Sunteți pe pagina 1din 87

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

· să ofere cursanţilor noţiunile teoretice fundamentale pentru înţelegerea psihologiei.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii ar trebui să aibă următoarele abilităţi:

· să sesizeze cele mai importante idei ale filosofilor antici prin care s-au pus bazele unor paradigme explicative moderne;

· să diferenţieze între diferitele paradigme explicative identificând avantajele şi limitele fiecăreia;

· să argumenteze natura contradictorie a psihicului şi determinismul specific;

· să diferenţieze manifestările psihice normale de cele patologice;

· să diferenţieze influenţa factorilor naturali şi culturali asupra psihicului

· să precizeze aspectele specifice ale cunoaşterii psihologice;

· să definească metodele psihologie;

· să abordeze critic nivelul calitativ al metodelor de cunoaştere psihologică;

· să definească şi diferenţieze conceptele de conştient şi inconştient;

· să precizeze structura psihologică a conştiinţei;

· să enumere şi să analizeze caracteristicile actului conştient;

· să utilizeze adecvat termenii care se referă la stările de conştiinţă;

· să identifice aspectele caracteristice ale fiecărei stări de conştiinţă;

· să definească conceptul de învăţare şi să-l diferenţieze de alte concepte apropiate;

· să identifice principalele teorii psihologice ale învăţării;

MODALITĂŢILE DE EVALUARE VOR URMĂRI

· aprecierea calităţii rezolvării temelor obligatorii (pondere 30% din nota);

· aprecierea rezultatelor obţinute la examenul scris (pondere 70% din nota finală – nota minimă de promovare este 5).

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

I.1. DEFINIREA PSIHOLOGIEI

Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a lungul istoriei gândirii umane. Etimologic cuvântul “psihologie” provine din limba greacă, şi este format din particulele “psyche = suflet” şi “logos = ştiinţă”. Pornind de la etimologia cuvântului, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de studierea sufletului. Pentru a şti ce studiază psihologia nu ne rămâne decât să precizăm natura şi esenţa sufletului, aspecte care vor fi discutate ulterior. În perioada Renaşterii, un discipol al lui Luther, Melachton foloseşte cuvântul “psihologie”. În secolul al XVIII-lea termenul este preluat de filosoful german Ch. Wolff (1679-1754) şi folosit în opoziţie cu termenul de “metafizică”, pentru a distinge între manifestările sufletului şi proprietăţilor esenţiale ale acestuia. După Wolff studiul manifestărilor sufletului (a gândirii, memoriei etc.), de care se ocupa psihologia, era confundat cu studiul naturii sufletului (de exemplu a reflecţiei asupra imoralităţii), de care se ocupa metafizica. Din evoluţia istorică a psihologiei se pot extrage două caracteristici esenţiale: este subiectivă şi se referă doar la om nu şi la animal. Psihologia este subiectivă deoarece face apel doar la introspecţie, adică la observarea propriului suflet şi din această cauză ea nu poate fi fundamentată pe fapte observabile din exterior. Această manieră de cunoaştere poate duce la erori grave. Constatăm că noi suntem incapabili de a descrie mecanismele intime ale funcţionării noastre mentale. Nu putem stabili, de exemplu numărul de mişcări oculare pe care le facem într-o secundă sau viteza cu care realizăm o judecată semantică. Psihologia este umană deoarece ea nu include şi animalele, considerându-se că psihicul este doar apanajul omului. Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei, unele de tip butadă, altele de tip metaforă, dar şi definiţii comprehensive care caută să surprindă aspectele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. A. Cosmovici (1998, p.13) adoptă o definiţie simplă, considerând psihologia “ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”. Deşi definiţia cuprinde aspectele esenţiale şi specifice ale psihologiei rămâne deschisă problema înţelesului fenomenului psihic. Roger Mucchielli (1974), arată că termenul de “fapt” în domeniul ştiinţelor umane se diferenţiază net de înţelesul cu care termenul este folosit în ştiinţele naturii (fizică sau biologie). Faptul în fizică şi biologie se produce la scară non-umană, producerea sa nu modifică legile fenomenului, iar reproducerea este identică indiferent de observator. În acest caz observatorul este fotograful fenomenului şi observaţia sa poate reproduce exact natura. Acest aspect este sesizat şi de Cl. Bernard (1958) “observatorul ascultă natura şi scrie după dictarea ei”. A Comte susţine posibilitatea cunoaşterii

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

prin raţionament şi observaţie a legilor efective ale fenomenelor. În concepţia sociologului E. Durkheim faptele sociale sunt considerate ca lucruri, deoarece “doar lucrul cu stabilitatea şi independenţa sa în raport cu subiectivitatea garantează posibilitatea observaţiei”. Th. Ribot scoate în evidenţă rigurozitatea ştiinţelor fizice şi naturale prin posibilitatea “de a pune între paranteze subiectivitatea observatorului şi de a facilita descentrarea”. Toate aceste aspecte oferă posibilitatea interschimbării observatorilor şi de transmitere a observaţiilor indiferent de problemele personale, vârstă, sex, apartenenţă culturală sau politică. În ştiinţele umane, fiinţa umană cunoscându-se pe sine şi descoperind imaginea pe care o au alţii despre ea modifică propriile legi, adoptă, de exemplu, poziţia observatorului fără să conştientizeze acest aspect. Întrebându-se ce este un fapt uman, P. Fraisse consideră că “istoria psihologiei este într-un sens istoria răspunsurilor la această întrebare”. R. Mucchielli (op. citate) evidenţiază cinci aspecte esenţiale ale faptului uman, care-l deosebesc evident de faptul din ştiinţele naturii:

a. Faptul uman este global şi este imposibil de a fi decupat în părţii distincte. Faptul uman

înglobează celelalte fapte şi din această cauză există riscul oricărui decupaj, iluzia izolării unui fapt, dificultatea în a sesiza determinanţii multipli şi complexitatea interacţiunii între determinanţi. Această

caracteristică relevă unitatea sistemului psihic, necesitatea studierii acestuia în ansamblul său, faptul că elementele care interacţionează duc la apariţia unor proprietăţi specifice pe care nu le posedă părţile componente ale ansamblului.

