Sunteți pe pagina 1din 9

Distorsiunile de intermodulaţie

Aprecierea liniarităţii receptorului folosind metodele menţionate mai


sus se face cu un singur semnal de test, ceea ce nu întotdeauna este elocvent,
îndeosebi în cazul unor receptoare cu preselector de bandă largă, situaţie în
care neliniaritatea etajelor receptorului poate conduce la apariţia unor
componente spectrale noi, rezultate în urma unor combinaţii între
fundamentalele sau armonicele componentelor din spectru de bază. În acest
caz aprecierea liniarităţii se face cu ajutorul produselor de intermodulaţie
de orice ordin, de forma:

f = sf1 + lf 2 + qf 3 + ... (8.42)

unde s, l, q, ... sunt numere întregi, pozitive sau negative. Aceste produse se
obţin în condiţiile în care la intrarea receptorului se aplică un semnal de test
poliarmonic, ce conţine oscilaţii a căror frecvenţe sunt numere prime între
ele:
n
u = ∑ U mi cos 2πf i t (8.43)
1

Prin ordinul produselor de intermodulaţie vom înţelege valoarea


sumei modulului coeficienţilor tuturor frecvenţelor ce se combină în
procesul de intermodulaţie:
N = s + l + q +... (8.44)

Efectele produselor de intermodulaţie se micşorează pe măsură ce


ordinul acestora creşte. Din aceste considerente, precum şi pentru
comoditatea realizării măsurătorilor în procesul de evaluare a proprietăţilor
neliniare ale receptorului privind intermodulaţiile, ne vom limita doar la cele
de ordinul doi, ce presupune combinaţii de forma ω1 ± ω2 şi la cele de
ordinul trei de forma 2ω1 ± ω2 (fig. 8). Testarea, în acest caz, presupune
utilizarea unui semnal de intrare biarmonic (două semnale de amplitudini
egale şi frecvenţe diferite, prime între ele):

vi = cos ω1t + cos ω2t (8.45)

Dintre toate combinaţiile de frecvenţe posibile, vom lua în considerare


numai pe acelea care determină componente spectrale ce ajung în banda de
trecere a receptorului prin unul din canalele de recepţie ale acestuia. Astfel,
cea mai mare acţiune perturbatoare o vor avea produsele de intermodulaţie
de tipul:

f1 ± f 2 = f 0 ± ∆f 2 , f1 ± f 2 = f c.sp. ± ∆f 2 , (8.46)

2 f1 ± f 2 = f 0 ± ∆f 2 , 2 f1 ± f 2 = f c.sp. ± ∆f 2 , (8.47)

unde ∆f - banda de trecere a receptorului, f 0 - frecvenţa semnalului util, pe


care este acordat receptorul, f c.sp. - frecvenţa canalelor suplimentare de
recepţie (numeric egală cu frecvenţa intermediară sau cu frecvenţa canalului
imagine).
Pentru a înţelege mai bine fenomenul, vom da câteva exemple de
perturbaţii ce pot de naştere la intermodulaţii în traseul de recepţie.
În figurile 8.10 şi 8.11 se prezintă caracteristica de frecvenţă a
receptorului, transpusă pe frecvenţa de acord a acestuia – curba 1 şi
caracteristica de frecvenţă a preselectorului – curba 2. Să presupunem că
semnalele perturbatoare cu frecvenţele f1 şi f 2 sunt dispuse simetric în
raport cu f 0 2 , la un interval de frecvenţă egal cu ∆ , adică f1 = f 0 2 − ∆ şi
f 2 = f 0 2 + ∆ (fig. 8.10 a)). În acest caz, produsul de intermodulaţie de
ordinul doi, de forma:

f1 + f 2 = f 0 2 − ∆ + f 0 2 + ∆ = f 0 (8.48)
ne va da o componentă spectrală cu frecvenţa egală cu frecvenţa de acord a
receptorului, suprapunându-se peste semnalul util.

