Sunteți pe pagina 1din 95

Montauk – Conexiunea extraterestră

Stewart Swerdlow
Carte publicată de Peter Moon
Ilustraţii de Nina Anue

Copertă: Fluturele primordial


Viziunea artistului asupra prototipului fluturelui primordial care a donat ADN
pentru Proiectul Terra, pentru a crea pe pământ fiinţe cunoscute sub numele de fluturi. În
partea dreaptă de sus a arcadei apare un simbol arhetipal care semnifică deschiderea
ADN-ului. Simbolul din partea stângă de sus descrie perfecţiunea realităţii fizice. În acest
desen, fluturele şi-a amestecat ADN-ul cu cel al unei creaturi umane. Fluturii de pe pământ
monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât acesta să aibă un efect
benefic asupra mediului.

Pe măsură ce avansăm în noul mileniu, poveştile legate de răpiri ale oamenilor


de către extratereştri s-au înmulţit considerabil, penetrând conştiinţa colectivă a
umanităţii. Deşi s-a ajuns astfel la o nouă viziune asupra condiţiei umane, foarte puţine
asemenea relatări sunt acceptate şi înţelese de cititorul mediu.
„Montauk: Conexiunea extraterestră” prezintă povestea remarcabilă a lui
Stewart Swerdlow, un medium înzestrat care a cunoscut percepţiile extrasenzoriale încă de
la naştere. Această capacitate ieşită din comun l-a transformat pe Stewart într-un veritabil
magnet pentru supravegherea guvernamentală, în timp ce structura lui genetică unică a
atras diferite rase extraterestre, care au încercat să-l folosească în funcţie de propriile lor
interese. Aceste planuri sinistre au scăpat de sub control după ce Stewart a început o
procedură de deprogramare împreună cu Preston Nichols, special concepută pentru a-i
curăţa memoria şi influenţele de control care i-au fost inoculate în ea. Au urmat diferite
ameninţări pentru Stewart. În final, după ce acesta a refuzat în repetate rânduri să
întrerupă legăturile cu Nichols, a fost aruncat în închisoare. În pofida acestor evenimente,
adevărul a început treptat să iasă la iveală, schimbându-i viaţa.
Înstrăinat de familie, Stewart a fost trimis la închisoare pe motiv de fraudă
financiară. Făcând eforturi supraomeneşti, el a reuşit în cele din urmă, folosindu-se
inclusiv de înzestrarea primită de la Dumnezeu, să îşi reevalueze viaţa şi să scape de sub
influenţa diferitelor agenţii şi entităţi care au încercat să se folosească de el. După ce a
şters influenţele negative din memoria sa, Stewart a început să îşi recupereze anumite
amintiri cheie, scăpând de sub controlul forţelor care au încercat să îl transforme într-un
instrument, aşa cum procedează cu întreaga umanitate. Aspectul cel mai uluitor al
incredibilei sale poveşti este însuşi faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această
cunoaştere ieşită din comun.

Această carte este dedicată lui Janet Swerdlow, pentru devoţiunea, tenacitatea,
bunătatea şi iubirea ei necondiţionată. O dedic de asemenea copiilor mei, care mi-au
dăruit puterea şi speranţa de a merge mai departe în timpul orelor mele cele mai
întunecate.

Cuprins
Introducere
Capitolul unu Experimentul Philadelphia
Capitolul doi O copilărie ciudată
Capitolul trei Menajeria
Capitolul patru Pubertatea
Capitolul cinci Teroare la Montauk
Capitolul şase Peste ocean
Capitolul şapte La Kibbutz
Capitolul opt Siriusienii
Capitolul nouă Flăcările gemene
Capitolul zece Căsătoria
Capitolul unsprezece Fenomene ciudate
Capitolul doisprezece Copiii mei
Capitolul treisprezece Recrutarea de către CIA
Capitolul paisprezece Risc de securitate
Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston
Capitolul şaisprezece În Caraibe
Capitolul şaptesprezece Revelaţia
Capitolul optsprezece Christos
Capitolul nouăsprezece Agende politice
Capitolul douăzeci Noi capacităţi
Capitolul douăzeci şi unu Sentinţa
Capitolul douăzeci şi doi Închisoarea
Capitolul douăzeci şi trei Eliberarea
Capitolul douăzeci şi patru Viaţa merge mai departe
Capitolul douăzeci şi cinci Janet
Capitolul douăzeci şi şase Paradisul regăsit
Finalul
Limbajul hiperspaţiului
Anexă
Glosar
Index

Introducere
Chiar în timp ce scriu această introducere, viziunea umanităţii asupra timpului şi
spaţiului se schimbă radical. Considerat cândva domeniul exclusiv al fizicienilor şi
matematicienilor de geniu, umanitatea a aflat că instituţiile şi universităţile sale „sacre” au
minţit în această privinţă. Ca să fim delicaţi, putem spune că au interpretat greşit realitatea.
Din fericire (sau din nefericire), secretele timpului şi spaţiului nu ne-au fost servite
pe un platou de argint. Dimpotrivă, am învăţat despre ele pe pielea noastră, ca nişte ucenici
vrăjitori care încearcă să-i fure maestrului său secretele cunoaşterii. Magicianul care deţine
aceste secrete nu doreşte să renunţe la supremaţia sa! De aceea, suntem nevoiţi să ne
descurcăm cu puţinele informaţii care se scurg şi nu suntem lăsaţi să ne înscriem la
„Universitatea Controlului Conştiinţei asupra Timpului şi Spaţiului”.
Cel mai mare secret al timpului şi spaţiului care a ajuns până la noi este acela că
aceste componente fundamentale ale dimensiunii noastre fizice pot fi manipulate. Această
idee este încă nouă pentru savanţii convenţionali şi pentru mas-media controlată direct.
Manipularea conştiinţei este cunoscută sub numele de „controlul minţii”, sintagmă pe care
principalele organe ale mas-mediei refuză în continuare să o accepte.
Din păcate, orice formă de manipulare a aspectelor spaţio-temporale este sinonimă
cu o modificare în planul conştiinţei, şi deci cu o formă de control al minţii. Explicaţia este
simplă: răspunsurile noastre la ideea de timp şi de spaţiu sunt în mare măsură condiţionate.
Puţini sunt cei care pun la îndoială în mod serios şi conştient structura realităţii fizice aşa
cum o cunoaştem noi. Deşi, la prima vedere, vinovată de această stare de lucruri pare să fie
evoluţia naturii umane şi a creierului oamenilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. În
realitate, creierul uman este un computer perfect, capabil să îi servească posesorului său ca
un instrument în vederea atingerii iluminării cosmice. Din păcate, această capacitate a sa a
fost scurtcircuitată la nivelul întregii umanităţi de diferiţi factori. Printre aceştia am putea
enumera: extratereştrii, preoţimea din Antichitate, îndoctrinarea religioasă, găştile tinerilor
şi programul CIA de control al minţii cunoscut sub numele de MK-Ultra.
MK-Ultra nu este altceva decât o „modernizare” făcută cu mijloacele secolului XX
a unor tehnici străvechi, cum erau cele folosite de gruparea medievală intitulată Asasinii, un
cult provenit din Orientul Mijlociu care îşi programa victimele să ucidă cu ajutorul
haşişului. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul a început să facă experimente cu
drogurile de sinteză de genul aşa-numitului „ser al adevărului”. Acest fapt este atestat de
dovezi şi nici măcar nu este negat deschis de către guvern. Tot ce au încercat oficialii a fost
să minimalizeze la maxim adevărata semnificaţie a experimentelor făcute. Cărţile care
descriu acest subiect se limitează să vorbească despre tratamentul aplicat prizonierilor de
război, încercând să acrediteze ideea că aceste metode au drept unic scop obţinerea
secretelor militare de la duşmani. Din când în când, câte o abordare mai îndrăzneaţă
încearcă să investigheze potenţialul criminal al metodelor de control al minţii şi
posibilitatea transformării oamenilor în simpli roboţi programaţi. Deşi reprezintă un pas în
direcţia cea bună, această viziune nu merge suficient de departe.
Dacă putem accepta premisa incontestabilă că diferiţi oameni lipsiţi de scrupule au
participat la proiectul guvernamental al „serului adevărului”, faptele ne permit să alcătuim
un scenariu din ce în ce mai incredibil. Când un om este supus procedurii de narcosinteză,
subconştientul său poate fi accesat fără ca el să fie conştient de acest lucru. De cele mai
multe ori, el va spune adevărul, răspunzând sincer la întrebările puse de anchetatori. Ceea
ce este şi mai remarcabil este faptul că el poate spune adevărul despre anumite lucruri pe
care nu le conştientizează în stare de veghe. Din această perspectivă, el poate fi folosit ca
instrument de sondare a subconştientului colectiv.
Evident, orice cercetător curios şi serios nu se va limita să pună întrebări
referitoare exclusiv la secretele de război. El va profita de prilej şi îi va pune subiectului
întrebări legate de Dumnezeu, de istoria evoluţiei şi de natura ultimă a realităţii. Cu
siguranţă, unii subiecţi supuşi narcosintezei se vor dovedi mai înzestraţi decât alţii pentru
acest tip de cercetare, aşa că se vor face un număr cât mai mare de studii clinice. Folosind
psihicul uman, cercetarea ar putea avansa către zone neatinse vreodată până atunci de
cunoaşterea umană. De pildă, dacă supui un om ca Einstein unor experimente cu serul
adevărului, ai putea obţine informaţii extrem de interesante referitoare la dilema
universului. La un moment dat, un investigator va fi tentat să afle principiile creaţiei care
rămân ascunse în faţa percepţiei noastre asupra „realităţii de zi cu zi”. Orice om care
pătrunde în aceste zone ascunse de control al conştiinţei trăieşte practic ceea ce se numeşte
o „iniţiere în ocultism”.
Scenariul de mai sus este cât se poate de simplu şi nu îţi trebuie altceva decât un
banal simţ al logicii pentru a-l accepta. În ceea ce priveşte istoria reală a acestui tip de
cercetări, aceasta este o cu totul altă chestiune. Din păcate, deşi s-a aflat câte ceva, partea
cea mai savuroasă a acestei istorii rămâne în continuare ascunsă. Ceea ce ştim sigur este că
prin anii 50 s-au făcut nenumărate experimente cu LSD şi că a fost iniţiat un proiect de
control al minţii prin tortură, condus de dr. Ewen Cameron. O mare parte din studiile
referitoare la LSD s-au făcut sub conducerea dr. Timothy Leary, un profesor de la Harvard,
discreditat public prin anii 60. Deşi Leary a pretins că s-a folosit de CIA pentru a obţine
fondurile necesare investigaţiilor sale, serviciile secrete s-au folosit la rândul lor de el.
Oricare ar fi adevărul, cert este că Leary a fost unul din cei doi piloni ai Proiectului
Monarch, un proiect de control al minţii iniţiat şi condus în anii 50. Nu întâmplător, Leary
şi colegii săi erau cunoscuţi sub numele de „Băieţii Monarch”. Ulterior, evoluţia proiectului
de control al minţii a continuat în unitatea militară dezafectată de la Camp Hero, în
Montauk Point, New York.
Cele mai multe informaţii revelate public în legătură cu cercetările făcute la
Montauk au fost furnizate de Preston Nichols, care a participat la acest proiect în calitate
atât de anchetator cât şi de victimă. Preston a scris mai multe cărţi pe acest subiect,
împreună cu mine. Am inclus în anexă o sinteză a operei sale, pentru cei care nu au avut
ocazia să le citească până acum. Între altele, el a vorbit foarte mult de „băieţii din
Montauk”, o expresie generală care se referă la toţi cei programaţi din punct de vedere
mental prin intermediul psihicului lor sexual. Recent, el a început să aplice această
sintagmă inclusiv femeilor, pe care le numeşte „fetele din Montauk”.
Cel mai tulburător este faptul că aceşti oameni programaţi sunt foarte numeroşi.
Numai în Long Island trăiesc probabil sute, şi aceasta nu este decât o picătură într-un ocean.
Tot mai mulţi oameni atestă că au fost supuşi unor experimente ciudate de control al minţii.
Ei au amintiri fragmentate ale unor evenimente cel puţin bizare. Vieţile lor sunt dovada cea
mai vie a manipulării la care au fost supuşi prin tehnici de control al minţii.
Ajungem astfel la subiectul cărţii de faţă: un individ care a suferit din cauza
acestor experimente şi care a supravieţuit, putându-şi spune povestea. Numele său este
Stewart Swerdlow.
Am auzit pentru prima oară de Stewart Swerdlow în anul 1992, când lucram încă
la manuscrisul cărţii Proiectul Montauk: Experimente legate de timp. Cel care mi-a povestit
despre el a fost Preston, care mi-a relatat nişte lucruri incredibile legate de deprogramarea
acestuia. Istoria era atât de neverosimilă încât am ajuns chiar să mă întreb dacă Stewart
există cu adevărat.
Mai târziu, am văzut o mărturie video a lui Stewart, în care acesta povestea
implicarea sa în experimentele de control al minţii, din care o parte erau incluse în Proiectul
Montauk. Cel puţin, m-am convins că personajul era real.
Următorul eveniment legat de Stewart pe care l-am aflat a fost încarcerarea lui, în
circumstanţe dintre cele mai bizare. După ce a început să lucreze cu Preston Nichols, în
încercarea de a-şi recupera memoria, guvernul l-a acuzat de crime pe care nu-şi amintea să
le fi comis. Fiind controlor financiar, numele său apărea pe cecuri emise cu cunoştinţa
angajaţilor săi. Acuzaţia era de fraudă financiară, dar adevărata sa crimă era trădarea.
După emiterea acestor acuzaţii, am auzit că Geraldo Rivera urma să facă o
emisiune de televiziune pe tema răpirilor de către extratereştri, avându-l drept invitat
principal pe Stewart. În ultima clipă, Stewart a anulat participarea sa la emisiune, căci
fusese ameninţat că i se va spori pedeapsa cu închisoarea dacă va apărea pe post. Deşi nu a
apărut la televiziune, Stewart a primit o sentinţă foarte grea. Judecătorul părea să-l
simpatizeze şi să creadă sincer că vinovăţia lui era limitată, dar a declarat că nu avea de ales
şi că aceasta era cea mai mică pedeapsă pe care i-o putea da, potrivit legislaţiei în vigoare.
Stewart a fost condamnat la trei ani de închisoare.
După ce a fost închis, am început să scriu O nouă vizită la Montauk. Scopul
acestei cărţi era să demonstrez cu argumente că Proiectul Montauk a existat cu adevărat.
Existau diferite dovezi în această direcţie, dar trebuia să fac cercetări. Implicarea lui
Stewart a devenit evidentă după ce am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi
Elaine Donald. Stewart face referire la ea în această carte, numind-o femeia cu accent de
Brooklyn. Elaine m-a rugat să îi fac o vizită şi să discut despre Stewart cu ea. A adăugat că
nu-mi putea spune nimic concret la telefon. Când i-am relatat lui Preston de această
conversaţie, mi-a spus că Elaine era un medium care colabora cu FBI. Altfel spus, făcea
lecturi psihice, spunându-le oamenilor că îi va căuta ea ca să le comunice rezultatele. Între
timp, îi verifica şi le consulta dosarul FBI printr-un contact pe care îl avea la agenţie. Aşa
cum bănuiţi, aceste dosare nu se referă în nici un caz la cazuri criminale. Se crede că există
dosare ascunse pentru fiecare american, de care se foloseşte guvernul atunci când are
nevoie. Poate că nici nu sunt deţinute de FBI, ci chiar de CIA. Nu ştiu nici astăzi dacă
Preston a avut dreptate, dar m-am convins de un lucru: Elaine face într-adevăr lecturi
psihice după investigarea clientului, spunându-i că revine ea pentru a-i comunica
rezultatele.
Elaine era absolut convinsă că Stewart nu avea nimic de-a face cu Proiectul
Montauk şi că toate relele i s-au tras de la ideile pe care i le-a băgat în cap Preston. Mi s-a
prezentat ca o prietenă personală a lui Stewart. Mi s-a părut absurd că m-a făcut să bat atâta
cale, cerându-mi să o cred pur şi simplu pe cuvânt. Erau eu însumi destul de sceptic în ceea
ce îl priveşte pe Stewart, dar cuvintele ei m-au convins că se petrece ceva ciudat. Totul a
devenit şi mai ciudat când i-a dat un telefon unei prietene din Massachussetts, pe care o voi
numi Mary Snodgrass. Aceasta a încercat la rândul ei să mă convingă de faptul că Stewart
nu era implicat în Proiectul Montauk. Comentariile acestei femei erau încă şi mai absurde.
Când mi-a spus că Stewart a negat orice implicare în Proiectul Montauk după ce a fost
închis, i-am prezentat o contra-teorie. I-am spus că nu putem fi siguri că nu a fost programat
din nou în închisoare. M-a asigurat că nu era cazul, aducându-mi ca dovadă supremă faptul
că ştia acest lucru chiar de la paznicii închisorii. Era ca şi cum aş fi ascultat jurământul unei
vulpi care spunea că găinile sunt bine încuiate şi că sunt în siguranţă. Culmea este că femeia
chiar se aştepta ca eu să o cred. Probabil mă credea cam tâmpit. Mai târziu, Preston mi-a
spus că Mary Snodgrass făcea parte din Aquarius Group, o grupare afiliată la CIA. Când
Mary a citit relatarea mea referitoare la ea din cartea O nouă vizită la Montauk, s-a supărat,
deşi am prezentat-o fără nici o exagerare.
Am discutat despre toate aceste lucruri cu Preston şi ne-am consultat dacă pot fi
incluse în carte. Am decis de comun acord că cel mai bine ar fi să îi scriem lui Stewart şi să
îi cerem acordul. După câteva săptămâni, am primit de la el o scrisoare bătută la maşină, în
care nega că ar fi participat vreodată la Proiectul Montauk şi denunţa colaborarea cu
Preston. La prima vedere, părea un simplu răspuns negativ. Ceea ce nu ştiam la vremea
respectivă era faptul că înainte de a fi închis, Stewart făcuse un jurământ în care atesta că
era de partea lui Preston în revelarea Proiectului Montauk şi că nu va da niciodată înapoi. A
instituit chiar un cod secret: orice scrisoare pe care urma să i-o trimită lui Preston din
închisoare, bătută la maşină, nu va descrie adevăratele sale intenţii, ci va fi scrisă sub
influenţa anchetatorilor. Scrisoarea nu trebuia considerată autentică decât dacă era scrisă de
mână.
Dat fiind că scrisoarea primită îmi era adresată mie, nu lui Preston, nu eram
absolut sigur dacă regula se aplica şi în acest caz. De aceea, Preston a luat decizia să
folosim un nume fictiv pentru a-l descrie pe Stewart. Numele pe care l-am ales şi sub care
apare în O nouă vizită la Montauk este Stan Campbell.
Nu l-am întâlnit personal pe Stewart decât pe data de 12 august 1996, când am
făcut împreună o excursie la Montauk Point. De la bun început, mi-a cerut opinia în
legătură cu Elaine Donald. Când i-am spus că impresia mea în legătură cu ea era negativă,
mi-a confirmat că nu nici el avea încredere în ea şi că femeia nu a acţionat în interesul lui.
A vorbit în aceiaşi termeni şi în legătură cu Mary Snodgrass, spunându-mi că aceasta
manipulează oamenii şi că ea a fost aceea care i-a dictat cuvânt cu cuvânt scrisoarea pe care
mi-a trimis-o din închisoare. Nici unul din cuvintele scrise aici nu i-a aparţinut personal. Nu
a făcut decât să se conformeze, pentru a fi considerat un „prizonier model”. A adăugat că
are să-mi spună foarte multe lucruri interesante. Cel mai important lucru era acela că s-au
făcut eforturi concertate pentru a minimaliza ideea că experienţele prin care a trecut aveau
ceva de-a face cu proiectul de control al minţii de la Montauk.
Aşa l-am cunoscut pe Stewart Swerdlow. Întreaga sa existenţă părea să aibă de-a
face cu infrastructura proiectului guvernamental de control al minţii. Cartea de faţă va
descrie de asemenea felul în care i-a cunoscut el pe Duncan Cameron, Preston Nichols şi Al
Bielek. Înainte de a-i da cuvântul, aş mai dori să adaug ceva interesant în legătură cu
Stewart.
Înainte de a-l întâlni, Duncan mi l-a descris pe Stewart ca fiind mai avansat psihic
decât el. Ca să folosesc propria sa terminologie metafizică, Duncan susţine că marea
majoritate a oamenilor sunt „de ordinul şapte”, ceea ce înseamnă că au o structură aurică în
formă de salată, alcătuită din şapte straturi suprapuse, cu şapte frecvenţe de vibraţie diferite
ale câmpului magnetic, concentrate în şapte nuclee (chakra-e), etc. Duncan mi-a spus că el
este „de ordinul paisprezece”, având o aură cu dublă structură (14 straturi succesive, etc.).
În viziunea lui, Stewart este „de ordinul 21”, având o triplă structură aurică.
Duncan mi-a explicat că cei care aparţin acestei din urmă categorii reprezintă
interferenţe ale unor alte dimensiuni superioare în realitatea noastră fizică. Acest lucru
explică anumite fenomene ciudate sau paranormale despre care auzim, citim, sau chiar le
experimentăm noi înşine. Ideea este că întreaga realitate manifestă este rezultatul unei
conştiinţe a priori, care a creat materia, energia, timpul şi spaţiul.
Dacă cei care se ascund în spatele experimentelor legate de controlul minţii se
aflau în căutarea unui subiect ideal pentru explorarea dimensiunilor ascunse ale
subconştientului colectiv, cu siguranţă Stewart era candidatul perfect. Experienţele prin care
a trecut demonstrează din plin acest lucru. Aceasta este perspectiva din care ar trebui să
citiţi această carte. Chiar dacă nu toate experienţele prin care a trecut Stewart s-au petrecut
în realitatea fizică, putând fi dovedite ştiinţific, majoritatea au lăsat totuşi urme
incontestabile, care pot fi verificate cu rigoare. Dar cel mai important mi se pare faptul că el
este un individ extrem de inteligent şi de înzestrat, cu o capacitate uluitoare de a pătrunde în
domeniul subconştientului. Povestea sa incredibilă ne oferă o perspectivă nouă asupra
secretelor extraterestre, dar şi asupra conştiinţei care stă la baza lor. Încă şi mai important
este faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere.

Capitolul unu
Experimentul Philadelphia
La bordul navei din oţel, marinarii îşi vedeau agitaţi de treabă, emoţionaţi şi
îngrijoraţi. Li se spusese că vor face parte dintr-un exerciţiu secret, care va fi decisiv pentru
rezultatul războiului dintre Europa şi Asia. Unii erau voluntari, alţii fuseseră consemnaţi.
Tuturor li s-a spus că dacă vor avea succes, vor intra în istorie ca cei care au salvat America
şi lumea întreagă.
Ancorată în port, ascunsă ochilor curioşi, nava era monitorizată de toate celelalte
vase din baza navală. Numeroşi ingineri şi savanţi lucrau cu înfrigurare pentru a finaliza
conexiunile unui echipament cât se poate de ciudat, situat în centrul de control de pe puntea
superioară. Un al doilea centru de control, situat pe uscat, în imediata apropiere, era plin cu
observatori ştiinţifici proveniţi din eşaloanele superioare ale guvernului. Comunicarea între
cele două centre nu înceta nici o clipă.
Johannes von Gruber a urcat fără zgomot pe navă şi s-a îndreptat direct către
centrul de control, în care echipamentul era în sfârşit pregătit. El i-a observat pe tinerii
marinari care îşi vedeau de treabă la posturile lor, în aşteptarea evenimentului care urma să
se producă. „Dacă ar şti care este adevărata misiune a acestei nave, s-ar gândi de două ori
înainte să rămână la bord, şi-a spus el. În întreaga istorie a umanităţii nu s-a încercat
niciodată până acum un asemenea experiment, la o scară atât de mare şi cu fiinţe vii. Sper
ca Tesla să aibă dreptate, căci altminteri se va dezlănţui iadul… la propriu!”
Şi-a amintit apoi subit de călătoria care l-a adus în America. Fusese un drum lent şi
obositor. Ca ofiţer de rang înalt decorat în Primul Război Mondial, von Gruber avea acces
la multe surse de obţinere a unor documente false. Acestea i-au permis să călătorească în
vara anului 1943, mai întâi în Elveţia, pentru a se întâlni cu câţiva indivizi foarte secretoşi,
apoi în Spania, cu avionul, apoi în Portugalia, şi în cele din urmă în Statele Unite. Misiunea
sa era personală, fiind considerată de o importanţă extremă de toate puterile care se
ascundeau în culisele istoriei. Această călătorie era atât de secretă încât nici chiar rudele şi
prietenii săi apropiaţi nu ştiau de ea. Dacă misiunea sa ar fi dat greş, tuturor li s-ar fi spus că
a căzut în război.
Nu mai avea însă uniforma de ofiţer al celui de-al Treilea Reich. O privire aruncată
noii sale uniforme americane, de culoare kaki, cu cizme negre, le-a readus subit la realitate.
Implicaţiile experimentului erau tot ce îl interesa la acel moment. În testele anterioare,
obiecte de dimensiuni mici deveniseră invizibile timp de câteva secunde. Ce-i drept, nu
toate animalele de laborator supuse testelor s-au întors la faza vizibilă, dar se presupunea că
aceste erori au fost corectate. Mai întâi, oamenii de ştiinţă urmau să facă nava USS Eldridge
complet invizibilă, iar apoi trebuiau să o readucă la starea normală. În continuare, ar fi
trebuit să transporte pur şi simplu nava, cu tot cu echipaj, într-o locaţie diferită – probabil în
Norfolk Harbor. O asemenea realizare ar fi eliminat definitiv războiul de pe pământ, căci
cei care ar fi controlat această tehnologie ar fi devenit invincibili. Principalele guverne ale
lumii – cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Rusia şi Franţa – s-ar fi unit între
ele pentru a elimina puterile mai mici şi rasele care le incomodau. Intenţia lor era să trimită
apoi armate vaste pretutindeni în univers. Noul guvern mondial ar fi domnit astfel asupra
întregului univers! Pentru un asemenea obiectiv, Reich-ul era dispus chiar să se alieze cu
Statele Unite. Datorită contactelor guvernului german cu anumiţi „vizitatori”, şi Statele
Unite erau dispuse să lase deoparte diferenţele ideologice. Fiecare parte credea că, în final,
va ajunge să controleze întregul plan.
La momentul stabilit, echipamentul a fost pornit, mai întâi la putere mică. După ce
piesele au intrat în vibraţie, luminile de pe navă şi de la centrul terestru au început
clipească. Totul a fost scufundat într-o lumină verde. Johannes a simţit un fior de gheaţă de-
a lungul coloanei vertebrale şi senzaţia că i se face greaţă. A continuat să privească, în timp
ce cei de la bază transmiteau ordine să crească puterea la nivelul maxim, pentru a încheia
astfel experimentul. Sistemul de comunicare cu nava a transmis un semnal de alertă,
cerându-le tuturor să rămână pe poziţii până la încheierea experimentului.
Oamenii de ştiinţă de la sol priveau scânteile electrice care ieşeau din navă.
Aceasta a căpătat culoarea galben muştar, apoi verde strălucitor, şi în final, chiar înainte să
dispară în hiperspaţiu, o nuanţă albastru electric. În acel moment, camerele de luat vederi de
la sol au înregistrat două obiecte zburătoare neidentificate, care pluteau deasupra navei.
Odată cu dispariţia acesteia din câmpul vizual, au dispărut şi ele.
La bordul navei Eldridge, von Gruber a simţit cum întregul corp îi este străbătut de
valuri intense de energie. Deşi continua să simtă podeaua sub picioare, avea senzaţia că se
prăbuşeşte. În jur vedea culori albastre, verzi şi violete. În aer se auzea un zgomot puternic,
un fel de vâjâit ca de transformator. Întreaga navă a căpătat o aparenţă de vis. Oamenii din
jurul său ţipau şi se văietau. Însăşi structura de metal a navei părea că vălureşte, ca şi cum
ar fi făcut parte din ocean. În final, Johannes a renunţat la gândurile sale şi a privit cu
atenţie în jur. I-a văzut pe unii membri ai echipajului alergând şi pe alţii dând ordine, cu
vocile bolborosite, ca şi cum s-ar fi aflat sub apă. Acele aparatelor de pe panourile de
comandă o luaseră razna, rotindu-se în toate direcţiile. Încet, Johannes a ieşit din cabina de
comandă.
A privit către ţărm şi a rămas şocat. Portul dispăruse. În locul lui a văzut impulsuri
electrice, câmpuri energetice care pulsau în tot felul de culori, lumini care se roteau şi două
nave ciudate care pluteau în apropiere. Von Gruber i-a văzut pe marinari strigând şi sărind
peste bord. Le-a strigat să se oprească, dar fie nu l-au auzit, fie nu i-au acordat nici o
atenţie. De îndată ce treceau de bord, corpurile oamenilor păreau să se dizolve în curenţii
energetici.
S-a uitat înapoi, către camera de control, şi a văzut oameni încercând să distrugă
cu ciocanele echipamentul. A asistat inclusiv la imaginea oribilă a unor marinari
dizolvându-se parţial în structurile de metal ale navei, ca şi cum totul îşi pierduse
soliditatea. În jur nu mai exista decât energie fluidă. Imaginea era atât de înspăimântătoare
încât însuşi Johannes a intrat în panică. Dacă rămânea pe punte, nava ar fi putut exploda sau
s-ar fi putut transforma în energie. Dacă sărea peste bord, ar fi încetat să existe. Prin minte
i-au trecut imagini cu soţia şi cu copiii săi. S-au succedat apoi gânduri cu superiorii săi din
organizaţiile secrete. Aceştia nu i-au spus niciodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva. La
naiba cu cauza lor şi cu acest experiment nebunesc. Drept care, s-a aruncat el însuşi peste
bord.
La început, i s-a părut că zboară rapid prin aer. În jur se auzeau zgomote: un bâzâit
puternic însoţit de păcănituri. Lui Johannes i-a trecut prin cap că poate aceasta este moartea.
O stare de pace intensă a coborât asupra lui şi nu şi-a mai simţit corpul. Nu au rămas decât
senzaţiile electrice. A început să audă zgomote ca de sonerie în urechi. Pe măsură ce
acestea deveneau mai puternice, a simţit o presiune puternică, iar corpul său a început să
capete din nou formă. Fiecare celulă a trupului părea să fie în vibraţie. Culorile au devenit
din ce în ce mai cenuşii şi a simţit ceva solid sub picioare. Din ceaţa cenuşie care îl
înconjura au început să apară forme şi culori naturale.
Ameţit şi confuz, Johannes nu ştia unde se află. A văzut în jur o apă întunecată,
înconjurată de stânci şi de pietre. Privind în jos, şi-a dat seama că se află într-un fel de
peşteră făcută de om, chiar în peretele stâncos de pe malul apei. Deşi era bine luminată, nu
se vedea nici un fel de instalaţie de iluminat.
Subit, de el s-au apropiat trei persoane. Una purta o uniformă militară albastră, cu
însemnele SUA. Celelalte erau două fiinţe mici şi cenuşii, cu ochii mari. Acestea i-au
fluturat prin faţă nişte baghete lungi, confecţionate dintr-un material metalic. Văzându-le,
lui Johannes i-a venit să ţipe, dar din gură nu i-a ieşit nici un sunet. Nu se putea mişca, şi
totuşi a început să le urmeze de-a lungul unor scări sculptate în stâncă, care conduceau
undeva în sus. În mintea sa s-a auzit o voce, care îi repeta continuu: „Nu-ţi fie teamă.
Urmează-ne”. Omul îmbrăcat în uniformă militară le urma la rândul lui.
Al doilea lucru pe care şi l-a amintit Johannes a fost o cameră întunecată plină cu
echipament. Fiinţele l-au aşezat pe un scaun, i-au prins corpul cu curele şi i-au fixat capul
pe un fel de suport. Speriat, era incapabil să vorbească sau să se mişte. După câteva ore, de
el s-a apropiat un om îndesat şi mic de statură, îmbrăcat într-o salopetă verde, care i s-a
adresat în germană:
- Înţelegem că ţi-e frică, dar această senzaţie va dispărea în curând. Te afli într-o
bază subterană americană. Locaţia precisă nu este importantă pentru tine acum. Ai ajuns
aici din greşeală, dar vom avea grijă să corectăm acest lucru.
Subit, poate din cauza şocului, Johannes şi-a recăpătat glasul. El a început să
vorbească, rostind greu cuvintele:
- Unde mă aflu, vă rog?
- Acest lucru nu este important pentru tine.
- Vă rog, lăsaţi-mă să mă întorc la familia mea. Vă spun tot ce doriţi să aflaţi.
- Familia ta a murit. Suntem în anul 1960. Tot ce cunoşti a dispărut. Germania a
pierdut războiul şi toţi superiorii tăi au fost executaţi.
Johannes şi-a închis ochii şi a gemut. Cu siguranţă, trăia un coşmar îngrozitor. Din
păcate, coşmarul a continuat, devenind chiar mai ameninţător odată cu apariţia unei fiinţe
înalte, fără păr, cu ochii mari, albaştri, care i-a luat locul omului scund. Avea o înălţime de
aproximativ 2,30 metri. Era foarte suplă, avea bărbia ascuţită şi pielea extraordinar de albă.
Creatura nu i-a vorbit, dar i s-a adresat telepatic, direct în mintea sa.
- Nu te teme. Te vom trimite într-un loc unde te vei simţi mai bine.
În continuare, creatura a atins nişte butoane pe un panou de control. Prin corpul lui
von Gruber au trecut curenţi electrici cu o intensitate ce părea să depăşească câteva mii de
volţi. A intrat în convulsii violente, după care s-a liniştit. A simit cum alunecă printr-un
tunel de lumină, la capătul căruia a fost întâmpinat de nişte fiinţe angelice, absolut
minunate, care i-au strâns mâinile. A urmat o recapitulare a vieţii sale, şi-a adus aminte de
vieţile anterioare şi a simţit un regret profund pentru faptele rele pe care le-a făcut, dar şi o
mare fericire pentru cele bune. I s-a spus apoi că trebuie să încheie o misiune importantă pe
pământ. I s-a arătat o femeie care năştea într-un spital recent construit. Până să-şi dea seama
ce se întâmplă, s-a trezit din nou în tunelul de lumină, îndreptându-se în viteză către femeie.