b. Există o analogie între observator şi observat. Această caracteristică se referă la analogia

umană, care este fundamentul oricărei înţelegeri. Observatorul cel mai obiectiv nu înţelege ceea ce observă decât pe fondul acestei analogii prin care celălalt este, ca şi el, un subiect uman. Utilizarea oricărei metode de cunoaştere presupune că celălalt există, are o conştiinţă, un comportament, pasiuni,

caracter. Obiectivarea celuilalt, tratându-l ca pe un lucru, a dus la eşecuri. Această atitudine poate crea reacţii de revoltă. Fără a renunţa la obiectivitate trebuie să-l considerăm pe celălalt ca subiect uman analog.

c. Faptul psihologic este un ansamblu de semnificaţii. Evenimentele psihologice nu ne trimit

la fapte, ci la valori care furnizează sensul explicit al faptelor. Valorile pot fi sesizate doar prin intermediul faptelor. În fizică sau biologie, a înţelege un fapt înseamnă a-l integra într-un sistem de concepte, iar sensul nu este decât înţelegerea faptului prin raportare la o organizare conceptuală a priori. Sensul unui fapt psihologic este dat printr-un sistem de semnificaţii trăite de subiect şi de contextul uman în care el apare. Plecând de la un semn funcţional manifest, trebuie să deducem un

conţinut al semnului funcţional latent, ascuns. În realitate nu există semn funcţional manifest în care să nu fie date, în acelaşi timp, mai multe conţinuturi de semne funcţionale latente. În fiecare eveniment care se desfăşoară în faţa noastră sunt date concomitent mai multe direcţii funcţionale, din care una este manifestă, iar celelalte rămân ascunse.

d. Faptul psihologic este atestarea unei prezenţe. G. Politzer afirmă că psihologia nu poate

exista decât la persoana întâia. Faptele psihologice sunt acte efectuate de persoane în situaţie şi trebuie considerate ca “drame umane”. Conceptele act, persoană, situaţie trebuie înţelese împreună şi raportate la o trăire individuală datată şi localizată. Scopul psihologului este reconstruirea dramei care

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

se desfăşoară în faţa lui şi pentru aceasta trebuie să înlocuiască percepţia cu înţelegerea. Încercarea de obiectivitate a psihologului este limitată de prezenţa sa şi de conştientizarea acestei prezenţe de către subiect. e. Reciprocitatea observaţiei. În ştiinţele exacte obiectul rămâne obiect şi se obiectivează din ce în ce mai mult pe parcursul cunoaşterii. În psihologie apare reciprocitatea observaţiei, conştiinţa existenţei celuilalt care are implicaţii în calculul intenţiilor, scopurilor, reacţiilor afective diverse. J. Piaget distinge între “subiectul epistemic” (Eul ca agent al cunoaşterii, al cercetării) şi “subiectul egocentric” (Eul ca individualitate cu o istorie proprie şi subiectivitate). Ştiinţele fizice şi naturale favorizează descentrarea, reducerea la minimum a informaţiilor provenite de la subiectul egocentric şi subordonarea legilor subiectului epistemic. În ştiinţele umane, observatorul are o conştiinţă, este un subiect, dar el este şi obiect pentru că face parte din câmpul pe care-l observă, câmp care se modifică prin prezenţa sa. Din această cauză obiectivitatea şi posibilitatea descentrării sunt limitate şi greu de realizat în cunoaşterea faptelor psihice.

I.2. ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI

Există un obicei în universul studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor preocupări ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în consideraţie faptul de necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detaşării ei spre un statut autonom. Eşafodajul său teoretic, atât de divers şi controversat, a cucerit astfel un loc în sistemul ştiinţelor. Nici un studiu serios de istoria psihologiei nu uită să valorifice bogăţia spirituală lăsată de gânditorii antici. Spre deosebire de Aristotel, care a elaborat o lucrare dedicată psihologiei “Despre suflet”, marea majoritate a gânditorilor antici făceau referiri implicite la acest domeniu. Desigur, aria de referinţă geografică se limita la Europa, nordul Africii şi Orientul Apropiat, fiind bine cunoscute dificultăţile de comunicare interculturală. Totuşi aceste referiri implicite au constituit surse de permanente reveniri pentru psihologii epocii moderne. Unii autori atribuie lui Democrit începutul reducţionismului, întrucât acesta reducea existenţa la un numitor comun - atomul, recunoscând însă împărţirea lumii în corpuri şi suflete ca un fundament pentru diversitatea ei. În concepţia lui un rol important în prezicerea comportamentului individual îl aveau factorii exteriori. Thales considera apa ca substanţă fundamentală, elementul celor mai multe părţi ale universului, iar Heraclit susţinea că elementul fundamental este focul şi că nimic nu este veşnic şi netransformabil. În forma modernă energia poate fi considerată ca echivalent al focului. După Heraclit o tendinţă se transformă în contrariul ei, idee susţinută de Hegel mult mai târziu într-o formă mai explicită şi laborioasă. W. James afirma că fluxul conştiinţei nu este niciodată acelaşi şi că cineva nu poate avea două experienţa identice, amintindu-ne de Heraclit care susţinea că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. Teoriile gestaltiste îşi găsesc sursa îndepărtată în Anaxagoras care nu considera că substanţa de bază a lumii ar fi apa sau focul ci, că toate lucrurile ar lua naştere din relaţia dintre cele mai mici componente ale acestora.

