Poezia Echerul, de Marin Sorescu (1936-1996) face parte din volumul Tuii, publicat n 1970 i constituie o art poetic

ilustrativ pentru concepia despre lumea superficial i limitat, realizat sub form de lirism obiectiv, cu ironia fermectoare specific scrierilor lui. Dei n plin perioad a neomodernismului, poezia pstreaz fondul tradiional al liricii, nvelit ntr -o form limpede i ncnttoare, n care versul este scuturat de toate podoabele i descreete fruntea (Eugen Simion). Titlul Echerul este o metafor a perceperii vieii de ctre oameni, care au cu toii un ablon prin care privesc lumea nconjurtoare, instrument care -i lipsete de bucurie i satisfacie. Structur, compoziie, limbaj poetic Poezia Echerul, de Marin Sorescu, este alctuit din apte strofe inegale ca mrime. Strofa nti exprim o dubl utilitate a echerului, una fireasc, n matematic i aha insolit (neobinuit), ca instrument literar, idee care compune i incipitul poeziei. Acest obiect este necesar n desenarea figurilor geometrice i, aa cum se explic n dicionar este folosit pentru construirea i verificarea unghiurilor drepte sau pentru trasarea dreptelor paralele cu o anumit direcie dat. Nota ironic specific lui Marin Sorescu este evident n distihul urmtor, deoarece el afirm c poi citi cu succes, folosind acest instrument, O mulime de opere, exprimnd astfel dispreul pentru mediocritatea, pentru superficialitatea oamenilor. n strofa a treia, printr-o adresare direct, eul liric ofer cu ironie instruciunile de folosire a echerului n citirea operei literare. Dac aezi frumos echerul Pe prima pagin i citeti numai ceea ce scap n afara liniilor lui / De lemn, pierzi tocmai esena ideatic, pentru c este imposibil s potriveti locul exact care s delimiteze n interior substana operei. ablonizarea sensurilor literare duce la superficialitate, fiind sugerat n strofa a patra ideea cuvintelor care se deformeaz mpuinate, se umfl / Ca nite broate, pericolul fiind acela c se diminueaz astfel i sensul celor ascunse. Jumtatea de verb care mai rmne Te face s urli i s regrei sfietor c nu mai poi citi aciunea tuturor romanelor / Din viitorul deceniu. Ironia eului liric devine acid n distihul urmtor, cnd aciunea echerului se extinde i n viaa de toate zilele. n strofa a asea, echerul nu mai este un instrument privit cu amuzament, ci un simbol al spiritului limitat al oamenilor, care percep dogmatic, ablonat viaa. ncepnd cu aceast strofa, persoana a doua singular este nlocuit cu persoana a doua plural, deoarece referirea poetului iese din zona individului, a celui care intr n mod singular n contact cu textul literar i se manifest global, la nivelul societii m general. Sunetele, imaginile, sufletele devin exagerat de mari, iar eul liric atrage atenia, cu sarcasm, c ele ar trebui reduse, restrnse la banal, de aceea vorbele trebuie ascultate cu echerul i spectacolul vieii trebuie privit cu acelai instrument care limiteaz percepia realitii. Ultima strof amplific ironia ascuit a eului liric care ndeamn oamenii s nu se aventureze ntr-o dragoste adevrat fr s aib un echer la butonier. Ultimele versuri evideniaz un sarcasm amar al eului poetic, prin care se adncete incompatibilitatea dintre instrumentul matematic, ce msoar rigid i domeniul cruia i se aplic n mod cu totul nepotrivit, afectul. Visurile pe care le au oamenii, unele foarte ambiioase, de aur, s -ar anula prin uniformizare, prin platitudine, de aceea poetul ndeamn ironic: Punei la capul patului un echer / Pentru visele voastre de aur. Oamenii ar ajun ge astfel ca nite roboi, fr personalitate, fr idealuri, cu o via tern, lipsit de strluciri spirituale. Referindu -se la lirica lui Marin Sorescu, criticul Marian Popa remarca: Expresia simpl, tonul prozaic, familiar i clar; e promovat poemul eseistic i chiar didactic; din viaa cotidian sunt extrase poezia i semnificaiile generale, uneori prin asociaii. Ulterior, ntrebrile se amestec cu refuzurile, figurnd o criz inteligent a inteligenei. Poezia