Capitolul doi
O copilărie ciudată
Eleanor a reuşit să dea naştere primului ei copil ceva mai târziu decât anticipase.
Ajunsă la spital, a aşteptat multe ore, văitându-se de durere, în timp ce alte femei care
veniseră după ea năşteau una după alta. Îngrijorat, medicul a început să o consulte. I-a spus
că trebuie să i se facă o operaţie de cezariană pentru ca pruncul să se poată naşte, căci
canalul prin care copilul ar fi trebuit să iasă la lumină era complet blocat. Medicul se afla
într-o adevărată stare de şoc, întrebându-se cum a putut fi conceput copilul în aceste
condiţii! Părea un veritabil miracol. Eleanor a fost transportată într-o altă aripă a spitalului,
încă nedeschisă pentru public. Deşi era începutul lui noiembrie, sistemul de încălzire nu
fusese încă instalat. Din fericire, chiar în ziua respectivă s-a întâmplat ca un specialist în
domeniul naşterilor să viziteze spitalul. Acest medic urma să îl asiste pe doctorul ei în
timpul operaţiei. Fiind atât de frig, femeia s-a simţit recunoscătoare când totul s-a terminat.
Întrucât gâtul copilului era prins cumva în jurul osului pubian al mamei, medicii au
fost nevoiţi să folosească forcepsul, deconectându-i cu atenţie capul. Au fost nevoiţi să-l
extragă apoi prin canalul recent creat prin mijloace chirurgicale. Când am apărut în sfârşit
pe lume, la data de 5 noiembrie 1956, eram plin de vânătăi. Aveam o greutate de 4, 5
kilograme.
Fratele bunicului meu a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice, Yakov
Sverdlov. A fost un mare orator şi unul din principalii lideri ai mişcării bolşevice care
tocmai lua naştere. Pe vremea când ţarul Nicolai se mai afla încă la putere, el l-a întemniţat
pe Yakov în Siberia, în încercarea de a înăbuşi din faşă noua mişcare. Acolo, a fost coleg de
celulă cu Stalin. Din cauza acestei nedreptăţi, Yakov a căpătat o mare ură împotriva ţarului
şi a sistemului pe care îl reprezenta. Mai târziu, când familia imperială a fost pusă sub arest
în oraşul Ekaterinburg din Munţii Urali, Yakov a ordonat executarea ţarului şi a familiei
sale. În semn de recunoştinţă, noul guvern comunist a numit oraşul în care au fost executaţi
aceştia Sverdlovsk. Aici s-a născut, între altele, actualul lider rus, Boris Yelţîn. Ucraina, o
ţară care şi-a recăpătat de curând independenţa, şi-a numit la rândul ei un oraş (din partea
de răsărit a ţării) Sverdlovsk. În Moscova există chiar un cartier numit Sverdlov.
Bunicul meu a fost cel care a fondat Partidul Comunist din Statele Unite, prin anii
30. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oficialităţile americane erau convinse că
mama tatălui meu era spioană a URSS în Europa, împotriva germanilor. Când m-am născut
eu, tata tocmai părăsise armata, după ce lucrase la anumite proiecte secrete de mare
importanţă pentru guvern, undeva prin sud-vestul ţării. Înainte de a fi fost angajat să lucreze
la aceste proiecte secrete, fusese supus de militari unor interogatorii extinse. M-am întrebat
de multe ori de ce l-au ales pe el. Acum îmi dau seama că, fiind un inginer de geniu,
guvernul dorea să se asigure de loialitatea lui. Tata nu vorbeşte niciodată despre părinţii săi
sau de familia din care provine. Am adunat cea mai mare parte din informaţiile pe care le-
am cules în legătură cu unchiul meu dinspre bunic, Yakov Sverdlov, citind cărţile de istorie
rusă.
Mama este o femeie foarte drăguţă, generoasă, plină de bunătate şi foarte devotată
familiei sale. Bunica mea (mama ei) a colindat prin toată Europa Centrală însoţind
caravanele de ţigani. Pe când era doar o fetiţă mică din Austria, ea se juca odată cu nişte
veri, când a privit în sus şi a văzut imaginea unui bărbat care arăta exact ca şi Cavalerul de
Spade din cărţile de joc. Le-a spus imediat verilor să privească în sus, dar aceştia au căzut
ca seceraţi la pământ. La scurt timp după acest incident, bunica a fost trimisă la rudele ei
din America. În mod incredibil, aproape un secol mai târziu am fost implicat într-un grup
guvernamental alcătuit din indivizi care încercau să înţeleagă semnificaţia unui anumit
mesaj primit din hiperspaţiu. Primit de undeva din afara pământului, acest mesaj nu
reprezenta altceva decât imaginea unei fiinţe care semăna cu Cavalerul de Spade!
Pe vremea când eram copil, vedeam spiritele celor morţi bântuind prin
apartamentele altor oameni. În urechi auzeam tot timpul un ţiuit. Prin faţa ochilor deschişi
îmi treceau lumini colorate şi aveam viziuni ale unor scene din viitor care se adevereau de
fiecare dată. Din cauza coşmarurilor continue pe care le aveam, părinţii mei petreceau mai
mult timp la mine în cameră decât în propriul lor pat. Am fost un copil ciudat şi plângăcios.
Deşi eram foarte bun la şcoală, aceasta mi s-a părut mult sub nivelul meu şi foarte
plictisitoare. De regulă, stăteam acasă pretinzând că sunt bolnav şi mă distram cu tot felul
de jocuri psihice şi mentale. Nu aveam practic nici un prieten. Copiii de vârsta mea mi se
păreau naivi şi stupizi. În locul lor, preferam compania adulţilor, îndeosebi a celor mai
vârstnici. Dintr-un motiv sau altul, îmi plăcea să ascult poveşti de demult, în special din anii
30-40. Eram nebun după filmele de război, dar mi-era ruşine să îmi declar simpatia faţă de
nemţi, din cauza originii mele evreieşti. La fel de interesantă era şi simpatia mea pentru
indieni atunci când urmăream un western.
În coşmarurile mele din copilărie aveam deseori vise cu extratereştri. După ce mă
capturau şi mă examinau, aceştia mă îndoctrinau, alimentându-mi mintea cu cantităţi uriaşe
de informaţii. Deşi mă temeam de ei, îmi plăceau filmele de science-fiction cu extratereştri
şi ţineam întotdeauna cu ei. Sunt convins că psihoterapeuţii care citesc aceste rânduri cred
că şi-ar putea da doctoratul cu mine. Diagnosticul standard ar fi fost probabil un abuz în
copilărie, care a provocat acele stări de teamă şi de mânie care ieşeau la suprafaţa minţii
prin intermediul coşmarurilor. Dincolo de aceste aparenţe, am fost examinat de patru
terapeuţi diferiţi, care m-au declarat absolut sănătos, stabilind că nu am fost victima unui
abuz.
Îmi place să afirm că nu am avut niciodată copilărie, că m-am născut direct ca
adult. Nu m-am simţit niciodată copil, nu mi-am dorit să particip la jocurile celor de vârsta
mea, să mă duc la petreceri sau să fac toate acele lucruri pe care le fac copiii. Ori de câte ori
încercam să le explic altora experienţele mele din timpul zilelor, dar mai ales al nopţilor,
aceştia mă luau peste picior, spunându-mi că doar mi le imaginez. După o vreme, m-am
închis în mine şi am devenit un băieţel nefericit şi foarte introvertit. Profesorii notau pe
fişele lor în dreptul numelui meu: „Foarte inteligent, dar nu zâmbeşte niciodată”. Dar eu
gândeam: „De ce aş zâmbi când ştiu ce lucruri îngrozitoare se vor întâmpla pe acest
pământ?”
În copilărie am avut probleme cu văzul şi auzul. Deşi mi-au făcut analize, medicii
nu au găsit nici o boală. Mi-au dat oricum ochelari de vedere şi au încercat să-mi
îmbunătăţească starea de sănătate extirpându-mi amigdalele şi adenoizii. Din păcate, nu au
avut succes. Chiar şi la ora actuală am probleme cu aceste două simţuri. În schimb, văd
aurele şi simbolurile arhetipale care emană din structurile subconştiente ale oamenilor. De
asemenea, aud tot felul de zgomote subtile.
Cele mai negre coşmaruri pe care le-am avut în copilărie au fost întotdeauna legate
de „răpirea mea de către extratereştri”. La ora actuală ştiu că doar puţine din acele
experienţe au fost reale, în timp ce celelalte nu erau decât experienţe în hiperspaţiu, multe
dintre ele fiind generate de experimentele guvernului. Îmi mai amintesc încă foarte bine
teroarea pe care o simţeam atunci când eram răpit din patul meu în mijlocul nopţii de nişte
fiinţe mici, îmbrăcate cu nişte combinezoane închise la culoare şi care nu rosteau niciodată
cuvintele cu voce tare.
Copil fiind, mă temeam să mă duc seara la culcare, speriat să nu fiu răpit din nou,
de data aceasta pentru totdeauna, pentru a-mi face acele operaţii dureroase pe corp. Îmi
spuneau întotdeauna că sunt înrudit cu ei şi că va veni o vreme când mă vor păstra pentru
totdeauna. Deşi nu-mi păsa în mod deosebit de planeta pământ şi de populaţia crudă care
trăia pe ea, îmi iubeam totuşi familia şi nu doream să o părăsesc. Îmi amintesc şi acum cât
de insistent le rugam pe acele fiinţe să îmi dea drumul. În cele din urmă, o făceau, dar asta
nu mă făcea să capăt mai multă încredere în ele.
Ori de câte ori mă răpeau, îmi era foarte frig. Deşi am avut nenumărate experienţe
de acest fel, nu pot spune cu siguranţă dacă mă aflam la bordul unei nave spaţiale, cu
excepţia a două cazuri când am văzut că nu mă mai aflam pe pământ. Complet lipsite de
inimă şi de emoţii, acele fiinţe îşi făceau testele, fără să le pese în vreun fel de mine, după
care îmi dădeau drumul. Îmi amintesc că de câteva ori am coborât rapid cu un ascensor.
Când am ajuns la destinaţie, am văzut inclusiv oameni îmbrăcaţi în uniforme de culoare
albastru închis, fără ecusoane. Unii dintre ei erau înarmaţi. Alţii conduceau diferiţi copii sau
adulţi către o încăpere sau alta din respectivul complex. Nu existau nicăieri ferestre. Pereţii
şi podelele erau netede şi perfect şlefuite. Vehicule de dimensiuni mici se plimbau silenţios
pe culoarele înguste ale complexului. De câteva ori, am fost condus în nişte încăperi
asemănătoare unor peşteri, în care erau depozitate cutii. De atunci, nu mai suport să mă aflu
într-un depozit uriaş. Îmi amintesc că odată am scăpat din camera în care fusesem închis şi
că alergam gol pe coridoare. La un moment dat, m-am ascuns sub o masă dintr-o încăpere
micuţă. Câţiva oameni au venit în căutarea mea. Când m-au găsit, am făcut pe mine de
frică.
Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa mea s-a petrecut când aveam şase ani.
Îmi amintesc că mă aflam la bordul unei nave micuţe care zbura prin aer. Avea forma unei
camere rotunde, cu pereţi argintii. În interior exista o scăriţă care ducea către o cameră în
formă de dom. Nava nu avea alte încăperi. Lângă mine se afla o creatură cu o tentă cenuşiu-
verzuie, cu capul în formă de inimă şi ochii rotunzi, de culoare neagră. Avea aceeaşi
înălţime ca şi mine, nu purta haine şi nu avea decât patru degete la fiecare mână. Picioarele
sale mici se terminau cu două degete de lungime egală. Pielea umedă a creaturii îmi
amintea de frunzele care înfăşoară ştiuleţii de porumb. Mi-a vorbit mental, dar lent, şi mi-a
arătat o fereastră în perete, indicându-mi să mă uit afară. Am constatat că ne aflam deasupra
plafonului de nori. Nu departe de noi zburau alte nave, identice cu a noastră. Atmosfera din
interior era umedă şi neplăcută. Deşi nu era deloc cald, transpiram abundent. Când am urcat
scăriţa pentru a urma creatura în camera în formă de dom, aceasta a devenit dintr-o dată
transparentă. Era ca şi cum am fi zburat pe acoperişul navei, fără pereţi în jurul nostru!
Văzând viteza cu care călătoream, mi s-a făcut pielea de găină. Nasul îmi ardea,
ochii îmi lăcrimau şi simţeam o senzaţie puternică de greaţă. Din când în când, nava îşi
încetinea viteza şi putem vedea diferite locuri de pe pământ, pe deasupra cărora zburam.
Îmi amintesc că am zburat o vreme foarte jos, pe deasupra unui ocean, apoi deasupra unor
oraşe foarte mari, pe care le vedeam dincolo de nori. Acum ştiu că unul din aceste oraşe era
Parisul. Un altul a fost cu siguranţă Roma, apoi Atena. Am văzut piramidele din Egipt şi
întinderea deşertului. Au urmat nişte munţi foarte înalţi, înzăpeziţi, despre care acum cred
că erau Himalaya. Îmi amintesc că am zburat o vreme cu viteză mică deasupra unui drum
de ţară, probabil din India, apoi deasupra Chinei şi Japoniei. Uneori, numele ţării deasupra
căreia ne aflam îmi trecea fulgerător prin minte, fără să ştiu de ce. Alteori, îl puteam
vizualiza pe o hartă a lumii care îmi apărea distinct în minte. Alaska şi Antarctica mi s-au
părut regiunile cele mai interesante, căci am o afinitate înnăscută faţă de locurile acoperite
cu gheaţă sau cu zăpadă, dar despre acest subiect voi vorbi pe larg mai târziu.
Creatura mi-a spus că am făcut înconjurul pământului de trei ori de la vest către
est, şi de alte trei ori de la nord către sud, şi că a existat un motiv precis pentru această
călătorie şi pentru alegerea locurilor pe care le-am văzut. În final, pe când am început să
zburăm în sus, i-am spus că doresc să mă întorc acasă. Eram încă în pijamale şi nu doream
să îmi sperii părinţii. Creatura nu mi-a răspuns, dar am început să coborâm atât de rapid
încât am căzut la podea şi mi s-a făcut rău.
În cele din urmă, nava spaţială şi-a încetinit viteza. Subit, am putut vedea pământul
prin zidul transparent. Spaţiul cosmic era absolut întunecat. Nu se vedea nici o stea. Luna
părea uriaşă. La mare distanţă am văzut un glob uriaş şi strălucitor; mi s-a spus că acela era
soarele nostru. Creatura mi-a poruncit apoi să mă întorc şi să mă apropii de celălalt perete al
navei. Am văzut cu uimire că ne apropiam de o uriaşă platformă metalică ce plutea prin
spaţiu. Pe ea se aflau diferite tipuri de nave; altele zburau deasupra ei. Unele aveau formă
de disc, în timp ce altele arătau ca nişte globuri, dar cele mai ciudate semănau cu nişte
tuburi sau cu nişte triunghiuri. Nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi, căci m-a cuprins brusc
o stare de somnolenţă teribilă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot mişca deloc.
Când m-am trezit, pluteam prin aer într-un loc puternic luminat. În jurul meu
pluteau în cerc tot felul de fiinţe, de toate speciile imaginabile. Uşor, am coborât la sol.
Inima îmi bătea cu putere în piept, dar nu-mi era frică. Teama a apărut abia mai târziu, când
mi-am dat seama că nu visez! Acela a fost momentul în care a început adevărata mea
educaţie.

Capitolul trei
Menajeria
Aşezat în centrul acestui cerc, eram înconjurat de pretutindeni de o sumedenie de
fiinţe, de toate tipurile posibile. Cel mai frumos şi mai impunător între toate era un fluture
gigantic. Părea să plutească prin aer, în faţa unei ferestre uriaşe, prin care puteam vedea
pământul. În mintea mea de copil de şase ani, eram convins că am ajuns pe un tărâm de
basm. Mult prea entuziasmat pentru a fi speriat, simţeam că nu-mi pot închide gura căscată
în faţa tuturor acestor minuni. După câteva minute, gândurile acestor fiinţe mi-au inundat
mintea. Vorbeau cu toţii simultan (telepatic), aşa că tot ce auzeam era un fel de vuiet
colectiv. La un moment dat, mi-am dat seama că mă pot pune la unison cu oricine doresc,
ascultând ce zice.
M-am concentrat mai întâi asupra fluturelui, pentru că mi se părea de o măreţie
sublimă. Mi-ar fi plăcut să plutesc prin aer la fel de uşor ca şi el. La început, fluturele a
părut uimit că l-am ales pe el între atâtea fiinţe. Surpriza lui m-a uimit în egală măsură!
Crezusem că doreşte să vorbească cu mine. Auzeam în fundal voci care mă implorau să le
acord atenţia mea. Văzând că îmi manifest intenţia de a vorbi cu fluturele, acestea au tăcut.
M-am apropiat de fereastră şi de frumoasa creatură, fără să-mi simt deloc
picioarele mişcându-se. Nu am făcut decât să mă gândesc că mă apropii de ea, şi acest lucru
s-a produs! Camera era extrem de friguroasă, dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu
mă deranja. Probabil mă aflam într-o stare de şoc. În cele din urmă, fluturele mi s-a adresat
telepatic. Nu am auzit nici un cuvânt, dar ştiam ce dorea să-mi spună. Mi-a explicat că
structurile noastre de comunicaţie erau extrem de diferite, motiv pentru care îi era foarte
dificil să-mi vorbească. În timp ce încerca din greu să îmi traducă gândurile şi să îmi
răspundă într-o manieră pe care să o înţeleg, mi-a spus că nu era nici mascul, nici femelă, şi
că nu avea un nume, ca mine. În schimb, fiecare membru al speciei sale era identificat de
ceilalţi în funcţie de tonalităţile frecvenţei sale individuale de vibraţie. La începutul istoriei
pământului, această specie a donat din ADN-ul ei pentru Proiectul Terra, pentru a crea acele
creaturi de pe planeta noastră cărora noi le spunem fluturi. A continuat spunându-mă că
fluturii de pe pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât
să aibă efecte benefice asupra mediul înconjurător. Moliile au fost create ca o
contrapondere (ca un aspect negativ al fluturilor) de către partea întunecată. Pentru orice
lucru bun de pe pământ, partea întunecată a creat un aspect opus, în vederea echilibrării
situaţiei.
Fluturele mi-a spus că specia sa nu construieşte nave spaţiale. Dacă doresc să
călătorească în afara sistemului lor solar, o fac însoţind grupurile de humanoizi. Luxuriantă
şi verde, planeta sa natală este plină de flori minunat colorate, care nu există pe pământ. Ea
este localizată într-un sector îndepărtat al galaxiei, dar speciile lor au fost luate pentru a
popula alte lumi din alte universuri, mai potrivite pentru nevoile lor. Oriunde s-ar afla în
univers, fluturii pot comunica unii cu alţii la voinţă. Nu prea au contacte fizice cu alte specii
aflate în alte lumi, dar le face plăcere să le trimită mesaje spirituale telepatice umanoizilor.
În anumite cazuri, „adoptă” chiar câte un humanoid ca adept spiritual. De altfel, acesta era
motivul pentru care venise el însuşi la această întâlnire. Se pare că eram adeptul lui! În
final, mi-a spus că a sosit timpul să comunic şi cu alte fiinţe, dar a adăugat că atât timp cât
voi rămâne pe acest pământ, îmi va trimite fluturi de pe Monarch pentru a mă saluta şi
pentru a-mi da sfaturi. Ori de câte ori voi vedea un fluture alb într-un moment crucial, să
ştiu că acesta avea un mesaj pentru mine. În timp ce fluturele gigantic comunica cu mine,
din aripile sale superbe ieşeau scântei colorate.
În continuare, m-am întors cu faţa către restul ciudatului grup. Aceştia au început
să se rotească din nou în jurul meu. Următoarea creatură care a încercat să comunice cu
mine era o călugăriţă albă (o insectă), de dimensiuni uriaşe. În timp ce mă apropiam de ea,
am îngheţat de frică. Am încercat să ţip, dar din gură nu mi-a ieşit nici un sunet. Călugăriţa
emitea nişte sunete ciudate, care mă iritau îngrozitor. Pur şi simplu nu puteam rezista în
prezenţa ei. Dându-şi seama de acest lucru, a dat imediat înapoi. Călugăriţa nu era o
creatură malefică. Pur şi simplu, avea o structură mentală neconvenţională (ne-umanoidă).
În raport cu realitatea noastră, speciile de insecte sunt cu adevărat extraterestre.
Următoarea creatură care s-a aşezat în faţa mea avea o înălţime de aproximativ
1,75 m şi un cap mare, în formă de con. Purta o robă lungă, de culoare argintiu-cenuşie, şi
avea pielea umedă, părând să imite culoarea robei. Ochii mari, ca de caracatiţă, erau opaci
şi negri. Nu avea un nas vizibil, iar gura ei semăna cu cea a unui peşte. Mi-am dat imediat
seama că era o creatură amfibie şi că în scurt timp va trebui să se întoarcă în apă. Mi-a spus
telepatic că era de sex masculin şi că ADN-ul meu era de origine marină. Părea cumsecade
şi a adăugat că va veni o vreme când îmi voi da seama de originea noastră comună.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o senzaţie de ameţeală şi de greaţă.
Am căzut la pământ, după care m-am trezit pe un scaun. În faţa mea stăteau şapte persoane.
Mult prea mare pentru mine, scaunul părea un fel de tron. Abia ajungeam cu umerii la
nivelul braţelor laterale, iar picioarele mele nu atingeau solul. Ori de câte ori una din fiinţe
îmi vorbea, scaunul se rotea astfel încât să o pot privi în faţă.
Au luat cuvântul pe rând, de la dreapta la stânga. Prima creatură avea o formă
reptiliană şi semăna cu o şopârlă îmbrăcată cu o uniformă neagră. Vorbea cu un fel de
sâsâit, într-un limbaj gutural şi greoi. Simultan, puteam auzi în minte traducerea cuvintelor
sale. Mi-a spus că făcea parte dintr-un imperiu vast, care se întindea pe o mare porţiune a
galaxiei, şi că membrii speciei sale încearcă să cucerească toate sistemele solare de la
frontierele acestei galaxii. El însuşi era un trădător şi dorea să îi avertizeze pe membrii
acestui consiliu de intenţiile acestor forţe invadatoare.
Şopârla mi-a povestit că pământul a fost invadat cu mii de ani în urmă de o armată
a poporului său, sosită cu o navă spaţială care staţionează la ora actuală pe o bază selenară.
O altă asemenea navă urma să sosească, trebuind să ajungă până la sfârşitul acestui secol
(XX), conform manierei noastre de a calcula timpul. După ce au fost alungaţi de pe pământ
de către alţi invadatori proveniţi din Imperiul Lirian, s-au retras în interiorul pământului,
unde au intrat într-o stare narcoleptică, din care vor fi reactivaţi la sosirea noii nave. Aceşti
reptilieni au baze inclusiv pe Venus şi pe lunile altor planete din sistemul nostru solar.
Poporul său este alcătuit exclusiv din membri de sex masculin, aşa că au fost nevoiţi să îşi
creeze femele, cu scopul de a se reproduce. Totuşi, principala metodă de reproducere
rămâne clonarea. În final, şopârla mi-a spus că va veni o zi când îi voi converti poporul la
Lumină, căci sufletul meu a fost cândva un emisar coborât printre ei, cu mulţi ani în urmă.
Îşi mai aduceau încă aminte de mine şi ar fi respectat cuvintele mele.
Următoarea creatură cu care am vorbit era o fiinţă amfibie, care semăna perfect cu
„Creatura din Laguna Neagră”. Avea un corp umed şi subţire, acoperit cu o piele solzoasă,
de culoare verde-cenuşie. În timp ce încerca să-mi vorbească, respira greu. I-am auzit
imediat gândurile intrându-mi în minte. Mi-a spus că civilizaţia sa a fost prima specie care a
locuit pe acest pământ înainte de sosirea celorlalţi invadatori. La vremea respectivă,
pământul era acoperit aproape în totalitate de ape şi mlaştini. Decimaţi de oameni şi de
extratereştri, din specia sa nu au mai rămas la ora actuală decât o mână de membri, ascunşi
în profunzimile oceanului. Din când în când, ies la ţărm ca să stea la soare (aşa au apărut de
altfel legendele despre sirene). Această specie a lucrat foarte mult cu atlanţii, înainte de
scufundarea continentului. Ei le-au servit acestora drept punţi de legătură cu delfinii şi cu
balenele. A adăugat că aceste mamifere reprezintă rase avansate venite dintr-o altă galaxie.
Cei mai mulţi dintre membrii speciei sale au părăsit planeta şi au plecat în oceanele
subterane de pe Neptun, cu ajutorul unor nave de extratereştri binevoitori. Mi-a mai spus că
am un ADN de delfin. De aceea, puteam învăţa să comunic cu această specie, pentru a ajuta
astfel deopotrivă umanitatea şi comunitatea acestor mamifere (inclusiv cea a balenelor).
Următoarea fiinţă care mi-a adresat cuvântul semăna cu un om mititel, cu părul şi
ochii atât de negri, încât aproape că străluceau. Privirea sa părea să pătrundă prin mine şi mi
s-a părut extrem de greu să i-o susţin. Afirma că reprezintă Federaţia de Planete din această
galaxie, care include peste 120 de civilizaţii diferite. Va veni o zi când i se va cere şi
pământului să intre în ea, dar numai dacă vor reuşi să alunge forţa invadatoare care
controlează la ora actuală planeta noastră. În caz contrar, pământul ar putea fi atacat de
Federaţie, până la alungarea reptilienilor.
Omul cu părul negru mi-a mai spus că am fost ales pentru a vorbi cu toţi aceşti
extratereştri deoarece fiecare specie a contribuit la crearea ADN-ului meu. Am fost creat
genetic cu scopul precis de a aparţine unui număr cât mai mare de grupuri. De aceea,
fiecare din acestea era dispus să stea de vorbă cu mine şi să îmi accepte ideile, căci – până
la un punct – aparţineam speciei lor. A adăugat că personalitatea sufletului meu a fost de
acord cu această misiune încă cu foarte mult timp în urmă, încarnându-se în diferite galaxii
şi universuri alternative, cu scopul de a se antrena. Mi-a mai spus că cea mai mare parte a
informaţiilor care mi-au fost dezvăluite cu ocazia acestor antrenamente au rămas ascunse în
memoria mea celulară, de unde nu vor ieşi la suprafaţă decât atunci când vor deveni
necesare pentru a-mi îndeplini misiunea. Până atunci voi avea de luptat însă cu multe
greutăţi şi voi avea un destin trist. Nedorind să mai aud nimic în această privinţă, mi s-a
făcut rău, fiind pe punctul de a vomita. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că mă
aflam în continuare pe scaun, vorbind cu o altă fiinţă.
Această creatură era foarte palidă, având o culoare cenuşiu deschis. Avea ochii
negri, rotunzi şi mari, şi un nas lung. Spatele capului îi era acoperit cu un fel de material.
Avea gura subţire, care nu se mişca deloc atunci când vorbea, lucru care nu mă împiedica să
îi aud telepatic cuvintele. Cu o atitudine rigidă, această fiinţă mi-a spus că venea din
sistemul solar Rigel. Deşi nu şi-a dorit să ia parte la această întâlnire, superiorii lui i-au
ordonat să vină. Misiunea sa era de a monitoriza întregul proces, căci am făcut cândva parte
din rasa lor. Demult, lumea sa natală era parte integrantă din civilizaţia liriană. După ce s-a
destrămat, reptilienii le-au invadat planeta. La ora actuală, membrii speciei sale au fost
asimilaţi imperiului acestora, fiind nevoiţi să le asculte ordinele. Mi-a mai spus că îşi va
trimite din când în când subalternii, nişte creaturi cenuşii micuţe, să mă controleze. De cele
mai multe ori nu îmi voi aminti de aceste întâlniri, decât cel mult ca de nişte coşmaruri.
A adăugat că va veni o vreme când aceşti cenuşii vor intra în război cu o parte din
lumile reprezentate la această întrunire. Misiunea mea era să le monitorizez activităţile şi să
le raportez superiorilor mei tot ce descopăr în legătură cu ei. Corpul meu conţine
substanţele chimice necesare rasei sale. Mi-a mai spus că membrii rasei sale au avut şi ei o
formă umanoidă, până când războiul le-a contaminat mediul şi au degenerat genetic. Corpul
meu le-a fost prezentat ca un simbol al speranţei şi al păcii. Li s-a permis să îmi folosească
sistemul genetic pentru a-şi actualiza propriul ADN muribund, dar nu-mi vor putea face rău
cu bună ştiinţă, nu mă vor putea răpi permanent şi nu-mi vor permite să-mi aduc aminte de
ceea ce îmi făceau pentru a preleva substanţele de care aveau nevoie. Acestea erau regulile
pe care erau siliţi să le asculte pentru a putea beneficia de pe urma creaţiei mele, păstrând în
acelaşi timp status quo-ul.
Dacă misiunea mea ar fi eşuat sau dacă vreunul din participanţii la acest proiect nu
ar mai fi dorit să continue, urma să fiu dus într-un loc sigur cât timp se vor lupta ceilalţi
între ei, eventual chiar la suprafaţa planetei pământ. În final, mi-a spus că membrii speciei
sale nu doreau decât să corecteze erorile comise împotriva lor, pentru a putea evolua.
Doreau să devină independenţi de reptilieni şi să îşi recreeze vechea civilizaţie, înainte de a
fi prea târziu. Dilema în care se aflau era legată de faptul că dacă încercau prematur acest
lucru, ar fi fost distruşi complet de cei care îi guvernau. Pe de altă parte, dacă ar fi continuat
să asculte de aceştia, ar fi devenit ţinta atacurilor membrilor Federaţiei de planete.
Simţindu-se neputincioşi în faţa acestei dileme, nu mai erau interesaţi decât să se salveze cu
orice preţ.
În acest moment, ultima fiinţă aflată la masa consiliului, chiar la mijloc, l-a
întrerupt pe rigelian. Era o creatură foarte înaltă. S-a ridicat în picioare şi şi-a întins lateral
mâinile. Purta o robă albă, frumoasă, ornată cu nişte modele de un albastru cum nu mai
văzusem până atunci. Capul său mare era rotund în partea de sus şi avea o bărbie ascuţită.
Stând cu braţele întinse, părea o statuie vie. Ochii săi ovali erau de un albastru strălucitor.
Pielea îi era albă, la fel ca fildeşul. Era de departe cea mai impresionantă creatură de la
această masă de consiliu. Când gândurile sale mi-au invadat mintea, nu mi-am mai putut
aminti nici măcar propriul meu nume! Vedeam pur şi simplu cuvintele limbii sale ciudate
învârtindu-se în aura eterică din jurul capului său.
Mi-a spus cum îl cheamă, dar nu-mi pot aduce aminte. Venea de pe planeta
Khoom din sistemul solar binar Sirius. Semenii săi erau descendenţi ai unor fiinţe ne-fizice
care populau hiperspaţiul, o lume situată în afara conştiinţei timpului şi spaţiului. Ei au fost
cei care au creat vechea civilizaţie egipteană şi poporul evreu, căruia i-a dăruit Tora.
Craniul de cristal era creaţia lor şi erau responsabili de foarte multe evenimente care s-au
petrecut în galaxia noastră şi dincolo de graniţele ei. Personalitatea sufletului meu aparţinea
acestui popor, singurul suficient de avansat pentru a putea crea un corp hibrid ca al meu.
Întrucât siriusienii dispun de cea mai avansată tehnologie din univers, toate celelalte specii
apelează la ei pentru a obţine informaţii. Acum, când am ajuns în stadiul de adult, îmi dau
seama că acest grup este cel care animă inclusiv războaiele între civilizaţii, pentru a le
determina astfel să evolueze, dar şi în propriul lor interes.
Cu cât voi îmbătrâni mai mult, a continuat fiinţa, cu atât mai multe amintiri îmi vor
reveni în memorie. Nu îmi voi aminti doar ce se întâmplă acum, ci şi existenţiale mele din
alte sisteme solare şi din alte universuri. Voi fi un maestru pentru foarte multe rase şi specii.
Tot în interiorul meu se găseşte şi un program de auto-distrugere, care mi-ar putea anula
misiunea pentru totdeauna. Mi-a mai spus că deocamdată nu am cum să înţeleg semnificaţia
misiunii mele, dar aşa trebuie să stea lucrurile. În acest fel, nu am cum să mă joc cu ea sau
cu programarea mea. Sunt mulţi cei care vor încerca să mă păcălească – chiar şi cei pe care
îi consider aliaţii mei cei mai apropiaţi. Siriusianul a adăugat că mă va ghida ori de câte ori
voi avea nevoie, afirmând că personalităţile sufletelor noastre sunt conectate într-un mod pe
care nu îl voi putea înţelege decât când voi fi mai matur. Adevărata mea misiune nu va
începe decât atunci când mai multe fragmente ale eurilor mele alternative se vor unifica.
Până atunci, situaţia în care mă voi afla va fi destul de precară. Voi înţelege motivele
necesităţii acestui lucru, dar mult mai târziu.
A început apoi să emită o lumină alb strălucitoare, cu nuanţe violete, aurii şi
argintii. În final a dispărut în centrul propriei sale lumini, iar eu m-am trezit ţipând în patul
meu de acasă, simţind o teroare greu de imaginat. Ţipetele mele au trezit-o pe surioara mea
mai mică, iar părinţii au alergat speriaţi să vadă dacă mă atacă cineva. Nu mi-am putut trage
sufletul decât după o vreme îndelungată. Nici chiar atunci nu i-am lăsat însă pe părinţi să
iasă afară din camera mea. Deşi mi-aş fi dorit din inimă, nu le puteam spune ce se
întâmplase. Pur şi simplu, cuvintele nu s-ar fi potrivit în acest caz.
În anii care au urmat, am avut coşmaruri repetate în legătură cu acest eveniment.
Cu fiecare nou vis, îmi aminteam tot mai multe detalii. Cam la doi ani de la această
experienţă, am început să văd imagini ale oamenilor morţi care bântuiau în jurul celor vii.
În plus, primeam informaţii mentale despre starea de sănătate a celor care se aflau în faţa
mea. Simpla auzire a numelui unei persoane îmi permitea să mă pun în rezonanţă cu aura ei
şi să ofer un tablou complet al stării sale de sănătate.
Cu cât înaintam în vârstă, coşmarurile deveneau tot mai intense. La fel şi
preocupările mele legate de extratereştri şi de OZN-uri. Exista un impuls interior care mă
făcea să privesc fiecare film de science-fiction şi fiecare spectacol de televiziune pe această
temă. Citeam de asemenea tot ce îmi cădea în mână despre explorarea spaţiului cosmic.
Intuitiv, îmi dădeam pe loc seama dacă o poveste era adevărată sau falsă.
Frustrarea mea a devenit din ce în ce mai mare pe măsură ce începeam să-mi dau
seama că nu există nimeni pe suprafaţa pământului cu care să pot conversa despre aceste
lucruri. Aş fi dorit să le împărtăşesc şi altora cunoaşterea mea legată de celelalte
dimensiuni, dar mă temeam de reacţiile lor. În acele zile (sfârşitul anilor 50 şi începutul
anilor 60), OZN-urile erau considerate încă de domeniul bolilor psihice.
Când am ajuns la vârsta pubertăţii, schimbările produse în fiinţa mea au fost ceva
mai profunde decât în cazul celorlalţi copii. Ele nu mi-au afectat numai trupul. Experienţele
mele nocturne au devenit încă şi mai ciudate. Aproape în fiecare noapte, simţeam cum
conştiinţa mea se desprinde de trupul fizic şi pătrunde într-o cameră puternic luminată în
care primeşte numeroase instrucţiuni. Subiectele care îmi erau predate variau de la originea
mea şi până la natura realităţii fizice şi călătoriile în timp. Reveneam întotdeauna în
interiorul corpului fizic înainte de ivirea zorilor, epuizat şi tulburat. Mă simţeam de parcă aş
fi alergat 80 de kilometri fără oprire. Prea obosit ca să mai doresc să merg la şcoală, mă
prefăceam bolnav. Am repetat de atâtea ori această procedură încât am primit de vreo două
ori vizita unui consultant din partea şcolii. Atunci când mă duceam totuşi la şcoală, întregul
proces de învăţământ mi se părea extrem de plictisitor. Eram mai bun decât colegii mei la
toate materiile şi simţeam că mă trag în jos. Mintea mea era preocupată tot timpul de stele,
în care ştiam că există adevăratul meu cămin. Pământul îmi era la fel de străin cum i se pare
unui om obişnuit o stea îndepărtată din galaxie. Nu îmi plăceau oamenii de pe această
planetă, căci nu gândeam şi nu simţeam ca ei. Eram atât de singuratic încât părinţii mei au
încercat cu disperare să îmi facă prieteni printre ceilalţi copii. Oricât de arogant ar putea
suna, simplul gând de a juca nişte jocuri stupide cu alţi copii mi se părea aberant, în
condiţiile în care aş fi putut foarte bine să lucrez la un program NASA.
Noapte de noapte, îi imploram pe oamenii din stele să vină şi să mă ia acasă,
pentru totdeauna. De ce a trebuit să vin pe această planetă primitivă? Deşi mă temeam
întotdeauna de răpirile extratereştrilor, ceva mă făcea să mă simt mai apropiat de ei decât de
oamenii de pe planeta mea. Într-o noapte, pe când aveam 11 ani, am trăit o altă experienţă
interesantă.
La miezul nopţii, m-am trezit în dormitorul meu cu senzaţia stranie că cineva mă
priveşte. Am încercat să îmi strig părinţii, dar din gură nu mi-a ieşit nici un cuvânt. Doar
corpul mi s-a înfiorat. Pe neaşteptate, m-am trezit în faţă cu trei fiinţe de culoare cenuşiu
deschis. Brusc, corpul meu a luat o poziţie verticală şi a început să zboare, trecând prin
fereastra închisă. M-am trezit într-o cameră micuţă, cu pereţii metalizaţi, alături de un
extraterestru. Pe perete exista un ecran, în spatele căruia se afla o bandă transportoare, care
trecea prin perete printr-o deschizătură. Micul cenuşiu mi-a spus telepatic să privesc
imaginile de pe ecran şi să le corelez cu alimentele care vor trece cât de curând prin faţa
mea pe banda transportoare.
În timp ce identificam imaginile cu alimentele, trebuia să răspund dacă aş putea
mânca aşa ceva. Pe ecran a apărut mai întâi imaginea unui rinocer în mişcare. Simultan,
banda transportoare a început să se mişte, aducând o bucată de carne, despre care am înţeles
că era de rinocer. Am strigat imediat (mental): „Cu siguranţă nu!” Pe ecran a apărut apoi
imaginea unei vaci, iar banda transportoare a adus o friptură. M-am gândit: „Asta da”, şi
instantaneu, am simţit în gură gustul cărnii – negătită însă! Imaginile şi alimentele au
continuat să se succede o vreme. Astfel, prin faţă mi-au trecut pui, capre, elefanţi, insecte,
viermi, păsări, animale marine şi diferite plante.
În final, am început să obosesc şi mi s-a făcut rău la stomac. Micuţa fiinţă a oprit
atunci ecranul, escortându-mă abrupt înapoi în camera mea. Oricât de ciudat ar putea părea,
m-a trecut simultan prin pereţii navei şi ai camerei mele. Am fost pur şi simplu aruncat
înapoi în pat. Mi-am dat seama că sunt furioşi pe mine pentru că nu am încheiat testele sau
studiile pe care le făceau. Era aproape dimineaţă. Mă simţeam cu adevărat rău, dar după ce
îi spusesem de atâtea ori mamei că nu pot merge la şcoală, m-am forţat să mă ridic din pat.
Amintirea acestei experienţe m-a bântuit zile la rând. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc
la acele imagini, conştient că extratereştrii omorâseră toate acele animale pentru a le obţine
carnea. Acest lucru mi se părea cel mai îngrozitor între toate. Oroarea mea a devenit şi mai
intensă când mi-am adus aminte că ultima imagine pe care o văzusem pe ecran (chiar
înainte de a mi se face rău) era aceea a unui om!