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

Ocupându-se intensiv de problemele teoriei cunoaşterii vechii greci îşi puneau următoarele întrebări: “Cum putem să cunoaştem, în general?”, “Cum putem noi şti că ceea ce credem că ştim este adevărat?” În special la sofiştii, în secolul V Î.Hr. întâlnim exprimat scepticismul în legătură cu posibilitatea noastră de a cunoaşte ceva în general. Nu există nici un criteriu independent de un punct de referinţă arbitrar care să poată servi drept premisă. O culme a tratării unor astfel de întrebări o găsim în filosofia lui Socrate şi a elevului şi interpretului său Platon. Contrar filosofiei primitive şi animiste, după care noi putem să percepem sufletul şi esenţa lucrurilor, Socrate considera că ştiinţa noastră despre lumea înconjurătoare este în mod necesar incompletă, deoarece se realizează prin intermediul organelor noastre de simţ care sunt supuse iluziei. Cunoştinţele noastre despre ambianţă ajung la noi prin “eidola”, tablou diafan al lucrurilor care sunt receptate prin organele de simţ. Lumea exterioară este doar un tablou incomplet despre lumea “ideii”, eternă şi perfectă, independentă de om şi în afara lui. Deci, percepţiile noastre sunt imagini materiale, incomplete ale adevăratei realităţi şi este necugetat să ţinem seama de experienţa noastră senzorială ca sursă de cunoaştere temeinică. Mult mai de încredere ar fi, după Platon, gândirea raţională, meditaţia, introspecţia, care pot duce la aflarea adevărului şi la auto-cunoaştere. Clasificarea tipurilor umane în trei categorii este derivată din concepţia formelor ideale. La baza piramidei sunt cei care depun o activitate corporală şi sunt dominaţi de satisfacerea necesităţilor organice: sclavii şi meşteşugarii; pe treapta următoare, oamenii temperamentului şi ai curajului: soldaţii, războinicii; în vârful piramidei, gânditorii, oamenii spiritului şi ai ideii. Platon considera că omul devine om prin alţi oameni şi făcea o distincţie netă între suflet şi corp, prilej a nenumărate controverse de-a lungul secolelor. La Aristotel se poate vorbi de o primă tratare sistematică a psihologiei. Cartea sa “Despre sufletconţine o trecere în revistă a principalelor contribuţii teoretice în domeniul psihologiei, a cugetărilor de până la el: Thales, Platon, Anaxagoras, Empedocle. Îi urmează un capitol despre existenţa sufletului, formulare similară a ceea ce numim noi astăzi personalitate şi unul privitor la posibilităţile de percepţie senzorială: auzul, văzul, gustul, mirosul, pipăitul. Foarte interesantă este tratarea despre un simţ general supraordonat, care coordonează informaţiile provenite de la organele de simţ şi percepţia formelor, numerelor şi intervalelor de timp. Se continuă cu dezbateri despre reprezentare, inteligenţă, cunoaştere, voinţă şi afectivitate. De remarcat este faptul că analizându-se memoria se stabilesc trei legi de asociaţie, care în ierarhia gândirii ocupă un loc semnificativ. Este vorba de asociaţia prin contiguitate, asemănare şi contrast. Aceasta înseamnă că o reprezentare evocă o altă reprezentare, dacă experienţele au avut loc în acelaşi timp şi spaţiu şi dacă sunt asemănătoare una cu alta sau se opun una celeilalte. Printre idei figurează şi aceea conform căreia comportamentul uman se supune aceloraşi principii naturale ca toate celelalte fenomene ale naturii. Teoriile despre formă şi materie, aparţinând lui Aristotel, au avut mai târziu formulări asemănătoare la unii reprezentaţi ai gestaltismului. În plan teoretic, o contribuţie însemnată este ipoteza după care toate cunoştinţele provin din practică. Idee care a fost dezvoltată mai târziu de John Locke. Trecând peste perioada Evului mediu, dominat de dogmatism şi misticism, în Renaştere se ajunge la o schimbare subtilă, dar radicală faţă de ştiinţă şi izvoarele acesteia. Treptat, interpreţii lui Aristotel sunt înlocuiţi de empirişti, opozanţi ai autorităţii ca sursă de cunoaştere. Deschiderea realizată

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

de curentele filosofice naturalist ştiinţifice a făcut posibilă apariţia psihologiei experimentale, paralel cu tendinţa generală existentă în universităţi de a crea noi laboratoare în diferite domenii. Interesul crescând faţă de corpul uman se manifestă prin apariţia unor studii detaliate asupra structurii şi funcţiilor sale, a unităţii sale funcţionale. Unele teme de interes pentru psihologie erau abordate şi de alte ştiinţe. Astfel, timpul de reacţie a constituit a temă de mare interes pentru astronomi, apoi pentru fiziologi şi în cele din urmă pentru psihologi. Controversa asupra localizării funcţiilor psihicului, care nu s-a încheiat până astăzi, începe să preocupe constant neurofiziologii începând din prima jumătate a secolului al XIX- lea. Conceptul de evoluţie, impus de biologi în secolul trecut, are poate cea mai mare importanţă pentru psihologie. Clasificarea elementelor a stârnit interesul asupra modului în care elementele spirituale se unesc în asociaţii. Dezvoltarea statisticii şi prelucrarea datelor experimentale din diferite domenii grăbeşte dezvoltarea psihofizicii şi a psihologiei diferenţiale prin testarea proceselor psihice. Dintre curentele filosofice empirismul critic, materialismul ştiinţific şi tradiţia asociaţionistă au jucat un rol important în progresul studiilor de psihologie. Covârşitoarea majoritate a studiilor, cercetărilor şi experimentelor din secolul al XIX-lea poartă amprenta “ZEITGEIST-ului”, încercare de a trata organismul şi procesele vitale exclusiv ca măsură care poate fi descrisă în termenii fizicii şi chimiei. Noua psihologie experimentală era puternic asociaţionistă. O personalitate de prim rang a vieţii culturale engleze, John Stuard Mill, revendica pentru psihologie statutul de ştiinţa independentă de observaţie şi experimentare, care are drept obiect degajarea legilor după care fenomenele din spirit se generează unele pe altele. El nu exclude faptul că adevărul acestor legi depinde de condiţiile organice, dar consideră că omul a ajuns la o cunoaştere imperfectă în domeniul fiziologiei pentru a se putea miza mai mult pe fiziologie decât pe psihologie atunci când este vorba de înţelegerea succesiunii fenomenelor psihice. Aceste consideraţii asupra noii ştiinţe sunt integrate într-un ansamblu ideatic, care vizează fundamentarea empirismului prin refuzul de