Fig. 8.10 Apariţia intermodulaţiilor de ordinul doi

În cazul în care semnalele perturbatoare cu frecvenţele f1 şi f 2 sunt


dispuse simetric în raport cu o frecvenţă oarecare ∆' , la un interval de
frecvenţă egal cu f 0 2 , adică f1 = ∆'+ f 0 2 şi f 2 = ∆'− f 0 2 , produsul de
intermodulaţie de ordinul doi, de forma f1 − f 2 = f 0 , ne va da tot o
componentă spectrală cu frecvenţa egală cu frecvenţa de acord a
receptorului, suprapunându-se peste semnalul util (fig. 8.10 b)).
Analizând cele două cazuri de mai sus, rezultă că putem diminua
considerabil probabilitatea apariţiei intermodulaţiilor de ordinul doi, dacă
vom alege în mod corespunzător banda de trecere a preselectorului. Chiar şi
în cazul unui preselector de bandă largă, este suficient să împărţim gama
frecvenţelor de lucru în subgame suboctavice pentru a diminua produsele de
intermodulaţie de ordinul doi.

Fig. 8.11 Apariţia intermodulaţiilor de ordinul trei

Produsele de intermodulaţie de ordinul trei iau naştere, de exemplu, în


cazul în care perturbaţiile puternice au frecvenţele dispuse succesiv, la
intervale egale cu un ecart ∆ în raport cu frecvenţa semnalului util, adică
f1 = f 0 − ∆ , f 2 = f 0 − 2∆ (fig. 8.11 a)) sau f1 = f 0 + ∆ , f 2 = f 0 + 2∆ (fig.
8.11 b)), adică sunt canale alăturate succesive. În ambele situaţii vom obţine
o componentă spectrală 2 f1 − f 2 = f 0 , cu frecvenţa egală cu frecvenţa de
acord a receptorului, suprapunându-se peste semnalul util.
Rezultă că, cele mai periculoase sunt produsele de intermodulaţie de
ordinul trei, deoarece sunt determinate de semnale perturbatoare puternice,
dispuse în imediata vecinătate a semnalului util (canale alăturate), care nu
pot fi atenuate de către preselector. Singura modalitate de a reduce efectul
acestora este de a îmbunătăţi liniaritatea etajelor receptorului.
Pentru a determina produsele de intermodulaţie vom aproxima
caracteristica neliniară a receptorului cu o formă polinomială:
2 3
vieş = a1vin + a2vin + a3vin + ... (8.49)
Fig. 8.12 Testarea cu semnal biarmonic

Presupunând că semnalele de test au amplitudini şi faze iniţiale egale,


componentele de intermodulaţie de ordinul trei, de forma cos(2ω1t – ω2t) sau
3 , iar cele de ordinul doi de
cos(2ω1t + ω2t) sunt generate de termenul a3vin
termenul a2vin 2.

Pentru a caracteriza liniaritatea unui sistem cuadripolar, în acest caz,


se folosesc noţiunile:
 punct de intercepţie de ordinul 2 – IP2;
 punct de intercepţie de ordinul 3 – IP3,
a căror interpretare grafică este prezentată în figura 8.13.
Punctul de intercepţie de ordinul trei (IP3) are coordonatele
x = Q3 − G , respectiv y = Q3 şi se găseşte la intersecţia dreptei de pantă 1:1,
care caracterizează funcţionarea în regim liniar a sistemului, cu dreapta de
pantă 3:1, caracteristică produselor de ordinul trei, deoarece:

( )2 ~ (vi2 )3 ~ Pi3 ,
P3 ~ a3vi3 (8.50)
iar în dBm:
P3[ dBm] ~ 3Pi [ dBm] . (8.51)

Ecuaţia acestei drepte poate fi exprimată prin:

y − Q3
= 3, (8.52)
x − (Q3 − G )
unde x = Pin - reprezintă puterea uneia din fundamentalele semnalului de
intrare în dBm, iar y - reprezintă puterea produselor de intermodulaţie de
ordinul trei corespunzătoare, tot în dBm, la ieşirea sistemului - P3 .