Capitolul patru
Pubertatea
Din punct de vedere exterior, anii adolescenţei s-au derulat în maniera tipică, dar
viaţa mea interioară continua să fie la fel de ieşită din comun. Eram răpit de 2-3 ori pe
săptămână. La ora actuală, îmi dau seama că nu toate aceste răpiri erau fizice. De fapt, nu
am avut parte decât de 2-3 răpiri fizice pe an. În restul timpului era vorba de răpiri astrale
ale sufletului meu, în vederea instruirii şi îndoctrinării sale.
De regulă, mă culcam în patul meu şi mă „trezeam” într-o cameră micuţă, cu
pereţii metalizaţi, în care totul părea construit dintr-o singură bucată, fără muchii sau
încastrări. Pereţii nu aveau colţuri, ci erau rotunjiţi. Pe margine se aflau bănci, pe care
stăteam gol, alături de alţi oameni. Pe ecran apăreau tot felul de imagini colorate, iar în
minte auzeam cu toţii instrucţiunile pe care trebuia să le urmăm.
Cea mai mare parte a învăţăturilor primite se referea la rolul pe care urma să-l
joace în viitor planeta pământ. Se pare că eram un fel de brigadă sau de armată programată
să îndeplinim anumite funcţii atunci când va sosi timpul. Nu ne puteam aminti aceste
funcţii până când nu urmau să fie activate. În inima mea simţeam însă că era o programare
malefică, dar nu ştiam cum să scap de ea. Faptul că purtam în interiorul meu asemenea
lucruri teribile mă înspăimânta, cu atât mai mult cu cât nu ştiam exact despre ce este vorba.
După mai multe ore de instrucţiuni, ne ridicam cu toţii, ne întorceam cu spatele la ecran şi
eram escortaţi la casele noastre.
Pe când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Brooklyn în Suffolk County,
Long Island. Faptul că eram atât de departe de aglomeraţia şi înghesuiala oraşului mă făcea
să mă simt mult mai liber. Ne-am mutat într-o zi friguroasă de iarnă. Noua casă era uriaşă şi
avea multe locuri în care mă puteam ascunde. Am primit o cameră personală, cu propria sa
baie. Casa era despărţită printr-o curte interioară şi un gard de lemn de un cinematograf
deschis. Iarna, când copacii rămâneau fără frunze, puteam vedea filmele proiectate de la
fereastra celui de-al doilea etaj al casei. Îmi amintesc că am văzut astfel Cowboy-ul de la
miezul nopţii, cu Dustin Hoffman şi cu Jon Voight, în anul 1970. Sora mea şi cu mine
râdeam văzând scenele erotice, făcându-i pe părinţi să strige la noi de jos, dar acest lucru nu
a făcut decât să ne amplifice amuzamentul.
Primele săptămâni petrecute în noua casă nu au fost deloc rele. Visele mele erau
normale, dar ceva mă neliniştea. Mă culcam întotdeauna purtând pijamale şi acoperit cu o
pătură, dar dimineaţa mă trezeam gol şi cu pătura aruncată pe jos. Alteori, eram proiectat în
afara corpului fizic şi pluteam prin casă, într-o dimensiune diferită, în care totul pulsa şi
strălucea.
De câteva ori am avut coşmaruri recurente. În aceste vise, fugeam de nişte oameni
în uniforme, într-un fel de depozit foarte mare, fără ferestre. Mă ascundeam întotdeauna sub
o masă dintr-o cameră micuţă care dădea într-un coridor. În cele din urmă, bărbaţii dădeau
buzna în camera mea, se uitau după mine fără să mă găsească şi ieşeau pentru a-şi continua
căutarea. Ieşeam atunci de sub masă, dar chiar în acel moment intrau alţi oameni, care mă
capturau. Începeam să ţip şi mă trezeam din somn, cu o senzaţie de sufocare. Ori de câte ori
mă trezeam din aceste coşmaruri şi priveam pe fereastra dormitorului, vedeam faţa unui om
blond înconjurată de o lumină roşiatică. De fiecare dată ţipam, iar omul blond începea să
râdă de mine. Cu cât ţipam mai tare, cu atât mai puternice deveneau hohotele sale de râs.
Simţeam atunci cum mi se scurge întreaga energie din corp. Invariabil, mama intra în
cameră să vadă ce se întâmplă cu mine. Când priveam din nou pe fereastră, faţa nu mai era
acolo. Acest coşmar s-a repetat ani la rând. Cel mai straniu mi se părea faptul că aveam
senzaţia că îl cunosc pe omul acela. Aproape că mi se părea un prieten sau o rudă apropiată.
Cu alte ocazii s-au întâmplat lucruri chiar mai rele. Cel puţin o dată sau de două ori
pe lună, mă trezeam într-o cameră ciudată şi răcoroasă. Complet gol, mă simţeam paralizat
şi incapabil să vorbesc. În jurul mesei pe care eram aşezat se aflau întotdeauna mici fiinţe
cenuşii, care refuzau să răspundă gândurilor şi privirilor mele temătoare. Uneori, auzeam o
voce în minte care îmi spunea că în curând totul se va termina şi că nu îmi voi mai aminti
nimic. Drama era că îmi aminteam de fiecare dată totul. Îmi introduceau întotdeauna un tub
prin penis, care era de regulă erect, şi îmi prindeau cu un aparat testiculele şi sfârcurile.
Uneori, îmi băgau inclusiv un tub în rect. Întregul proces era extrem de dureros şi aveam tot
timpul lacrimi în ochi.
Aceste fiinţe erau reci şi neprietenoase. Odată, una dintre ele mi-a spus că făceam
parte dintr-un proiect al lor, despre care ştiam şi cu care fusesem de acord. Ce mai, mi-a
spus să tac din gură, căci eram unul dintre ai lor. La sfârşitul acestor experienţe, ejaculam
întotdeauna dureros. Eram convins că lichidul seminal care ieşea era amestecat cu sânge. În
final, îmi scoteau tuburile şi aparatele, lăsându-mă să zac multă vreme pe masa rece, fără
nici un cuvânt. În continuare, unul dintre ei îmi examina ochii, nasul şi urechile. Prin nări
îmi erau introduse nişte obiecte lungi, care arătau îngrozitor. De fiecare dată când făceau
acest lucru, mă trezeam dimineaţa în patul meu cu o hemoragie nazală. La un moment dat,
părinţii m-au dus chiar la un specialist, pentru a-mi cauteriza nările şi pentru a-mi face o
spălătură în urechi. Hemoragiile nu s-au oprit însă.
Ori de câte ori eram răpit de cenuşii, aveam un fel de reacţie fizică. De multe ori,
ochii îmi erau iritaţi, căci îmi băgau în ei un fel de lentile de contact. Odată, mi-au extras o
bucată mare de masă gelatinoasă din gât. Am vomat instantaneu.
Efectul emoţional al acestor experienţe asupra mea ca adolescent era cât se poate
de interesant: îmi doream cu disperare copii! Ciudată reacţie pentru un băiat adolescent. Mă
simţeam exact ca un tată care şi-a pierdut copiii. Nu ştiam cine erau aceştia, unde erau; nu
ştiam nici măcar dacă existau cu adevărat. Mintea mea logică îmi spunea că nu putea fi
adevărat, dar emoţiile continuau să se manifeste.
La vârsta de 17 ani, am primit o confirmare. M-am trezit într-o navă de-a lor, stând
pe un scaun, complet îmbrăcat. Acest lucru era ieşit din comun, căci până atunci fusesem
întotdeauna răpit gol. În jurul meu roiau micii cenuşii, în mijlocul cărora se afla însă şi o
fiinţă înaltă şi blondă, îmbrăcată într-o uniformă albastră. Ceva mai în spate stăteau doi
bărbaţi (oameni) îmbrăcaţi în uniforme militare. Se pare că erau simpli observatori, în timp
ce fiinţa blondă era cea care controla direct situaţia.
După câteva minute, cenuşiii m-au dus într-o cameră mică, iluminată diferit. În
interior se afla un bebeluş legănat în braţe de un alt cenuşiu cu vagi caracteristici feminine.
Acest lucru m-a surprins la culme, căci îmi spuseseră întotdeauna că nu aveau sex (cel
puţin, aşa cum îl înţelegem noi). Poate că femeia era un fel de hibrid.
Când extraterestra mi-a pus copilul în braţe, mi s-a părut că nu avea deloc greutate.
I-am privit faţa osoasă şi am văzut că avea pielea palidă şi moale. Avea ochii deschişi,
închişi la culoare şi migdalaţi. Capul avea o formă alungită şi era lipsit de păr. Nu scotea
nici un sunet. Ştiind că era prea slăbit pentru a scoate vreun zgomot sau pentru a se mişca,
am simţit cum inima mi se umple de compasiune. Mi s-a spus apoi că era copilul meu şi că
s-au folosit de materialul meu genetic pentru a produce mai mulţi asemenea copii. Câţiva
dintre ei muriseră, iar cei mai puternici au fost duşi într-o altă locaţie, pe o planetă sigură
(nu ştiu exact la ce se referau atunci când spuneau acest lucru). Prin actualul experiment,
cenuşiii doreau să ştie în ce măsură răspundeau copiii mici (în special cei umani) la
atingerea părintească şi dacă între ei şi părinţi se stabilea astfel o legătură sufletească. Îmi
amintesc că m-am simţit fericit că aveam un copil, dar şi furios pentru că era bolnav şi
pentru că nu era complet uman. Ştiam că nu voi putea spune nimănui de existenţa lui şi că
nu voi asista la creşterea şi educarea lui.
Fiinţa înaltă şi blondă părea mulţumită de felul în care s-a desfăşurat această
întâlnire. Mi-au luat copilul din braţe şi l-au scos din cameră. I-am întrebat pe extratereştri
dacă micuţul va trăi şi dacă îl voi mai putea vedea vreodată. Mi-am luat chiar inima în dinţi
şi i-am întrebat dacă nu aş putea sta tot timpul cu el. Întrebările mele au rămas fără răspuns
şi am fost trimis imediat acasă. M-am trezit câteva ore mai târziu, cu ochii în lacrimi. Dorul
de copiii mei era mai puternic ca oricând.
La scurt timp după această întâlnire, mi-am schimbat brusc obişnuinţele. Am simţit
subit nevoia să îmi menţin corpul fizic într-o condiţie cât mai bună. Am început să fac
exerciţii fizice dificile şi să ţin post de câteva ori pe săptămână. Nu mâncam decât o singură
dată pe zi, exclusiv alimente foarte sărace în grăsime, şi beam foarte multă apă. Când
vremea era frumoasă, am început de asemenea să fac multă plajă. Aveam tot timpul
senzaţia ciudată că ochii mei erau folosiţi ca nişte camere de luat vederi. Ori de câte ori
priveam ceva interesant, simţeam că o altă conştiinţă se uită prin ei, alături de mine. De
câteva ori mi-am întors chiar capul ca şi cum aş fi dorit să surprind pe imagine întreaga
panoramă. Cealaltă pereche de ochi din capul meu era interesată în special de călătoriile în
interiorul vehiculelor aflate în mişcare, de cumpărăturile efectuate în mall-uri şi în
magazine, şi era absolut fascinată de scenele de iarnă (care includeau zăpada şi gheaţa). Ori
de câte ori ningea, ochii mei scanau întregul peisaj, urmărind să surprindă toate formele şi
culorile mediului înconjurător, până la ultimul detaliu. Dându-mi seama că posesorul
celorlalţi ochi din mintea mea nu era familiarizat cu zăpada şi cu frigul, am înţeles intuitiv
că ochii mei le dădeau posibilitatea să recepteze impresii la prima mână, pe care nu le-ar fi
putut obţine altfel. M-am întrebat chiar dacă acest fenomen nu era legat de capacitatea mea
vizuală redusă. Oare îmi fusese introdus un aparat în globii oculari care le permitea
celorlalţi să privească prin ei? Sau se foloseau doar de capacităţile lor mentale pentru a privi
prin ochii mei? Când i-am întrebat în sfârşit, mi-au răspuns că se focalizau mental asupra
unui mic cip pe care mi-l introduseseră în corneea celor doi ochi. Da, mi-au confirmat ei cu
răceală, este posibil ca acest lucru să îmi diminueze capacitatea vizuală. Nu erau deloc nişte
fiinţe pline de compasiune.
În timpul uneia din răpirile ulterioare, am fost dus într-o cameră în care m-au
aşezat cu spatele la zidul metalizat. Camera era complet goală. Doar în stânga mea se afla
unul dintre extratereştrii cenuşii. Subit, zidul din spatele meu a devenit un ecran uriaş, care
îmi proiecta toate gândurile sub forma unor imagini vizuale. Nu ştiu dacă doar descărcau
imaginile înregistrate prin ochii mei de-a lungul timpului sau chiar îmi prezentau gândurile
actuale. Ca să verific, am început să fac un test. M-am gândit la un cal. Într-adevăr,
imaginea de pe ecran s-a transformat într-un cal aflat în galop. Acest experiment a părut să
îl enerveze pe tovarăşul meu, care mi-a cerut cu asprime să încetez.
În mod evident, mintea mea putea influenţa aparatul. Privind imaginile din
copilăria mea şi altele care urmau – se pare – să se deruleze în viitor, am înţeles că acest
exerciţiu era o proiecţie a vieţii mele pornind de la structurile mele mentale. Extratereştrii
au înregistrat tot ce făcusem până atunci în viaţă şi calculatorul proiecta viitorul către care
mă îndreptam. Acest lucru m-a speriat, căci m-am întrebat dacă nu cumva îmi pot influenţa
viitorul, astfel încât acesta să corespundă intenţiilor lor, nu propriilor mele interese. Această
experienţă s-a repetat de câteva, ori, după care a încetat brusc. Fie au obţinut toate
informaţiile care îi interesau, fie au reuşit să îmi reprogrameze viaţa aşa cum doreau. Nu
ştiu nici astăzi care este răspunsul corect.
Răpirile au continuat până la sfârşitul adolescenţei şi în primii ani ai tinereţii mele.
Cele mai multe serveau unor scopuri genetice, dar au mai existat câteva ocazii în care am
fost îndoctrinat, folosit pentru drenaj energetic (ocazii cu care îmi foloseau energiile
personale în scopurile care îi interesau), iar uneori pur şi simplu interogat. Aspectul cel mai
hidos al acestor experienţe era legat de ceea ce doreau să le fac altor copii umani. Pe la
mijlocul anilor 70, acest aspect a devenit din ce în ce mai evident. Eram de multe ori dus
într-un sediu subteran, cu pereţi de stâncă, prin care se simţea umezeala. Uneori vedeam
chiar picături de apă prelingându-se pe la colţuri. Nu existau ferestre, dar se auzeau în
schimb zgomote. Erau ţipete de copii care plângeau.

Capitolul cinci
Teroare la Montauk
Nici până în ziua de azi nu pot suporta ţipetele copiilor care plâng sau vocile
înspăimântate. În plus, simt dorinţa copleşitoare de a avea grijă de toţi copiii abandonaţi din
lume. Poate că este o penitenţă; poate că nu voi reuşi niciodată să îmi scot aceste imagini
din minte. Poate aşa se explică de ce am avut atât de mulţi copii în această viaţă. Oricare ar
fi adevărul, povestea pe care am să v-o spun în continuare prezintă adevărul curat, aşa cum
s-a petrecut în realitate.
Amintirile mele legate de Proiectul Montauk nu sunt deloc plăcute. Pe vremea
când eram doar un copil în stadiul prepuber, rolul meu era de cobai. Aşezat pe o masă şi
legat cu curele, eram examinat, scanat mental pentru identificarea semnăturii mele cerebrale
sau abuzat sexual pentru stabilirea structurii mele energetice, care era redată apoi pe un
computer. Aceste experimente au continuat până am ajuns în faza de pubertate.
Întrucât nu încercasem să evadez decât o singură dată, eram considerat cooperant
de către supraveghetorii mei adulţi. În plus, nu murisem din cauza testelor la care fusesem
supus, aşa că mi s-a „oferit” posibilitatea unei promovări. Administratorii m-au pus să îi
disciplinez pe copiii mai mici care erau aduşi în continuare, pregătindu-i astfel pentru
testele fizice şi mentale care urmau.
Pregătirea copiilor includea un proces educativ prin care aceştia erau învăţaţi să
asculte orbeşte ordinele, fără să pună vreodată întrebări. I-am învăţat cum să se focalizeze
mental la comandă astfel încât energiile lor corporale să poată fi folosite de mediumul care
răspundea de ei, ce culori şi simboluri trebuiau să folosească mental pentru a facilita un
anumit experiment, şi cum să depăşească mecanismul de auto-apărare inerent oricărei fiinţe
vii pentru a putea muri în caz de necesitate.
Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar alţii de
cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale
realităţii. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, creând
manifestări diferite ale realităţii. Ei reprezintă principalul obiect de interes al guvernului.
Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească structurile subtile ale realităţii,
dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană.
Lucrul mediumilor mentali cu copiii nu este deloc uşor, căci ancora care
stabilizează personalitatea sufletului de trup este extrem de fragilă în cazul acestora din
urmă. Din nefericire, copiii mici de sex masculin au structura mentală şi psihică necesară
pentru ca un medium mental să le poată folosi energia cu ajutorul unui computer. Dorinţele
şi temerile acestor copii se opun însă direct acestei sarcini, provocând daune la toate
nivelele. De multe ori, în asociere cu presiunile fizice şi mentale generate de aceste
operaţiuni, teama îi ucide definitiv pe copii.
Cei mai vulnerabili erau pre-adolescenţii cu vârste cuprinse între 3-12 ani. Foarte
preţuiţi din cauza materialului lor genetic şi a tiparelor mentale perfecte pentru proiectele
lor, acest grup era considerat pur şi necontaminat. Din păcate, teama copleşitoare a copiilor,
combinată cu dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, conducea la blocaje şi scurgeri
energetice care îi încurcau teribil pe oamenii de ştiinţă care se ocupau de ei. Peste toate,
erau adeseori ţinta unor abuzuri sexuale făcute de anumiţi membri lipsiţi de scrupule ai
proiectului. Din cauza lor, mulţi băieţi înnebuneau şi trebuiau lichidaţi, căci nu mai erau de
nici un folos. Ar fi fost imposibil ca ei să fie returnaţi societăţii sau familiilor lor în acea
stare, căci minţile lor erau prăjite şi nu mai putea fi reprogramate. Singura soluţie era
moartea. Cel mai adesea, erau înfometaţi până la moarte şi lăsaţi să se descompună în
anumite peşteri subterane. În final, rămăşiţele le erau aruncat în mare, unde erau consumate
de animalele marine. În cazuri excepţionale, anumiţi savanţi sau alţi lucrători care nu aveau
copii şi care se mutau în alte regiuni ale globului luau cu ei câte un copil preferat, făcându-i
acte false, ca şi cum ar fi fost copilul lor. De multe ori, îi schimbau inclusiv culoarea părului
şi amprentele digitale.
Unii băieţi erau răpiţi, aşa cum a fost cazul meu, chiar din paturile lor. Timpul şi
spaţiul erau manipulate apoi, într-o manieră care sfidează orice imaginaţie, pentru a ascunde
dispariţia lor. Aceşti băieţi erau consideraţi speciali, în sensul că proveneau din familii care
aveau conexiuni politice sau militare cu guvernul secret. Trataţi complet diferit de băieţii
„obişnuiţi”, ei erau returnaţi fără excepţie căminelor din care au provenit.
Pre-programaţi pentru anumite scopuri specifice, noi eram elita grupurilor de
copii, aşa că primeam sarcini speciale. Unii dintre noi erau folosiţi pentru a ieşi în afară şi a
găsi alţi băieţi care urmau să fie răpiţi şi folosiţi în proiect. Din câte mi-am dat seama, cu
toţii aveam implanturi în interiorul ochilor. Era o tehnologie extraterestră pe care
supraveghetorii noştri o aveau de la colaboratorii lor şi pe care o foloseau pentru a obţine
informaţiile care îi interesau. Minţile noastre erau programate să ne vedem de treabă la
şcoală, la cumpărături, etc., fără să ne dăm seama ce facem. Mă întreb câte asemenea
victime nevinovate am desemnat eu însumi în vederea răpirii, fără măcar să-mi dau seama
că îi condamn pe mulţi la moarte sigură!
Îmi amintesc de poveştile cu doctorul Mengele din lagărul de concentrare de la
Auschwitz. Se spune că atunci când sosea un transport nou cu deţinuţi, dr. Mengele îi tria
de la bun început pe aceştia, stabilind cine urma să trăiască şi cine nu. El era cel care
stabilea cine urma să fie pus la muncă silnică şi cine trebuia să facă parte din bizarele sale
experimente. În ce fel eram eu diferit de acest monstru? La urma urmei, Johannes von
Gruber nu a fost nazist? Nu a fost el implicat în varianta germană a Proiectul Montauk?
Chiar şi astăzi, aceste sentimente de vinovăţie mă împiedică să am o imagine de sine
pozitivă, făcându-mă să fiu excesiv de autocritic şi să mă pedepsesc frecvent. Poate că
încerc astfel să răscumpăr o parte din răul pe care l-am făcut.
Cea mai mare parte a băieţilor erau din afara zonei New York-ului, căci dispariţia
unui număr atât de mare de copii dintr-un singur loc ar fi trezit suspiciuni. De aceea, băieţii
„obişnuiţi”, consideraţi „consumabili”, erau aduşi din alte părţi ale ţării. Răpiţi din familii
care nu aveau să le simtă prea mult lipsa, aveau părinţi alcoolici, prostituate, dependenţi de
droguri, sau proveneau din mediul rural, din familii cu mulţi copii. Dacă experimentatorii
îşi doreau foarte tare un copil care nu corespundea acestui profil de familie, ei înscenau pur
şi simplu un accident. Copilul era astfel luat sub prezumţia că a murit în accident şi nimeni
nu se mai interesa de soarta lui. Aceste accidente includeau prăbuşiri ale unor maşini în
râuri, incendii în urma cărora rămâneau corpuri de nerecunoscut şi dezastre naturale, de
genul uraganelor, tornadelor şi cutremurelor. Pe scurt, erau folosite toate locurile în care se
produceau catastrofe şi în urma cărora dispăreau foarte mulţi oameni, care puteau fi
consideraţi morţi.
Pe de altă parte, erau răpiţi foarte mulţi oameni care fugeau de acasă şi care
bântuiau pe străzi, despre care se ştia că nu vor lipsi nimănui. Majoritatea erau adulţi,
folosiţi în călătoriile în timp din cadrul Proiectului. Oamenii vii erau necesari pentru a
observa efectele vortexului asupra trupului uman, precum şi pentru a afla cum poate fi
mutată o persoană dintr-un punct spaţio-temporal în altul. Copiii nu erau folosiţi niciodată
în aceste scopuri, căci semnătura lor energetică este complet diferită de cea a unui adult. De
altfel, cei pe care doreau să îi folosească în ultimă instanţă în manipulările lor asupra
timpului şi spaţiului erau adulţi.
De multe ori, atunci când răpeau pe cineva din patul său sau dintr-o altă locaţie
pentru a-l folosi în Proiect, trimiţându-l în final înapoi în mediul său, cercetătorii de la
Montauk modificau timpul şi spaţiul astfel încât nici victima şi nici cei din jurul acesteia să
nu-şi dea seama că a lipsit vreo clipă. Alteori, ei lăsau o structură energetică în camera
victimei care îi împiedica pe cei din jur să intre în ea şi să-şi dea seama de dispariţiei ei. Vă
reamintesc că aveau echipamente care le permiteau să trimită oameni în diferite locaţii în
aceeaşi perioadă a „prezentului” şi să modifice timpul în anumite locuri geografice terestre.
Puteau stabili cu uşurinţă vibraţia fiecărui loc de pe planetă, modificând astfel prezentul
după cum doreau. Singurele probleme apăreau atunci când doreau să trimită pe cineva în
alte lumi sau în momente îndepărtate din timp (din trecut sau din viitor). Până când reuşeau
să descopere frecvenţele corecte, erau nevoiţi să facă tot felul de încercări, folosind în acest
scop cobai umani (adulţi). Mulţi dintre aceştia s-au pierdut în timp sau în spaţiu, aşa cum s-
a întâmplat cu cei de pe Eldridge. În cele din urmă, savanţii au reuşit să facă o hartă a
punctelor spaţio-temporale care îi interesau, putând să călătorească cu uşurinţă între ele. La
destinaţiile cele mai comune plasau întotdeauna un receptor pentru a fixa semnalul şi a
uşura astfel conexiunile.
Rolul meu era să îi pregătesc pe băieţi pentru lucrul cu mediumii, în special cu
Duncan Cameron, mediumul-şef folosit în experiment. Utilizată ca baterie de alimentare a
energiei mentale a mediumului, creativitatea unui copil mic este fără egal. Această energie
era receptată, amplificată şi focalizată asupra lui Duncan pentru a-i mări acestuia puterea
mentală de care avea nevoie pentru a deschide porţi către alte dimensiuni, creând astfel căi
de acces către acestea. Capacităţile sale erau folosite pentru a face legătura cu hiperspaţiul
şi cu planul astral, locul în care sunt înmagazinate toate materialele şi tiparele pre-fizice ale
realităţii materiale. În final, acesta aducea informaţiile necesare în forme pe structura cărora
puteau fi construite tehnologii.
Băieţii erau rapid goliţi de energie şi trebuiau să se odihnească foarte mult timp.
Atunci când unul dintre ei se simţea epuizat, îi era indus un program de teamă, pentru a crea
astfel un val de adrenalină care să-i trezească din nou energia. Acest procedeu îi golea
complet de energie pe mulţi dintre ei, care nu mai puteau fi folosiţi. Inimile lor fragile
cedau. Alţii înnebuneau, sau aveau un atac cerebral.
Atunci când pentru alimentarea cu energie erau folosiţi adolescenţi sau tineri, erau
folosite programe combinate de teamă şi excitaţie sexuală, pentru a le dinamiza astfel
energia. De multe ori, cadavrele care rămâneau în urma experienţelor le erau cedate
extratereştrilor cenuşii, care aveau nevoie de ele pentru sânge şi prelevări de ţesuturi.
Cenuşiii nu se hrănesc la fel ca oamenii. Ei folosesc hormonii depozitaţi în organele şi
ţesuturile diferitelor specii, dar mai ales ale oamenilor, căci au fost creaţi cu mii de ani în
urmă dintr-un material genetic uman.
Rasele micilor cenuşii nu sunt înzestrate cu sisteme digestive. Membrii lor absorb
substanţele nutritive şi elimină deşeurile prin piele. După ce colectează diferite organe şi
fluide corporale, ei le depozitează în recipiente uriaşe, în care se scaldă apoi ore întregi
pentru a absorbi substanţele de care au nevoie. Acest procedeu le alimentează trupurile cu o
energie care le ajunge timp de câteva zile. Altminteri, „foamea” îi face deosebit de nervoşi.
Cu câteva secole în urmă, cenuşiii au creat genetic anumite fiinţe pe care le lăsau
să crească pe pământ şi cărora le colectau fluidele corporale pentru a se hrăni, evitând astfel
să fie detectaţi de oameni. Aceste fiinţe au devenit cunoscute sub numele de vampiri, incubi
şi sucubi. Ele evită lumina soarelui, care anihilează energia fluidelor colectate. În vremurile
moderne, extratereştrii se folosesc de o creatură din America Latină, cunoscută sub numele
de chupacabra, sau „cea care suge sângele caprelor”.
Alte grupuri de extratereştri sunt interesate exclusiv de experimentele legate de
controlul minţii. Aceştia doresc să controleze grupuri largi de oameni, fără a crea o armată
în acest scop. Din această categorie fac parte îndeosebi reptilienii mari veniţi din sistemul
solar Draco.
Cea mai dureroasă experienţă pe care am trăit-o, dincolo de suferinţele personale,
a fost să aud ţipetele de teamă şi agonia copiilor şi adolescenţilor care erau folosiţi în
experimentele de la Montauk. Deşi eram parţial responsabil de aducerea lor în această stare,
nu puteam face nimic pentru a-i ajuta. Mă gândeam deseori la părinţii şi la rudele care nu
vor şti niciodată adevărul în privinţa celor întâmplate cu copiii lor. Mă gândeam de
asemenea la copiii cărora le era dor de părinţii lor. Simţeam atunci o mare apăsare pe piept.
Chiar şi astăzi mă trezesc uneori în miez de noapte, sufocându-mă şi ţipând în urma
coşmarurilor legate de aceşti copii. Privindu-mi propriii fii, mă jur că nimeni nu-i va supune
vreodată unui asemenea tratament. Deşi îmi dau seama că nu am fost personal responsabil
de faptele mele de atunci, nu pot să nu realizez că un anumit aspect al personalităţii
sufletului meu a simţit nevoia să experimenteze aceste realităţi, lucru care mă înspăimântă.
Mă rog frecvent ca Dumnezeu să aibă milă de acele sărmane victime, dar şi de sufletele
torţionarilor lor.