a admite un principiu a priori şi aprofundarea metodei inductive. Psihofizica apare în Germania ca o tentativă de manifestare a ramurii experimentale. Înainte de 1850 J.F. Herbart a scris o carte de psihologie ştiinţifică în care a căutat să aplice matematica la studiul vieţii psihice. Acesta este momentul în care se conturează clar tendinţele de a elabora legi psihice prin care să se stabilească un raport între un fenomen fizic, considerat stimul cauzal, şi fenomenul psihic, care rezultă, senzaţia. E.H. Weber încearcă să realizeze trecerea de la fiziologie la psihologie prin cercetări asupra senzaţiilor, în special a celor tactile şi vizuale. Pentru a diferenţia o senzaţie de alta între acestea trebuie să existe un raport constant care să poată fi determinat. Astfel, Weber a stabilit pragurile diferenţiale, care sunt raporturi fixe între stimularea iniţială şi cea care provoacă noua senzaţie. Gustav Fechner deduce matematic o lege mai precisă: senzaţia creşte direct proporţional cu logaritmul excitaţiei. Deci, măsura în psihologie vizează să determine, la un subiect dat, cel mai mic stimul perceptibil sau cea mai mică diferenţă între doi stimuli care determină o diferenţă între senzaţii. Cercetările lui Weber şi Fecher au făcut obiectul a numeroase studii în domenii diferite, precum şi

a numeroase critici. Printre acestea, se remarcă observaţia făcută de Bergson (în “Donnes imediates de la conscience”) şi anume că fenomenele psihice nu pot fi studiate aidoma celor obiective, care sunt cert

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

invariabile în condiţii identice. Fiecare dintre fenomenele psihice raportate corespund unei impresii subiective, care variază de la individ la individ sau chiar la aceeaşi persoană în momente diferite, în funcţie de anumite condiţii organice. Rolul decisiv în constituirea psihologiei experimentale l-a avut psihologul german Wilhelm Wundt, acesta propunându-şi să elaboreze o psihologie care să nu admită decât fapte care pot fi studiate experimental. În 1879 Wundt a întemeiat la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală, care a fost frecventat de numeroşi cercetători străini. Încă din 1873-1974 în lucrarea “Principii de psihologie fiziologică”, Wundt arată că scopul său este de a determina raportul fenomenelor psihice cu substratul său organic şi activitatea cerebrală, pe baza paralelismului, şi de a demonstra că senzaţia şi imaginea sunt produsul trecerii influxului nervos în neuronii cerebrali. Wundt recunoaşte două tipuri de legi ale cunoaşterii, legi asociative şi legi aperceptive, cele din urmă exprimând activitatea liberă a gândirii. Apercepţia activă este, după Wundt, singura garanţie a continuităţii interioare, demonstrată de caracterul de neînlocuit al experienţei imediate. Ea uneşte reprezentările, după legi ale gândirii şi utilizează ca material impresiile exterioare. Prin cercetările şi studiile experimentale realizate în laborator, Wundt este considerat fondatorul psihologiei ştiinţifice, elevii săi continuând activitatea de laborator şi contribuind astfel la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice în direcţii diferite. Thedule Ribot face un bilanţ al realizărilor psihologiei la graniţa dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Psihologul francez conştientizează starea precară a noii ştiinţe psihologie, aflată în vecinătatea filosofiei şi fiziologiei, discipline care aveau un statut mult mai prestigios. Noua psihologie ar trebui să difere de cea veche prin spiritul său (ea nu este metafizică) şi prin scopul său (ea nu studiază decât fenomenul). Având o formaţie filosofică, Ribot consideră că experimentele de laborator sunt destul de limitate, certitudinea cercetărilor obiective nu este absolută iar metodele subiective le condiţionează în fapt pe toate celelalte. Astfel, consideră că afectivitatea are rol decisiv faţă de stările intelectuale în explicarea comportamentului uman. Spiritul viu, deschis al lui Ribot se manifestă prin conştientizarea necesităţii studiilor psihologice care ar trebui să recurgă, dacă nu vor să se cantoneze în cercetări experimentale foarte limitate, la o metodă comparativă, utilizând achiziţiile recente ale diverselor ştiinţe umane (antropologia, etnografia, lingvistica).

I.3. PARADIGME EXPLICATIVE

a) Structuralismul Edward B. Titchener (1867-1827) a dezvoltat o abordare nouă de studiu în psihologie, cunoscută sub numele de structuralism, care indirect a fost atribuit lui Wundt. Structuralismul se bazează pe metoda introspecţie. Prin introspecţie subiecţii antrenaţi încercau să cunoască conţinutul propriilor lor experienţe conştiente, făcând analiza elementelor componente. Subiecţii erau antrenaţi să facă o descriere “obiectivă” a propriei experienţe, adică să relateze percepţiile imediate ale unui eveniment, fără a adăuga elemente subiective derivate din expectanţe şi cunoştinţe. Deşi curentul a avut o influenţă puternică în psihologie, se pot constata şi limite. Cea mai severă critică se referă la metoda folosită, introspecţia. Atunci când subiectul realizează introspecţia propriilor acte conştiente sau se opreşte în timpul unei reverii pentru a analiza gândurile şi senzaţiile trăite, el

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

determină schimbări ale acestei experienţe. Psihologii au descoperit că fiecare act de introspecţie alterează multe dintre experienţele conştiente care se doresc a fi izolate şi examinate. Altă limită este faptul că cercetători care au folosit independent metoda introspecţiei au obţinut rezultate diferite, neputându-se stabili care relatare este cea corectă. În anii 30 psihologii au început să renunţe la structuralism. Psihologii care lucrau cu animale au obţinut rezultate interesante fără a utiliza introspecţia. Psihanaliştii europeni au început să examineze influenţa proceselor mentale inconştiente în

cazurile de neadaptare, iar psihologii americani au devenit mai interesaţi de căutarea unor soluţii practice pentru rezolvarea problemelor zilnice. Sub influenţa lui Wundt au apărut şi alte direcţii de cercetare ale fenomenelor psihice. Astfel empiriştii englezi au argumentat că gândurile şi activitatea sunt un rezultat direct al experienţei personale. Psihiatrii francezi au făcut un real progres folosind hipnoza în studiul ideilor. Fiziologii ruşi sub conducerea lui Pavlov au deschis o nouă direcţie în studiul învăţării.