Echerul, de Marin Sorescu (1936-1996) face parte din volumul Tuii, publicat n 1970 i constituie o art poetic ilustrativ pentru concepia despre lumea superficial i limitat, realizat sub form de lirism obiectiv, cu ironia fermectoare specific scrierilor lui. Dei n plin perioad a neomodernismului, poezia pstreaz fondul tradiional al liricii, nvelit ntr -o form limpede i ncnttoare, n care versul este scuturat de toate podoabele i descreete fruntea (Eugen Simion). Titlul Echerul este o metafor a perceperii vieii de ctre oameni, care au cu toii un ablon prin care privesc lumea nconjurtoare, instrument care -i lipsete de bucurie i satisfacie. Structur, compoziie, limbaj poetic Poezia Echerul, de Marin Sorescu, este alctuit din apte strofe inegale ca mrime. Strofa nti exprim o dubl utilitate a echerului, una fireasc, n matematic i aha insolit (neobinuit), ca instrument literar, idee care compune i incipitul poeziei. Acest obiect este necesar n desenarea figurilor geometrice i, aa cum se explic n dicionar este folosit pentru construirea i verificarea unghiurilor drepte sau pentru trasarea dreptelor paralele cu o anumit direcie dat. Nota ironic specific lui Marin Sorescu este evident n distihul urmtor, deoarece el afirm c poi citi cu succes, folosind acest instrument, O mulime de opere, exprimnd astfel dispreul pentru mediocritatea, pentru superficialitatea oamenilor. n strofa a treia, printr-o adresare direct, eul liric ofer cu ironie instruciunile de folosire a echerului n citirea operei literare. Dac aezi frumos echerul Pe prima pagin i citeti numai ceea ce scap n afa ra liniilor lui / De lemn, pierzi tocmai esena ideatic, pentru c este imposibil s potriveti locul exact care s delimiteze n interior substana operei. ablonizarea sensurilor literare duce la superficialitate, fiind sugerat n strofa a patra ideea cuvintelor care se deformeaz mpuinate, se umfl / Ca nite broate, pericolul fiind acela c se diminueaz astfel i sensul celor ascunse. Jumtatea de verb care mai rmne Te face s urli i s regrei sfietor c nu mai poi citi aciunea tuturor romanelor / Din viitorul deceniu. Ironia eului liric devine acid n distihul urmtor, cnd aciunea echerului se extinde i n viaa de toate zilele. n strofa a asea, echerul nu mai este un instrument privit cu amuzament, ci un simbol al spiri tului limitat al oamenilor, care percep dogmatic, ablonat viaa. ncepnd cu aceast strofa, persoana a doua singular este nlocuit cu persoana a doua plural, deoarece referirea poetului iese din zona individului, a celui care intr n mod singular n contact cu textul literar i se manifest global, la nivelul societii m general. Sunetele, imaginile, sufletele devin exagerat de mari, iar eul liric atrage atenia, cu sarcasm, c ele ar trebui reduse, restrnse la banal, de aceea vorbele trebuie ascultate cu echerul i spectacolul vieii trebuie privit cu acelai instrument care limiteaz percepia realitii. Ultima strof amplific ironia ascuit a eului liric care ndeamn oamenii s nu se aventureze ntr-o dragoste adevrat fr s aib un echer la butonier. Ultimele versuri evideniaz un sarcasm amar al eului poetic, prin care se adncete incompatibilitatea dintre instrumentul matematic, ce msoar rigid i domeniul cruia i se aplic n mod cu totul nepotrivit, afectul. Visurile pe care le au oamenii, unele foarte ambiioase, de aur, s-ar anula prin uniformizare, prin platitudine, de aceea poetul ndeamn ironic: Punei la capul patului un echer / Pentru visele voastre de aur. Oamenii ar ajunge astfel ca nite roboi, fr personalitate, fr idealuri, cu o via tern, lipsit de strluciri spirituale. Referindu -se la lirica lui Marin Sorescu, criticul Marian Popa remarca: Expresia simpl, tonul prozaic, familiar i clar; e promovat poemul eseistic i chiar didactic; din viaa cotidian sunt extrase poezia i semnificaiile generale, uneori prin asociaii. Ulterior, ntrebrile se amestec cu refuzurile, figurnd o criz inteligent a inteligenei.