Capitolul şase
Peste ocean
Perioada pe care am petrecut-o la colegiu a fost marcată de confuzie. Am început
şcoala la Universitatea McGill din Montreal, dar m-am simţit atât de neadaptat încât m-am
întors în scurt timp în Statele Unite. Mă simţeam de mulţi ani atras de Canada, unde aveam
rude la care îmi petreceam vacanţele de vară. Plănuiam chiar să emigrez în această ţară şi să
devin cetăţean al ei, dar oricât de mult încercam să părăsesc Long Island-ul, ceva mă
atrăgea înapoi.
În cele din urmă, m-am înscris la un colegiu local din sudul Long Island, unde am
studiat contabilitatea, o materie pe care o uram cu convingere. Bănuiesc că am fost împins
să urmez acest curs pentru a ţine gestiunea băieţilor din Montauk. O parte a implicării mele
în Proiect consta în păstrarea echilibrului între computerul care controla emisfera stângă şi
cel care controla emisfera dreaptă a mediumului mental. Cele două coloane ale contabilităţii
(debitul şi creditul) m-au învăţat să fac acelaşi lucru (ele trebuie menţinute tot timpul în
echilibru). De altfel, fiecare aspect al vieţii mele mă obligă să repet acest model (să menţin
echilibrul). La vremea respectivă nici nu-mi dădeam seama cât de dezechilibrată era viaţa
mea.
În timpul ultimului meu an de colegiu mi-a apărut o alergie interesantă. În vacanţa
de Crăciun, eram programat să îmi scot patru măsele de minte şi un molar. În timpul
operaţiei, mi-a apărut o reacţie severă la anestezicul folosit, pentatolul de sodiu. Inima şi
respiraţia mea s-au oprit. Inspirat, chirurgul dentar mi-a administrat oxigen şi mi-a făcut
şocuri electrice pentru a-mi resuscita inima. După ce mi-am revenit, a continuat operaţia
chirurgicală.
Ani mai târziu, diferiţi medici mi-au spus că este foarte neobişnuit să fii alergic la
pentatolul de sodiu. De regulă, numai cei asupra cărora s-a folosit excesiv această substanţă
dezvoltă asemenea reacţii severe. Pentatolul de sodiu mai este cunoscut şi sub numele de
„serul adevărului”. Administrat spionilor în timpul interogărilor, aceştia dezvăluie toate
informaţiile secrete pe care le ascund. Mi-a fost oare injectată această substanţă pe vremea
când mă aflam la Montauk Point? Îmi amintesc perfect că mi-au fost injectate ace, dar nu
ştiu ce substanţă au folosit. Poate că pentatolul de sodiu este folosit inclusiv pentru
controlul minţii umane (şi extraterestre).
Tot în timpul anilor de colegiu am făcut şi una din primele mele excursii peste
ocean. Am fost sponsorizat de o organizaţie sionistă care dorea să atragă voluntari în Israel,
promovând astfel colonizarea deşertului de acolo. Aceştia recrutau oameni din toată lumea,
îi îndoctrinau şi îi trimiteau în nişte ferme colective numite kibbutz-uri. Un kibbutz este
probabil forma cea mai pură de comunism care a existat vreodată în lume. Nici un membru
al colectivităţii nu primeşte mai mult sau mai puţin din produsele rezultate decât ceilalţi
membri. Deasupra fiecărui kibbutz flutură steagul roşu sovietic, cu secera şi ciocanul. Chiar
şi pământul este deţinut în proprietate de către guvern. Nici un individ nu are dreptul la
proprietate. Singurul stimulent pentru a produce este loialitatea faţă de patrie şi faptul că ţi
se asigură toate necesităţile. Deşi nu doream deloc să merg în această excursie, am fost
obligat de un impuls interior, mai puternic decât logica mea şi decât avertismentele familiei
mele.
Călătoria în Orientul Mijlociu a fost lungă şi interesantă. Am ales un traseu care
includea Franţa, Italia şi Grecia, ocazie cu care am descoperit frumuseţea fără seamăn a
insulei Creta şi a vulcanului din Stromboli, în Sicilia. Deşi vulcanul Pompeii din Napoli
părea să-mi aducă aminte de o existenţă anterioară, m-am focalizat îndeosebi asupra
viitorului. În timpul călătoriei, o franţuzoaică cu cetăţenie italiană a încercat să mă convingă
să mă fac medic şi să mă însor cu fiica ei. Ideea mi s-a părut absurdă la vremea respectivă,
dar privind retrospectiv, mă gândesc că poate aş fi făcut mai bine să îi accept oferta!
Când am ajuns în Israel, am fost cuprins de o emoţie copleşitoare. În timp ce
avionul cobora pe aeroportul Lod, deasupra Tel Avivului, ochii mi s-au umezit de lacrimi.
Mă simţeam de parcă aş fi ajuns în sfârşit acasă. Nu îmi pot explica aceste emoţii, căci mă
simţeam cuprins de frică şi neîncredere. Intenţia mea era să ajung pe aeroport, iar apoi să
mă întorc imediat în Statele Unite.
De acum înainte, îl rog pe cititor să urmărească cu cea mai mare atenţie firul
evenimentelor. Deşi pasajele care urmează pot părea confuze, le voi povesti exact aşa cum
mi le amintesc. Nu uitaţi că aceste evenimente mi-au indus inclusiv mie o stare de confuzie.
Am făcut totuşi tot ce mi-a stat în puteri pentru a reda aceste secvenţe ilogice în maniera
cea mai raţională cu putinţă.
Când am ajuns, s-a petrecut un lucru ciudat şi inexplicabil. După ce am părăsit
avionul, m-am trezit rătăcind prin zona porţilor de intrare, încercând să ajung la banda care
transporta bagajele, pentru a mi le recupera şi a mă întoarce acasă. Ridicându-mi privirea
către panoul de afişaj al zborurilor, am văzut o cursă care urma să plece către Teheran, în
Iran. Am simţit imediat că trebuie să mă urc în ea. Am rămas astfel, transfigurat, până când
cineva mi-a cerut să mă dau la o parte. Deşi credeam că nu trecuseră decât câteva secunde,
mi-am dat seama privindu-mi ceasul că se scursese aproape o oră!
S-a petrecut apoi un al doilea eveniment neobişnuit. Pe când încercam să ajung în
zona bagajelor, am privit din nou către panoul de afişaj şi am sesizat o cursă care urma să
plece către Johannesburg, Africa de Sud, cu escale în Addis Abeba, Etiopia, şi Nairobi,
Kenya. Din nou, am rămas transfigurat, imaginându-mi că mă aflu la bordul acestei curse,
împreună cu alţi oameni, dar ştiind că mă voi întoarce în Israel fără ca cineva să-şi dea
seama de faptul că am fost plecat. Am fost trezit din această stare de un alt student, care
venise cu mine în zborul iniţial şi care mi-a spus că ştie cum să ne retragem mai repede
bagajele. Tânărul susţinea că era un student din Georgia venit să vadă Ţara Sfântă şi să
lucreze la un kibbutz. Nu-mi plăcea de el, căci era arogant şi făcea tot timpul comentarii
răutăcioase. De altfel, un al şaselea simţ îmi şoptea că nu spune tot adevărul.
După ce ne-am luat bagajele, am ajuns într-o zonă a aeroportului în care trebuia să
fim aşteptaţi de un reprezentant al Fundaţiei Tineretului Sionist din SUA, care urma să ne
preia şi să ne ducă în kibbutz-ul în care urma să lucrăm în următoarele două luni. Alături de
noi mai aşteptau trei femei.
Au trecut mai multe ore, dar nimeni nu a venit să ne întâmpine. Nu-mi amintesc ce
s-a petrecut în acest interval de timp, cu excepţia faptului că stăteam pe bagaj. La un
moment dat, a apărut un israelian negricios. Acesta ne-a spus că în loc să mergem direct la
kibbutz, urma să rămânem peste noapte în Ierusalim. Înghesuiţi în micul său Renault, ne-am
îndreptat către acest străvechi oraş. Eram atât de epuizat încât nu mai puteam admira
peisajul istoric pe lângă care treceam în timp ce urcam munţii Iudeei, îndreptându-ne către
oraşul sfânt. Pe drum, am trecut pe lângă tot felul de clădiri moderne, construite printre
ruine şi rămăşiţe ale unor tancuri şi piese de artilerie iordaniene. Oraşul Ierusalim este
construit – conform legii – exclusiv din pietrele luate din munţii din jur. De aceea, este greu
să spui de la distanţă unde începe oraşul şi unde se termină regiunea rurală care îi precede.
Oricum, priveliştea este magnifică. Semnificaţia cuvântului Ierusalim este „Oraşul Păcii”.
Prea obosit ca să mai mănânc, tot ce îmi mai doream era să fac un duş şi să mă
trântesc într-un pat confortabil. Femeile care ne însoţeau au fost lăsate la un motel exclusiv
pentru femei. Şoferul ne-a dus apoi pe mine şi pe tovarăşul meu către un loc care semăna cu
o închisoare. Era o clădire mare, din piatră, cu porţi de metal şi fortificaţii, complet
neluminată. Şoferul a menţionat în treacăt că era o fostă baracă a armatei britanice. Avea
mărimea unui castel, dar nu era nimeni în ea decât noi! După ce ne-a scos bagajele, şoferul
ne-a cerut să-l urmăm şi a descuiat poarta grea din metal. Interiorul era întunecat, umed şi
îţi dădea fiori pe şira spinării. Am aşteptat în vestibul până când şoferul a aprins luminile,
după care l-am urmat de-a lungul unei scări înguste până la un etaj unde se aflau tot felul de
dormitoare. Ne-a introdus într-o cameră mică, asemănătoare cu o celulă de închisoare, cu
două paturi de metal şi două scaune din lemn. Un singur bec atârna din tavan, agăţat de un
fir. Ne-a arătat apoi cum putem ajunge printr-un coridor la o sală de duşuri, care arăta de
parcă nimeni nu se mai spălase acolo din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-a
spus apoi că se va întoarce dimineaţa, după care a mormăit ceva din care rezulta că îşi va
petrece noaptea la Tel Aviv şi că avea un drum lung de făcut. A plecat brusc.
Tovarăşul meu nu a scos aproape nici un cuvânt. Am făcut duş pe rând, după care
ne-am culcat în paturile neconfortabile de metal. Când am stins unicul bec, camera s-a
scufundat într-o beznă desăvârşită. Aproape că puteam simţi gândurile soldaţilor care
staţionaseră cândva aici. Le simţeam singurătatea şi dorul de casă. Amintindu-mi de propria
mea familie şi de confortul de acasă, m-am gândit că am fost nebun să vin aici. Lătratul
câinilor de afară mi-a adus aminte de alte zgomote familiare de acasă. M-am simţit astfel şi
mai însingurat. Când am auzit un muezin (un cleric musulman) făcând apelul pentru
rugăciunile de noapte din minaretul unei moschei din apropiere, am realizat mai clar ca
oricând că „nu mă mai aflam în Kansas!”
Următoarea experienţă nu pare să se încadreze în această suită logică. Înclin să
cred că ea a fost „înghesuită” în timpul liniar. Urmăriţi-mă cu atenţie.
Privind în sus, am observat nişte mici sfere luminoase care apăreau pe tavan. Se
învârteau şi îşi schimbau culorile de la alb la galben, apoi la albastru şi verde. Simţeam că
mă învârt odată cu ele. Le-am urmărit cu privirea până când am simţit că nu îmi mai pot
ţine ochii deschişi. Pe neaşteptate, m-am trezit înapoi pe aeroportul din Tel Aviv, în ziua
când am aterizat pe el. Am urcat în avionul de Teheran. Nu aveam alt bagaj decât o mică
geantă de mână care nu îmi aparţinea. Deşi mi s-a părut ciudat, ştiam exact ce fac.
Îmi amintesc că am decolat şi ne-am îndreptat către nord-vest, nu către est, unde se
afla Iranul. Cel care stătea alături de mine mi-a spus într-o ebraică perfectă că, fiind
israelian, aparatul nu putea zbura deasupra teritoriilor arabe. De aceea, ne îndreptam către
spaţiul aerian turcesc. Urma apoi să ne îndreptăm către est şi să intrăm astfel în spaţiul
teritorial iranian. Totul se petrecea în anul 1975, când nu exista un tratat de pace în regiune.
Dimpotrivă, se vorbea de un nou război. În timp ce munţii Anatoliei apăreau la orizont, o
voce ne-a anunţat că trebuie să tragem storurile geamurilor în timp ce treceam pe deasupra
spaţiului aerian iranian. Urma să fim însoţiţi de avioane de luptă iraniene, care ar fi tras fără
ezitare dacă ar fi observat storurile netrase. Ni s-a mai spus că acest procedeu se aplica doar
avioanelor care nu zburau pe rute regulate, suspectate de spionaj.
Îmi amintesc apoi că am zburat pe deasupra Teheranului, cu praful şi cu minaretele
sale. Câţiva zgârie-nori stăteau mărturie a programului de modernizare iniţiat de şah. După
ce am aterizat, am părăsit avionul. Am intrat singur într-o maşină neagră, micuţă şi
strălucitoare, care m-a condus pe străzile înguste ale oraşului, apoi pe nişte bulevarde largi,
care dădeau într-o autostradă ce ieşea din oraş şi se îndrepta către munţii acoperiţi cu
zăpadă. Şoferul a luat-o pe un drum de ţară, după care am cotit brusc la stânga şi am ajuns
la o peşteră în stânca muntelui. În timp ce intram în peşteră, mi-am amintit ca prin ceaţă de
Johannes von Gruber, apărând brusc în peştera subterană.
Doresc să-i reamintesc cititorului că majoritatea amintirilor sunt liniare, adică
urmează una după cealaltă, într-o ordine secvenţială. În cazul de faţă, conştiinţa mea pare să
fi urmat însă mai multe linii temporale, pătrunzând în realităţile lor corespondente. Fiecare
univers alternativ se întrepătrunde cu celelalte, iar conştiinţa mea avea un acces simultan la
toate datorită unui proces de activare a lui kundalini1, care mi-a trezit integral puterea
minţii. Pentru a putea înţelege un anumit eveniment, trebuie să mă focalizez asupra lui.
Ceea ce încerc în capitolul de faţă este să enumăr evenimentele în ordinea în care le-am
experimentat. Deşi ele s-au petrecut simultan, mintea umană nu le poate percepe decât unul
câte unul.
Din restul timpului petrecut în Iran nu am reţinut decât frânturi de amintiri. Am
auzit voci vorbind în limba ebraică, în farsi (persană) şi în germană, şi ocazional în rusă. În
cea mai mare parte a timpului mă simţeam drogat şi dezorientat. Îmi amintesc de doi
oameni de ştiinţă îmbrăcaţi în halate albe, care au intrat în camera mea. Mi s-au adresat în
germană. Îmi mai amintesc de o examinare dureroasă, în timpul căreia am fost complet
dezbrăcat. În final, pe cap mi-a fost aşezată o cască metalică ce părea să îi transmită
creierului meu tot felul de informaţii. Tot ce ştiu este că am fost programat să fac ceva, ce
nu trebuia să conştientizez. Am fost dus apoi cu un lift care a coborât cu o viteză
ameţitoare. Cu această ocazie, mi-am adus aminte de excursia cu OZN-ul pe care am făcut-
o pe vremea când eram doar un băieţel de şase ani şi când am coborât cu o viteză atât de
mare încât mi s-a făcut rău. Eram însoţit atunci de un extraterestru asemănător unei plante.
Presiunea datorată vitezei era atât de mare încât pielea mi s-a lipit de oase şi dinţii mi s-au
încleştat. Când liftul s-a oprit pentru o clipă, mi s-a făcut din nou rău.
Îmi simţeam picioarele atât de grele încât îmi era greu să mi le mişc. Peste toate,
mi-am dat seama că făcusem pe mine. Am fost introdus într-un vehicul alungit, în forma
unui diamant, care aştepta pe un peron asemănător celor din gări. Atât în faţă cât şi în spate
se întindea un tunel care părea infinit. În timp ce uşa vehiculului se închidea în urma mea,
am remarcat că în interior se aflau deja doi bărbaţi mai în vârstă decât mine, îmbrăcaţi în
costume negre, cu cămăşi albe. Vehiculul a pornit şi a început să meargă cu o viteză atât de
mare încât a început să vibreze. Unul din cei doi bărbaţi mi-a zâmbit şi mi-a spus că ne
aflăm într-un metrou care înconjoară întregul glob, călătorind prin hiperspaţiu. „Nimeni nu
ştie cine l-a construit, a adăugat el, dar prietenii noştri extratereştri ne-au arătat cum îl
putem folosi şi cum putem construi noi tronsoane”.
1
Activarea lui kundalini se referă la trezirea energiei fundamentale situate (de regulă latent) la baza
coloanei vertebrale şi la trezirea succesivă a centrilor de forţă (chakra-elor), permiţând astfel folosirea
integrală a minţii şi conştientizarea simultană a mai multor realităţi.
Probabil am adormit. Cert este că atunci când m-am trezit, mă aflam din nou pe
aeroport. De data aceasta, am urcat în cursa de Johannesburg, cu escală în Addis Abeba şi
Nairobi. Cei doi bărbaţi mă însoţeau şi de această dată, susţinându-mă de o parte şi de alta.
Deşi mi s-a părut ciudat, o parte din mine accepta situaţia şi ştia ce se petrece. Era ca o
experienţă „deja-vu” a vizitei mele în Iran. Mă simţeam confuz, dar viaţa mea este alcătuită
în principal din evenimente neconvenţionale.
După ce am decolat şi am luat-o către sud, pe deasupra deşertului Negev, avionul a
zburat o vreme pe deasupra Mării Roşii. La stânga se vedea coasta Arabiei Saudite. La
dreapta se întindea Egiptul, apoi Sudanul. Tovarăşii mei mi-au spus că de-a lungul
întregului traseu, asupra noastră erau îndreptate arme antiaeriene. La cea mai mică
schimbare a cursului de zbor, acestea ar fi deschis focul asupra noastră – un gând foarte
liniştitor atunci când călătoreşti neajutorat prin aer! M-am rugat ca pilotul să aibă mâinile
sigure pe manşă.
Pe când treceam de graniţa Sudanului, am făcut un viraj brusc către vest. Mi-am
îndreptat coloana, dar nu am reuşit să scot nici un cuvânt; nu ştiu dacă din teamă, pentru că
mi se uscase gâtul, sau din ambele motive. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că ne
îndreptam către coasta Etiopiei şi către centrul Africii, ceea ce însemna că eram în
siguranţă. Stăteam aşezat la fereastră. Una dintre escorte era aşezată pe acelaşi rând cu
mine, dar către culoarul din mijloc. Scaunul dintre noi era gol. Cealaltă escortă stătea pe un
scaun dincolo de culoarul despărţitor. Am aterizat la Addis Abeba, dar nu am stat decât cât
să alimentăm avionul. Câţiva pasageri au coborât. Nu mi-am părăsit nici o clipă locul, nici
măcar ca să mă duc la toaletă. Etiopia mi s-a părut murdară şi urâtă. Aerul era uscat şi mă
făcea să tuşesc. Oraşul era înconjurat de deşert.
Următoarea escală a fost la Nairobi şi a durat puţin peste o oră. Ţinutul mi s-a
părut mai verde şi existau mai multe rezervaţii naturale. Oricum, aeroportul era primitiv,
supraîncălzit şi lipsit de aer condiţionat. Aici, mi s-a permit să merg la baie, însoţit de una
din escorte. Toaletele erau murdare şi podeaua era acoperită cu nisip şi cu murdărie. Pe
pereţi se mişcau şopârle. M-am simţit neconfortabil şi nelalocul meu. Ne-am întors în avion
şi am zburat pe deasupra unor păduri tropicale luxuriante, de o mare frumuseţe. Am văzut
în zare un munte superb, acoperit cu zăpadă, despre care mi s-a spus că era Kilimanjaro.
Locul părea înconjurat de o aură ciudată. Nu m-ar mira deloc dacă aş afla că sub el există o
bază subterană de un fel sau altul.
Am continuat să zburăm pe deasupra unor munţi de o mare frumuseţe. La un
moment dat am văzut un vulcan. Mi s-a spus că ne aflăm deasupra Zairului. Peisajul verde
de sub noi a căpătat treptat nuanţe de galben şi maro, şi am fost informat că ne aflăm
deasupra Zimbabwe (care se numea Rhodesia la vremea respectivă) şi a Africii de Sud.
După ce am ajuns la Johannesburg, tovarăşul meu mi-a spus că mă pregătesc pentru o
experienţă interesantă.
Avionul a fost oprit înainte de a ajunge la terminal. Soldaţi în uniforme maronii,
care îmi aminteau de imaginile cu nazişti, ne-au pus să coborâm din avion şi ne-au îmbarcat
într-un jeep, cu care ne-au dus până la un alt avion mai mic, care aştepta pe o pajişte din
apropiere. Privind cursa cu care veniserăm, El Al 707, care îşi continua drumul către
terminal, i-am spus celui care mă escorta că îmi era frică să zbor cu avioane mici. A fost o
greşeală, căci m-a lovit imediat în biceps cu un obiect extrem de ascuţit. Următorul lucru pe
care mi-l amintesc este că m-am trezit pe un scaun, cu cureaua ataşată, privind pe un
hublou. Dedesubt se vedea un peisaj de ţară. Mi s-a spus că mergem la o întrunire foarte
importantă din Capetown.
Probabil că am adormit din nou. Când m-am trezit, am văzut nişte plaje superbe şi
un oraş foarte frumos. Când am aterizat, am căzut din nou în inconştienţă. La trezire, eram
gol şi legat de un scaun rece şi dur, într-o cameră fără ferestre, cu ziduri din cărămizi. Am
văzut mai mulţi soldaţi îmbrăcaţi în uniforme care aminteau de cele ale naziştilor, un om
mai în vârstă într-o uniformă albastră, care părea americană, şi un extraterestru cenuşiu, mic
şi hidos, îmbrăcat în alb, care îmi amintea de personajul de desene animate Gumby.
Neavând ochelarii la mine, trebuia să îmi mijesc ochii pentru a vedea cât de cât.
Simţind o durere în zona inghinală, m-am uitat în jos şi am constatat că aveam un
tub introdus în penis. Testiculele îmi erau prinse în nişte cleşti. Durerea era greu de suportat
şi orice mişcare nu făcea decât să o amplifice. Deşi camera era friguroasă, transpiram
abundent. Mi-aş fi dorit să plâng, dar lacrimile refuzau să îmi iasă din ochi. Mi-aş fi dorit să
ţip, dar nu aveam voce. Celelalte persoane din cameră şi-au dat seama că m-am trezit.
Adresându-mi-se într-o engleză perfectă, omul îmbrăcat într-o uniformă albastră mi-a spus
să nu mă tem. A adăugat că făceam parte dintr-un plan măreţ, de care depindea soarta
umanităţii din mai multe lumi paralele – dacă supravieţuiam. Mulţumesc frumos! Probabil
că am leşinat din nou. Când mi-am revenit, eram aşezat pe o bancă, cu spatele la zid. Eram
în continuare gol, dar aveam un prosop în jurul coapselor. În faţa mea se aflau mai mulţi
bărbaţi care îmi vorbeau în ebraică. Aveau voci blânde, dar îmi displăceau teribil. Mă
simţeam foarte stânjenit. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am răspuns scurt: „Bine”.
Ceva mai încolo se afla siriusianul înalt despre care am vorbit mai devreme în
această carte. Mi-a spus telepatic că era un ambasador al ţării sale trimis la israeliţi şi la
aliaţii acestora de pe planeta Khoom din Sirius A. Făcând eu însumi parte din rasa lor,
aveam o misiune de îndeplinit. În timp, o voi înţelege şi îi voi ierta pentru tot ce mi-au
făcut. Anumite celule ale trupului meu fuseseră programate să-şi amintească diferite
informaţii în viitor. Aceste informaţii nu puteau fi extrase însă decât prin metode specifice,
aplicate la momentul potrivit. Corpul meu era construit special în acest scop, având o
structură energetică unică. Va veni o zi când mă voi întoarce pe Khoom pentru a-mi ajuta
poporul să îşi depăşească anumite tipare mentale distructive. Experienţele pe care le trăiam
aici, ca şi cele avute în alte sisteme solare, aveau o importanţă vitală pentru această misiune.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou în vehiculul
tubular care călătorea cu mare viteză prin canalul hiperspaţiului. Când am deschis ochii, i-
am regăsit pe cei doi tovarăşi ai mei, care îmi zâmbeau. În acel moment simţeam că îi urăsc
şi, dacă aş fi putut, i-aş fi ucis. Nu puteam face însă nici cea mai mică mişcare. Tot ce
puteam face era să-i privesc şi să-i urăsc. Câteva clipe mai târziu, m-am trezit pe patul
metalic din baraca din Ierusalim. Eram gol şi transpirat. Mă simţeam epuizat mai presus de
orice închipuire. Studentul arogant se afla deja la duş. Ceasul arăta orele 8:00 dimineaţa.
Când m-am dat jos din pat, m-am simţit de parcă aş fi fost îngropat sub câteva sute de tone
de ciment. Trebuia totuşi să mă pregătesc şi să plec la kibbutz. Nu ştiam exact dacă ceea ce
trăisem fusese o halucinaţie, sau un eveniment real. Mintea logică îmi spunea că aşa ceva
nu se putea întâmpla. Corpul meu era însă categoric în această privinţă.

Capitolul şapte
La Kibbutz
Când am coborât, aducându-ne bagajele, femeile ne aşteptau deja în interiorul unui
mic microbuz. Ni s-a spus că s-a produs o schimbare de planuri. Kibbutz-ul bogat din
nordul Galileii în care ar fi trebuit să mergem era plin, aşa că urma să ne ducem într-un
kibbutz sărac numit Gvar Am, care înseamnă puterea poporului. Acest kibbutz era localizat
chiar lângă Fâşia Gaza, în deşertul Negev. Următorul oraş israelian prin care urma să
trecem era Ashkelon. Călătoria până la Gvar Am a fost îngrozitoare. Când ne-am oprit la
Ashkelon, l-am aşteptat pe reprezentantul kibbutz-ului, care urma să ne conducă mai
departe. Zona era plină de muncitori palestinieni veniţi la muncă, pentru a-şi câştiga traiul
de zi cu zi. Ni s-a spus să ne ferim de ei, căci erau puşi pe furtişaguri şi tâlhării. Oraşul arăta
la fel ca orice localitate din Orientul Mijlociu: cu drumuri aglomerate, veritabile furnicare
de oameni, şi cu tot felul de mirosuri care îţi tăiau orice apetit.
Când reprezentantul kibbutz-ului a ajuns, acesta ne-a condus la noul nostru cămin.
Am fost cazaţi în cele mai vechi clădiri de pe proprietate, construite cândva de primii
colonişti germani stabiliţi în această regiune, prin anii 30. Podelele din piatră ale clădirii nu
erau bine netezite, având suişuri şi coborâşuri care îmi aminteau de valurile oceanului.
Pereţii şi acoperişul erau din lemn. Deasupra porţii era o inscripţie cu un vers dintr-un vechi
cântec ebraic: „Heenay ma tov u ma nayim shevet achim gom yachad (Iată cât de bine şi de
minunat este atunci când fraţii trăiesc împreună”. M-am întrebat dacă prin „fraţi” înţelegeau
viespile şi gândacii de mărimea unor şobolani, care mişunau prin încăpere!
Aerul era uscat şi fierbinte; nativii nu păreau deloc prietenoşi. Bănuiesc că îi
priveau cu dispreţ pe străinii care veneau să lucreze în kibbutz-ul lor, apoi se întorceau în
ţările lor bogate pentru a spune poveşti despre vizita pe care au făcut-o în patria-mamă, în
timp ce ei rămâneau şi îşi duceau mai departe existenţa mizerabilă. Nu a trecut mult până
când tinerii din zonă ne-au asaltat cu întrebări despre proprietăţile noastre. Vă reamintesc că
mă aflam într-o societate pur comunistă, în care nimeni nu avea voie să aibă alte bunuri
decât restul comunităţii.
În fiecare zi ne trezeam la 4:30 dimineaţa şi începeam să lucrăm la livezile de peri
de la 5:00 la 8:00, când se servea micul dejun, dar nu înainte ca o bună parte din voluntarii
scoţieni să leşine deja din cauza epuizării şi a căldurii. După micul dejun, ne înclinam
capetele înaintea drapelului roşu cu secera şi ciocanul, după care ne întorceam la lucru. La
amiază era prea cald ca să putem lucra, aşa că ne întorceam la sediu ca să luăm prânzul.
După-amiaza era liberă, dar nu aveam unde să ne ducem.
Cât timp am stat la acest kibbutz, m-am împrietenit cu un englez. Ne făcea plăcere
să lucrăm împreună şi am rămas în contact mulţi ani după această experienţă, ba chiar ne-
am vizitat reciproc. Câţiva ani mai târziu, am aflat că era dublu agent, atât al serviciilor
secrete britanice, cât şi al celor sovietice.
În scurt timp, m-am săturat de regimul spartan comunist şi m-am decis să fug din
kibbutz. Pentru a putea pleca oficial, trebuia să primesc aprobarea consiliului local. Am
preferat să nu risc, aşa că într-o dimineaţă devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui,
mi-am împachetat lucrurile şi am plecat. Intenţia mea era să îmi caut rudele din cartierul
Holon. M-am trezit însă angrenat într-o altă aventură, pe care nu o planificasem.
Drumul cu autobuzul până la Tel Aviv era lung şi încins. De-a lungul coastei, aerul
era umed, nu uscat, ca cel din interior. Aşezat în autobuz cu bagajul (destul de voluminos)
alături, am constatat că sunt măsurat din cap până în picioare de ceilalţi pasageri, care se
temeau să nu fiu un eventual terorist. Un străin cu un bagaj voluminos în autobuz era ceva
destul de suspect.
La sosirea în staţia centrală din Tel Aviv, m-am trezit că nu ştiu ce să fac. Păreau
să existe o mie de autobuze care plecau în toate direcţiile. Oamenii alcătuiau un adevărat
furnicar. După ce m-am agitat îndelung, am reuşit să găsesc un autobuz care părea să ducă
la Holon. Când mi-am plătit biletul, l-am rugat pe şofer, care avea o figură părintească şi
bună, să mă anunţe unde trebuia să cobor. Mi s-a părut că am călătorit câteva ore. În cele
din urmă, am rămas singura persoană din autobuz. Când i-am reamintit şoferului de
promisiunea pe care mi-a făcut-o, a răspuns că a uitat să mă anunţe, aşa că mă va conduce
personal cu autobuzul până la adresa dorită. Din păcate, nu cunoşteam decât strada şi
oraşul. Şoferul nu auzise niciodată de strada respectivă, aşa că m-a dus până la un fel de
iarmaroc, în speranţa că voi găsi acolo pe cineva care să mă ajute. Oricum, a fost deosebit
de amabil. Nu vei găsi niciodată aşa ceva în New York!
M-a lăsat la un colţ de stradă, cu puţin timp înainte să se însereze. I-am mulţumit şi
a plecat. Singur, obosit, înfometat şi speriat, am început să merg pe străzile înguste, perfect
conştient de faptul că habar n-am încotro mă îndrept. În final, m-am decis să îmi caut un loc
de dormit pe stradă, urmând ca a doua zi să mă duc la aeroport şi să mă întorc acasă. Nici
un loc nu mi se părea suficient de sigur, aşa că am continuat să rătăcesc fără ţintă.
Subit, m-am oprit în faţa unei clădiri vechi din piatră, care s-ar fi integrat perfect
într-un film despre Casbah. Deşi nu existau lumini la intrare, m-am simţit ispitit să intru în
ea. Urcând pe scările vechi ale clădirii, am auzit vocile locatarilor care sporovăiau în
ebraică şi în arabă. Mirosurile atât de caracteristice Orientului Mijlociu mă asaltau din toate
părţile. În cele din urmă, m-am oprit la etajul cinci, m-am îndreptat către o poartă şi am
bătut la uşă. Intenţia mea era să cer un sfat, sau chiar un loc de dormit peste noapte. Mi-a
răspuns un bătrânel pe nume Leon, care nu vorbea decât în ebraică şi în poloneză. Când i-
am spus numele meu, mi-a zâmbit şi mi-a răspuns că mă aştepta!
Cum vă spuneam mai devreme, regula de aur a vieţii mele este neprevăzutul. În
cele din urmă, s-a dovedit că bătrânelul era nimeni altul decât soţul verişoarei bunicii mele.
Forţe invizibile mă conduseseră la poarta lui. Bătrânul i-a telefonat fiicei sale, care şi-a adus
întreaga familie să mă cunoască. În final, m-am dus acasă la ea, unde am şi rămas în
următoarele două luni. Nu mă întâlniseră niciodată şi nu le cunoşteam nici măcar numele.
Întreaga întâmplare mi s-a părut un miracol, ce-i drept, unul binevenit.