b) Funcţionalismul Fondatorul acestui curent este William James (1842-1910), considerat ca

fiind cel mai mare psiholog american. Funcţionalismul a apărut ca o replică la abordarea structuralistă, considerată artificială, limitată şi fără sens. James a respins ideea că procesele conştiente ar avea o structură permanentă, fixă. Pentru el experienţa conştientă era ca un râu care curge şi se schimbă tot

timpul şi foloseşte termenul de “curent al conştiinţă(stream of consciousness) pentru a sintetiza această proprietate. James a fost influenţat de Chales Darwin (1809-1882) care considera că printr-un proces de

selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţie la alta acele caracteristici ale animalelor care vor servi la o mai bună funcţionare. Anumite caracteristici fizice (forma şi mărimea ochilor, urechilor, mâinilor, labelor, ghearelor) au fost favorizate prin selecţie naturală deoarece ale au avut o funcţie utilă. James susţinea că şi conştiinţa umană trebuie să fi avut o funcţie, altfel nu ar fi fost necesară dezvoltarea ei. El susţine că gândirea conştientă permite oamenilor să facă alegeri raţionale, care le dă acestora posibilitatea să supravieţuiască de la o generaţie la alta. Conştiinţa este pentru el un “organ adăugat de dragul cârmuirii unui sistem nervos prea complex pentru a se auto-regla” (W. James, 1890, p.144). Funcţionaliştii au fost preocupaţi de motivul apariţiei unui comportament sau idei şi mai puţin de tipul de comportament sau idee manifestată. Aceasta reprezintă distincţia majoră dintre structuralism şi funcţionalism. Ideile lui W. James au fost dezvoltate de G. Stanley Hall (1844-1924) care a fost interesat de dezvoltarea umană pe parcursul copilăriei, adolescenţei şi a perioadei adulte. Investigaţiile sistematice ale schimbărilor din timpul vieţii au marcat începuturile psihologiei dezvoltării. John Dewey (1859-1952), pedagog şi psiholog funcţionalist, a fost interesat de abilitatea de rezolvare conştientă a problemelor ca un factor de supravieţuire a speciei umane. El a fost preocupat şi de modalităţile de îmbunătăţire a procesului de învăţare, contribuind în acest fel la apariţia unei noi discipline, psihologia educaţională. Deoarece animalele sunt capabile de învăţare şi comportamentul lor poate servi unui scop sau funcţii a apărut psihologia animală. Ulterior aceste domenii psihologice derivate din funcţionalism au evoluat, devenind ramuri ale psihologiei de sine stătătoare.

c) Psihanaliza Bazele psihanalizei au fost puse de medicul vienez Sigmund Freud (1856-1939).

La început multe dintre principiile şi conceptele postulate au şocat o mare parte din populaţie. Teoria

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

psihanalitică nu a apărut ca o reacţie împotriva structuralistului, ci ca urmare a cercetărilor din neurologie şi medicină. Scopul său era de a înţelege şi trata comportamentele anormale. Conceptul central al psihanalizei a fost inconştientul. În opinia lui Freud controlul primar al comportamentului nu se face prin raţiune şi procese conştiente, ci prin impulsurile şi tendinţele ascunse în inconştient. Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient, cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Prin teoria psihanalitică Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane. El a elaborat un model în care mintea umană este văzută ca un “iceberg”, având cea mai mare parte ascunsă sub suprafaţa apei. Există o parte a minţii de care suntem conştienţi, numită conştient. Dar există şi anumite informaţii car sunt temporar uitate, dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă atunci când este necesar: preconştientul. Sub acestea se află un stratul profund al inconştientului. În această zonă sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii. Inconştientul este cel care influenţează comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori tulburări severe. Influenţat de activitatea ştiinţifică desfăşurată în laborator, Freud a fost preocupat de înţelegerea şi explicarea fenomenelor. Perioada în care el a elaborat teoria psihanalitică a fost marcată de explicaţiile deterministe, astfel încât demersul său constă în extinderea determinismului la viaţa psihică sub forma cauzalităţii absolute. Bazându-se pe analiza a nenumărate cazuri patologice şi normale Freud afirmă, pentru prima oară în mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, astfel încât cele mai nesemnificative gesturi, cuvinte, emoţii au fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză inconştientă. Freud consideră personalitatea ca fiind alcătuită din trei părţi: sinele, eul şi supraeul. Sinele conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instinctele. Sinele este în întregime egoist, funcţionând pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei dorinţe. Sinele poate reacţiona extrem, de exemplu, frustrarea poate degenera în agresivitate. Pe măsură ce individul se desprinde de prima perioadă a copilăriei un astfel de comportament nu mai poate fi acceptat din punct de vedere social, apărând primele elemente realiste ale sinelui. Acestea funcţionează pe baza principiului realităţii, de satisfacere a solicitărilor sinelui într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea. Această parte a personalităţii poartă denumirea de eu. Pe parcursul maturizării se dezvoltă şi o a treia parte a personalităţii, supraeul. Aceasta indică subiectului ce “ar trebui” sau “nu ar trebui” să facă, conţinând toate ideile, datoriile şi responsabilităţile sociale ale individului. În anumite privinţe această parte a personalităţii este la fel de nerealistă ca şi sinele, deoarece unele exigenţe sociale sunt foarte greu de realizat. Eul este cel care menţine echilibrul între realitate şi solicitările supraeului. Au existat mai multe critici ale teoriei psihanalitice. Astfel, teoria poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ceea ce se va întâmpla. O altă critică se referă la ideea de “adevăr psihologic” în concepţia lui Freud, şi anume dacă unei persoane i se pare adevărat ceva, atunci nu mai contează dacă acel fapt este veridic. Efectul psihologic asupra individului este acelaşi. O altă serie de critici au făcut referire la eşantionul omogen de subiecţi utilizat de autor şi la faptul că Freud utiliza tehnicile psihanalitice numai la subiecţii care erau

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

deja familiarizaţi cu teoria sa. Din punct de vedere al validităţii conceptuale se pune problema testării ştiinţifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitică. Problema verificării obiective şi sistematice a

conceptelor centrale a fost neglijată mult timp. Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică. Psihanaliştii moderni folosesc interviul clinic, verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense, terapia de lungă durată pentru verificarea ipotezelor psihanalitice. Nu se consideră necesară validarea experimentală independentă. Analiştii consideră că experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi confirmă teoria. L. Silverman (1976, p. 622) face o prezentare a reţinerilor în acceptarea datelor clinice ca bază pentru suportul empiric al teoriei psihanalitice:

raportările psihanalitice, de obicei, nu furnizează materialului clinic în maniera expusă de pacient ci interpretările făcute de analist; materialul nu este supus unei structuri replicabile, necesare pentru evaluarea procedurii;