"Poveste sentimentala",face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" si este o poezie cu un triplu sistem referential: s-ar putea referi prima data la o poveste erotica, poate fi o arta poetica, prin care poetul explica dualitatea lirica eu-tu in procesul de creatie si, nu in ultimul rand, o cosmogeneza sui-generis, din perspectiva cuvintelor, de fapt a "necuvintelor", devenite, in poetica lui Nichita Stanescu, noile caramizi ale spatiului imaginar.Poezia debuteaza brusc, conturand un cadru spatio-temporal esentializat, fara repere concrete: "Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des./ Eu stateam la o margine-a orei,/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora." Lectura acestor versuri se poate face, desigur, in toate cele trei planuri de referinta. Eu - tu poate fi cuplul erotic, despovarat de lumea concreta, concentrat, dedicat numai "povestii sentimentale" in care se implica. Frumoasa este, aici, imaginea metaforica a spatiului erotic, a iubirii de fapt, ca o amfora rezistenta la patina timpului. Sensul de poezie erotica se ambiguizeaza insa in final, luand alta ! turnura a semnificatiilor: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput".O lectura avand in vedere vocile lirice ale textului, delimiteaza un camp poetic intre "eu" si "tu", o polifonie a persoanei, care isi distribuie discursul in asa fel, incat sa obtina un cumul cat mai mare de semnificatii. In aceasta cuprindere vasta a spatiului imaginar, in care isi intemeiaza ochiul cunoasterii, poetul stabileste repere de spatiu si timp, i dimensiunile cuprinderii lirice, intrate, pe masura intensitatii procesului creator, intr-o interactiune tot mai tensionata. intai repetabilitatea incercarii ("Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des"), apoi dimensionarea campului temporal al creatiei: "Eu stateam la o margine-a orei,/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora." Poetul simte nevoia dedublarii, pentru multiplicitatea perspectivelor, intr-un proces greu de controlat in miscarea browniana a cuvintelor ce isi iau libertatea de semne ale lumii imaginare: "Numai cuvintele zburau intre noi/ inainte si inapoi." La fel ca in alte texte ale sale, eul liric pare numai observator al acestei magme in miscare, receptor al consecintelor, ucenic vrajitor ce a scapat din mana fraiele creatiei, retusurile sale fiind minime: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata/ de caderea vreunui cuvant,/ ca pe sub laba unui leu alergand."In imaginea de vartej dezlantuit, timpul si spatiul devin fluide, se multiplica la nesfarsit, intr-o cascada a senzatiilor, devenind ceea ce de fapt comunica poezia in planurile ei cele mai profunde: cosmogeneza, creatie a lumii, din nou din Cuvant, intr-o imensa rotire de semne, de cuvinte, ce repeta, ca in toate viziunile cosmogonice, fundarea caramizilor prime ale lumii. Poetul se comporta ca un demiurg care stapaneste si manevreaza misterele genezei, prin complicate combinatii semantice, fara a se obosi sa realizeze efortul necesar transcenderii in materie a lumii. Dualitatea timpului, ca si a fiintei decalate temporal, realizeaza o ierarhie ciudata a lumii, bazata pe antinomii, pe decalaje in timp, usor definibile de catre Demiurg. Cuvintele ce zboara inainte si inapoi sunt sintagme ale lumii ascunse, ale Logosului, ale increatului, de ele depinzand textura universului care, in afara, are o reprezentare materiala, :oncreta: "Numai cuvintele zburau intre noi,/ inainte si inapoi." Vartejul, turbionul material astfel creat, realizeaza mai intai o perdea imateriala, greu decelabila: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant." Pe masura ce procesul creator avanseaza, rotirea acestui punct genuin se intensifica, devine vartej cosmic, reluand "structura materiei, de la-ncepuf: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput."Sentimentul iubirii este cel care domina si caruia poetul ii da profunzime