Capitolul opt
Siriusienii
Apartamentul din Holon a devenit sediul meu permanent, din care făceam excursii
frecvente prin regiune, care dureau uneori mai multe zile.
Una din aventurile care au urmat s-a petrecut pe când mă aflam în deşertul Negev,
în sudul Israelului. Tocmai trecusem de zona interzisă din jurul oraşului Dimona, o
localitate în care se afla o uzină nucleară secretă. Locul era păzit de Falasha, Evreii Negri
din Etiopia, care pretind că sunt descendenţii regelui Solomon şi ai reginei din Sheba. Se
presupune că regina s-a înapoiat în cele din urmă în Etiopia, ducând cu ea Arca
Conventului, care a şi rămas în această ţară, unde a fost păzită cu stricteţe până recent.
Se spune că regele Solomon a fost un mistic cu puteri remarcabile. Sfetnicii săi
discutau adeseori cu el despre viitor. Legenda afirmă că regele a fost avertizat că vor veni
vremuri când Israelul va fi cucerit de duşmani, principala ţintă fiind chiar Arca Sfântă a
Conventului.
Bănuiala mea este că, în înţelepciunea lui, Solomon a încercat să ascundă Arca
într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit să o caute. Din fericire, regina din Sheba tocmai
îi ceruse amantului ei regal un semn de afecţiune şi credinţă. De aceea, Solomon a trimis
Arca în Etiopia, cu suita reginei, făcând un duplicat pe care l-a expus public.
Pentru a-şi asigura şi mai mult devoţiunea reginei, Solomon a avut grijă ca aceasta
să-i poarte copilul în pântec, astfel încât să simtă o obligaţie faţă de poporul copilului ei.
Planul s-a dovedit perfect.
Descendenţii reginei au devenit cunoscuţi sub numele de Falasha, o facţiune
numeroasă din Etiopia. Se crede că la un moment dat au existat peste 500.000 de Falasha în
această ţară. Însuşi Haile Salassie, liderul Etiopiei până la detronarea sa printr-o lovitură de
stat militară, s-a auto-numit „Leul Iudeilor”. Mossad-ul israelian (agenţia serviciilor secrete
din această ţară) a sprijinit provincia Eritreea să scape de tutela Etiopiei, deoarece aici se
afla ascunsă Arca, iar guvernul militar a refuzat să coopereze cu israeliţii. De aceea, aceştia
din urmă nu s-au sfiit să creeze o ţară de sine stătătoare cu care să negocieze. Arca a fost
transferată cu succes în Ţara Sfântă, iar guvernul militar din Etiopia le-a permis comunităţii
Falasha să emigreze în Israel. A fost o suită ciudată de evenimente, despre care se crede că
anunţă venirea lui Mesia al evreilor.
Ajung lângă Dimona, am fost răpit de siriusieni şi am trăit o nouă aventură
incredibilă. Tocmai mă plimbam printre formaţiunile stâncoase care ieşeau din deşert.
Soarele era puternic, iar atmosfera extrem de uscată. Transpiram abundent, dar apa mi se
evapora de pe corp în numai câteva secunde. Brusc, am fost orbit de o lumină puternică.
Acoperindu-mi ochii cu mâinile, mi-am dat seama că nu se auzea nici un zgomot; de fapt,
tăcerea era atât de deplină încât părea neverosimilă.
Când mi-am descoperit ochii, m-am trezit în faţa unei camere uriaşe ce părea un
fel de sală a tronului greacă sau romană, mărginită de coloane uriaşe şi având pe perete un
ecran. Lumina era iminentă şi nu părea să provină dintr-o sursă. Nu existau ferestre sau uşi.
Un siriusian îmbrăcat într-o robă albă cu ornamente albastre a apărut dintr-o nişă ascunsă
lângă ecran. Era aproape identic cu cel pe care îl văzusem în copilărie. Avea pielea palidă şi
o înălţime de aproximativ 2,30 metri. Urechile îi erau ascuţite şi mari, nasul lung şi la fel de
ascuţit, iar ochii migdalaţi erau mari şi albaştri. Gura şi buzele erau foarte subţiri. Avea
degete lungi şi delicate. Stătea în faţa mea cu braţele deschise. Roba îi atingea pământul.
Era o privelişte minunată. Parcă era o statuie vie! Nu simţeam nici un fel de teamă, în
prezenţa lui, căci mai cunoscusem o fiinţă asemănătoare şi încă de prima dată m-am simţit
„acasă” împreună cu ea. Ecranul s-a închis în urma lui şi am văzut pe el imaginea
pământului, de care ne îndepărtam într-o navă spaţială care se îndrepta lin către Marte. În
camera în care ne aflam nu exista nici o senzaţie de mişcare. Atmosfera era caldă şi
primitoare, chiar mai confortabilă decât acasă.
Fiinţa a avansat şi mi-a zâmbit, spunându-mi telepatic „Bun venit”. Mi-a confirmat
– prin gândurile sale – că ne îndreptăm către Marte, pentru a vedea ceva care îmi va fi de
folos mai târziu. A continuat spunându-mi că specia sa a creat un popor din oamenii care
fuseseră aduşi pe pământ de pe o altă planetă. Aceste creaturi sunt cunoscute sub numele de
ebraici, aşa cum îşi spun inclusiv cei de pe pământ. O mare parte din moştenirea lor
genetică a fost distorsionată însă din cauza mileniilor care s-au scurs. Specia sa se afla la
ora actuală în contact cu urmaşii acestor creaturi originale, încercând să-i purifice şi să le
corecteze defectele înainte de a se declanşa următorul val de erori. Concluzia era că
siriusienii nu considerau că actualii evrei mai au structura genetică pe care au creat-o
cândva ei. Întrucât este prea târziu pentru a le mai schimba structura fizică, tot ce se mai
poate face era să le fie schimbate tiparele mentale, permiţându-le astfel să ia contact cu ale
fiinţe extraterestre. În timp ce comunica telepatic cu mine, imaginile cuvintelor sale apăreau
pe ecranul din spatele său. Am putut vedea astfel istoria acelor perioade îndepărtate ca şi
cum s-ar desfăşura în prezent.
M-am trezit apoi pe o masă, într-o cameră puternic luminată, cu aspect de clinică.
Siriusianul era de faţă, însoţit de un cenuşiu cu ochi rotunzi şi negri, şi o înfăţişare
amuzantă. Mi-a fost prezentat ca un vegan (un membru al populaţiei de pe Vega), o altă
creaţie a siriusienilor din propriul lor material genetic, amestecat cu puţin material genetic
prelevat de la cenuşii. Deşi nu eram legat, nu mă puteam mişca. Mi-am dat seama că sunt
gol. Pentru prima dată în viaţa mea, mi s-a făcut frică inclusiv de siriusieni. În faţa mea se
afla un aparat strălucitor, în timp ce cei doi mi-au verificat organele genitale, stomacul şi
pieptul. Siriusianul mi-a spus că trebuie să verifice eventualele reziduuri care să ateste
rezonanţa genetică a corpului meu cu al lor. A adăugat că mi-au creat corpul folosindu-se
de anumite forţe terestre, pentru a-şi putea duce la bun sfârşit planul. Se pare că eram un fel
de cobai într-un joc interstelar.
Pentru ca complica şi mai mult lucrurile, mi-a spus că personalitatea sufletului
meu era un fel de entitate provenită dintr-un sistem nefizic aparţinând constelaţiei Sirius,
care avea un nivel de conştiinţă chiar mai înalt decât al lui. Corpul meu conţinea ADN
siriusian, absolut necesar pentru ca personalitatea sufletului meu să poată opera cu el. În
timp ce vorbea, am început să am crâmpeie de viziuni în care îmi era revelată adevărata
mea identitate. Erau imagini deopotrivă magnifice şi înspăimântătoare. Pe faţă au început
să-mi curgă lacrimi pe care îmi era imposibil să le controlez. Siriusianul şi veganul păreau
amuzaţi de acest lucru. M-am gândit în sinea mea: „Dacă aş arăta la fel ca unul dintre voi,
nu aş râde!”
M-am trezit apoi că sunt ridicat instantaneu într-o poziţie verticală. Purtam o robă
siriusiană şi nu îmi simţeam deloc picioarele. Trăiam o senzaţie de mare exaltare, imposibil
de descris pentru cineva care nu a trăit-o personal. Simţeam că ştiu totul, că sunt una cu
întregul univers şi cu toate fiinţele, fără a-mi pierde însă identitatea individuală. L-am urmat
pe siriusian prin perete şi am ajuns într-un fel de peşteră maronie, cu un tavan foarte înalt,
care părea să se întindă pe kilometri întregi. Privind înapoi, am văzut nava care ne
transportase. Semăna cu o perlă gigantică. Avea o culoare albă, cu o uşoară tentă violet, şi
nu scotea nici un zgomot. Mi-am dat seama instantaneu că am călătorit prin spaţiu la fel ca
un electron atunci când se transformă în undă, într-o realitate situată între lumea fizică şi
cea spirituală.
În faţa mea se afla un grup mare de oameni. Majoritatea păreau de 20 şi ceva de
ani, câţiva erau adolescenţi, iar alţii erau mai în vârstă. Săpau la unison, folosind lopeţi, şi
se mişcau ca nişte roboţi. Nişte fiinţe mari, cu capetele ca nişte pepeni, îi supravegheau.
Printre ei se mişcau şi câţiva cenuşii, cu o înălţime de 1,30 m. Am văzut o sumedenie de
tuneluri şi foarte multe nave de forma unor discuri. Brusc, toţi oamenii s-au oprit din lucru
şi au privit în sus, unde se afla o platformă. O voce puternică a strigat: „Va vorbi emisarul
venit din Rigel”.
În acel moment, o fiinţă cu o înălţime de 1,65 metri a apărut pe platformă. Avea
ochii negri şi rotunzi. Capul său mare era acoperit la spate. Purta un fel de uniformă neagră
şi părea destul de ameninţător. Avea în mână un baston care părea simultan metalic şi
cristalin. Toţi cei de faţă păreau să îi înţeleagă comunicarea mentală. După ce a explicat că
actualul grup de oameni şi-a încheiat misiunea pe pământ şi pe avanpostul de pe Marte, el
le-a spus că urmează să fie examinaţi în vederea unui transport pe Rigel, pentru a fi folosiţi
la diferite experimente. Cei cărora nu li se va găsi o întrebuinţare vor fi eliminaţi. Bărbaţii
au fost conduşi apoi într-un disc zburător. Am remarcat în treacăt că aveau lanţuri la
picioare. Întreaga scenă părea orchestrată numai pentru mine. Nu ştiu dacă acest lucru era
adevărat, şi care era scopul. Poate că întregul incident nu reprezintă altceva decât o amintire
implantată în memoria mea.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou pe nava
siriusiană. Călătorind prin hiperspaţiu, eram aşezat într-o cameră întunecoasă, direct pe
podea, alături de vegan şi de siriusian. Lumina slabă îmi permitea să văd simultan atât în
interiorul navei, cât şi în afara ei. Hiperspaţiul avea nuanţe minunate de albastru închis şi
violet. În timp ce călătorea, nava părea să aibă forma unui diamant. Siriusianul mi-a spus că
ne îndreptăm către ţara noastră natală, Khoom, o planetă care orbitează în jurul lui Sirius A
în sistemul lor binar. Ulterior, puteam să iau singur decizia dacă doream să mă întorc pe
pământ. Mi-am dat seama că noi trei suntem singurele fiinţe de la bordul navei, care era
operată exclusiv de voinţa noastră. M-am simţit într-o stare de pace şi siguranţă totală.
Ştiam că mă îndrept spre casă.
Nu-mi amintesc mare lucru despre şederea mea pe Khoom. Mi s-a spus că
memoria îmi va reveni la momentul potrivit. Era o lume îngheţată, acoperită cu zăpadă şi
gheţuri. Strălucirea soarelui la suprafaţa planetei era orbitoare. De aceea, locuitorii săi
trăiau în subteran. Planeta era protejată de un sistem de apărare extrem de elaborat şi
absolut impenetrabil. Deşi a fost cândva o lume cu o climă subtropicală, Khoom a fost
împinsă de pe orbita ei primordială cu mulţi eoni în urmă din cauza războaielor. Din spaţiu,
pare o planetă alb-albăstrie. Nu are luni. Victimă a bătăliei între forţele binelui şi cele ale
răului, planeta a fost scoasă de pe orbita ei de cei care au creat rasa draconiană, reptilienii
care încearcă să domine galaxia şi spaţiul de dincolo de ea. Creatorii acestei rase au venit
dintr-un alt timp şi spaţiu. Ilustrând prima geneză a lui Lucifer, numele lor denotă răul
suprem.
În acelaşi spaţiu fizic ca şi Khoom, dar pe o frecvenţă de vibraţie diferită, se află o
altă lume, nefizică, guvernată de un consiliu alcătuit din nouă fiinţe, numit Consiliul Ohalu.
Deşi nu sunt identici cu „Cei Nouă” de care vorbeşte un anumit gen de literatură, ei
comunică într-adevăr cu aceştia. Primul care a scris despre „Cei Nouă” a fost dr. Adreja
Puharich. Acest savant a lucrat cu diferiţi mediumi, între care a întâlnit câţiva care
pretindeau că se află în contact cu acest grup extraterestru. Primul care i-a identificat ca
foste fiinţe fizice care şi-au transferat minţile şi esenţele sufleteşti în nouă computere
avansate a fost Uri Geller. Fiecare din aceste nouă computere reprezintă un aspect diferit al
Minţii lui Dumnezeu. „Cei Nouă” comunică cu câţiva indivizi atent selectaţi de pe pământ,
încercând să ridice astfel nivelul de conştiinţă planetar.
Consiliul Ohalu guvernează inclusiv planeta Khoom din sistemul solar Sirius, căci
siriusienii nu sunt altceva decât vibraţiile inferioare corespondente acestui consiliu, la fel
cum oamenii de pe pământ nu sunt altceva decât vibraţiile inferioare corespondente ale
sufletelor lor.
Se pare că cel care m-a trimis pe pământ a fost Consiliul Ohalu, care i-a învăţat pe
siriusieni cum să-mi creeze corpul fizic. Mi-au spus că pe pământ există nouă fiinţe
asemenea mie. Fiecare dintre ele este sub controlul unui membru al consiliului. Cât timp am
stat pe Khoom, mi s-au arătat trecutul şi viitorul. Am fost dus apoi pe o altă planetă, care
orbitează în jurul lui Sirius B. Era o lume acoperită cu o junglă tropicală şi mlăştinoasă, în
care trăiau nişte fiinţe scunde, care locuiesc în colibe. Extrem de avansate, aceste creaturi se
pot proiecta astral oriunde doresc. Atunci când doresc să călătorească fizic într-o altă lume,
preferă să apeleze la alţii. Rareori se întâmplă însă să o facă, întrucât nu-şi prea doresc să
plece din locul lor de baştină. Nu au un limbaj vorbit, căci comunică exclusiv mental.
Sirisienii mi-au povestit – între altele – de iminenta invazie a draconienilor asupra
pământului, însoţiţi de aliaţii lor, cei din Confederaţia Orion. Au adăugat că cei din Orion şi
cei din sistemul solar Sirius se află la ora actuală în război. Negustorii supremi ai
universului, siriusienii le-au furnizat celor din Orion arme pe care aceştia le folosesc acum
împotriva lor. Oricum, siriusienii îşi păstrează întotdeauna armele cele mai bune pentru ei
înşişi, aşa că nu pierd niciodată o bătălie. De fapt, ei îi privesc pe cei din Orion ca pe nişte
copii neascultători care se joacă cu chibriturile. Nu încearcă în nici un fel să-i distrugă, ci
doar să-i ţină sub control. În general, nu intervin în destinul oamenilor şi al celorlalte fiinţe
din univers, lăsându-le să îşi urmeze destinul.
Deşi nu doream să mă întorc pe pământ, Consiliul Ohalu m-a convins să o fac.
Ajuns înapoi în Israel, am constatat că nu au trecut decât trei zile. Îmi era tot timpul sete,
slăbisem cinci kilograme şi eram atât de obosit că nu mai vedeam clar. Întors la Holon, am
dormit încontinuu aproape o săptămână, cu mici pauze pentru a mânca ceva.
În timpul acestei perioade de „odihnă”, am înţeles că Arca Conventului nu era
altceva decât un aparat de comunicare între lumea fizică şi hiperspaţiu. Se pare că
siriusienii le-au dat evreilor instrucţiuni, spunându-le cum să o construiască. Cu câţiva ani
în urmă, aparatul a fost reconstruit de cei de la Universitatea din Minnesota, urmând cu
precizie instrucţiunile din Biblie. Aparatul s-a dovedit însă atât de puternic încărcat cu
energie încât a fost considerat periculos şi a trebuit distrus.
După părerea mea, siriusienii încearcă să contracareze planurile celorlalte facţiuni
implicate pe pământ: cei din aşa-numita Nouă Ordine Mondială, draconienii, cenuşiii,
blonzii înalţi, etc. Scopul lor este să lase evenimentele să se deruleze până când ajung la
apogeu, iar apoi să uzurpe orice putere existentă pe pământ, eventual prin intermediul
israelienilor. Aceasta este doar o speculaţie personală. Timpul ne va spune mai multe.

Capitolul nouă
Flăcările gemene
După vacanţă, m-am întors în Statele Unite pentru a-mi continua studiile
universitare. Chipurile care îmi apăreau noaptea la fereastră şi răpirile nocturne efectuate de
extratereştrii cenuşii au continuat cu o frecvenţă chiar mai mare. Dorinţa mea de a avea
copii şi o tovarăşă de viaţă a devenit aproape o obsesie. Într-o noapte, am fost dus într-un
loc în care am cunoscut cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. La vremea
respectivă, nu ştiam că nu are decât 16 ani. O mai văzusem o dată, mai demult, la o
întrunire pe care am avut-o noi, băieţii, cu supraveghetorii noştri. Ni s-a spus atunci că aceia
dintre noi care eram implicaţi în experimente genetice trebuia să fim împerecheaţi cu
anumite femei, pentru a produce un tip particular de progenituri. Proiectul era cunoscut sub
numele de „Proiectul Căsătoriei” sau „Proiectul Primei Soţii”.
Personal, am fost împerecheat cu o fată de 14 ani din Massachusetts, a cărei
structură energetică arăta faptul că avea aceeaşi frecvenţă ca şi mine, lucru cunoscut în
literatura metafizică prin expresia „suflete pereche”. Numele fetei era Mia, ceea ce mi s-a
părut foarte relevant, căci o simţeam într-adevăr a mea. Au fost efectuate ceremonii false,
pe care noi le-am luat foarte în serios. Ni s-au eliberat chiar certificate care atestau faptul că
am fost uniţi prin căsătorie cu scopul precis al împerecherii. În acea seară, toate perechile
căsătorite au primit câte o masă într-o cameră albă, în care au fost nevoite să îşi ducă la bun
sfârşit sarcina (să îşi consume căsătoria). Pentru Mia, experienţa a fost destul de
neconfortabilă, pe de o parte pentru că era virgină, iar pe de altă parte pentru că eram priviţi
de numeroase perechi de ochi de dincolo de un panou de sticlă.
În următorii doi ani, Mia şi cu mine nu am avut nici un fel de contact fizic. Nu mi-
o puteam scoate însă din gânduri şi din vise. Ştiam că în curând ne vom reuni şi speram ca
de data aceasta să fie pentru totdeauna. Am pierdut foarte mult timp şi am făcut mari
eforturi căutând o femeie care să semene cu Mia, dar în zadar. Inima mea îi aparţinea
definitiv acesteia. În mai multe ocazii, pe când călătoream prin hiperspaţiu, Mia era
prezentă. Îmbrăcată în alb, avea câmpul energetic al unui înger. Era suficient să mă gândesc
la ea pentru a mă vindeca de orice boală. Bănuiesc că şi ea trăia experienţe asemănătoare în
ceea ce mă priveşte, dar era foarte tânără şi probabil nu înţelegea sau nu accepta ceea ce se
petrecea.
Într-o seară, când Mia avea 16 ani şi eu 24, am fost reuniţi într-o clinică, sub
privirile atente ale oamenilor de ştiinţă. Ni s-a explicat aici că genetica noastră era perfect
aliniată, având secvenţe care se completau reciproc. Mia avea o genetică mai mult
pleiadiană, în timp ce genetica mea era mai mult siriusiană. Această combinaţie ar fi produs
un copil cu capacităţi absolut neobişnuite. După ce ne-au dezbrăcat, ne-au introdus într-o
cameră albă şi am fost puşi să facem dragoste de trei ori la rând. Întregul episod a fost
asemănător unui vis. În final, am ştiut că Mia a rămas însărcinată. Zăcea pe masă, ameţită şi
nemişcată. În ceea ce mă priveşte, am fost dus într-o altă cameră, pentru o examinare
amănunţită. Bănuiesc că au făcut acelaşi lucru cu ea.
Un an mai târziu, am fost informat că aveam un copil pe nume Jaime. Când fetiţa
avea câteva luni, mi s-a permis să o văd. Mi s-a spus că nu mă pot implica în educaţia ei,
pentru a evita astfel contaminarea tiparelor sale mentale. Urma să fie supravegheată şi
monitorizată îndeaproape pe întreaga durată a procesului de creştere. Am văzut-o din nou la
vârsta de doi ani, după care nu am revăzut-o timp de 12 ani. M-am concentrat adeseori
pentru a-i cunoaşte gândurile, dar am suferit intens că nu pot face parte din viaţa ei. Ştiu că
Mia şi Jaime au avut parte de multe greutăţi în timpul acestor ani. Mi-aş fi dorit să le pot
ajuta.
Deşi îmi doream cu atâta disperare copii, ştiam că aceştia îmi vor fi întotdeauna
luaţi. Nu eram considerat un părinte potrivit pentru un copil cu capacităţi speciale, căci
eram prea dominator şi înclinat către control. În plus, se temeau să nu îmi educ copilul în
spiritul convingerilor mele, împiedicând astfel fluxul natural al informaţiilor pe care ar fi
trebuit să le primească.
Mia a avut parte de greutăţi din partea familiei sale, cu care a sfârşit prin a
întrerupe complet orice comunicare. Interesant este faptul că una din vecinele ei din
copilărie avea să joace mai târziu un rol esenţial în viaţa mea. Voi scrie despre acest lucru
într-un capitol ulterior.
Într-adevăr, Mia şi cu mine suntem ca două flăcări gemene. Cândva, personalităţile
sufletelor noastre au fost una. Ne-am despărţit în urmă cu mai mulţi eoni, în timpul unei
călătorii pe Arcturus. Ea şi-a dorit să trăiască în Pleiade, iar eu am preferat să merg în
Sirius. În final, amândoi am ajuns pe pământ, dar niciodată nu ne-am întrupat în acelaşi
timp, până în actuala viaţă. Când două flăcări gemene se întrupează în acelaşi timp,
înseamnă una din două: fie au o misiune uluitor de importantă pe care trebuie să o ducă la
bun sfârşit pentru civilizaţia din care provin, fie urmează sfârşitul unui ciclu temporal.
Istoria noastră pre-terestră mi-a fost povestită în timpul unei şedinţe de de-programare de la
începutul anilor 90. De altfel, amintirea personalităţii sufletului ei a fost întotdeauna extrem
de puternică în memoria mea, chiar şi înainte să o cunosc în actuala viaţă fizică.
Jaime are un potenţial cu totul special. Fetiţa are capacitatea de a vedea viitorul şi
toate realităţile alternative posibile, stabilind astfel care este calea de urmat cea mai
avantajoasă. Imaginaţi-vă ce ar însemna acest lucru pentru cei care deţin puterea pe pământ.
Mi-am petrecut mult timp pentru a o ajuta pe Jaime în hiperspaţiu, vindecând-o de orice
dezechilibru ar fi suferit. La ora actuală este adolescentă şi nu îşi realizează încă potenţialul
de care dispune. Am scris o carte exclusiv despre Jaime, dar până acum nu a citit-o. Mama
ei o împiedică deocamdată, aşteptând ca Jaime să mai crească şi să se maturizeze suficient
pentru a putea cunoaşte adevărul. Nu mi-ar plăcea să văd că fetiţa mea repetă aceleaşi
greşeli pe care le-am făcut eu şi mama ei. Oricum, întotdeauna va fi protejată, căci puteri
mult mai înalte decât a mea sau a guvernului veghează asupra ei.
În anii din urmă, Mia şi cu mine ne-am reîntâlnit. Ne ocupăm acum cu vindecarea
vechilor răni. Mia a venit la mine pentru consiliere şi pentru a o ajuta să îşi aducă aminte
experienţele noastre din trecut. Întotdeauna voi fi alături de ea.
La ora actuală, Mia trece printr-o perioadă dificilă, căci negativitatea trebuie
eliminată definitiv din tiparele ei mentale. Trebuie să aleagă o cale – fie cea a luminii, fie
cea întunecată. Dacă va alege corect, capacităţile ei vor creşte.
Jaime este şi ea foarte dificilă şi încăpăţânată, amintindu-mi în multe privinţe de
mine însumi. Deşi în clipa de faţă nu avem o relaţie foarte strânsă, timpul în care va avea
nevoie de mine pentru a se pregăti în vederea aventurii vieţii se apropie.

Capitolul zece
Căsătoria
După ce am absolvit colegiul, un prieten de familie mi-a găsit o slujbă în New
York City. Ca să ajung la serviciu, trebuia să parcurg zilnic 160 de kilometri, lucru pe care
l-am detestat de la bun început. În plus, trebuia să mă scol foarte devreme pentru a mă
pregăti în vederea unui drum atât de lung. Programarea care îmi fusese inoculată mă silea să
fac o oră de exerciţii fizice în fiecare dimineaţă şi alta seara. Dimineaţa ridicam greutăţi, iar
seara făceam aerobic (uneori, şi body-building). Nu mâncam la micul dejun sau la prânz
decât mâncarea pregătită de mama. În timpul pauzei de masă de la prânz făceam marşuri
(mers rapid) pe o distanţă de cinci kilometri în jurul clădirii în care lucram. Vara, mă
întorceam în clădirea dotată cu aer condiţionat din Park Avenue scăldat în sudoare. Iarna,
nu renunţam la acest exerciţiu, deşi eram nevoit să-l practic pe un frig de crăpau pietrele.
Eram pur şi simplu condiţionat de necesitatea de a face exerciţii fizice. Nu puteam controla
acest proces. Nu aveam un gram de grăsime corporală, dar chiar şi aşa, toată lumea credea
că sunt nebun.
În timpul acestei perioade, coşmarurile mele s-au înrăutăţit. Visul în care încercam
să scap din acea bază subterană devenea din ce în ce mai obsesiv. Eram întotdeauna prins şi
mă trezeam mereu ţipând. În alte vise o vedeam pe Mia. Eram dus într-o cameră cu pereţi
argintii, în care o puteam vedea pe Mia gravidă, cu imaginea fătului pe ecranul din spatele
ei. Ce nu ştiam la vremea respectivă era că aceasta era o sonogramă.
Experienţele cele mai neplăcute erau cele în care eram prins în curele pe o masă,
gol puşcă, ataşat la o maşinărie. La un moment dat, mi-am putut vedea interiorul trupului pe
un ecran, în timp ce alţii îmi făceau o operaţie chirurgicală. M-aţi putea întreba cine erau
aceşti „alţii”. Nu ştiu cu precizie nici acum. Uneori era vorba de extratereştri de diferite
specii. Alteori erau oameni îmbrăcaţi în halate albe.
Odată, am fost legat cu spatele la zid, cu organele genitale şi sfârcurile prinse cu
fire de un aparat care scotea lumini verzi şi violete. După o vreme, am fost dezlegat şi
îmbrăcat cu un fel de togă albă. Am fost condus într-o cameră austeră şi slab luminată, în
care nu se aflau decât o măsuţă din lemn şi un scaun pe care trebuia să mă aşez. La un
moment dat, în cameră au intrat o femeie şi un bărbat îmbrăcaţi în nişte uniforme medicale.
Bărbatul s-a aşezat la masă, în faţa mea, în timp ce femeia, care avea părul roşcat, a rămas
în picioare, cu un clipboard în mână. Mi s-a adresat în limba rusă. Bărbatul vorbea
germana. Le-am răspuns în respectivele limbi. M-au întrebat cum mă simt şi mi-au
comunicat rezultatul testelor pe care mi le făcuseră.
Au părăsit apoi camera, iar eu am rămas singur. Deşi eram extrem de obosit,
înţelegeam perfect de ce mă aflam acolo şi ce trebuia să fac. Gândurile care îmi treceau prin
cap erau că a doua zi trebuia să mă duc la lucru şi că mi-aş fi dorit să fiu în patul meu.
Ceasul de pe perete arăta orele 2:00 dimineaţa.
Când cei doi s-au întors, femeia mi-a pus o serie de întrebări despre viaţa mea
sexuală. M-am simţit stânjenit. Avea circa 50 de ani. Prin minte mi-a trecut gândul că dacă
ar fi fost bărbat, mi-ar fi fost mai uşor să-i răspund. De aceea, ori de câte ori îi răspundeam,
mă uitam la bărbatul de alături. Mi-au spus că experimentele vor fi repetate în viitor,
folosind acelaşi tip de donatori. Când i-am întrebat despre ce vorbesc, mi-au răspuns că se
referă la copilul pe care îl aveam cu Mia. Au adăugat apoi că mariajul meu cu ea s-a
destrămat şi că trebuia să mă integrez pentru o vreme în lumea exterioară, ducând o viaţă
cât mai convenţională cu putinţă. Confuz, le-am spus că doresc să îmi văd copilul.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc era ceasul deşteptător din dormitorul meu şi gândul
că trebuie să plec la slujbă. Eram gol şi epuizat, iar pătura era trântită pe jos. Încă mahmur,
mi-am pus halatul şi m-am dus la baie. Am constatat că am penisul roşu şi că mă ustură
atunci când urinez. Spatele mă durea şi gâtul îmi era foarte rigid. Nu mi i-am putut scoate
toată ziua din cap pe cei doi doctori. Chiar şi astăzi, încă mai sunt obsedat de ei.
La vremea aceea, eram auditor intern la o companie farmaceutică. Eram nevoit să
călătoresc foarte mult (săptămâni la rând), aşa că nu îmi rămânea prea mult timp pentru
viaţa socială.
Am cunoscut-o pe Michele, prima mea soţie, după ce am cerut şi am primit
transferul la o divizie cu sediul permanent în New York. Michele lucra ca secretară pentru
unul din cercetătorii companiei. Prezentarea ne-a făcut-o o altă colegă de-a ei, care spera să
rămânem împreună, căci locuiam amândoi în Long Island. Adevărul este că nu-mi păsa
prea tare de Michele, căci era răutăcioasă şi cu nasul pe sus, dar ceva m-a făcut să o invit să
petrecem împreună un week-end. Absolut convins că nu ne vom potrivi, mi-am aranjat alte
două întâlniri (cu alte femei). Eram sigur că prima întâlnire cu Michele va fi şi ultima.
Ne-am dus la un restaurant, după care am făcut o plimbare prin Port Jefferson,
oraşul meu favorit din Long Island. Am vizitat magazinele pentru turişti, am privit feribotul
care pleca spre Bridgeport, după care am vorbit de planurile noastre de viitor. Spre surpriza
mea, am constatat că avea idei asemănătoare cu ale mele. Amândoi doream să ne căsătorim,
să avem copii, să ne bucurăm de vacanţe; pe scurt, să ducem vieţi cât mai convenţionale.
Seara, când ne-am întors acasă, ştiam deja foarte multe lucruri despre Michele şi
familia ei. Nu îmi plăcea tot ce aflasem, dar erau cu siguranţă multe lucruri pe care le
aveam în comun. De teamă, nu i-am spus nimic despre viaţa mea secretă şi despre
experimentele la care eram supus. Ştiam că o asemenea poveste ar fi pus pe fugă chiar şi pe
cea mai curajoasă dintre femei.
Am continuat să mă văd cu Michele, deşi inima îmi spunea că fac o greşeală. Pur
şi simplu, avea ceva care mă scotea din minţi. Poate că era vorba de temperamentul ei, sau
poate felul în care vorbea cu oamenii. Poate că nu era vorba decât de familia ei
disfuncţională. Ar fi trebuit să-mi ascult sentimentele, dar, ca de atâtea ori, am fost nevoit
să ascult de un ordin interior pe care nu îl puteam controla. Michele nu era idealul meu de
femeie. Îmi era dor de Mia, dar până la urmă ne-am căsătorit.
Logodna noastră a luat pe toată lumea prin surprindere, inclusiv pe mine! Nu o
cunoşteam decât de o lună. De fapt, nici măcar nu am întrebat-o dacă doreşte să se mărite
cu mine. Într-o după-amiază, pe când stăteam în maşina ei, pe docurile din Babylon, s-a
făcut o linişte mormântală. Am întrerupt conversaţia banală în care eram angrenaţi şi ne-am
privit timp de câteva clipe care ne-au părut o eternitate. Apoi, la fel de brusc, lucrurile au
revenit la normal. Respirând profund, am căzut amândoi de acord să ne grăbim către casă
ca să le anunţăm tuturor fericita veste. În realitate, nu doream să mă însor cu ea; nici ea să
se mărite cu mine. Probabil nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, dar lucrurile
nu mai puteau fi desfăcute.
Când le-am spus părinţilor mei, aceştia nu au manifestat nici o reacţie. Părinţii ei
nici atât. I-am cumpărat un inel şi am făcut publică intenţia noastră la aniversarea tatălui
meu, care împlinea 50 de ani. Cu o noapte înaintea acestei aniversări, am făcut pentru prima
oară dragoste fără să ne protejăm. În urma acestei nopţi, Michele a rămas însărcinată.
Decizia ei a fost să facă un avort, căci nu dorea să arate că este însărcinată când este dusă la
altar; am fost de acord.
Privind retrospectiv lucrurile, acum îmi pare rău că nu am încercat să o opresc. La
ora actuală, sunt convins că avortul este un act greşit, exceptând cazul în care viaţa mamei
este în pericol sau în care sarcina a fost rezultatul unui viol. Ştiu acum că personalitatea
sufletului nu pătrunde în noul trup decât odată cu prima respiraţie a acestuia, dar consider
că cea care trebuie să decidă dacă doreşte sau nu să îşi continue viaţa fizică este exclusiv ea.
Oamenii care nu îşi doresc copii ar trebui să îşi ia măsurile de precauţie necesare înainte de
sarcină, nu să distrugă o viaţă potenţială după ce au creat-o. Deşi aceste cuvinte pot părea
fundamentaliste unora, ştiu cu siguranţă că aceasta este calea cea dreaptă.
Logodna ar fi trebuit să ne deschidă ochii în privinţa viitoarei căsătorii. Ne-am
certat de multe ori şi au fost multe neînţelegeri între noi. La un moment dat, Michele dorea
să renunţe, căci nu era îndrăgostită de mine. Nici eu nu eram îndrăgostit de ea, dar, dintr-un
motiv sau altul, simţeam că trebuie să mă însor neapărat în acel moment. Practic, nu mai
aveam timp să caut pe altcineva! Drept urmare, am convins-o să continuăm.
Într-o seară, după ce ne-am dus la culcare, am primit o vizită mentală de la o fiinţă
pe care nu o pot descrie decât ca o pulsaţie energetică. Nu avea formă, dar îmi era foarte
familiară. Nu avea sex, dar o percepeam mai degrabă ca pe un bărbat decât ca pe o femeie.
Părând că înţelege disconfortul meu în faţa alegerii unei asemenea partenere de căsătorie,
m-a reconfortat trimiţându-mi valuri de energie luminoasă. Vorbindu-mi telepatic, mi-a
spus că totul se desfăşoară conform planului. Această femeie fusese de acord să fie canalul
de intrare în planul fizic al copiilor mei. De altfel, căsătoria nu va fi permanentă. Se pare că
fusesem eu însumi de acord cu acest plan. Trebuia să mă consider norocos că nu am
împărtăşit destinul celorlalţi copii implicaţi în Proiectul Montauk. Majoritatea nu aveau să
cunoască niciodată sentimentul de a fi părinte. Mulţi dintre ei nu vor avea nici măcar relaţii
amoroase în lumea exterioară. Într-o bună zi, a continuat entitatea, aveam să cunosc
adevărul despre mine însumi, dar până atunci, mă aflam sub controlul deplin al celor care
îmi controlau viaţa.
După această experienţă, am acţionat cu o hotărâre nouă, ca şi cum aş fi avut o
misiune de îndeplinit. Nunta a fost frumoasă şi scumpă, după care am plecat la Acapulco,
pentru a ne petrece luna de miere. La întoarcere, am închiriat un apartament spaţios în
Bayside, Queens, de la ferestrele căruia puteam vedea zgârie-norii din Manhattan. Aveam
amândoi slujbe bine plătite şi păream angrenaţi într-o spirală ascendentă, dar numai
Dumnezeu şi supraveghetorii mei ştiau ce mă aşteaptă în viitor. Mi-ar fi plăcut să ştiu şi
eu…