Fig. 8.13 Punctele de intercepţie

În fig. 8.14 este reprezentată dependenţa puterii de ieşire pentru o


frecvenţă fundamentală a semnalului de intrare în funcţie de puterea de
intrare, considerând o pantă unitară a porţiunii liniare, precum şi modificarea
puterii produselor de intermodulaţie de ordinul trei odată cu fundamentala.
Panta acestei din urmă caracteristici va fi trei. Punctul de intercepţie de
ordinul trei se poate raporta la oricare din porţile sistemului – la poarta de
intrare – IP3in, respectiv de ieşire – IP3ies. Între cei doi parametri va exista
relaţia:

IP3ieş = IP3in + G . (8.53)


Fig. 8.13 Punctul de intercepţie de ordinul trei

În aceste condiţii, puterea produselor de intermodulaţie de ordinul trei


la ieşire, în funcţie de puterea de intrare a unui singur semnal fundamental,
de câştigul sistemului şi de punctul de intercepţie de ordinul trei la ieşire
IP3ieş (totul exprimat în dB) va fi:

P3 = 3Pin − 2 IP3ieş + 3G . (8.54)

Între puterea de la intrarea sistemului şi cea de la ieşirea sa, în


condiţiile unei funcţionări liniare, există legătura:

Pieş = Pin + G . (8.55)

Folosind această relaţie, amplitudinea produselor de intermodulaţie de


ordinul trei se poate exprima în funcţie de puterea semnalului la ieşire şi
punctul de intercepţie de ordinul trei astfel:

P3 = 3Pieş − 2 IP3ieş . (8.56)

Din cele prezentate până acum, rezultă că punctul de intercepţie de


ordinul trei este o noţiune pur teoretică, deoarece, practic nu se poate obţine
intersecţia celor două caracteristici din cauza intrării în regim de limitare a
sistemului (vezi fig. 8.13). De regulă, punctul de compresie cu un dB se află
cu aproximativ 10 dB sub punctul de intercepţie de ordinul trei. Acesta din
urmă poate fi determinat practic la o putere a semnalelor de intrare pentru
care sistemul nu a intrat încă în limitare, analizând spectrul semnalului
obţinut la ieşire în aceste condiţii (vezi fig. 8.14).

Fig. 8.14 Determinarea punctului de intercepţie de ordinul trei

Cunoscând puterea unei fundamentale şi a unui produs de


intermodulaţie de ordinul trei la ieşirea sistemului, pornind de la ultima
relaţie putem determina punctul de intercepţie de ordinul trei, raportat la
ieşire:
3 1
IP3ieş = Pieş − P3 .
2 2
Uneori, pentru determinarea punctului de intercepţie de ordinul trei se
foloseşte şi noţiunea de factor de rejecţie de ordinul trei raportat la ieşire –
RR3ies, (rejection ratio) definit ca raportul dintre puterea fundamentalei şi
puterea produselor de intermodulaţie de ordinul trei, la ieşirea sistemului. În
dBc – decibel raportat la purtătoare (în cazul nostru fundamentala), acesta
reprezintă diferenţa dintre cele două mărimi exprimate în dBm, aşa cum se
observă şi în graficul din fig. 9. Pornind de la ultima relaţie, putem scrie că:

IP3ieş = Pieş +
1
2
( ) 1
Pieş − P3 = Pieş + RR3ieş .
2
(8.57)