în colectarea şi evaluarea datelor, se minimalizează efectul tendinţei, al predispoziţiei . d) Behaviorismul a fost dezvoltat de psihologul american John B. Watson (1878-1958), care şi-a propus crearea unui sistem psihologic cât mai obiectiv. El a fost format ca psiholog funcţionalist fiind interesat de scopul şi funcţiile comportamentului uman. Watson constată că în psihologie nu exista nici o modalitate de a observa obiectiv manifestările psihice conştiente. Astfel, subliniază necesitatea dezvoltării unei psihologii ştiinţifice experimentale obiective, care să elimine metodele subiective (introspecţia) şi să se bazeze doar pe ceea ce poare fi observat şi înregistrat obiectiv. Înaintea lui Watson, psihologul rus Ivan Secenov (1863-1965) a afirmat că toate comportamentele umane pot fi reduse la studiul mişcărilor musculare. Pornind de la această idee, Watson respinge studiul activităţii mentale care nu este direct observabilă. Se pot observa doar stimulii exteriori şi comportamentele externe sau reacţiile musculare care apar în prezenţa acestor stimuli. Astfel, behaviorismul este cunoscut ca psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau psihologia “cutiei negre”, deoarece conţinutul acesteia (conştiinţă, imagine, gândire etc.) nu poate fi cunoscut prin metode obiective. Watson respinge ideile psihanaliştilor, pentru că acestea vizau aspecte inobservabile (visele şi acţiunile inconştiente). Valoarea behaviorismului constă în demonstrarea faptului că o parte din comportamentul uman este determinat de stimulii exteriori şi de experienţa anterioară a subiecţilor. Asociaţiile dintre comportamente şi consecinţele plăcute sau neplăcute ale acestora au efecte asupra comportamentelor viitoare. Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă învăţarea. Individul este produsul unui proces de condiţionare lentă şi odată format este greu de schimbat. Subiectul ar trebui să fie decondiţionat şi apoi să se reia procesul de condiţionare. Perspectiva behavioristă a contribuit la îmbunătăţirea educaţiei, creşterea productivităţii muncii şi utilizarea unor noi tehnici psihoterapeutice pentru tratarea agresivităţii, fobiilor, timidităţii etc. S-a pus accentul pe nevoia de definire precisă a termenilor, un control riguros al variabilelor experimentale in scopul de a face psihologia cât mai ştiinţifică. Cele mai importante critici aduse behaviorismului se referă la ignorarea unor aspecte inobservabile dar importante ale comportamentului uman (emoţii, conştiinţă, motivaţie, procese inconştiente) şi discreditarea proceselor psihice care nu pot fi studiate experimental (sentiment, voinţă, motivaţie).

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

e) Gestaltismul În timp ce behaviorismul devenea dominant in psihologia americană, o altă reacţie faţă de structuralism s-a dezvoltat în Germania, curent cunoscut ca psihologie gestaltistă.

Gestaltismul îşi are începuturile în proiecţia imaginilor filmate. Structuraliştii, care explicau experienţa conştientă prin descompunerea ei în cele mai simple elemente, au întâmpinat dificultăţi în încercarea de

a explica cum o serie de imagini prezentate succesiv sunt văzute în mişcare (imaginea

cinematografică). Argumentul lor este că dacă senzaţiile sunt elementare atunci fiecare imagine ar fi o

senzaţie separată. În realitate lucrurile nu se prezintă în acest mod, deoarece persoana care vizionează

un film vede o imagine în mişcare. Această falsă percepţie a mişcării este cunoscută sub denumirea de

fenomen phi. Fenomenul a fost demonstrat experimental prin observarea a două luminiţe plasate într-o cameră întunecată şi care se aprind alternativ. La o anumită viteză de alternanţă se percepe o mişcare luminoasă între cele două puncte. În acelaşi fel două obiecte prezentate succesiv sunt percepute în mişcare. Reprezentanţii şcolii gestaltiste, Max Wertheimer (1880-1967), Wolfgang Kohler (1887-1967) şi Kurt Koffka (1886-1941) considerau că fenomenul phi este real şi nu poate fi explicat prin reducerea la

senzaţiile cele mai simple. Această idee este revoluţionară deoarece respinge tendinţa structuralismului

de a descompune experienţa în elementele componente. Gestaltiştii consideră că întreaga noastră

experienţă nu este doar o sumă de părţi, ci un întreg, o configuraţie, “gestalt”. De exemplu, culoarea

albă este formată printr-un amestec în proporţii egale a culorilor: roşu, verde şi albastru. Acest lucru nu este observat la prima vedere. Dar dacă luăm un disc, împărţit în trei sectoare egale de roşu, verde şi albastru, pe care îl rotim cu o anumită viteză vom vedea culoarea albă. Constatăm că percepţia culorii albe nu este rezultatul simplei însumări a celor trei culori, ci o nouă configuraţie formată pe baza acestora, care dă colorii rezultate proprietăţi diferite faţă de proprietăţile elementelor componente. Senzaţia de roşu, de albastru şi de verde este total diferită de senzaţia de alb. Pentru gestaltişti legile psihologiei sunt legi ale ansamblului, ale sistemului şi nu ale elementelor componente (legea asemănării, a celei mai mici distanţe etc.). Ideile gestaltiste au fost preluate de psihologia contemporană, considerându-se că fenomenele psihice trebuie să fie analizate şi înţelese ca entităţi, nefiind necesară împărţirea în elemente componente. f) Psihologia umanistă Psihologii Abraham Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (1902-1987) au creat şi dezvoltat psihologia umanistă. Psihologii umanişti înţeleg comportamentul în mod diferit faţă de psihanalişti şi behaviorişti. Umaniştii nu aderă la ideea conform căreia comportamentul ar fi direcţionat

de

impulsuri şi motive inconştiente sau stimuli şi feedback-uri din mediu. Ei afirmă că oamenii sunt liberi,

au

voinţă, sunt conştienţi şi creativi şi se nasc cu o motivaţie internă de autorealizare a potenţialului de

care dispun. Maslow introduce conceptul de “autorealizare” (self-actualization), termen care defineşte

procesul prin care un individ urmăreşte constant să-şi realizeze pe deplin potenţialul. Umaniştii

consideră “autorealizarea” ca un proces continuu, care este menţinut pe tot parcursul vieţii şi nu ca scop

pe

care persoana ar putea să-l atingă. Influenţa curentului gestaltist este evidentă, umaniştii consideră

că

fiinţa umană nu poate fi înţeleasă fragmentar. Pentru a înţelege persoana în totalitatea sa trebuie să

examinăm comportamentul prin percepţia de sine a fiecărui individ. Pornind de la aceste idei Maslow a dezvoltat un nou concept de personalitate, iar Carl Rogers a elaborat terapii pentru a ajuta oamenii să-şi