Capitolul unsprezece
Fenomene ciudate
La un an după ce ne-am căsătorit, am cumpărat un lot de teren pe coasta sudică a
Long Island, lângă Patchogue, cu scopul de a ne construi o casă pe el. Două luni mai târziu,
Michele a rămas pe neaşteptate însărcinată. Planurile noastre de plată a ipotecii
presupuneau ca amândoi să lucrăm cu normă întreagă. Era o perioadă în care ratele de
ipotecă ajungeau până la 20%.
Iniţial, situaţia noastră financiară părea destul de sumbră. Spre uimirea noastră,
constructorul casei a fost de acord să reducă cu trei procente ipoteca. În plus, ne-a oferit tot
felul de alte facilităţi, căci casa noastră era una din ultimele pe care le avea de construit în
zonă şi dorea să scape de ea. Şi mai incredibil, atât mie cât şi lui Michele ni s-a oferit o
promovare la slujbă, însoţită de o creştere substanţială de salariu. Ne-am putut astfel plăti
rata lunară mult mai uşor. În continuare, Michele a primit un concediu prelungit de
maternitate, plătit integral. În pofida sorţilor care păreau nefavorabili, „puterile” care
vegheau asupra noastră au făcut totul pentru a ne muta în acea casă. În final, Michele a
necesitat o operaţie de cezariană, care a făcut să nu se poată duce la lucru alte câteva
săptămâni, dar a continuat să fie plătită. Deşi ne iubeam casa, întâmplările care s-au
petrecut în ea ne-au depăşit cu mult aşteptările.
Era o casă în stil ranch, localizată deasupra unuia din tunelurile subterane ale
metroului care călătorea prin hiperspaţiu şi care făcea legătura între continentul american şi
Long Island, având ca destinaţie finală Montauk Point. De la casa noastră şi până la
Montauk Point era o distanţă de 90 de minute de mers cu maşina. De mai multe ori, am
văzut lumini ciudate plutind pe deasupra casei noastre şi îndreptându-se fie către ocean, fie
către Montauk Point.
La exact o lună după ce ne-am instalat, ne-au vizitat părinţii lui Michele, veniţi din
New Mexico. Urmau să stea la noi până la naşterea copilului. Într-o noapte geroasă de
ianuarie, ne aflam cu toţii în vizită la părinţii mei, unde fuseserăm invitaţi la cină. Michele
şi cu mine ne-am simţit tot timpul prost. Când ne-am întors acasă, ştiam că ceva nu era în
regulă. La plecare, lăsasem luminile aprinse; acum erau stinse. Întreaga casă era scufundată
într-o beznă ciudată, care îţi dădea fiori pe şira spinării. Când am intrat, am găsit geamul de
la uşa din spate spart. Din casă lipseau un televizor micuţ şi nişte bijuterii. În schimb, arma
şi banii socrului meu erau la locul lor!
Am anunţat poliţia, care a trimis doi detectivi la faţa locului. Aceştia au căutat
amprente, dar nu au găsit. Zăpada de afară era prea îngheţată pentru a putea lăsa urme de
paşi pe ea. La plecare, cei doi detectivi ne-au spus că spargerea a fost dată probabil de puştii
din vecini, în căutare de bani pentru droguri. Mi se părea greu de crezut. A doua zi, am găsit
mâzgălit pe o porţiune a geamului spart cuvântul „Hello”. Indiferent cine a fost, ştia exact
ce face. Se pare că dorinţa spărgătorilor a fost ca noi să ştim că se află prin apropiere. Nu
ne-a fost luat nimic de valoare şi nu au distrus nimic, cu excepţia geamului de la uşa din
spate. Oricum, am luat avertismentul în serios.
După ce s-a născut primul nostru fiu, Matthew, socrii mei s-au întors acasă. În
timpul zilei, viaţa noastră se derula relativ normal, dar în timpul nopţilor era cu totul
altceva. Auzeam zgomote ciudate în casă şi în jurul ei, sau chiar paşi pe acoperiş. La
început, am crezut că sunt zgomote specifice lemnăriei care se usucă, dar apoi ne-am dat
seama că paşii apăreau întotdeauna lângă garaj, la capătul casei, se îndreptau spre
dormitorul nostru, se opreau, după care se întorceau şi o luau în direcţia opusă! Ne-am
gândit că poate era vorba de un animal, dar zgomotele au continuat chiar şi într-o zi în care
a nins abundent. Nici un animal nu ar fi putut avea picioare atât de lungi pentru a se urca pe
acoperiş trecând prin stratul acela gros de zăpadă.
De mai multe ori, ne-a trezit din somn un bocănit suficient de puternic pentru a
muta patul din loc şi pentru a zgâlţâi întregul tavan. A treia oară când s-a întâmplat, am
alergat afară şi m-am uitat pe acoperiş, dar nu am văzut nimic acolo. Cerul era senin şi
vântul nu bătea deloc. Aceste fenomene ne-au scos din minţi. Oare ce putea fi?
Cu o altă ocazie, la puţin timp după ce ne-am dus la culcare, am auzit cheile de la
casă scoţând un clinchet. Erau puse pe un panou în bucătărie, dar nu m-am putut duce să le
verific, căci trupul meu refuza să se mişte. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că
m-am trezit dimineaţa, după un vis în care fusesem răpit.
Prezenţa extratereştrilor în visele şi coşmarurile mele a continuat cu o intensitate şi
mai mare. De două-trei ori pe săptămână eram vizitat chiar în patul meu, deşi îmi ţineam
ochii deschişi. Dacă încercam să ţip, pe gură nu îmi ieşea nici un sunet. Michele era
imposibil de trezit în asemenea momente, părând complet moartă faţă de lumea exterioară.
Într-o altă noapte, imediat după culcare, am auzit ceva spărgându-se în bucătărie,
cu un zgomot înfiorător. Convins că s-au întors hoţii, i-am spus lui Michele să sune la
poliţie, în timp ce eu urma să verific ce se întâmplă. Tot ce am găsit în bucătărie a fost coşul
de gunoi răsturnat. Uşile şi ferestrele erau încuiate. Când au sosit poliţiştii, au căutat în
exterior cu lanternele. În final, ne-au spus că nu au găsit altceva decât urmele de paşi ale
copiilor noştri. Le-am răspuns că nu aveam decât un singur copil, care nu mergea încă.
Urmându-i pe poliţişti afară, am văzut într-adevăr nişte urme ca de copii sub vârsta de zece
ani. Începeau de sub fereastra dormitorului nostru şi continuau prin întregul perimetru al
casei. Câteva zile mai târziu, am instalat un sistem de alarmă şi am construit un gard cu o
înălţime de doi metri în jurul proprietăţii.
Într-o seară, Michele era plecată şi copilul dormea. Tocmai mă uitam la televizorul
de la subsol, când privirea periferică mi-a fost atrasă de o mişcare în bucătărie. Privind în
sus, am văzut o licărire mişcându-se rapid dincolo de uşa cuptorului. La început am crezut
că este doar o reflexie a farurilor unei maşini care trecea pe afară, dar mi-am dat seama că
cuptorul era orientat în direcţia opusă, şi oricum, storurile de la ferestre erau trase. O oră
mai târziu, am văzut din nou aceeaşi licărire. Am auzit apoi un scaun din bucătărie trântit la
pământ. Aproape că mi-a sărit inima din piept.
M-am îndreptat încet către bucătărie. Toate luminile erau aprinse. Unul din
taburetele de la masă era tras mai departe, dar era în picioare. Aveam nişte taburete grele,
din metal, pe care le ţineam întotdeauna trase lângă masă atunci când nu le foloseam.
Întreaga poveste mi-a dat o stare de nervozitate, şi când nevastă-mea s-a întors acasă, i-am
spus ce s-a întâmplat.
Mi-a mărturisit la rândul ei că de când s-a născut Matthew, s-a simţit în
permanenţă supravegheată, în special când se afla la subsol. Ori de câte ori se uita în sus,
vedea o siluetă scundă, acoperită cu o manta, ascunzându-se după colţ. De îndată ce îşi
dădea seama că a fost văzută, fugea repede către dormitoare. Acest fenomen s-a repetat zi şi
noapte. Cine era acea figură micuţă şi de ce ne supraveghea? Se pare că nu dorea să ne facă
rău, ci doar să ne sperie. Avea o formă umanoidă şi nu se lăsa văzută decât atât cât să ne
dăm seama că este lângă noi.
Coşmarurile mele nocturne au crescut din nou în intensitate. În fiecare seară mă
duceam la culcare cu teamă. Cel puţin de două ori pe săptămână mă trezeam în altă parte.
Uneori mă aflam în prezenţa unor extratereştri; alteori, într-un laborator, înconjurat de tot
felul de echipamente şi de oameni de ştiinţă care lucrau. De fiecare dată, eram absolut gol,
zăceam pe o masă sau pe o platformă, cu tot felul de fire şi de aparate ataşate de mine.
Odată, m-am trezit într-un tub negru şi lung, extrem de rece. Prin ferestrele laterale
i-am putut vedea pe cenuşii lucrând cu nişte echipamente. Eram ţintuit de o masă metalică,
la fel de rece, cu tot felul de fire şi de obiecte ascuţite înfipte în corp. Când am urlat că îmi
este frig şi mă doare, unul din cenuşii mi-a făcut semn prin fereastră. Mi-a transmis
telepatic că nu contează, căci oricum nu îmi voi mai aminti nimic după aceea. A continuat
apoi să-şi vadă de treabă, fără nici un semn de compasiune. Unul din tuburi îmi era înfipt în
penis şi pătrundea adânc în interior, până la testicule. Am încercat să ţip din nou, dar mi-am
dat seama că nu mai aveam voce. Când m-am trezit înapoi în patul meu, tremuram din toate
încheieturile, îmi era greaţă şi simţeam nevoia să urinez de urgenţă. Văzând puroiul albicios
care îmi ieşea din corp, mi s-au înmuiat genunchii.
Cu o altă ocazie, m-am trezit în mijlocul nopţii din cauza unei luminozităţi stranii.
Privind în sus, am văzut două capete care pluteau deasupra patului meu, fără corpuri. Nu
erau umane, dar nici extraterestre. Păreau mai degrabă nişte roboţi. Vorbeau unul cu celălalt
într-o limbă ciudată şi trebuiau să se întoarcă faţă în faţă atunci când comunicau. Din când
în când, priveau în jos către mine. Am vrut să ţip, dar nu aveam voce. Am încercat să o
trezesc pe nevastă-mea, dar nu m-am putut mişca. În cele din urmă, cele două capete au
dispărut. Camera a redevenit întunecoasă şi mi-am recăpătat instantaneu vocea. Am trezit-o
imediat pe Michele, care era deja obişnuită cu coşmarurile mele.
De mai multe ori, nevastă-mea a visat la rândul ei că este răpită de oameni care o
pun pe o masă şi o examinează în faţa unui auditoriu alcătuit din figuri orientale. De fiecare
dată, aceştia o verificau dacă este însărcinată. Ori de câte ori avea acest vis, descoperea în
scurt timp că era într-adevăr gravidă.
Odată, după ce ne-am trezit, ne-am povestit reciproc acelaşi vis. Eram urmăriţi de
oameni înalţi, cu părul blond şi feţe ciudate, îmbrăcaţi în halate medicale. Ne-au aşezat pe
un pat, în vederea examinării, dar ne-am ridicat amândoi şi am luat-o la goană. Ne-au prins
în scurt timp şi ne-au adus înapoi. Mi-au spus că aveam implantat în corp un aparat care îmi
stimula producţia de spermatozoizi, pentru a fi cât mai fertil. Am într-adevăr un nodul
subcutanat în regiunea scrotului, care mi-a apărut brusc pe vremea când eram adolescent,
prin anii 70. În perioada cât am stat la Montauk, un medic mi-a spus că sunt folosit nu doar
ca baterie pentru mediumii care aveau nevoie de energie, ci îndeosebi în scopuri de
procreare. Extratereştrii erau extrem de mulţumiţi de calitatea spermei mele.
Într-o noapte, am auzit în salon un zgomot, chiar când eram pe punctul de a
adormi. Câteva clipe mai târziu, în cameră au intrat tot felul de oameni graşi, scunzi şi
albaştri, conduşi de un cenuşiu ce părea liderul lor. Complet paralizat, nu mă puteam mişca
sau vorbi. De teamă, ochii îmi ieşeau din orbite. Am văzut cum mă ridică şi mă transportă
pe deasupra capetelor lor, ca pe un buştean. În timp ce priveam tavanul dormitorului,
imaginea acestuia s-a schimbat, căpătând o textură metalică, cu inflexiuni de bronz auriu şi
cu diferite gravuri. Când am fost pus pe picioare, am simţit cum corpul meu revine la
normal. A fost unica experienţă de acest fel, şi nu pot spune că a fost propriu-zis neplăcută.
Am fost condus apoi către o poartă care se deschidea ca o spirală dintr-un punct
central, făcând trecerea către o cameră rotundă cu o depresiune circulară în mijloc. În jurul
depresiunii se afla o balustradă pe care stătea o fetiţă cu părul blond, cu spatele la mine. Pe
pereţii circulari ai camerei se aflau panouri de control, dincolo de care priveau nişte
extratereştri cenuşii. Doi bărbaţi în uniforme militare au intrat şi m-au încadrat de o parte şi
de alta. Mi-au spus să mă duc la fetiţă, căci mă aşteaptă. Un cenuşiu m-a luat de braţ şi m-a
condus la fetiţă. Când m-am apropiat, am văzut că avea un cap destul de mare raportat la
restul corpului. Braţele îi erau în schimb foarte subţiri. Purta o rochiţă fără mâneci. M-a luat
de gât şi m-a îmbrăţişat. Am simţit instantaneu o senzaţie copleşitoare de iubire şi de pace.
Aş fi vrut să pot rămâne cu ea pentru totdeauna.
Unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în uniforme militare mi-a spus că era fetiţa mea, dar
că nu era umană. Urma să fie trimisă undeva departe şi dorea să mă vadă încă o dată, căci
era posibil să fie ultima oară. Cenuşiul ne-a despărţit şi fetiţa s-a uitat în sfârşit la mine.
Ochii îi erau ovali şi aveau cea mai pură culoare albastră pe care am văzut-o în viaţa mea.
Nările îi erau doar nişte deschizături minuscule, şi avea buzele foarte subţiri. Părea atât de
speriată şi de tristă încât îmi venea să plâng. Din păcate, nu-mi mai amintesc altceva. M-am
trezit dimineaţa în patul meu, cu o senzaţie de tristeţe, dar şi de afecţiune. Mi se părea că
am descoperit în sfârşit iubirea.
Casa mea a căpătat o tristă celebritate pentru atacurile din partea elicopterelor
negre care zboară de regulă către est, îndreptându-se către Montauk Point. În mijlocul
nopţii, acestea zboară la numai câţiva metri deasupra acoperişului casei mele, declanşând
toate alarmele, ale căror baterii se termină rapid. De multe ori, în timpul acestor „atacuri cu
elicoptere” sună telefonul, dar când răspund linia este moartă sau nu se aude decât un bâzâit
la celălalt capăt. Posturile de radio se schimbă misterios, obiectele dispar zile întregi, după
care revin în casă, dar nu la locul lor.
Cu toate aceste fenomene ciudate şi cu toate problemele financiare pe care le
aveam, îmi iubeam casa şi eram hotărât să rămân în ea. Obsesia mea faţă de exerciţiile
fizice s-a amplificat, căci trupul meu trebuia să fie perfect sănătos în vederea
experimentelor la care eram supus. Ironia sorţii a făcut însă ca temerile provocate de
coşmarurile din timpul nopţii să mă determine să beau cam mult, şi chiar să fumez din când
în când câte o ţigară. Ori de câte ori fumam sau beam, extratereştrii nu făceau experimente
cu mine, dar oamenii de ştiinţă nu se lăsau impresionaţi de atâta lucru.
Viaţa mea continua să fie o aventură continuă, marcată din păcate de foarte multă
confuzie. Încercam să descopăr răspunsuri la întrebările mele şi o cale către Dumnezeu. Ori
de câte ori mi se părea că am descoperit calea cea dreaptă, o nouă experienţă mă arunca din
nou în confuzie. Simţeam că mintea mea nu îmi aparţine, motiv pentru care eram nefericit
şi mă simţeam adeseori deprimat. Pe scurt, nu eram deloc satisfăcut de direcţia pe care o lua
viaţa mea.

Capitolul doisprezece
Copiii mei
Cât timp am trăit în casa din Patchogue, am avut împreună cu soţia mea trei băieţei
minunaţi. Toţi s-au născut prin operaţie cezariană. Între aceste naşteri, lui Michele i-au
apărut nişte chisturi ovariene mari, care au necesitat extirpare chirurgicală. Medicul i-a
recomandat să rămână din nou însărcinată, pentru a lăsa ovarele să se odihnească o vreme.
La scurt timp după ce ne-am mutat în casa cea nouă, în anul 1983 s-a născut
Matthew, exact la data aşteptată. Michele a avut o naştere cu probleme; după 12 ore de
contracţii fără nici o evoluţie, medicii au considerat necesar să-i facă o operaţie cezariană.
Am fost amândoi foarte dezamăgiţi, căci urmaserăm cursuri pentru o naştere naturală. Cu o
greutate de aproape cinci kilograme, Matthew avea obrajii rumeni, ochii mari şi albaştri, şi
un păr incredibil de negru.
De mic, Matthew a avut probleme cu colicii. Timp de 18 luni, a plâns în toate
nopţile şi a refuzat să doarmă. Singurul care putea să-l legene ca să adoarmă eram eu. În tot
acest timp, soţia mea şi cu mine am avut amândoi vise despre răpirea lui Matthew de către
nişte necunoscuţi. Mult timp, am preferat să nu ne povestim reciproc visele. Personal, am
continuat să am coşmarurile mele obişnuite despre răpiri şi experimente. Noutatea era că
Michele a început să aibă şi ea asemenea vise. Îmi spunea că sunt contagios! Visam
amândoi că oameni necunoscuţi ni-l luau pe Matthew, spunându-ne apoi că a murit. Îmi
amintesc că plângeam isteric în somn, înainte să mă trezesc, după care alergam în camera
copilului să verific dacă visul era adevărat sau nu. Alteori o auzeam pe Michele făcând
acelaşi lucru. Îmi spunea de fiecare dată că nu face decât să verifice cum se simte copilul.
Într-o dimineaţă, pe când ne uitam cum micuţul se joacă, am discutat dacă să-i
luăm o îngrijitoare. I-am spus lui Michele că mi-ar fi frică să-l las cu o străină. A izbucnit în
lacrimi şi mi-a spus că este de aceeaşi părere, după care mi-a povestit pentru prima oară de
visele pe care le avea. Simţind că îmi îngheaţă sângele în vine, i le-am împărtăşit şi eu pe
ale mele. Am stabilit de comun acord să nu-l lăsăm niciodată singur cu altcineva decât cu
un membru al familiei.
În timpul uneia din excursiile mele nocturne, mi s-a spus că, de fapt, copiii mei nu
erau ai mei. Fiind simple experimente, ei nu se aflau sub jurisdicţia mea. De aceea, dacă va
fi necesar, va trebui să-i predau. Mi s-a părut absolut inacceptabil şi m-am decis să nu
permit niciodată ca acest lucru să se întâmple. M-am jurat că nu voi mai renunţa niciodată
la un copil al meu. Experimentatorii ar fi trebuit să mă ucidă mai întâi pe mine, dacă doreau
să îmi ia copilul. Nu-mi dădeam seama la vremea respectivă că acest lucru nu ar fi contat
prea mult pentru ei!
25 de luni mai târziu s-a născut Jeremy. A urmat apoi Daniel, peste alţi doi ani şi
jumătate. Îi iubeam pe toţi trei mai presus de propria mea viaţă. Refuzam chiar şi să mă
gândesc că vreunul dintre ei ar putea trece vreodată prin torturile fizice şi mentale prin care
am fost nevoit să trec eu. Hotărât să-i învăţ cum să se apere împotriva acestor atacuri din
exterior, mi-am dat seama odată cu trecerea timpului că duceam o bătălie pierdută din start.
Matthew era un copil inteligent. A început să meargă la vârsta de opt luni şi
jumătate şi a vorbit la scurt timp după aceea. Pe măsură ce trecea timpul, ochii i se făceau
din ce în ce mai negri, semănând dureros de mult cu cei ai unui extraterestru. La vârsta de
patru ani, mi-a vorbit de un bărbat înalt cu ochii roşii strălucitori. Mi-a spus că acesta purta
haine negre, trăia în subteran şi venea noaptea în camera lui. Întrucât nu am discutat
niciodată cu copiii mei despre experienţele pe care le-am trăit, ar fi fost imposibil să preia
aceste informaţii de la mine. În plus, îi monitorizam atent orele petrecute în faţa
televizorului şi nu îi dădeam voie să se uite la filme de groază.
Când a mai crescut, am observat că ori de câte ori la televizor venea vorba de
extratereştri într-o formă sau alta, Matthew fugea din cameră. Cel mai mult îi displăceau
micii cenuşii. Când pe ecran apăreau asemenea imagini, îşi acoperea ochii şi urechile cu o
pernă şi mă ruga să-i spun când se termina programul. Altminteri, refuza să discute cu mine
despre acest subiect.
Într-o după-amiază de vară, după ce băieţii s-au dat cu bicicletele prin curtea din
spate, ne-am aşezat cu toţii sub un copac, pentru a ne odihni la umbra lui. Matthew a făcut o
observaţie referitoare la albastrul cerului, după care ne-a indicat un nor circular, aflat chiar
deasupra noastră. Fiind singurul nor de pe cer, ne-am uitat cu toţii la el cu un sentiment de
tulburare. Subit, norul a dispărut în numai câteva secunde, ca şi cum ar fi fost şters cu guma
de la un capăt la altul. După ce a dispărut, copiii au alergat în casă şi au refuzat să mai iasă
la joacă, deşi afară era o vreme minunată.
Câteva luni mai târziu, adunam frunze în curte. Matthew, care avea şapte ani la
acea vreme, m-a întrebat dacă poate să mă ajute. După ce am discutat despre şcoală şi
despre alte subiecte obişnuite, Matthew m-a întrebat pe neaşteptate dacă ştiu ceva despre
subteranele pământului. Când i-am povestit despre versiunea oficială a ştiinţei despre
interiorul pământului, a insistat să-mi spună că acolo există oraşe mari. A adăugat că omul
îmbrăcat în negru venea noaptea la el în cameră ca să-l înveţe despre aceste lucruri. Omul i-
a spus că vine din acea lume şi că Matthew însuşi era unul de-al lor. I-a mai spus că a fost
trimis la suprafaţă pentru a o supraveghea pe soţia mea şi pe mine, ca să nu facem greşeli.
Să fi fost vorba de fiinţa pe care am văzut-o împreună cu Michele după naşterea lui
Matthew, din subsolul care dădea în bucătărie? Matthew a continuat spunându-mi că
energia este distribuită în galeriile subterane prin intermediul unor relee care trimit raze
energetice unul către celălalt. Descrierea era atât de precisă încât mi-am dat seama că nu
putea proveni din imaginaţia unui copil de şapte ani!
În continuare, Matthew mi-a povestit că „omul în negru” scoate un fel de bâzâit de
frecvenţă joasă, care se traduce în mintea lui prin cuvinte. Fiinţa i-a spus lui Matthew că sub
Long Island, la fel ca sub toate regiunile din lume, trăiesc oameni. Cândva, au trăit la
suprafaţă, dar acum se ascund.
Cu cât treceau anii, cu atât mai multe îmi destăinuia Matthew despre vizitele sale
nocturne. De două ori pe săptămână era luat din corpul său, trecând printr-un vortex. Mai
întâi, îşi vedea corpul adormit pe pat. În continuare, simţea că pluteşte către acoperiş, trecea
prin acesta şi se simţea atras de o lumină strălucitoare. În final, se trezea într-un loc în care
se aflau mai mulţi extratereştri cenuşii, care îl priveau. Îi dădeau tot felul de lucruri cu care
să se joace, dar i-au arătat şi diferite tehnologii, inclusiv dispozitivul energetic care le
alimentează nava. Avea forma rotundă a unei mingi de fotbal şi i s-a dat voie să-l ţină în
mâini. I-au mai arătat nişte arme, care arătau ca nişte lansatoare portabile de rachete, şi i-au
spus că va veni o zi când va folosi el însuşi aceste arme în bătălia pentru pământ. Au
adăugat că atunci când va fi mai mare, va face experimente cu materiale genetice ale
diferitor fiinţe, pentru a crea altele mai bune. De atunci, Matthew a rămas cu o fascinaţie
aparte pentru bătăliile în spaţiu şi pentru armele atotputernice cu laser. A avut chiar o
viziune cu el însuşi rănit într-o bătălie împotriva extratereştrilor, în timp ce apăra o anumită
zonă de pe această planetă. La fel ca şi mine, Matthew vede aurele şi arhetipurile care se
învârt în jurul capetelor oamenilor. Se poate focaliza la dorinţă asupra frecvenţei
individuale şi poate citi gândurile oamenilor.
Cel de-al doilea fiu al meu, Jeremy, este un copil de excepţie, fiind antrenat în
şcoli speciale pentru copii avansaţi. Spre deosebire de fratele său, nu este deloc interesat de
extratereştri sau de fenomenele psihice. Singura dată când a făcut o menţiune despre ceva
ieşit din comun s-a întâmplat pe când avea doi ani. Lăsasem cartea Comuniune pe măsuţa
pentru cafea. Cartea are pe copertă imaginea unui extraterestru cenuşiu. Jeremy a comentat
că imaginea era a unui om rău. Îl cunoştea, căci a venit noaptea în camera lui, i-a luat
jucăriile şi nu i le-a mai dat înapoi de atunci. Trebuie să recunosc că jucăriile lui Jeremy
dispăreau adeseori din camera lui, dar am presupus întotdeauna că el era cel care le rătăcea.
În realitate, prin anii 80 multe articole dispăreau pur şi simplu din casă, reapărând uneori (în
cel mai bun caz) câteva săptămâni sau luni mai târziu. De cele mai multe ori dispăreau
pentru totdeauna, dar dacă reapăreau, erau plasate în locuri dintre cele mai ciudate, precum
congelatorul, colţul din spate al unui dulap sau în spatele cuptorului.
Fiul meu cel mai mic, Daniel, a pătruns în această lume într-o manieră interesantă.
Când soţia mea era gravidă în patru luni, o analiză a sângelui a scos la iveală existenţa unei
proteine ciudate, care indica posibilitatea ca fătul să fie afectat de Sindromul Down sau de
spina bifida. Am fost foarte îngrijoraţi, până când am primit rezultatele amniocentezei, care
arăta că fătul este normal. Totuşi, la scurt timp înainte de a primi rezultatele analizei, am
trăit o experienţă de răpire absolut terifiantă.
Luat din pat în mijlocul nopţii de către cenuşii, am ţipat, dar nu am putut-o trezi pe
soţia mea. Am fost dus într-o navă, mai precis într-o cameră argintie, puternic luminată şi
fără piese de mobilier. În cameră a intrat un extraterestru cenuşiu, despre care am intuit că
este femeie. Avea în braţe o mică mogâldeaţă. În timp ce se apropia de mine, o voce
masculină mi-a spus că dorea să-mi arate ceva. Trăgând uşor pătura care acoperea
mogâldeaţa, extraterestra a scos la iveală un copilaş adorabil, cu părul blond. Vocea
masculină mi-a spus că micuţul este al meu şi m-a întrebat dacă doresc să-l ţin în braţe.
Când am răspuns că vreau, extraterestra a tras complet pătura care acoperea copilul. S-a
dovedit că acesta avea capul prins de un trup de caracatiţă, cu mai multe tentacule. Ţipând
de oroare, am strigat să îl ia de la mine. Vocea mi-a spus că micuţul urma să fie dus într-o
lume acvatică şi că nu îl voi mai vedea vreodată. Trezindu-mă în patul meu, m-am rugat din
inimă ca Danny să fie un copil normal. Nu vă pot descrie uşurarea pe care am simţit-o când
medicul ne-a spus că analizele au ieşit perfecte.
Când Danny a început să vorbească, mi-a povestit de un bărbat cu o faţă de clovn
care venea noaptea în camera lui şi îl ducea să zboare. Mi-a spus că atunci când omul îi
punea o baghetă magică pe frunte, se trezea imediat într-un loc în care existau lumini
colorate, ca nişte baloane.
Odată, Danny s-a trezit având faţa plină de zgârieturi. Când l-am întrebat cum a
reuşit să se zgârie astfel, mi-a răspuns că omul cu faţa de clovn l-a dus să îşi cunoască
surioara. Când a încercat să îi atingă faţa, aceasta l-a zgâriat pe faţă, căci avea cleşti în loc
de mâini! Una dintre zgârieturi, situată la baza nasului, s-a concretizat într-o cicatrice care a
rămas până astăzi. De altfel, el mai are o cicatrice pe piept, care indică faptul că a suferit o
operaţie chirurgicală cusută în final cu copci, deşi noi nu ştim nimic de o asemenea
operaţie.
Danny are capacitatea de a vedea şi de a comunica cu îngerii. Ori de câte ori le
pune întrebări despre viitor, aceştia îi răspund cu o precizie uimitoare. Nu este vorba de
fiinţe extraterestre, ci de entităţi angelice, care vin la el în timpul nopţii, când nu doarme.
Nu îl duc nicăieri, nu îl ating şi nu îl sperie.

Capitolul treisprezece
Recrutarea de către CIA
În timpul anilor pe care i-am petrecut la Patchogue, am făcut mai multe excursii la
Montauk Point. În mod paradoxal, abia aşteptam să merg acolo, dar când ajungeam,
simţeam o senzaţie de teamă şi de nelinişte. Îmi manifestam imediat dorinţa de a ne întoarce
acasă, lucru care nu părea să-i încânte deloc pe ai mei, care abia aşteptau să exploreze zona
după o călătorie de o oră şi jumătate.
Aveam întotdeauna coşmaruri cu o zi înainte şi după o excursie la Montauk. Îmi
aminteam tot timpul de acea noapte din anul 1976, când un OZN ne-a urmărit până acasă,
după ce am luat cina în oraşul Montauk. Din punct de vedere fizic, simţeam fiori reci de la
baza şirei spinării până în creştetul capului. Părul mi se încărca întotdeauna cu electricitate
statică. Pielea mi se făcea ca de găină şi simţeam nevoia continuă de a urina şi o senzaţie de
răceală în stomac. Pe scurt, mă simţeam de parcă prin corp mi-ar fi trecut un curent electric
de voltaj mediu.
În mod ciudat, după ce vizitam Montauk-ul vedeam întotdeauna în minte scrisori
scrise în caractere evreieşti. Acestea apăreau sub formă de crâmpeie în faţa ochilor, sau în
gândurile mele. Uneori, mă trezeam dintr-un somn adânc şi îmi aminteam diferite
informaţii din aceste scrisori. Am devenit fascinat de piramide şi de relaţia lor cu Egiptul şi
cu Atlantida. Am aflat chiar (intuitiv) că o rămăşiţă din Atlantida era localizată în Long
Island.
Îmi doream să scap de toată această poveste. Căsnicia mea nu mergea prea bine.
Mă certam tot timpul cu Michele, insultându-ne adeseori în faţa copiilor. Îmi uram slujba şi
am început chiar să urăsc ceea ce reprezint: un om cu un trecut obscur, care nu poate vorbi
nimănui despre acesta, şi cu un viitor marcat de aceleaşi răpiri, coşmaruri şi obsesii. Nu este
o imagine tocmai încântătoare.
Din toate aceste motive, citeam cu religiozitate pagina cu anunţuri din ziarul de
duminică, încercând să descopăr o cale de ieşire din impas. Într-o zi, un anunţ mititel dintr-
un colţ al paginii mi-a atras atenţia, obsedându-mă atât de tare încât am simţit nevoia să fac
ceva. Anunţul spunea că CIA caută agenţi pentru intern şi extern. Doritorii trebuiau să scrie
o scrisoare de intenţie şi să o trimită la o adresă din Maryland. Am scris câteva cuvinte pe o
bucată de hârtie şi am pus-o la poştă. Nevastă-mea mi-a spus că sunt nebun, dar în ultima
vreme îmi spunea tot timpul acest lucru…
Nu am văzut niciodată un asemenea anunţ, nici până atunci, nici de atunci încoace.
Părându-mi-se atât de ciudat, le-am vorbit despre el câtorva prieteni despre care ştiam că
citesc pagina de anunţuri cu aceeaşi fervoare ca şi mine. Nici unul dintre ei nu îl remarcase!
Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt nebun.
Au trecut mai multe săptămâni, dar nu am primit nici un răspuns. Într-o noapte, la
2:00 dimineaţa, a sunat telefonul. Am auzit-o pe Michele răspunzând: „Nu vă daţi seama
cât e ceasul?” Apoi mi-a înmânat brusc receptorul, spunându-mi: „E pentru tine – prietenii
tăi de la Washington!”
Am auzit în receptor vocea unui bărbat care mi-a spus că au primit scrisoarea mea
şi că este prietenul meu din Washington. Înţelegeam despre ce vorbeşte? „Da”, am răspuns
eu. A continuat spunându-mi că voi primi în curând un pachet mare prin poştă, cu nişte
teste psihologice importante, pe care trebuie să le completez atât eu cât şi soţia mea. Dacă
vom termina testele în intervalul de timp specificat, trebuia să le trimit înapoi prin poştă,
apoi să aştept alte instrucţiuni.
La scurt timp după această conversaţie mi-a fost livrat un plic, care conţinea două
seturi foarte ample de teste pentru Michele şi pentru mine. Erau incluse de asemenea nişte
formulare în care trebuia să completez diferite informaţii referitoare la rude, prietenii
recenţi şi cei din copilărie, felul în care reacţionez în diferite circumstanţe, precum şi
preferinţe şi antipatii. În sfârşit, plicul conţinea un formular de examinare fizică completă,
care conţinea inclusiv o analiză complexă a sângelui pe care trebuia să mi-o fac la un
medic. Intervalul de timp în care trebuia să completăm aceste formulare sau să le returnăm
era de zece zile. Alergând încolo şi încoace ca un nebun, am reuşit să completez toate
formularele şi să-mi fac toate analizele. De câteva ori, am primit nişte telefoane noaptea, în
care eram întrebat dacă am nelămuriri. De fiecare dată, la celălalt capăt al firului era o altă
persoană, care se recomanda cu un nume fictiv.
Am primit în curând o altă scrisoare adresată confidenţial în care era menţionat
numele fictiv pe care trebuia să-l folosesc ori de câte ori îi contactam: Nathan Diton.
Instrucţiunile îmi cereau să distrug scrisoarea şi să nu deconspir nimănui acest nume, nici
măcar soţiei mele. Mi s-a dat apoi un număr de telefon sigur, la care trebuia să sun de la un
telefon public, între anumite ore. Apelul meu urma să fie direcţionat apoi către un agent de
legătură.
Următorul telefon nocturn pe care l-am primit m-a trimis la Hyatt Regency Hotel
din New York City. Mi s-a spus că mă prezint într-o anumită zi, la o anumită oră, şi să sun
de la telefonul din recepţie la o anumită cameră din hotel. După ce îmi spuneam numele
fictiv, urma să aştept returnarea apelului. Am făcut ce mi s-a spus, după care am aşteptat
aproape o oră, înainte să fiu chemat de recepţioner. Acesta mi-a spus să folosesc din nou
telefonul pentru oaspeţi. Am format numărul camerei şi mi s-a spus să urc, dar la un alt etaj
şi la o cameră diferită. Scăldat în sudoare, am bătut la uşă, după care am observat că aceasta
era situată în imediata vecinătate a unei magazii pentru ustensile.
După câteva clipe, mi-a deschis un bărbat scund, destul de vârstnic, cu o faţă
pătrăţoasă. Purta un costum negru, o cămaşă albă şi o cravată neagră, arătând ca un spion
din filmele anilor 30. După ce mi-a strâns mâna, mi-a spus cum îl cheamă, cu un puternic
accent britanic. Extrem de politicos, m-a rugat să iau loc pe un scaun aşezat cu faţa la o
oglindă aflată pe peretele care dădea în magazia de alături. Când am remarcat şi servieta
neagră de pe pat, m-am simţit foarte stânjenit şi a început să-mi pară rău că am venit.
Stând lângă mine, bărbatul mi-a vorbit pe un ton prietenos, dar plin de forţă. Cu un
zâmbet discret, mi-a spus că organizaţia sa este foarte interesată de mine. În finalul
chestionarului pe care îl completasem cu informaţii despre rude şi hobby-uri, am menţionat
că ar putea fi o problemă legată de activităţile unchiului meu dinspre bunic din Uniunea
Sovietică. Zâmbind, mi-a spus să nu-mi fac probleme. Se pare că guvernul era interesat de
mine pentru că vorbeam zece limbi străine. Căutau un asemenea lingvist care să poată
călători prin lume sub acoperirea unui om de afaceri, pentru a colecta informaţii de la
anumite persoane. La fel de bine, aş fi putut fi folosit ca ataşat la o ambasadă, pentru a
aduna informaţii din această ipostază. Urma să mi se pună la dispoziţie tot ce aş fi cerut.
Altfel spus, aş fi devenit aproape un om bogat. Pentru antrenament, aveam două posibilităţi:
fie să fiu pregătit la o şcoală a lor, cu toate cheltuielile plătite, şi apoi să fiu mutat în
Virginia, fie să fiu antrenat într-o casă sigură dintr-o locaţie nedivulgată, astfel încât nimeni
să nu ştie că am participat la şcoala lor.
La sfârşitul întâlnirii, mi-a strâns din nou mâna şi mi-a dat nişte materiale ca să le
citesc. Mi-a cerut apoi să mă înscriu la un test de opt ore care se ţinea în week-end-ul
următor la Institutul de Tehnologie din New York. Mi-a dat o parolă alcătuită din cifre,
menţionând că intrarea se făcea exclusiv pe bază de invitaţie. În final, m-a privit în ochi şi
mi-a spus cu răceală: „Să fii acolo!”
Am părăsit oraşul şi m-am îndreptat către casă. Capul îmi pleznea, gura îmi era
uscată şi nu mă puteam împiedica să nu transpir abundent. Dintr-un motiv sau altul, am
simţit nevoia să mă duc la plajă. Mi-am luat familia şi ne-am îndreptat cu toţii către plaja
Smith Point, din partea sudică a insulei. Ajuns acolo, îmi amintesc că am privit lung către
est, unde se afla Montauk Point.