maxima si proiectie universala. Cele doua toarte de amfora ale timpului, intr-un fel circular, prin liniile curbe sugerate de aceasta metafora, marcheaza legatura dintre cele doua principii, masculin si feminin, nedeterminate temporal si spatial, convergente insa, unite in punctul genuin al creatiei. Iubirea interfereaza spatiile, real si ireal, intr-o ierarhie superioara, comparabila cu cea a cerurilor din scrierile religioase ale Evului Mediu. Poetul, prin iubire, proiecteaza cerul la dimensiuni pamantene, il face tangibil, inscriindu-1 in matrice metamorfozabile, determinate de intensitatea trairii sentimentelor, cu efecte miraculoase, de relativizare a spatiului si timpului. Coborarea pe scara temporala este profunda, iubirea intre cei doi determinand aparitia dimensiunilor prime ale materiei: "si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput." Titlul poeziei, "Poveste sentimentala", confirma pozitia erosului ca punct de confluenta a energiilor cosmice, cele doua entitati punand in miscare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legatura intre fortele acretionare ale materiei. Cuvintele-cheie ale spatiului, suprapuse peste cheia temporala a lumii, devin inainte" si "inapoi", care orienteaza multiplele linii temporale ale procesului genetic abia inceput catre o singura linie, o axa, in defavoarea vectorilor multidimensionali. Lumea se structureaza astfel in contururi perceptibile, se inchide in ea insasi, se coboara, in felul acesta, dintr-un univers infinit multidimensional intr-unui bidimensional, inchis intre plus si minus, intre principiile dihotomice de bine si rau. Categoriile j bipolare sunt insa date la o parte de impartirea in domenii a spatiului si timpului, de faptul ca, desi ] protagonistii, "eu" si "tu", se afla in acelasi spatiu, se situeaza totusi in timpuri diferite, incercand o experienta stranie, a trecerii printr-un proces continuu de materializare si dematerializare, stabilind intre ei o punte de legatura prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre viitor spre trecut si invers. in felul acesta, povestea de dragoste se multiplica la nesfarsit in toate spatiile si timpurile, se generalizeaza, devine factor erotic creator al universului, principiu generator de viata. Rotirea include, in sfera ei semantica, momentul in care esenta, desprinsa de materialitate, se indreapta catre infinitate, catre marginile timpului. Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura intre cele doua puncte ale timpului, ramase, intr-un mod paradoxal, departate, "margini" ale unei ore astrale. in acest fel, cei doi demiurgi, surprinsi ca unitate, refacand, in latura erotica, mitul androginului, preschimba punctele de reper ale universului, ii schimba constantele, ii determina in acelasi timp o noua perceptie in lumea comuna. Structura materiei de la inceput presupune si punctul de echilibru de dinainte de nasterea universului, de aparitia dimensiunilor, inclusiv a cronoliniaritatii.Poezia restabileste universul atemporal prim, din care se desprinde, aidoma unui spatiu paralel, de dimensiuni infime, temporalitatea cronoliniara, punctul in care timpul se transforma in cer infinit, fara contingenta fireasca dintre trecut si viitor. Recunoastem in aceste doua puncte ale poeziei si insertia bipolaritatii in ordinea divina: sacrul si profanul. Primul este marcat de sciziunea timpului, al doilea de semne ale materialitatii, care se incarca de povara gravitationala, se indoaie sub aceasta apasare cvasimateriala: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata/ de caderea vreunui cuvant,/ ca pe sub laba unui leu alergand." Metaforele rotirii includ atingerea unor puncte greu sondabile ale sferei atemporale iar incercarea de a se ajunge la capatul timpului se implineste. Punctul rotitor al Genezei al lui Hyperion este locul in care cei doi protagonisti ajung prin aceasta enorma conjugare a energiilor erotice iar lumea isi schimba dimensiunile.