În mod similar putem proceda pentru a determina puterea produselor


de intermodulaţie de ordinul doi, pornim de la relaţia:
y − Q2
= 2, (8.58)
x − (Q2 − G )

unde x = Pin - reprezintă puterea uneia din fundamentalele semnalului de


intrare în dBm, iar y - reprezintă puterea produselor de intermodulaţie de
ordinul doi corespunzătoare, tot în dBm, la ieşirea sistemului - P2 . Astfel,
puterea produselor de intermodulaţie de ordinul doi, când cunoaştem
parametrul IP2ieş va fi:
P2 = 2 Pieş + IP2ieş . (8.59)

Dacă putem măsura puterea uneia din fundamentalele semnalului şi puterea


produselor de intermodulaţie de ordinul doi sau factorul de rejecţie RR2ies
corespunzător, atunci punctul de intercepţie de ordinul doi, raportat la poarta
de ieşire a sistemului va fi:

IP2ieş = 2 Pieş − P2 = Pieş + RR2ieş . (8.60)

În cazul în care sistemul analizat – receptorul – este compus din mai


mulţi cuadripoli conectaţi în cascadă, pentru care se cunosc parametrii
individuali, se poate pune problema determinării performanţelor globale ale
sistemului legate de liniaritatea sa. Punctele de intercepţie de un anumit
ordin N ale receptorului IPNR , pot fi utilizate pentru a se face o predicţie
asupra fidelităţii reproducerii informaţiei într-o situaţie electromagnetică
particulară. În fig. se prezintă un receptor ce conţine n etaje, fiecare etaj fiind
caracterizat prin intermediul câştigului Gi [ dB ] şi al punctelor de intercepţie
de ordinul N – IPNi . Fiecare etaj din lanţul de recepţie are un impact
particular asupra distorsiunilor totale ale receptorului sau egal, dacă circuitul
individual nu adaugă distorsiuni proprii la acestea.

Fig. 8.15 Determinarea punctelor de intercepţie


Punctul de intercepţie de ordin N al receptorului se calculează cu o
relaţie similară celei de calcul a factorului de zgomot, folosind valorile
numerice ale câştigului fiecărui etaj:
Gi = 10Gi [ dB] 10 (8.61)

şi ale punctelor de intercepţie de ordinul respectiv:

ip Ni = 10 IPNi 10 . (8.62)

În aceste condiţii valoarea numerică a punctului de intercepţie de


ordin N al receptorului ip NR = 10 IPNR 10 se va calcula din relaţia:
q q q q
1  1   G1   G1G2   G G ...G 
=   +   +   + ... +  1 2 n−1  (8.63)
ipmR  ipm1   ipm 2   ipm3   ipmn 
unde
q = ( m − 1) 2 , (8.64)

m reprezentând panta caracteristicii de determină produsul de intermodulaţie


nedorit la ieşire (de exemplu, din cele prezentate anterior rezultă că m=2
pentru intermodulaţiile de ordinul doi şi, respectiv, m=3 pentru
intermodulaţiile de ordinul trei).
Punctul de intercepţie de ordinul N al receptorului, exprimat în dB -
IPNR , va fi:
IPNR = 10 log( ip NR ) . (8.65)

Punctul de intercepţie al receptorului se va exprima în dBm dacă


valoarea numerică a puterii de referinţă este de 1mW. Un atenuator dispus pe
lanţul de recepţie îmbunătăţeşte performanţele receptorului legate de
punctele de intercepţie, cu un dB pentru fiecare dB atenuare. Acest lucru este
însă în conflict direct cu factorul de zgomot, deoarece, după cum am
demonstrat în paragraful 8.1, relaţia (8.9), introducerea unui atenuator pe
lanţul de recepţie determină înrăutăţirea factorului de zgomot cu un dB
pentru fiecare dB atenuare. Creşterea câştigului pe lanţul de recepţie
determină o degradare a punctelor de intercepţie ale sistemului dar
îmbunătăţeşte factorul de zgomot. Rezultă că, procesul de proiectare a
schemei bloc a receptorului impune realizarea unui compromis între factorul
de zgomot şi punctele de intercepţie.