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

dezvolte potenţialul individual. La fel ca şi psihanaliştii, psihologii umanişti au fost criticaţi pentru că s-au bazat mai mult pe speculaţii decât pe date obţinute experimental.

g) Psihologia cognitivă Perspectiva cognitivă combină aspecte ale psihologiei gestaltiste şi ale

behaviorismului. La fel ca şi psihologii gestaltişti, psihologii cognitivişti afirmă rolul activ al conştiinţei în

organizarea percepţiilor, în procesarea informaţiilor şi interpretarea experienţei. Ca şi behavioriştii, psihologii cognitivişti susţin nevoia de obiectivitate, a unor studii de laborator bine controlate. Cognitiviştii deduc procesele mentale din comportamentele observabile fără a se baza doar pe introspecţie. Spre deosebire de behaviorişti, care consideră că procesele mentale nu pot afecta comportamentul, cognitiviştii cred că aceste procese influenţează comportamentul uman. Perspectiva cognitivă a fost influenţată de evoluţia computerelor, care a stimulat cercetările asupra modului de procesare a informaţiilor de creierul uman. În esenţă psihologia cognitivă caută să satisfacă un dublu standard: de a oferi modele formalizate şi implementabile pe computer şi de a oferi modele valide şi relevante pentru comportamentul uman (Miclea, 1994, p. 23).

h) Tendinţe moderne în psihologie Psihologia continuă să fie influenţată de noile idei şi

concepte filosofice. Tehnicile avansate din fiziologie şi biochimie au permis psihologilor să exploreze mai detaliat creierul şi sistemele senzoriale. Astfel, se consideră că desluşirea misterelor creierului va permite o mai bună explicaţie a comportamentelor. Cercetările din genetică au sensibilizat psihologii în legătură cu importanţa zestrei ereditare asupra comportamentului. Unele dintre sistemele originale de psihologie s-au maturizat şi schimbat. Behaviorismul şi psihologia cognitivă s-au extins şi au dat naştere terapiilor clinice, teoriilor sociale şi unor noi teorii ale învăţării şi ale motivaţiei. Psihanaliştii şi-au diversificat metodele pornind de la tratamentele terapeutice originale ale lui S. Freud.

I.4. DOMENIILE PSIHOLOGIEI

Din epoca lui Wundt şi James psihologia a evoluat ca ştiinţă, multiplicându-se domeniile de investigaţie. În epoca contemporană, există o mare varietate de arii în care psihologii lucrează, atât în laborator cât şi în situaţii cotidiene. Azi, Wundt ar fi contrariat de faptul că se fac investigaţii psihologice în afara laboratorului, iar James ar fi încântat că psihologia şi-a găsit multiple aplicaţii în viaţa cotidiană. În acelaşi timp Wundt ar fi încântat de cercetările academice, realizate în laboratoare, iar James de aplicaţiile psihologiei realizate în afara laboratorului. L. Sdorow (1990, p. 17) consideră că există două domenii principale ale psihologiei: domeniul academic şi cel aplicativ. Psihologii din domeniul academic realizează cercetări experimentale în laboratoarele colegiilor şi universităţilor. Psihologia experimentală se bazează pe metode ştiinţifice, examinând procesele fundamentale care guvernează comportamentele. Ariile de investigaţie sunt senzaţiile, percepţiile, învăţarea, memoria, motivaţia şi emoţia. Psihofiziologia studiază factorii biologici şi efectele acestora asupra comportamentelor. Un psihofiziolog poate studia funcţiile unei structuri particulare a creierului, şi sistemul nervos, zestrea ereditară, efectele drogurilor asupra comportamentelor. Psihologia comparată studiază diferenţele comportamentale şi asemănările dintre specii.

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

Psihologia personalităţii este preocupată de diferenţele comportamentale şi caracteristicile personale ale indivizilor. Psihologia socială foloseşte tehnici specifice pentru a examina efectele interrelaţiilor dintre indivizi. Psihologii sociali sunt interesaţi de subiecte ca: altruism, cooperare, agresiune, afecţiune, presiunea grupului. Psihologia dezvoltării studiază felul în care se dezvoltă şi se schimbă comportamentul pe parcursul vieţii, factorii responsabili de modificările fizice, cognitive şi sociale. Ariile de interes sunt:

dezvoltarea limbajului, ataşamentul, emoţia, gândirea, percepţia. Psihologia cognitivă studiază procesele mentale interne care includ: gândirea, memoria, formarea conceptelor, procesarea de informaţii. În concepţia psihologilor cognitivişti comportamentul este alcătuit din evenimente mentale, reprezentări, dorinţe, credinţe şi gânduri. În timp ce psihologii din domeniul academic realizează cercetări fundamentale în psihologie, alţi psihologi sunt preocupaţi de cercetări aplicative în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii. Cele două tipuri de cercetări nu se exclud, mulţi psihologi realizând cercetări de ambele tipuri. Psihologia clinică se centrează pe înţelegerea, diagnosticarea şi tratarea comportamentelor deviante sau anormale. Consilierea psihologică presupune sprijinul pe care-l dă psihologul pentru rezolvarea problemelor personale care nu derivă din tulburări mentale serioase. Trebuie făcută distincţia dintre psihologul clinician şi medicul psihiatru. Medicul abordează medical tulburarea psihică, prescriind droguri sau alte tratamente. Psihologul clinician urmăreşte cunoaşterea problemei pacientului cu scopul de a-l ajuta în rezolvarea conflictului şi restabilirea echilibrului psihic. Psihologia şcolară evaluează elevii pentru a realiza o cât mai bună plasare a lor în clasă, realizează programe pentru îmbunătăţirea performanţei academice şi a comportamentului şcolar, adesea cooperând cu părinţii şi profesorii. Psihologia educaţională studiază sistemele educaţionale, tehnicile de predare şi alţi factori care influenţează procesul de învăţare. Scopul său este de îmbunătăţire a educaţiei şi de a face învăţarea mai uşoară şi eficientă. Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei industriale şi organizaţionale sunt preocupaţi de identificarea factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei muncii, dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, perfecţionarea tehnicilor manageriale de administrare. Alte arii ale psihologiei aplicate sunt psihologia sportului, psihologia inginerească, psihologia mediului, psihologia sănătăţii, psihologie juridică. A. Cosmovici (1996) prezintă o clasificare a principalelor ramuri ale psihologiei contemporane.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