"Poveste sentimentala",face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" si este o poezie cu un triplu sistem referential: s-ar putea referi prima data la o poveste erotica, poate fi o arta poetica, prin care poetul explica dualitatea lirica eu-tu in procesul de creatie si, nu in ultimul rand, o cosmogeneza sui-generis, din perspectiva cuvintelor, de fapt a "necuvintelor", devenite, in poetica lui Nichita Stanescu, noile caramizi ale spatiului imaginar.Poezia debuteaza brusc, conturand un cadru spatio-temporal esentializat, fara repere concrete: "Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des./ Eu stateam la o margine-a orei,/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora." Lectura acestor versuri se poate face, desigur, in toate cele trei planuri de referinta. Eu - tu poate fi cuplul erotic, despovarat de lumea concreta, concentrat, dedicat numai "povestii sentimentale" in care se implica. Frumoasa este, aici, imaginea metaforica a spatiului erotic, a iubirii de fapt, ca o amfora rezistenta la patina timpului. Sensul de poezie erotica se ambiguizeaza insa in final, luand alta ! turnura a semnificatiilor: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput".O lectura avand in vedere vocile lirice ale textului, delimiteaza un camp poetic intre "eu" si "tu", o polifonie a persoanei, care isi distribuie discursul in asa fel, incat sa obtina un cumul cat mai mare de semnificatii. In aceasta cuprindere vasta a spatiului imaginar, in care isi intemeiaza ochiul cunoasterii, poetul stabileste repere de spatiu si timp, i dimensiunile cuprinderii lirice, intrate, pe masura intensitatii procesului creator, intr-o interactiune tot mai tensionata. intai repetabilitatea incercarii ("Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des"), apoi dimensionarea campului temporal al creatiei: "Eu stateam la o margine-a orei,/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora." Poetul simte nevoia dedublarii, pentru multiplicitatea perspectivelor, intr-un proces greu de controlat in miscarea browniana a cuvintelor ce isi iau libertatea de semne ale lumii imaginare: "Numai cuvintele zburau intre noi/ inainte si inapoi." La fel ca in alte texte ale sale, eul liric pare numai observator al acestei magme in miscare, receptor al consecintelor, ucenic vrajitor ce a scapat din mana fraiele creatiei, retusurile sale fiind minime: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata/ de caderea vreunui cuvant,/ ca pe sub laba unui leu alergand."In imaginea de vartej dezlantuit, timpul si spatiul devin fluide, se multiplica la nesfarsit, intr-o cascada a senzatiilor, devenind ceea ce de fapt comunica poezia in planurile ei cele mai profunde: cosmogeneza, creatie a lumii, din nou din Cuvant, intr-o imensa rotire de semne, de cuvinte, ce repeta, ca in toate viziunile cosmogonice, fundarea caramizilor prime ale lumii. Poetul se comporta ca un demiurg care stapaneste si manevreaza misterele genezei, prin complicate combinatii semantice, fara a se obosi sa realizeze efortul necesar transcenderii in materie a lumii. Dualitatea timpului, ca si a fiintei decalate temporal, realizeaza o ierarhie ciudata a lumii, bazata pe antinomii, pe decalaje in timp, usor definibile de catre Demiurg. Cuvintele ce zboara inainte si inapoi sunt sintagme ale lumii ascunse, ale Logosului, ale increatului, de ele depinzand textura universului care, in afara, are o reprezentare materiala, :oncreta: "Numai cuvintele zburau intre noi,/ inainte si inapoi." Vartejul, turbionul material astfel creat, realizeaza mai intai o perdea imateriala, greu decelabila: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant." Pe masura ce procesul creator avanseaza, rotirea acestui punct genuin se intensifica, devine vartej cosmic, reluand "structura materiei, de la-ncepuf: "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput."Sentimentul iubirii este cel care domina si caruia poetul ii da profunzime maxima si proiectie universala. Cele doua toarte de amfora