Capitolul paisprezece
Risc de securitate
Testul se dădea la etajul doi al unei clădiri situate la capătul campusului. Am fost
printre primii care au sosit. Pe măsură ce soseau şi alţii, am constatat că nimeni nu vorbea
cu ceilalţi, aşa cum primiserăm instrucţiuni. Eram în total circa 20 de persoane, toţi cu
vârste între 25 şi 30 de ani. Marea majoritate erau bărbaţi albi. Fiecare secţiune a testului a
fost cronometrată şi supravegheată de altcineva. Nu ni s-a permis să punem întrebări.
Printre subiecte se numărau: matematica, evenimentele de zi cu zi, ştiinţa şi chiar muzica.
Erau probleme cu opţiuni multiple, eseuri, probleme de logică, întrebări la care trebuia să
completăm răspunsul, etc. Părând interminabil, testul a durat de la 8:00 dimineaţa până la
4:00 după-amiaza. Nu am primit decât ceva frugal de mâncare şi câteva pauze scurte pentru
toaletă.
Când am plecat, de-abia mai puteam conduce maşina. Faţa îmi era contorsionată.
Îmi simţeam dureros fiecare muşchi, aveam o migrenă cumplită, iar încheieturile mă
chinuiau îngrozitor. Chiar şi dinţii mă dureau, astfel încât nu puteam vorbi. Mă simţeam de
parcă aş fi fost călcat de tren. Au trecut 48 de ore până când mi-am revenit la normal.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit un nou apel telefonic, în care mi s-a spus
că testul meu a fost atât de bun încât şefii mă doreau imediat la Washington. Odată ajuns
acolo, urma să stau la un hotel sigur. Trebuia să dau un test cu poligraful, să fiu evaluat
mental la Langley şi să mi se facă un nou examen medical. Am făcut rezervări pentru un
zbor la Washington în săptămâna care urma.
Zborul TWA de la LaGuardia la Aeroportul Naţional din Washington a fost lipsit
de evenimente, ba chiar reuşit, dat fiind că am trecut peste Chesapeake Bay pe o vreme
excepţional de frumoasă. Apa era de un albastru ireal şi conturul ţărmului era încântător.
Nu-mi luasem cu mine decât un bagaj de mână, căci nu suport să aştept pe aeroport la
bagaje. Când avionul a aterizat, am trecut direct în sala de aşteptare. Aici, am fost preluat de
cineva fără prea multă ceremonie şi înghesuit într-un taxi. Maşina a plecat înainte de a
apuca să-i spun şoferului unde să mă ducă.
Acesta era un bărbat de origine indiană. Cu un zâmbet larg pe buze, era excesiv de
prietenos şi mi-a pus tot felul de întrebări despre mine. Când a auzit că sunt din Long
Island, a devenit agitat şi mi-a spus că şi el este tot de acolo, şi că mai are încă rude în zonă.
Când i-am spus că îmi plac îndeosebi parcurile şi plajele, mi-a răspuns că locul său favorit a
fost întotdeauna Montauk Point şi că era de părere că indienii nativi din acea zonă era foarte
interesanţi. În acest punct al conversaţiei, mi-am dat seama că ieşiserăm din districtul
Washington şi că ne îndreptam către Virginia. Nici măcar nu-i spusesem şoferului care este
destinaţia mea! De aceea, l-am întrebat cum se face că ştie încotro mă îndrept. Brusc, s-a
prefăcut surprins şi m-a întrebat la ce hotel doresc să mă cazez. Nu-i spusesem însă că
doresc să merg la un hotel.
I-am răspuns că aveam rezervare la hotelul Holiday Inn din Tyson’s Corners. A
dat din cap şi nu a mai avut multe de comentat în restul drumului. Câţiva ani mai târziu,
aveam să aflu că acest hotel era de fapt o casă de siguranţă care aparţinea CIA-ului şi că
fusese folosit pentru a prinde în capcană şi a captura un agent sovietic.
Aşa cum fusesem instruit, m-am cazat la hotel sub numele meu fals, Nathan Diton.
Hotelul avea mai multe etaje. Camera mea se afla cam la jumătatea înălţimii sale. Văzând
că sunt cazat tot într-o cameră vecină cu debaraua, m-am amuzat, convins că sunt
supravegheat în permanenţă. Mai puţin încântat am fost când am constatat că până şi
oglinda din baie era plasată tot pe peretele care dădea în debara. La câteva secunde după ce
am intrat în cameră, a sunat telefonul. O voce de bărbat mi-a urat bun venit în Virginia şi
mi-a spus să nu părăsesc hotelul sub nici un motiv. Urma să primesc un telefon a doua zi,
dimineaţa devreme, în care voi primi informaţiile necesare referitoare la examinarea cu
poligraful.
În continuare, m-am dus jos, la sala de forţă şi la piscină. Spre uimirea mea, nu am
văzut mai mult de cinci oameni în toată clădirea, lucru destul de straniu pentru un hotel de
dimensiunea acestuia. La restaurant, am rămas la fel de şocat să constat că sunt singurul
client. M-a servit o femeie frumoasă de origine arabă, care mi-a spus că era din Iordania.
Am vorbit o vreme despre Orientul Mijlociu şi i-am povestit că am făcut o excursie în ţara
ei. Mă simţeam extrem de stingher şi de singur. Am mâncat rapid. Pe când mă pregăteam să
plec, am văzut un grup alcătuit din trei japonezi aşezându-se la bar. Păreau foarte bine
dispuşi. Râdeau şi făceau glume în japoneză. M-am ridicat, am plătit nota şi m-am întors în
camera mea, anticipând o noapte lungă, petrecută în solitudine.
După ce am făcut un duş, am dat drumul la televizor, am verificat dacă uşa era
închisă şi m-am trântit în pat, acoperindu-mă cu pătura până sub bărbie. Am aprins apoi
lampa de lângă pat. Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până când a sunat
telefonul. Când m-am trezit, eram gol şi cu faţa în jos, cu posteriorul ridicat. Pătura zăcea
aruncată pe jos. Televizorul era tot aprins, la fel ca şi lampa de lângă pat. Ceasul arăta ora
8:00. Nu m-am trezit niciodată în viaţă atât de târziu! O voce diferită de bărbat mi-a spus să
cobor la micul dejun, apoi să mă prezint într-o altă cameră la ora 10:00.
În timp ce aşezam receptorul la loc în furcă, prin minte îmi treceau zeci de
întrebări. Cine mă dezbrăcase? Cum de m-am trezit la ora 8:00 după ce mă pusesem în pat
la ora 9:00 seara, fără să ştiu cum s-a scurs timpul? De ce îmi ardeau testiculele şi de ce
aveam dureri în rect? Speriat, mi-aş fi dorit să plec, dar unde aş fi putut merge? Ochii mă
usturau şi pieptul îmi pulsa nebuneşte. Oare avusesem parte de o experienţă sinistră în
noaptea precedentă?
După un mic dejun frugal, am început să mă plimb prin perimetrul hotelului,
aşteptând să treacă timpul. În tot acest timp, prin minte îmi treceau crâmpeie de amintiri
legate de o femeie blondă şi înaltă. Era legată cu curele pe o masă. Lângă ea eram legat eu.
De câte ori îmi treceau asemenea imagini prin minte, simţeam o durere de stomac şi o
senzaţie de neajutorare. Peste toate, în aer plutea un miros de gaz care îmi dădea o stare de
leşin. Simţeam cum mi se învârte capul. Să fi fost o simplă stare de nervozitate? Mi-am
dorit din nou să fiu acasă.
La ora 10:00, m-am prezentat în camera care îmi fusese indicată. Am fost
întâmpinat de o femeie brunetă, cu o înfăţişare plăcută, care punea în funcţiune un
echipament. Avea mai puţin de 30 de ani. Era durdulie, dar foarte prietenoasă, şi mi-a
explicat cum se va derula testul. Mi-a spus dinainte toate întrebările care urmau să-mi fie
puse, ca să nu avem surprize. Doreau cu orice preţ să trec testul. Mi-a spus că va dura circa
două ore. M-am aşezat pe un scaun, în timp ce ea îmi citea întrebările stând pe pat. Unele
erau întrebări foarte simple, cum ar fi cele despre mediul în care am crescut sau despre
preferinţe şi antipatii. Altele erau foarte directe şi personale. Se refereau la apetitul meu
sexual şi la modalitatea în care folosesc baia! Când mi-a prins firele cu care m-a conectat la
poligraf eram deja lac de sudoare. Am început testul la ora 11:30. M-am mai uitat o dată la
ceas la ora 12:00.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că se făcuse ora 3:00 după-amiază.
Şocat, mi-am dat seama că nu-mi amintesc nimic din ceea ce s-a petrecut în cele trei ore!
Femeia îmi scotea firele. Mi-a spus că mă voi simţi bine în Virginia, după care m-a rugat să
aştept timp de 15 minute după plecarea ei, apoi să fac curat în cameră, ca şi cum nu ar fi
fost nimeni în ea. În final, trebuia să las cheia la recepţie, să mă întorc în camera mea, să
aştept instrucţiuni şi să nu vorbesc cu nimeni. Am făcut tot ce mi s-a cerut.
La ora 4:00 după-amiaza, un bărbat îmbrăcat în costum a intrat în camera mea. Mi-
a decontat banii pe care îi plătisem pe biletul de avion şi mi-a spus că urma să primesc
instrucţiunile referitoare la evaluarea mentală de la Langley a doua zi dimineaţă. În acea
noapte am preferat să nu dorm deloc. M-am uitat toată noaptea la televizor şi am citit ceva.
Dimineaţa, am primit un telefon în care mi s-a spus că mă întorc la New York, fără nici o
altă explicaţie. Am luat primul zbor înapoi. Câteva săptămâni mai târziu, cineva m-a sunat
la serviciu. O voce de bărbat mi-a spus că cererea mea a fost respinsă, din cauza unui risc
de securitate. Când i-am cerut detalii, mi-a răspuns doar să mai încerc peste câţiva ani.

Capitolul cincisprezece
Îl cunosc pe Preston
Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat în continuare în viaţa mea pare un vis,
dar s-a petrecut cu adevărat. Încă îmi vine greu să discut despre aceste lucruri. Totul a
început atunci când patronul meu s-a mutat într-un alt sediu, iar eu am decis să nu mai
lucrez pentru el. În timp ce îmi căutam de lucru, am văzut pe spatele unui camion de
distribuţie a alimentelor în spatele căruia mă aflam un număr care începea cu 800. Acest
număr m-a obsedat săptămâni la rând, până când m-am decis în sfârşit să sun.
M-au angajat pe loc şi am început să lucrez în mai puţin de două săptămâni. Eram
încântat că am o slujbă atât de aproape de casă, încât puteam merge chiar pe jos până la
serviciu, dacă doream. Totuşi, încă din primele zile de lucru mi-am dat seama că era ceva în
neregulă. Patronii erau patru fraţi, extrem de aroganţi şi de încrezuţi. Ţineau tot timpul
şedinţe între ei, cu porţile închise, după care le dădeau angajaţilor ordine pe un ton aspru.
Am aflat în scurt timp că aveau legături cu crima organizată, dar şi cu diferiţi bancheri,
politicieni şi oameni de afaceri de mare anvergură. Duminicile, când nu era nimeni prin
preajmă, aveau întruniri cu liderul unui sindicat al crimei, o figură dintre cele mai cunoscute
în New York City. Din când în când, preşedintele unei mari bănci locale venea cu
elicopterul şi discuta ore întregi afaceri cu ei. În depozitele lor erau depozitate mari sume de
bani. Aveau afaceri cu alţi distribuitori şi producători, de mare anvergură, cu care nu se
puteau compara, deşi conturile lor măsurau opt cifre.
La scurt timp după ce am fost promovat auditor al companiei, unul din cei patru
fraţi mi-a cerut să îi imit vocea şi să vorbesc în locul lui la telefon cu diferiţi clienţi, şi chiar
cu profesorii de la şcoala fiicei sale. Toţi patru aveau copii răsfăţaţi, cu probleme de
comportament. Mi s-a cerut de asemenea să scriu scrisori adresate altor companii,
pretinzând că sunt unul dintre ei. Nu-mi plăceau aceste lucruri, dar nu doream să-mi pierd
slujba. Cei patru fraţi erau bogaţi, puternici, şi nu se sfiau să îşi ameninţe duşmanii atunci
când era cazul, sau chiar să se ameninţe între ei. Unul dintre ei a cumpărat casa lui
Ferdinand Marcos de pe coasta sudică a Long Island. Un altul şi-a construit o casă uriaşă pe
coasta nordică. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era că Duncan Cameron, mediumul
principal folosit în Proiectul Montauk, era angajat la ei ca tâmplar!
Într-o zi, cam la doi ani de la angajare, patronul mi-a cerut să răspund la un
telefon, în locul lui. Când l-am întrebat despre ce este vorba, mi-a spus că are legătură cu
piaţa şi cu stocurile. Mi-a cerut apoi să fac tot ce dorea interlocutorul meu, după care a
părăsit clădirea. Mi s-a transferat apelul telefonic. O voce ciudată s-a recomandat şi mi-a
spus numele unei companii din Colorado care se ocupa cu investiţiile. Când i-am spus că
firma mea nu avea legături de afaceri cu ei, şi-a schimbat tonalitatea vocii şi am simţit o
stare de ceaţă mentală. Nu îmi mai amintesc decât că era vorba de o companie din Austria
care vindea echipamente speciale pentru protecţia clădirilor împotriva cutremurelor şi a
furtunilor. Compania dorea să intre pe piaţa americană şi avea nevoie de investitori.
Ceea ce s-a întâmplat în următoarele 18 luni a fost deopotrivă oribil, şocant şi
foarte tulburător pentru mine şi pentru familia mea. Cum-necum, am reuşit să cumpăr
stocul respectiv de produse, folosindu-mă de fondurile corporaţiei şi de sigiliul păstrat într-
un seif a cărui combinaţie nu o aveam. În anul care a urmat, se spune că am delapidat peste
300.000 de dolari! Fac această afirmaţie: „se spune”, deoarece personal nu-mi amintesc
nimic de acest fel. Chiar şi ancheta FBI a stabilit că scrisul de mână de pe cecurile emise
nu-mi aparţinea. În plus, nimeni nu a putut găsi dovezi în calculator că aş fi umblat la
coduri pentru a scrie cecurile.
La ora actuală, sunt convins că am fost manipulat fizic, într-un fel sau altul, şi silit
să comit această crimă. Tot ce îmi amintesc este că am fost într-adevăr la băncile locale
pentru a deschide conturi pentru anumite corporaţii fictive. De asemenea, am folosit o parte
din fonduri pentru mine, pentru simplul motiv că mi s-a spus că pot face acest lucru. O
parte din cecurile cu pricina erau chiar ştampilate de cei patru fraţi. Deşi ştiau tot ce se
întâmplă în conturi, contabilii şi auditorii firmei nu au spus nimic timp de un an de zile.
Conturile fictive au fost deschise chiar la banca folosită de patronul meu. Dacă aceste
activităţi s-ar fi derulat împotriva voinţei acestuia, cum credeţi că aş fi putut să continui
„delapidarea” o perioadă atât de lungă de timp?
Privind retrospectiv, îmi dau seama că în toată acea perioadă am acţionat mai
degrabă ca un observator care priveşte de la distanţă, decât ca un participant activ. Ştiu că la
vremea respectivă mă gândeam că toată povestea aceasta trebuie să se oprească, dar nu
puteam face nimic. Pur şi simplu, nu îmi puteam controla propriile gânduri şi acţiuni. Aş fi
dorit să fug, dar gândul la copiii mei m-a împiedicat să fac acest lucru. În anumite zile mă
gândeam chiar să mă sinucid.
Odată, m-am dus să deschid alte conturi fictive la Banca de Economii din Long
Island, şi îmi amintesc că era coadă la ghişeu. Dincolo de acesta se afla o femeie roşcată,
care s-a sculat şi a venit la mine. Mi-a vorbit cu un puternic accent rusesc şi mi-a spus să o
iau în faţa cozii şi să mă aşez la ghişeul ei. De acum înainte, urma să vin direct la ea ori de
câte ori aveam nevoie de serviciile băncii. Deşi în mod normal ar fi trebuit să îmi prezint
actele pentru a putea deschide aceste conturi false, mi-a spus că nu are nevoie de ele. A
acceptat imediat să încaseze cecurile, în timp ce eu aşteptam. Privindu-mă ciudat, mi-a spus
că este din Leningrad şi mi-a vorbit de unchiul meu dinspre bunic şi de familia acestuia din
Uniunea Sovietică. Mi-a spus că numele real al acestuia nu era Sverdlov şi că şi-l crease
singur. El a fost cel care a ordonat uciderea ţarului şi a familiei sale, la Ekaterinsburg, motiv
pentru care oraşul a fost numit mai târziu în onoarea lui: Sverdlovsk. Mi-a povestit de
asemenea că soţul ei era redactor la Radio Europa Liberă şi că acesta ar putea fi interesat
să-mi ia un interviu care să fie difuzat în Rusia. Într-un mod extrem de straniu, în
următoarele luni am continuat să mă lovesc de această femeie oriunde m-aş fi dus. Chiar şi
maşina ei, pe care flutura un steguleţ al Rusiei, apărea adeseori subit în faţa sau în spatele
maşinii mele, când eram în trafic. Într-o zi, după ce au început problemele cu justiţia, m-am
dus la bancă să închid conturile. O altă femeie mi-a spus iritată că prietena mea rusoaică nu
mai lucra la ei. A refuzat să îmi spună mai multe, iar eu nu am mai revăzut-o niciodată pe
femeia roşcată.
Tot în această perioadă am devenit obsedat de OZN-uri şi de extratereştri. Aceştia
îmi apăreau în vise aproape în fiecare noapte. De aceea, când am văzut în ziar un anunţ
despre formarea unui grup de sprijin pentru cei răpiţi de extratereştri, am sunat imediat. Am
fost sunat înapoi de o femeie cu o voce prietenoasă şi deschisă. Întrucât aveam o casă mare,
chiar în centrul insulei, am căzut de acord să o folosim ca loc pentru întâlnirile noastre
săptămânale. Deşi acest lucru a indispus-o foarte tare pe nevastă-mea, am acceptat.
Am devenit extrem de încăpăţânat şi de agresiv, îndeosebi cu familia şi cu
prietenii. Cu toţii mi-au spus că m-am transformat peste noapte într-un om rău. Foarte sever
cu copiii, ţipam tot timpul la ei. Le spuneam să îşi strângă jucăriile, chiar şi atunci când se
jucau cu ele. Din păcate, la ora actuală îmi dau seama că acel comportament avea să stea la
baza anilor de terapie la care urmau să fie supuşi. Chiar şi propria mea mamă a început să-
mi spună Hitler. Culmea este că la vremea respectivă aproape că îmi plăcea porecla.
Când am constatat că grupul de sprijin era un pretext pentru ca tot felul de ciudaţi
să se perinde prin casa mea, am decis să pun capăt acestui experiment. La ultima noastră
întrunire, ne-am dus împreună să vedem filmul Comuniune, pe care eu îl consideram o
farsă. În noaptea prăbuşirii acelui avion în Long Island, m-a sunat lidera grupului, care mi-a
spus că doreşte o nouă întrunire, întrucât şi-a dat seama „despre ce este vorba”. Când a
ajuns, m-a prins de mâini şi a început să vorbească. Abia aşteptam să ascult răspunsurile pe
care le aşteptam de atâta vreme.
Iată ce mi-a spus: „Totul este numai din vina lui Satan. Acesta ne controlează
minţile şi ne spune tot felul de poveşti ciudate. Îşi pune demonii să ia chipul unor
extratereştri, pentru a ne amăgi. M-am dus la biserică şi i-am spus preotului ce cred. M-a
aşezat pe un scaun şi a început să se roage pentru mine. Am auzit atunci voci ciudate şi am
vorbit în limbi străine”.
Când preotul i-a spus în sfârşit că a fost eliberată, s-a dus acasă şi a distrus toate
cărţile, benzile şi notele despre OZN-uri. I-am mulţumit pentru vizită şi am condus-o rapid
către uşă. Eram convins că era nebună de legat, chiar mai nebună decât credeau oamenii că
sunt eu. Cel puţin, pentru ea totul s-a terminat. De acum înainte, nu va mai avea îndoieli sau
întrebări fără răspuns. Îşi găsise calea.
În timpul acestei perioade de nebunie temporară, am primit un telefon la slujbă de
la un alt bărbat. Vorbind cu un accent franţuzesc, acesta mi-a spus că lucra pentru o altă
companie de investiţii, de data aceasta din New York. Când a adăugat că este din
Madagascar, în mintea mea s-a făcut din nou ceaţă! Nu-mi amintesc restul conversaţiei, cu
excepţia faptului că am fost de acord să mă întâlnesc cu un prieten de-al lui, foarte bogat,
fost angajat la NASA.
În săptămâna care a urmat, în biroul meu a intrat un bărbat înalt şi subţire, care s-a
recomandat ca lucrând pentru compania „Real World One”. Numele său era John
Giovanelli şi avea foarte multe particularităţi. Mai întâi de toate, vorbea întotdeauna cu o
voce foarte joasă şi monotonă. Avea pielea extrem de palidă, şi indiferent de temperatura de
afară, purta întotdeauna cămăşi cu mânecă lungă şi un pulover. În anul care a urmat, acest
om m-a convins să intru în afaceri alături de el şi să construim împreună case ieftine pe
coasta de est a Long Island. După ce i-am dat câteva mii de dolari, a dispărut complet de pe
suprafaţa pământului.
Odată, înainte să dispară, a venit acasă la mine, însoţit de soţia sa cubaneză, şi mi-a
povestit de planurile sale de a deschide o afacere în Madagascar. Mai târziu, când ne-am
întâlnit în oraş, era însoţit de „prietena lui” din Washington, D.C. Mi-a spus că aceasta lucra
pentru o Organizaţie a Statelor Africane, aşa că putea fi persoana noastră de legătură cu
aceste ţări. Ca să nu lungesc vorba, în final bărbatul a fost arestat pentru că încerca să
cumpere green-card-uri la negru, fiind acuzat inclusiv de propuneri indecente făcute femeii
procuror care îl ancheta! Halal prieteni mai aveam…
Între timp, problemele mele au continuat să devină din ce în ce mai complicate.
Aproape în fiecare zi, pe acoperişul casei mele aterizau elicoptere negre. Coşmarurile
despre răpiri şi vizite în subteran au devenit atât de intense încât a ajuns să-mi fie frică să
mai stau în propria mea casă. În anul 1990, de Valentine Day, am sunat la Autoritatea
Federală pentru Aviaţie pentru a face o plângere din cauza elicopterelor. Chiar a doua zi am
primit un telefon de la inspectorii Poliţiei Federale. Aceştia mi-au spus că eram supus unei
investigaţii. Am simţit că mi se opreşte inima. Atât mi-a fost! Am fost convins că totul se
va sfârşi. Mă simţeam simultan uşurat şi deprimat.
Avocatul care o ajutase pe sora mea să divorţeze mi-a recomandat un avocat
specializat în cazuri penale. La vremea respectivă nu prea ştiam mare lucru despre sistemul
legal şi aveam mare încredere în avocatul meu. Deşi i-am plătit o sumă mare de bani, mi-
am dat seama în scurt timp că nu era deloc de partea mea. De fapt, era prieten bun cu
procurorul care mă ancheta, cu care lucrase înainte la Agenţia împotriva Drogurilor. După
ce mi s-au făcut două teste cu poligraful, mi-au spus că am trecut la unul, dar am picat la
celălalt. Investigatorii mi-au comunicat că, după părerea lor, sunt vinovat, dar eu ştiam că
fusesem manipulat. Ori de câte ori încercam să le redau varianta mea, îmi spuneau pe un
ton răstit să tac din gură.
În timpul acestei perioade cumplite, m-am izolat în casă. Mă temeam chiar şi să
mă duc la fereastră, căci ştiam că sunt supravegheat. Uneori suna telefonul, dar când
ridicam receptorul nu auzeam decât o respiraţie de cealaltă parte sau ţiuitul unui computer.
Într-o zi, am răspuns la un apel împotriva voinţei mele şi am auzit în aparat vocea unei
femei cu un puternic accent de Brooklyn. Mi-a spus că era prietena unui amic comun şi că
dorea să îmi publice povestea, astfel încât să le fie de folos şi altora. M-a invitat apoi în casa
ei din Brooklyn, unde urma să cunosc pe cineva pe nume Preston Nichols. Acesta urma să
ţină un discurs despre Proiectul Montauk. Când am auzit care era tema discuţiei, mi-a
îngheţat sângele în vine, dar am acceptat să vin. Tot ea a aranjat mai târziu ca Preston să mă
conducă acasă. La scurt timp după ce am vorbit cu ea, femeia mi-a trimis o bandă video
despre OZN-uri şi despre Montauk. A inclus de asemenea în pachet şi o cutie plină cu
documente despre proiectul Majestic-12. Erau acolo hărţi ale unor tuneluri subterane,
rapoarte de autopsie ale unor extratereştri, şi chiar fotografia unui extraterestru mort! De ce
îmi trimitea oare toate aceste informaţii?
Întrunirea a avut loc în seara în care sărbătoream a zecea aniversare a căsătoriei
noastre. Nu conta prea mult, căci avusesem o căsnicie foarte nereuşită. Mi se părea chiar
mai potrivit să nu fiu acasă în seara respectivă. Atunci când am ajuns, am rămas şocat să
constat cât de mulţi oameni se strânseseră. Nu bănuisem până atunci că existau atât de mulţi
oameni interesaţi de aceste subiecte; nici nu-mi imaginasem că ar putea exista oameni care
să ţină conferinţe pe aceste teme. Gazda a fost amabilă, dar era în mod evident o persoană
pusă pe făcut bani. Mi-a spus că este co-autoarea unei cărţi, că este medium psihic şi
primeşte informaţii de la o entitate pe care o cunoaşte din copilărie, şi că un extraterestru
reptilian şi-a manifestat interesul amoros pentru ea.
În drum spre casă, Preston mi-a povestit ceva mai multe despre experienţa de la
Montauk şi a adăugat că bănuieşte că sunt unul din „băieţii din Montauk”. Era vorba de
copii folosiţi în experimente îngrozitoare, genetice şi de control al minţii, precum şi legate
de călătoriile în timp. În timp ce îmi povestea de evenimentele de la Montauk, pe şira
spinării îmi treceau fiori reci. Părea să îmi povestească propria mea viaţă. M-am întrebat
chiar cum de putuse afla de experienţele mele. Preston a continuat şi mi-a spus că nu eram
singurul. Existau şi alţii ca mine. I-am răspuns că doream să-i cunosc, ca să mă conving că
nu sunt nebun. A aranjat să ne întâlnim odată în săptămâna următoare, acasă la mine, într-o
zi când soţia mea lipsea de acasă şi la o oră când copiii mei dormeau.
Când a sosit, ne-am retras în biroul meu particular. Eram nervos şi nu ştiam la ce
să mă aştept. Când Preston a început să-mi aplice tehnica sa psihotronică (bazată pe
tehnologia inventată de Wilhelm Reich)2, am intrat imediat în transă. Corpul meu a devenit
rigid. Când am început să retrăiesc acele experienţe, mi-am pierdut vocea. Auzeam
întrebările lui Preston, dar nu puteam răspunde la ele. Nu mi-a spus nici o clipă ce anume să
vizualizez sau să retrăiesc.
Subit, m-am trezit din nou în anii îndepărtaţi ai adolescenţei, legat de o masă, într-
o cameră puternic luminată. Mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în medici lucrau asupra trupului
meu. Eram în stare de conştienţă şi simţeam durerile aferente operaţiei. În plus, îi auzeam
ce vorbesc. Spuneau că îmi vor folosi materialul genetic şi că îmi vor introduce un
dispozitiv în zona inghinală, pentru a mă face extrem de fertil. Am vizualizat în continuare
o scenă în care eram înconjurat de cenuşii, care mi-au cerut să fac ceva, dar nu ştiu ce
anume. Din când în când, simţeam că plutesc prin nişte câmpuri de energie colorată şi
extrem de strălucitoare; alteori, mă învârteam printr-un vortex, apoi mă deplasam în sus cu
o viteză ameţitoare. În final, am simţit că mă întorc în interiorul corpului, dar nu m-am
putut mişca, deşi am încercat să revin la poziţia verticală.

2
Această tehnică presupune creşterea cantităţii de energie orgonică (energia vieţii) în corp, pentru ca
mintea să o poată utiliza în scopuri psihice sau pentru proiecţii în hiperspaţiu. O parte din acest echipament
a fost descris în primele două cărţi din seria Montauk. Psihotronica este o ştiinţă care asigură interfaţa între
spirit, minte şi corp, punând un accent particular pe influenţa tehnologiei asupra acestora.
L-am auzit pe Preston încercând să mă trezească, dar tot nu mă puteam mişca.
Foarte lent, corpul meu a început să răspundă din nou la comenzi, dar îmi era extrem de
frig. Mă simţeam ameţit şi dezorientat. După ce i-am povestit lui Preston tot ce mi-am
amintit, acesta mi-a spus că în timpul experienţei, corpul meu a devenit rigid ca o piatră. Se
pare că cineva mă antrenase foarte mult timp să am o asemenea reacţie.
Deşi de-abia aşteptam să mă întâlnesc din nou cu Preston, mă şi temeam de ceea
ce mi-ar putea aduce deblocarea amintirilor. La următoarea întâlnire, Preston i-a adus cu el
pe Al Bielek (fratele lui Duncan Cameron din timpul Experimentului Philadelphia), care se
afla chiar în spatele lui, şi pe încă un bărbat. Faţa acestuia mi-a amintit instantaneu de faţa
care râdea de mine la fereastra dormitorului în copilăria mea. Cine putea fi acest om? Ce
însemna acest coşmar care prinsese viaţă? Privindu-mă la fel de uimit, Duncan Cameron
mi-a zâmbit şi a intrat în casă. DUMNEZEULE! Era chiar omul de la fereastra dormitorului
meu! Era o persoană reală… Nu fusese un vis! Era faţa celui care îmi terorizase anii
adolescenţei.
Când Duncan mi-a fost prezentat, am simţit un curent electric trecându-mi pe şira
spinării. Era o senzaţie pe care aveam să o simt de multe ori în timp ce îmi erau eliberate
amintirile reprimate. Era aceeaşi senzaţie pe care o simţeam când eram copil, atunci când
împotriva mea era folosit la Montauk instrumentul electric cu care obişnuiau să supună
voinţa copiilor, silindu-i să devină ascultători. Prietenos şi politicos, Duncan nu semăna
deloc cu cel pe care mi-l imaginam eu. Avea o voce blândă, care nu amintea cu nimic de
mediumul malefic pe care îl cunoscusem în timpul coşmarurilor mele din adolescenţă. Pe
de altă parte, am fost încântat să pot vorbi în sfârşit despre aceste experienţe cu oameni care
înţelegeau despre ce este vorba, fără să mă tem că voi fi considerat nebun. Peste toate,
aceştia îmi puteau aduce dovezi care să ateste veridicitatea sau falsitatea acestor experienţe.
Şedinţa din acea noapte a fost extrem de interesantă. După ce am intrat în starea de
transă, în corpul meu a intrat o mică fiinţă albă, care semăna cu un cenuşiu clasic. La
început a vorbit într-o limbă stranie, pe care numai Duncan o înţelegea, după care a vorbit
în engleză, căpătând accente ameninţătoare. Entitatea a spus că avea tot dreptul să îmi
posede corpul, căci eram unul de-al lor! Contestând această afirmaţie, Preston i-a spus că
sunt o fiinţă umană, cu un suflet primit de la Dumnezeu, şi că nimeni nu are dreptul să
folosească trupul meu decât numai eu însumi. Entitatea l-a blestemat pe Preston şi i-a spus
că lucram pentru ei şi că îndeplineam o misiune vitală pentru succesul programului lor pe
pământ.
Atât Preston cât şi Duncan au văzut cum forma corpului meu se schimbă,
transformându-se în forma unui extraterestru cenuşiu. Trăsăturile feţei mele s-au modificat
la rândul lor. Fiinţa a început apoi să îmi mişte corpul. Ea s-a sculat în picioare (în corpul
meu) şi a început să se plimbe încolo şi încoace, făcând comentarii maliţioase la adresa
celor prezenţi. Deşi aveam ochii închişi, corpul meu se plimba prin cameră de parcă i-aş fi
ţinut deschişi.
Când Preston a început să-i pună întrebări referitoare la planurile lor, creatura a
ezitat să răspundă. În continuare, o entitate infinit mai puternică a expulzat literalmente
micul cenuşiu din corpul meu şi a preluat controlul. S-a recomandat ca fiind un comandant
draconian, pe nume Gengeeko. Preston l-a recunoscut imediat ca fiind unul din războinicii
reptilieni, extrem de puternici. Creatura i-a spus lui Preston că o forţă de invazie se afla în
drum spre pământ şi că nimic nu o putea opri din cale. Prima lor navă era chiar luna care
orbitează în jurul pământului. Aceasta a sosit în jurul planetei noastre cu mulţi eoni în urmă,
cu scopul de a controla planeta. După ce au creat civilizaţia lemuriană, draconienii au fost
alungaţi de pe pământ de atlanţi şi de descendenţii Imperiului dezmembrat Lirian, cu
ajutorul pleiadienilor. Acum, se întorceau să pună stăpânire pe ceea ce era al lor, urmând să
folosească pământul ca bază militară pentru intrarea în galaxie. Abia acum am înţeles de ce
erau interesate atâtea rase de planeta noastră. Dacă acest punct strategic cădea, restul
galaxiei ar fi fost în pericol.
În continuare, draconianul s-a ridicat şi l-a avertizat pe Preston să nu îşi folosească
echipamentul şi contactele pleiadiene pentru a încerca să-i oprească. Ceea ce a urmat a fost
de necrezut. El l-a atacat fizic pe Preston! Ajutat de Duncan, Preston a fost nevoit să
respingă atacul (făcut în corpul meu), până când entitatea s-a liniştit şi a continuat să
vorbească. Pretinzând că oamenii sunt slabi, el a spus că aceştia au nevoie de ordinea pe
care invazia lor o va impune pe pământ. În acest fel, toată lumea va avea de profitat.
Draconienii vor primi materialele, forţa de muncă şi hrana de care au nevoie pentru a putea
invada restul galaxiei, iar pământul va fi protejat de-a pururi de ei.
Liderii politici ai umanităţii ştiu de invazia care se pregăteşte, pregătind treptat
populaţia prin intermediul spectacolelor de televiziune şi al filmelor artistice. Există chiar
lideri ai unor ţări care sunt oameni cu suflete de draconieni. Reptilianul a continuat să
vorbească prin gura mea, afirmând că Naţiunile Unite urmau să devină un forum al
guvernului central mondial. Conducătorii Statelor Unite respectau întru totul planurile
draconienilor, adeseori fără să ştie acest lucru. Unii lideri şi-au pregătit refugii pe Marte,
unde aveau deja echipamente activate, precum şi pe alte planete şi luni din sistemul solar.
Pe Marte există o bază subterană uriaşă, construită de siriusieni cu 500.000 de ani în urmă.
Gengeeko a mai spus că îmi putea folosi trupul deoarece am fost cândva un
ambasador în ţara lor trimis de Consiliul Ohalu, formaţiunea care conduce sistemul solar
siriusian. Din acest punct de vedere, eram neutru şi nu-mi păsa prea mult cine se află la
putere. Acest lucru corespunde într-adevăr naturii mele cele mai intime; nu am nimic de
politician în mine. Ceea ce mă interesează este să-i ajut pe indivizi să avanseze pe calea
evoluţiei mentale şi sufleteşti. Continuând, Gengeeko a afirmat că am fost creat prin
tehnologii genetice extraterestre şi că personalitatea sufletului meu nu este umană; ea nu
aparţine nici măcar acestui sistem solar. Aşa se explică de ce posed atât de multe capacităţi
considerate neconvenţionale pe pământ.
Când am ieşit din această transă, câteva ore mai târziu, corpul meu era deshidratat
şi îmi era foarte frig. Dezorientat şi confuz, nu mi-am revenit la starea normală decât două
zile mai târziu. Peste toate, am rămas cu o hemoragie rectală, dificultăţi respiratorii şi
frisoane puternice. Una peste alta, nu a fost deloc o experienţă plăcută.