a muncii; a transporturilor; economică practică medicală, pedagogică; judiciară militară; a sportului; a artei
a muncii; a transporturilor; economică
practică
medicală, pedagogică; judiciară
militară; a sportului; a artei
evoluat
analitică
generală
teoretică
a individului
fiziologică
sintetică - a persoanei
a vârstelor
normală
în dezvoltare
umană
socială
a dezvoltării
psihologia
patologică
animală

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

II. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

II.1. NATURA PSIHICULUI

Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte fenomene, a modului său de organizare, structurare şi funcţionare a stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea unui tablou foarte variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepţii contradictorii religioase, filosofice sau ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor psihice. Explicaţia acestei varietăţi de puncte de vedere se datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai multe aspecte bipolare care se opun unele altora (M. Zlate, 1996):

a. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv. Este obiectiv din punct de vedere ontologic,

existenţial (psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) şi este subiectiv din punct de vedere gnoseologic, al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în cunoaştere cu subiectivitatea sa prin însuşirile şi particularităţile sale proprii);

b. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din materie şi evoluează o dată

cu ea, având la bază activitatea materială a creierului şi este ideal deoarece prin natura sa posedă un conţinut de idei şi imagini, dobândite prin cunoaştere individuală sau socială;

c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs. Procesualitatea se referă la

desfăşurarea în timp, serială a fenomenului psihic, la succesiunea transformărilor produse în subiect. Produsul este rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect. Există o interacţiune între proces şi produs în sensul că produsul influenţează şi condiţionează dinamica viitoare a procesului, iar un nou proces introduce o anumită modificare în structura produselor realizate anterior;

d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în stare manifestă (exteriorizată).Dificultatea cunoaşterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă coincide cu cea manifestă, deseori între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură de producerea unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de tristeţe);

e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar şi de manifestări patologice. Dificultatea constă

în a stabili graniţa dintre normal şi patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate iar pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. Deoarece criteriile de diferenţiere a stărilor normale de cele patologice sunt greu de stabilit, unii autori propun renunţarea la o delimitare fixă, vorbind de un continuum, de o trecere treptată de la o stare la alta;

f. Psihicul este determinat dar şi determinant. El este cauzat, influenţat de factori şi condiţii

naturale şi sociale de experienţa personală a fiecărui individ, dar el dispune şi de iniţiative şi acţiuni determinative. Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina situaţii conflictuale în cadrul în cadrul unor interacţiuni de grup. Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi creier. A. Cosmovici (1996) evidenţiază, în legătură cu această problemă, existenţa a trei poziţii filosofice.

a. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net diferite de

cele ale creierului. Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

De exemplu în cazul beţiei, alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot felul de tulburări ale conştiinţei. După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza), iar K. Popper consideră că interacţiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă. El simte nevoia să accepte existenţa spiritului deoarece neurofiziologia nu poate explica încă sinteza proceselor nervoase care produc procesele psihice (percepţie, voinţă ş.a.m.d.). b. Paralelismul susţine că există două realităţi, spiritul şi materia, realităţi complet diferite care nu comunică. Modificările din spirit se produc paralel şi în creier. Se pune problema cum se realizează această potrivire permanentă. Unii consideră că intervine voinţa divină, care a creat totul, alţii consideră că biologii vor clarifica în viitor această chestiune. c. Pentru susţinătorii teoriei identităţii, activitatea psihică este tot una cu activitatea creierului. Activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză interioară, extragem aspecte prin care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi experiment studiem procesele nervoase. De exemplu, în cazul unui vapor unul este aspectul exterior, văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l observă marinarii car se află pe puntea navei. Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele două aspecte: cum se poate ca o idee să declanşeze o acţiune, un act exterior. Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi anume FORMA. Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier (Cosmovici, Celmare, 1990). Forma se referă la structura obiectelor, la configuraţia elementelor sale. Forma are un rol hotărâtor în desfăşurarea cauzală a fenomenelor. De exemplu: un bolovan care se desprinde din munte la un cutremur. Consecinţele desprinderii vor depinde de forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Izomerii (au aceeaşi compoziţie chimică, acelaşi număr de atomi, structuraţi diferit), dar au proprietăţi diferite. Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Este vorba de structura exterioară (primul exemplu) şi modul de organizare internă (al doilea exemplu). Cauzalitatea formală, sau structurală este rezultatul unei relaţii dintre elemente. De exemplu imaginea fotografică rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe, care reflectă fidel petele de umbră şi lumină a obiectului fotografiat. În acest caz hârtia fotografică şi bromura de argint nu au nimic comun cu imaginea fotografiată, iar dimensiunile imaginii din fotografie şi obiectul real sunt total diferite. Observăm că păstrarea raporturilor permite reproducerea fidelă a imaginii. Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. Senzaţia de verde, este altceva decât culoarea verde (o vibraţie electromagnetică). Deosebirea dintre culorile obiective (verde şi roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de roşu. Acest aspect poate fi explicat prin faptul că raportul care există între cele două culori în exterior se păstrează şi în interior (între cele două senzaţii de culoare). Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. Psihicul este o imagine, o formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al reacţiilor umane.

EUGEN CORNELIU HAVÂRNEANU

Psihicul este o informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru computer, este psihicul pentru creier. Deosebirea constă în faptul ca programele computer sunt create de om, în timp ce creierul se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă. Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal, devenind o cauză a comportării vom apele la un exemplu. Un tânăr indian, din clasa de jos se îndrăgosteşte de o tânără