ale timpului, intr-un fel circular, prin liniile curbe sugerate de aceasta metafora, marcheaza legatura dintre cele doua principii, masculin si feminin, nedeterminate temporal si spatial, convergente insa, unite in punctul genuin al creatiei. Iubirea interfereaza spatiile, real si ireal, intr-o ierarhie superioara, comparabila cu cea a cerurilor din scrierile religioase ale Evului Mediu. Poetul, prin iubire, proiecteaza cerul la dimensiuni pamantene, il face tangibil, inscriindu-1 in matrice metamorfozabile, determinate de intensitatea trairii sentimentelor, cu efecte miraculoase, de relativizare a spatiului si timpului. Coborarea pe scara temporala este profunda, iubirea intre cei doi determinand aparitia dimensiunilor prime ale materiei: "si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput." Titlul poeziei, "Poveste sentimentala", confirma pozitia erosului ca punct de confluenta a energiilor cosmice, cele doua entitati punand in miscare principiile fundamentale ale lumii, devenind puncte de legatura intre fortele acretionare ale materiei. Cuvintele-cheie ale spatiului, suprapuse peste cheia temporala a lumii, devin inainte" si "inapoi", care orienteaza multiplele linii temporale ale procesului genetic abia inceput catre o singura linie, o axa, in defavoarea vectorilor multidimensionali. Lumea se structureaza astfel in contururi perceptibile, se inchide in ea insasi, se coboara, in felul acesta, dintr-un univers infinit multidimensional intr-unui bidimensional, inchis intre plus si minus, intre principiile dihotomice de bine si rau. Categoriile j bipolare sunt insa date la o parte de impartirea in domenii a spatiului si timpului, de faptul ca, desi ] protagonistii, "eu" si "tu", se afla in acelasi spatiu, se situeaza totusi in timpuri diferite, incercand o experienta stranie, a trecerii printr-un proces continuu de materializare si dematerializare, stabilind intre ei o punte de legatura prin intermediul cuvintelor, reflectate dinspre viitor spre trecut si invers. in felul acesta, povestea de dragoste se multiplica la nesfarsit in toate spatiile si timpurile, se generalizeaza, devine factor erotic creator al universului, principiu generator de viata. Rotirea include, in sfera ei semantica, momentul in care esenta, desprinsa de materialitate, se indreapta catre infinitate, catre marginile timpului. Rotirea cuvintelor creeaza un tunel de legatura intre cele doua puncte ale timpului, ramase, intr-un mod paradoxal, departate, "margini" ale unei ore astrale. in acest fel, cei doi demiurgi, surprinsi ca unitate, refacand, in latura erotica, mitul androginului, preschimba punctele de reper ale universului, ii schimba constantele, ii determina in acelasi timp o noua perceptie in lumea comuna. Structura materiei de la inceput presupune si punctul de echilibru de dinainte de nasterea universului, de aparitia dimensiunilor, inclusiv a cronoliniaritatii.Poezia restabileste universul atemporal prim, din care se desprinde, aidoma unui spatiu paralel, de dimensiuni infime, temporalitatea cronoliniara, punctul in care timpul se transforma in cer infinit, fara contingenta fireasca dintre trecut si viitor. Recunoastem in aceste doua puncte ale poeziei si insertia bipolaritatii in ordinea divina: sacrul si profanul. Primul este marcat de sciziunea timpului, al doilea de semne ale materialitatii, care se incarca de povara gravitationala, se indoaie sub aceasta apasare cvasimateriala: "Vartejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ imi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-1 infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata/ de caderea vreunui cuvant,/ ca pe sub laba unui leu alergand." Metaforele rotirii includ atingerea unor puncte greu sondabile ale sferei atemporale iar incercarea de a se ajunge la capatul timpului se implineste. Punctul rotitor al Genezei al lui Hyperion este locul in care cei doi protagonisti ajung prin aceasta enorma conjugare a energiilor erotice iar lumea isi schimba dimensiunile.