimea de bandă a
spectrului ocupat de semnalul pe care dorim să-l recepţionăm ∆f s , dar
şi de instabilitatea de frecvenţă a liniei de legătură radio, determinată
de efectul Doppler ∆f D , instabilitatea frecvenţei emiţătorului ∆f E şi cea
a frecvenţei heterodinei receptorului ∆f R :

BR = ∆f s + 2∆f D + ∆f E + ∆f R . (7.9)

Răspunsurile false. Orice receptor poate avea răspunsuri false,


datorate altor semnale decât cele pentru care a fost proiectat. Cea mai
bună configuraţie de receptor radio, cea superheterodină, este şi cea mai
vulnerabilă la răspunsuri false, aşa după cum se poate observa şi din
modelul funcţional al acestuia, prezentat în fig. 7.15.
Fig. 7.15 Modelul funcţional al receptorului
Acest model pune în evidenţă modul în care semnalul util E s este
perturbat, pe de o parte, de zgomotele totale E z 0 ce acţionează la intrare
receptorului, în banda de trecere a acestuia BR , iar pe de altă parte de
perturbaţiile ce ajung în banda ocupată de semnalul util prin diferite
canale suplimentare de recepţie.
Liniaritatea receptorului. În unele cazuri răspunsurile false ale
unui receptor, aşa cum se poate constata şi din fig. , sunt cauzate de
comportamentul neliniar al etajelor sale, ceea ce determină apariţia
unor canale neliniare suplimentare de recepţie. Componentele spectrale
noi determinate de distorsiunile datorate blocării E nb , modulaţiei
E
încrucişate E nmî , intermodulaţiilor de orice ordin E n11 , E n 21 , ..., nijk ,
care apar din cauza unor semnale sau perturbaţii puternice ce se găsesc
B
în banda de trecere a preselectorului p şi care ajung în banda ocupată
de semnalul util, determină o înrăutăţire a calităţii recepţiei acestuia.
Calitatea recepţiei semnalului util poate fi înrăutăţită şi de efectele
neliniare parametrice care conduc la conversia inversă a zgomotelor
heterodinei E zinv , sub acţiunea perturbaţiilor din banda de trecere a
preselectorului. Rezultă că liniaritate receptorului constituie o
caracteristică foarte importantă a acestuia.
Pe lângă cele menţionate mai sus, între caracteristicile unui
receptor radio pot fi incluse şi alte specificaţii, cum ar fi cele privind
siguranţa în funcţionare (rata defectelor, timpul mediu de funcţionare),
gama temperaturilor de lucru, compatibilitatea electromagnetică cu alte
mijloace de comunicaţii, greutatea, dimensiunile etc.