Capitolul şaisprezece
În Caraibe
În noaptea care a urmat vizitei lui Gengeeko, am început să-mi amintesc detalii
legate de o croazieră pe care am făcut-o cu doi ani înainte, împreună cu Michele. În cea de-
a doua zi, pe când navigam de-a lungul coastei Cubei, am fost cuprins de o senzaţie ciudată
în timp ce priveam munţii înalţi şi sătucurile de pescari de pe ţărm. Când am ajuns în
Havana, am făcut fotografii, dar mai târziu, când le-am developat, pe acestea nu se vedea
nimic, decât un fel de ceaţă sau de fum. Am intuit că motivul avea de-a face cu mine şi că
voi juca probabil un anumit rol într-un eveniment care se va petrece în Cuba chiar a doua zi.
În noaptea respectivă a plouat şi marea era destul de agitată. În timp ce dormeam,
am fost trezit de o voce care striga „David”. Am deschis ochii şi am întrebat-o pe nevastă-
mea ce dorea. Nu mi-a răspuns nimic. Când m-am întors către ea, am văzut în locul lui
Michele o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă, care flutura într-un
curent de aer imaginar. Şi-a unit palmele ca şi cum m-ar fi implorat şi a continuat să strige:
„David”. Subit, a devenit din ce în ce mai mică şi a ieşit plutind pe fereastra din spatele
cabinei (altminteri, închisă). Mi-am dat seama că sunt scăldat în sudoare şi că mi-e rău de la
stomac. După ce m-am întins din nou pe spate, am intrat într-un fel de transă.
Prin faţa ochilor mei a apărut viziunea unui avion care circula pe o pistă. Personal,
stăteam dincolo de gardul aeroportului, alături de alţi oameni. În mâini aveam un aparat
care a emis o undă de energie. Când avionul s-a ridicat în aer, cineva mi-a spus că îl dobor.
Am pornit aparatul printr-o comandă mentală. Din acesta a ieşit o rază de lumină roşie, care
a lovit în plin avionul, deşi acesta era acum ascuns de rafalele de ploaie. Am auzit o
explozie şi vocea unui bărbat care îmi spunea: „Excelent!”
A doua zi, m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap şi de stomac. Soţia mea nu-
şi amintea nimic din noaptea trecută. Mi-a spus chiar că a dormit foarte adânc.
În ziua respectivă am ajuns în peninsula Yucatan, în Mexic, unde am făcut o
excursie minunată la ruinele mayaşe. Am rămas extrem de impresionat de sculpturile în
piatră care înfăţişau şerpi zburători şi fiinţe care păreau să controleze nave spaţiale. Urcarea
treptelor care duceau către vârful piramidelor mi-a făcut o plăcere imensă. Când m-am
întors pe navă, am luat unul din ziarele locale. Spre marea mea uimire, am văzut pe prima
pagină poza unui avion care căzuse cu o noapte înainte lângă aeroportul Havana, datorită
furtunii. Toţi cei de la bord muriseră. Majoritatea victimelor erau turişti italieni care se
întorceau la Roma! Ce făcusem? Cum era posibil? Oare chiar am fost la aeroport în timpul
acelei viziuni? Să fi fost mai mult decât o simplă viziune?
În restul zilei aproape că nu am vorbit cu nimeni. A doua zi, m-am certat cu
Michele, în timp ce ne îndreptam către insulele Cayman. Noaptea, mi s-a făcut frică să mă
culc. De aceea, am ieşit împreună cu Michele să luăm o gură de aer. Cerul era senin şi
stelele magnifice. Am început să mă relaxez, simţind că tensiunea începe să mă părăsească.
Subit, un arc de lumină strălucitoare a iluminat întreaga navă. Începea de undeva, din sud,
şi se întindea până spre Cuba. Toţi cei aflaţi pe punte la ora aceea au rămas sideraţi.
Fenomenul s-a repetat apoi din nou. De data aceasta, lumina avea o tentă albăstrui-verzuie.
În timp ce majoritatea cuplurilor se grăbeau să intre în cabine, m-am gândit că poate
întregul fenomen nu era altceva decât un fulger. Într-adevăr, părea să fie un curent de
energie. Sprijinindu-ne de balustrada din faţă a vasului de croazieră, am constatat, împreună
cu Michele, că cerul devenise complet negru. Pe neaşteptate, o sferă de culoare argintie a
venit rapid dinspre dreapta, ieşind din mare, a trecut la câţiva centimetri de feţele noastre,
după care şi-a continuat călătoria pe deasupra mării. Ne-am privit unul pe celălalt. Am
întrebat-o pe Michele: „Ai văzut?” Nevastă-mea a dat din cap uluită, când un al doilea
obiect argintiu a ieşit din mare, a trecut pe deasupra capetelor noastre într-o fracţiune de
secundă, după care a continuat să plutească într-o altă direcţie. Ne-am întors instantaneu şi
am alergat în cabinele noastre!
Următoarea escală era Haiti. În timp ce mă plimbam pe coasta nordică a insulei,
am fost copleşit de un val de căldură şi lumină. Nu ştiu ce anume l-a provocat, dar după ce
m-am întors acasă, m-am trezit că sufăr de un caz sever de arsură provocată de radiaţii.
Pielea mi s-a înroşit, am făcut febră şi pe piele mi-au apărut băşici. Buzele îmi erau arse şi
gâtul blocat. Din penis îmi ieşea o pastă albicioasă. Nu puteam să mă mişc, să beau sau să
mănânc. Speriat şi în delir, am pierdut patru kilograme zilnic. Medicul a refuzat să mă
atingă şi chiar să ia mostre din fluidele mele corporale. Practic, eram pe moarte. Mi-a spus
că dacă simptomele vor continua timp de trei zile, fără să beau apă, mă va interna în spitalul
pentru boli exotice.
În noaptea respectivă, m-am pregătit pentru moarte. Eram atât de slăbit încât eram
chiar recunoscător că voi muri. Am închis ochii şi m-am aşteptat la tot ce putea fi mai rău.
Ştiam că nu voi rezista niciodată într-un spital. Când mi-am deschis în sfârşit ochii, eram
înconjurat de cenuşii. Sângele meu curgea prin nişte tuburi care îmi fuseseră înfipte în
braţe. Eram înfăşurat cu un cearşaf argintiu. Incapabil să mă mişc sau să vorbesc, pur şi
simplu nu-mi păsa ce se întâmplă. Mi-am amintit atunci de un alt moment în care stăteam
pe o masă, într-o cameră strălucitor de albă. Aveam şi atunci tuburi introduse în mâini şi
priveam cum sângele îmi curge printr-un aparat manevrat de doi cenuşii. Prin hubloul din
faţa mea puteam vedea nişte stânci albe. Pe cer se vedea… pământul! Eram într-o clinică pe
lună! M-am trezit gândindu-mă cât de ciudat este să ai o amintire în timpul unei viziuni –
sau poate nu era o viziune?
În continuare, am observat că băşicile şi febra îmi dispăruseră. Puteam să mă dau
jos din pat! Privindu-mă în oglindă, am remarcat că faţa mea revenise la normal. Gâtul nu
mă mai durea şi am putut bea în sfârşit apa pe care mi-o doream atât de mult. Chiar şi urina
îmi devenise clară.
Evident, nimeni nu m-a crezut când le-am spus ce s-a întâmplat. Practic, nici nu
există o explicaţie logică. Tot ce ştiu este că aşa s-au petrecut lucrurile. Chiar şi fişa
medicală dovedeşte acest lucru. Nu ştiu nici astăzi ce fel de radiaţie a fost cea la care am
fost expus. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Oricum ar fi, nu doresc să mai trăiesc vreodată o
suferinţă atât de atroce.

Capitolul şaptesprezece
Revelaţia
Următoarea dată când Preston a adus aparatul care folosea tehnologia lui Wilhelm
Reich, el a venit şi cu un reportofon. De data aceasta, în trupul meu a intrat o entitate pe
nume „Tubor”, cu o forţă atât de mare încât m-am clătinat şi aproape am căzut la pământ.
Tubor pretindea că este unul din draconienii care aveau misiunea de a pregăti pământul în
vederea ocupaţiei. Sarcina lui era de a veghea ca alte influenţe umane sau extraterestre
asupra populaţiei să nu le afecteze planurile. Aceşti reptilieni sunt foarte obraznici şi extrem
de ostili faţă de oricine încearcă să-i interogheze. Tot ce a comentat Tubor a fost că era
dezgustat de corpul meu şi că îi displace profund ceea ce simt oamenii. Nu întâmplător ne
consideră ei o rasă slabă, fragilă şi predispusă către reacţii emoţionale excesive.
Insistând că aveau un contract cu mine care le permitea să îmi folosească oricând
doresc trupul înainte de sosirea oficială, Tubor a mai spus că eu urma să fiu omul de
legătură în timpul invaziei. Folosirea unui intermediar uman ar fi permis ambelor părţi să
înţeleagă mai bine structura mentală a celeilalte părţi. A confirmat şi el că am fost cândva
de acord cu acest plan, pe vremea când eram ambasadorul siriusian în ţara lor, precum şi în
Arcturus şi într-o planetă numită Umo. În această calitate de diplomat, negociasem cu
succes un contract pentru un schimb de tehnologie între draconieni şi siriusieni. Cei de pe
Sirius A au fost de acord să le livreze înalta tehnologie în schimbul permisiunii de a călători
oriunde doreau cu navele lor prin Imperiul Draco, fără a plăti vreun fel de taxe. Acest
contract i-a supărat pe cei din Confederaţia Orion, care, fiind controlaţi de draconieni, nu-şi
puteau cuceri libertatea. Semnarea contractului a provocat chiar un război între
Confederaţia Orion şi Sirius A, care continuă până în prezent.
Tubor ne-a mai spus că Proiectul Montauk a utilizat tehnologie siriusiană.
Draconienii controlau toate experimentele, dar erau cu deosebire interesaţi de cele care
implicau manipularea genetică. Fiind o rasă androgină, ei sunt extrem de interesaţi de rasele
care procreează sexual. Faptul că sexualitatea poate fi folosită pentru programarea
oamenilor şi dobândirea controlului asupra minţii lor îi fascinează de-a dreptul.
Când Preston a încercat să-i pună întrebări sau să îşi exprime anumite opinii,
Tubor s-a enervat. El l-a numit în bătaie de joc pe Preston – Pripitul3, iar pe Duncan – Cutia
cu Bălegar4. Din când în când, Tubor şuiera şi îşi întindea braţele către cei doi. A încercat
chiar să îmi rănească trupul lovindu-l şi răsucindu-mi membrele. O oră mai târziu, o altă
entitate a intrat în corpul meu, scoţându-l afară cu forţa pe Tubor. După ce a căzut la
pământ ca o cârpă, corpul meu s-a ridicat din nou.
Noua entitate a pretins că este un siriusian pe nume Mishka. Ne-a spus că a intrat
forţat în trupul meu numai pentru a-mi arăta cum trebuie să procedez de acum înainte
pentru a nu mai permite folosirea ostilă a corpului meu. Având ADN siriusian, puteam
învăţa cu uşurinţă cum să mă apăr de agresiuni folosindu-mi capacităţile. Mishka ne-a spus
că locuieşte pe o mare staţie spaţială siriusiană numită Calumba, care orbitează între Marte
şi Terra. Scopul ei este să monitorizeze interferenţele cu pământul şi cu planetele din

3
Joc de cuvinte: Pressed On (Pripitul, în traducere aproximativă), se pronunţă identic ca Preston.
4
Joc de cuvinte: Dunk Can (asemănător cu Dung Can – Cutie cu Bălegar), se pronunţă identic cu Duncan.
apropiere. Siriusienii sunt extrem de independenţi şi sunt consideraţi negustorii universului.
Având cea mai înaltă tehnologie din univers, multe rase apelează la ei pentru ajutor. Chiar
şi armele folosite de draconieni au provenit de pe Sirius. Când Preston a remarcat că acest
lucru îi face vinovaţi de răul pe care draconienii îl fac altora, Mishka a replicat că fără
aceste arme, ei s-ar folosi de forţe mult mai brutale pentru a-şi doborî victimele. Pe scurt,
siriusienii se consideră forţa de echilibru din galaxia noastră.
În următoarele luni, Mishka, asistentul acestuia, Marshak, Tubor şi Gengeeko s-au
folosit în repetate rânduri de corpul meu pentru a lansa avertismente şi ultimatumuri. Mi s-
a transmis astfel informaţia că URSS-ul era aliat cu draconienii şi că le permitea să
folosească bazele ruseşti pentru diferite operaţiuni. La un moment dat, URSS-ul se va
diviza însă în naţiuni mai mici şi va rupe înţelegerea cu ei. Când acest lucru s-a şi întâmplat,
mi s-a spus că această poveste era doar un pretext pentru a da restului lumii sentimentul
unei false păci. Guvernele sovietice care se succedau respectau cu stricteţe această linie
directoare. Când ocazia potrivită se va ivi, ei nu vor ezita să atace din nou ţările din jur, care
nu suspectează nimic. În acest fel, draconienii aveau un aliat puternic pe pământ, care îi
ajuta să îşi rezolve treburile murdare.
În timpul uneia din aceste şedinţe, la suprafaţa minţii mele a ieşit o amintire
îngropată foarte adânc. Mi-am amintit că în timp ce dormeam în camera hotelului din
Virginia, patru bărbaţi au venit şi mi-au injectat o substanţă care m-a paralizat complet. Mi-
au înfăşurat corpul într-o pânză de cort, m-au pus într-un cărucior şi m-au dus astfel până la
lift. După ce m-au scos din hotel, m-au aşezat în portbagajul unei maşini şi au condus timp
de cel puţin două ore, pe nişte drumuri în serpentină ce părea să urce. Îmi amintesc că eram
sufocat din cauza gazelor de eşapament, dar nu puteam face nimic.
Când maşina s-a oprit brusc, am fost scos din portbagaj şi dus în vestibulul unei
case mari cu un frontispiciu din piatră. Mi-am dat seama că sunt gol. În continuare, am fost
dezlegat şi dus de nişte oameni în uniforme militare într-un subsol răcoros, din piatră.
Acolo, m-au legat din nou şi m-au aşezat pe o masă în formă de Y. Mi s-a aşezat un
dispozitiv pe tâmple şi mi s-a inserat ceva lung în anus. Un bărbat în uniformă medicală mi-
a injectat apoi un ac lung şi dureros sub penis, chiar deasupra scrotului, şi a spus: „Nimeni
nu va găsi urme aici”.
Unul dintre militari l-a numit pe acest bărbat „Dr. Hans”. Mai erau şi alţii în
cameră. Am mai auzit nume şi apelative precum Jim, Jesse sau Colonelul. După ce mi-au
ataşat nişte electrozi pe sfârcuri, penis şi scrot, mi-au injectat ceva în ombilic. Am văzut tot
felul de maşinării, dar nu mi-am dat seama la ce folosesc. În continuare, s-a deschis o uşă şi
în cameră a intrat un cenuşiu. M-a atins cu un deget care părea murdar şi lipicios. M-am
strâmbat şi am vrut să ţip.
Cineva a spus că trebuie să fiu returnat la hotel până la ora 4:30. Au căzut cu toţii
de acord să mă ducă în camera mea prin bucătărie. Următoarea amintire a fost că m-am
trezit în patul meu, gol, cu faţa în jos şi cu posteriorul ridicat. Preston a emis ipoteza că fie
încercau să obţină informaţii stocate în celulele mele, fie depozitau ei înşişi asemenea
informaţii pentru un scop viitor. Oricare ar fi adevărul, experienţa a fost una dintre cele mai
neplăcute.
Şedinţele cu Preston au continuat acasă la mine, o dată sau de două ori pe
săptămână. Aveam nevoie de intervalele de pauză pentru a mă odihni şi pentru a-mi relaxa
trupul. Într-un fel, scufundarea în experienţele de zi cu zi îmi aducea o mare uşurare. Rutina
mea zilnică părea să contracareze toate aceste contacte atât de bizare.
Într-o noapte, mi-am fixat ceasul să sune la ora obişnuită: 4:45 dimineaţa. Alarma
m-a trezit însă la ora 2:00. Când m-am uitat la ceas, am constatat că alarma era setată
corect. Am auzit atunci o voce în minte care mi-a spus să vin în linişte până în sufragerie.
Dintr-un motiv sau altul, nu mă temeam şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. În timp ce
treceam prin hol, am văzut că sufrageria era scăldată într-o lumină gălbuie, blândă, deşi nici
o lampă nu era aprinsă.
M-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. În colţul opus al camerei, a apărut subit
o lumină albastru închis, care părea să emane din tavan şi care a coborât până când a atins
solul. Din această lumină au apărut două fiinţe înalte, suple, dar puternice, acoperite cu
pelerine negre care le acopereau în întregime trupurile. Nu aveau decât capul descoperit.
Pelerinele aveau gulere înalte, stil Dracula. Ambele entităţi aveau capete prelungite şi
lipsite de păr, cu ochi migdalaţi şi albaştri. Nasurile şi bărbiile erau ascuţite. În timp ce una
dintre ele s-a apropiat de mine, am observat că avea pielea foarte palidă. Având o înălţime
de aproximativ 2,40 metri, aproape că atingea tavanul. Pe măsură ce se apropia, în jurul
capului meu au început să se învârtă tot felul de litere şi de simboluri. Fiinţa a spus: „Acum
ne înţelegi în sfârşit limbajul”.
S-a recomandat ca fiind Mishka şi mi-a spus că a adus pe cineva special care dorea
să mă cunoască. Cealaltă fiinţă s-a apropiat şi ea. Era puţin mai scundă. Nu avea decât 2,15
metri. Trăsăturile sale semănau ceva mai mult cu cele ale oamenilor. Mishka mi-a spus că
ne va lăsa singuri, după care a dispărut într-o străfulgerare albastră. Cealaltă fiinţă s-a
apropiat de mine şi mi-a întins o mână, cu toate cele cinci degete întinse.
„Bună, tată”, mi-a spus el. Şocat, l-am întrebat ce vrea să spună cu asta. Mi-a
răspuns că numele său era Elsinob şi că, echivalată în ani pământeşti, vârsta sa ar fi de 400
de ani. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, a continuat el, personalitatea sufletului meu era
întrupată ca profesor la o universitate din centrul Germaniei. La vremea respectivă, am fost
răpit de cenuşii. Aceştia au luat o mostră genetică din trupul meu şi le-au vândut sperma
mea siriusienilor, care au folosit-o pentru un experiment de hibridizare.
Rezultatul a fost Elsinob, care şi-a dorit întotdeauna să îşi cunoască tatăl biologic.
De aceea, mi-a monitorizat personalitatea sufletului în timp şi spaţiu, aşteptând până când
am devenit capabil să înţeleg şi să accept ce anume s-a întâmplat. ADN-ul său era practic
identic cu al meu, căci structurile de ADN se formează în jurul tiparelor mentale ale
personalităţii sufleteşti. De aceea, i se pare normal să-mi spună „tată”. Dorea de asemenea
să ştiu că apreciază contribuţia mea la crearea sa. A adăugat că minţile noastre sunt legate şi
că într-o bună zi vom avea o misiune comună pe acest pământ. La ora actuală trăieşte pe
Calumba, staţia spaţială dintre pământ şi Marte, de unde călătoreşte în sistemul solar Sirius
şi în alte lumi atunci când este cazul. Ţara noastră natală este planeta Khoom. Chiar dacă la
ora actuală este acoperită cu gheaţă, îşi păstrează încă frumuseţea excepţională.
Femeile siriusiene, a continuat el, sunt mult mai mici şi mai subţiri ca bărbaţii.
Fiind integrate într-o societate numai a lor, nu prea călătoresc prin spaţiu. Mi-a mai spus că
în testiculele mele fusese implantat un aparat pentru creşterea numărului de spermatozoizi,
care mă făcea să fiu extrem de fertil. De aceea, foarte multe rase erau interesate de mine,
pentru a obţine materialul meu genetic. Deşi era mândru de asta, a adăugat că nu ar mai
trebui să accept să fiu folosit fără discriminare, de către oricine.
Restul conversaţiei a inclus o serie de informaţii despre interesele siriusienilor
legate de Israel şi de poporul evreu. Mi-a spus că evreii au fost creaţi printr-un efort comun
de către siriusieni şi draconieni. Materialul genetic original a provenit de la Ebraici, o rasă
de sorginte siriusiană. Liderii civilizaţiei siriusiene, cei care alcătuiesc Consiliul Ohalu, le-
au dat evreilor Tora (primele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Vechiul Testament din
Biblie), care era plină de informaţii codificate pe care ar trebui să învăţ să le descifrez. De
fapt, ohalienii sunt fiinţe nefizice, care trăiesc în hiperspaţiu. Siriusienii nu sunt altceva
decât descendenţii lor în planul fizic. Limba pe care o vorbesc membrii consiliului este
ebraica veche. Este o limbă sfântă, care provine direct din mintea lui Dumnezeu. Fiecare
literă a ei reprezintă un simbol, un număr, un arhetip şi o formă geometrică ce traduce
voinţa spirituală în planul fizic.
De aceea, fiecare capitol din Vechiul Testament poate fi decodificat pornind de la
structurile alcătuite de litere. Atunci când mai multe tipare recurente se suprapun, ele dau
naştere unor forme geometrice, printre care cea de gogoaşă, de diamant, de triunghi
tridimensional, etc. Prin înfăşurarea acestor structuri se obţine forma unui tetraedru
multidimensional. Altfel spus, proiecţia sa în planul tridimensional este cea de tetraedru,
dar adevărata sa formă transcende orice formă grafică ce ar putea fi desenată cu actuala
tehnologie de care dispunem. Toate literele din alfabetul ebraic pot fi găsite în forma
tetraedrului.
În vechiul alfabet ebraic există patru litere care au deasupra o „coroană” stilizată.
Nimeni nu ştie de ce. Un lucru este cert: chiar dacă toate celelalte litere ar fi uitate, dintr-un
motiv sau altul, acestea patru sunt suficiente pentru a reconstrui forma tetraedrului, din care
ar putea fi apoi din nou derivate celelalte litere.
Oamenii de ştiinţă din Ierusalim şi New York au început abia recent să-şi dea
seama de informaţiile codificate în Vechiul Testament, pe care le studiază cu ajutorul
computerului. Ce tip de minte a putut crea acest document care transcende timpul? Cu
siguranţă, nu una umană.
În concluzia conversaţiei noastre, Elsinob mi-a spus să mă întorc în pat. În timp ce
mă îndreptam către dormitor, am observat că strălucirea din sufragerie a dispărut. În clipa
când am pus capul pe pernă, am adormit. Ceasul a sunat apoi ca de obicei, la ora 4:45. La
trezire, mi-am amintit totul. Abia acum mi s-a făcut frică.

Capitolul optsprezece
Christos
Având în sfârşit acces la informaţii şi amintiri personale, au început să-mi displacă
şedinţele cu Preston. Nu mai simţeam nevoia să aplic procedeul lui Wilhelm Reich, pe care
îl percepeam ca pe o invazie în sfera intimităţii mele. Între timp, unul din prietenii lui
Preston mi-a dat numărul de telefon al unei femei din New England, despre care spunea că
m-ar putea ajuta să îmi fac publică povestea. Răpită de mic copil, aceasta a rămas oarbă în
urma experimentelor la care a fost supusă. Din fericire, avea capacitatea vederii psihice, de
care se folosea pentru a de-programa alte persoane traumatizate de evenimente considerate
neconvenţionale.
În timpul lunilor care au precedat încarcerarea mea, am lucrat numai cu ea. Am
aflat astfel foarte multe lucruri despre mine şi despre capacităţile cu care sunt înzestrat.
Chiar şi după ce am fost închis, vorbeam ore întregi cu această femeie de la telefonul
închisorii. Lucram împreună pentru a vindeca alte persoane de boli şi accidente grave. Am
învăţat multe lucruri despre trecutul meu, dar şi despre viitor. De aceea, le-am prezentat-o
lui Preston şi unui binecunoscut antrenor de fotbal. La început, au părut să se înţeleagă, dar,
în timp, a încercat să mă despartă de prietenii mei. M-a avertizat că Preston şi Duncan au o
reputaţie proastă în domeniile lor de referinţă şi mi-a spus că nu crede că Proiectul Montauk
şi în Experimentul Philadelphia au avut cu adevărat loc. Întrucât devenise mentorul meu,
am ascultat-o şi m-am despărţit de aceşti oameni. Treptat, a început să mă înveţe ce să spun,
cu cine să vorbesc, ce să studiez şi cum să acţionez. Factura ei de telefon şi toată „educaţia”
mea erau plătite de preşedintele unei mari companii petroliere. M-am împrietenit cu acesta
încercând să-l vindec de un cancer foarte avansat. După ce a murit, plăţile au încetat. Deşi
nu-mi dădeam seama la vremea respectivă, femeia nu făcea altceva decât să mă transforme
într-un robot care asculta numai de ea. Peste toate, mi-a făcut diferite promisiuni pe care nu
şi le-a respectat.
Cel mai recunoscător îi sunt pentru faptul că mi-a făcut din nou legătura cu Mia şi
cu fiica mea, pe care nu o văzusem de foarte mulţi ani. Aproape instantaneu, Mia a devenit
punctul meu de echilibru în hiperspaţiu. Capacităţile mele extrasenzoriale s-au îmbunătăţit
dramatic. Puteam acum să transcend timpul şi spaţiul la voinţă. Am învăţat cum să îi ajut pe
cei răpiţi să se vindece şi cum să citesc minţile oamenilor. Atunci când aveam urgenţe,
puteam comunica direct cu extratereştrii.
Pe măsură ce data sentinţei se apropia, am început să mă simt din ce în ce mai
arogant şi mai pus pe harţă. M-am certat cu părinţii şi cu sora mea. Căsnicia mea era pe
punctul de a se destrăma de tot. Copiilor le era teamă de mine. Chiar şi mie însumi îmi era
teamă de mine. Eram tot timpul obsedat de gândul de a fugi sau de a mă sinucide. Îl
întrebam de multe ori pe Dumnezeu care este rostul vieţii mele şi am decis mai degrabă să
mor decât să ajung la închisoare. De aceea, într-o zi, am ieşit cu jeep-ul de pe şosea şi am
încercat să intru într-un copac. Am apăsat pe accelerator, am orientat volanul astfel încât să
mă îndrept direct spre copac, şi am închis ochii, aşteptând impactul. Au trecut câteva
momente, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am deschis ochii, am constatat că mă aflu pe un
alt drum, conducând lent! Cum a fost posibil?
Starea continuă de anxietate a condus la apariţia unor dureri de piept. Medicul pe
care l-am consultat mi-a prescris Prozac, un antidepresiv. În urma ingerării acestuia, am
devenit anorexic şi insomniac. De aceea, medicul mi-a prescris noi medicamente, care să
mă ajute să dorm. Ziua mă simţeam foarte bine, dar nopţile erau groaznice. Când a auzit
aceste simptome, mi-a dublat dozele. În scurt timp, am început să leşin din cauza faptului că
nu mâncam nimic şi am pierdut într-o asemenea măsură simţul realităţii că, într-o zi
fierbinte de vară, am ieşit afară fără haină, cu intenţia de a muri îngheţat! Când nevastă-mea
m-a tras înapoi în casă, am fugit în baie şi am încercat să-mi tai venele cu o foarfecă.
Michele a spart uşa şi a intrat peste mine. Mi l-a arătat pe Danny (copilul meu cel mic) şi
mi-a spus să mă gândesc la viitorul lui. Am suspinat, simţindu-mă mai rău ca oricând până
atunci.
La scurt timp după acest incident, hotărârea de a părăsi această lume mi-a revenit.
Refuzam să mai accept legile şi decepţiile specific umane. Am aflat că până şi soţia mea
colaborează cu procurorul, ca să nu mai vorbim de avocatul pe care îl plăteam. Cu toţii
doreau să mă convingă să mărturisesc singur că am comis crima de delapidare. Procurorul
şi avocatul m-au ameninţat chiar că o vor arunca şi pe Michele la închisoare dacă nu voi
mărturisi ce doresc de la mine, sub pretextul că a fost complicea mea. Fără ştirea mea, au
sunat-o pe nevastă-mea şi au silit-o să mă convingă să scriu scrisori din care să rezulte că
sunt vinovat. Nimeni nu dorea să creadă ce aveam eu de spus. Când i-am dat avocatului să
citească un text pe care l-am scris şi în care îmi descriam propria viaţă, mi-a spus că voi fi
închis pe viaţă dacă voi publica aşa ceva. A adăugat că voi fi etichetat drept nebun şi închis
pentru totdeauna într-un azil. Ori de câte ori eram la el în birou, elicopterele negre îi
acopereau literalmente fereastra, zburând în imediata ei apropiere.
Disperat şi deprimat la culme, l-am sunat pe Duncan şi i-am lăsat un mesaj de adio
pe robot. În noaptea care urma, nevastă-mea urma să iasă în oraş cu nişte prietene. Intenţia
mea era să-mi curm viaţa imediat ce băieţii s-ar fi dus la culcare. L-am sunat pe Duncan
pentru simplul motiv că eram convins că era singurul om din lume care îmi putea înţelege
durerea şi suferinţa, singurul care ştia ce înseamnă să nu aparţii acestei lumi, să fii folosit de
toţi, dar să nu fii apreciat de nimeni. Gata, eram decis să pun capăt acestui coşmar.
De aceea, după ce băieţii s-au dus la culcare, i-am sărutat pe frunte, în semn de
rămas bun. M-am gândit apoi la ce intenţionez să fac, la durerea pe care o vor simţi părinţii
şi copiii mei. Michele s-ar fi simţit cu siguranţă uşurată; nu mă putuse suporta niciodată. De
altfel, eram convins că avea o relaţie cu şeful ei.
După toată această trecere în revistă, m-am decis să trec la treabă. La urma urmei,
după ce mă vor plânge o vreme, părinţii şi sora mea îşi vor vedea în continuare de vieţile
lor. Oricum, îi aveau pe nepoţi. Băieţii mei erau suficient de tineri pentru a mă uita după o
vreme. Gândindu-mă la cel care aş fi putut să fiu şi la ceea ce eram de fapt, am început să
plâng. Nu aveam nici o garanţie că pe lumea cealaltă îmi va fi mai bine, dar m-am rugat ca
Dumnezeu şi îngerii săi să mă protejeze şi să mă ghideze. I-am cerut iertare, incapabil totuşi
să-i iert la rândul meu pe cei care m-au adus în această situaţie.
Am deschis o sticlă de votcă şi am luat cutia de Prozac. Am continuat să beau şi să
iau pastilă după pastilă, până când n-am mai ştiut ce fac. Am alunecat lent într-o stare de
somnolenţă, aşa că mi-am pus capul pe masa din bucătărie. Îmi era frig, dar nu-mi mai păsa.
Nu ştiu cât timp a trecut până când am simţit mâini grele scuturându-mă şi voci îngrijorate
în jurul meu. Nu doream decât să fiu lăsat în pace. Prin ochii înceţoşaţi, i-am văzut în
bucătăria mea pe Preston, Duncan şi Al Bielek. Se pare că Duncan a venit acasă seara şi a
auzit mesajul meu. I-a chemat imediat pe ceilalţi şi au venit să mă salveze.
Au sunat la spitalul local şi la centrul de control al otrăvurilor din Atlanta, cerând
ajutor. Eram încă suficient de conştient pentru a le spune că nu merg la nici un spital. I-am
rugat să mă lase să mor. M-au dus la subsol şi m-au aşezat pe canapea. Cineva m-a silit să
beau o cafea şi să mănânc o prăjitură. Au rămas multă vreme cu mine şi au vorbit
încontinuu. Treptat, am devenit din ce în ce mai conştient. Mă simţeam stânjenit, dar o
parte din mine era fericită că au venit. La ora actuală, îmi dau seama că mesajul pe care i l-
am lăsat lui Duncan a fost o tentativă a subconştientului meu de a fi salvat. Acesta nu dorea
să mor, ci doar să îmi schimb modul de viaţă. Într-un fel, doream să aflu dacă exista cineva
pe lume căruia îi păsa de mine. De aceea, le sunt recunoscător celor trei pentru că mi-au
salvat viaţa. Sinuciderea nu reprezintă niciodată o soluţie. Sunt atâtea experienţe pentru care
merită totuşi să trăieşti.
Dată fiind starea mea psihică şi faptul că data sentinţei se apropia, Preston a
început să vină de mai multe ori pe săptămână, pentru a mă ajuta să descarc informaţiile
înmagazinate în mine. Duncan mă suna aproape în fiecare zi pentru a se asigura că mă simt
bine. Am început să am viziuni în care mă aflam la Ierusalim în perioada în care Iisus urca
pe Muntele Templului. Mă simţeam din ce în ce mai copleşit de prezenţa Lui.
În timpul uneia din cele mai intense şedinţe pe care le-am făcut cu Preston şi cu
Duncan, am intrat în transa indusă de aparatul lui Wilhelm Reich. Mi-am amintit brusc de
unul din momentele de la Montauk, când eram legat pe o masă, iar un bărbat aflat în spatele
unui perete de sticlă îmi administra şocuri electrice. Altcineva, pe nume Jesse (să fi fost
oare şoferul maşinii din perioada cât m-am aflat în Virginia?), se afla lângă mine şi îmi
injecta ceva cu un ac. Deasupra mea se afla un ecran dreptunghiular, pe care se vedea o
scenă petrecută într-un oraş din vechime. Oamenii erau îmbrăcaţi în robe. Instantaneu, m-
am trezit atras în acea imagine, cu o viteză uluitoare. Tranziţia s-a produs printr-o mişcare
în spirală, care m-a ameţit şi mi-a dat o stare de greaţă. Am ajuns astfel pe treptele unei
clădiri romane, construită din piatră galbenă, cu coloane în faţă. Poarta clădirii s-a deschis
şi pe ea a ieşit un om îmbrăcat cu o robă. Am ştiut imediat că acest om era Iisus. O voce din
mintea mea a spus: „Ucide-l! Ucide-l!” Am simţit lângă piciorul stâng un pistol. Nu mai
folosisem niciodată până atunci o armă. Deşi întreaga mea fiinţă se revolta împotriva
acestei comenzi, am ţintit arma către acel om minunat. Aflat sus, la capătul treptelor, Iisus
s-a uitat la mine cu o privire calmă şi intensă. Părea complet împăcat. Am aruncat arma şi
am fugit după colţ. Nu am putut să trag! Alergam însă de parcă aş fi comis crima. Oare
fugeam de propria mea latură spirituală? Un lucru ştiam sigur: că El mă iertase.
În continuare, m-am trezit la picioarele unei cruci uriaşe din lemn. Privind în sus,
am văzut aceeaşi faţă nobilă privind în jos către mine. Din frunte îi curgea sânge, iar în
partea dreaptă a corpului avea o rană urâtă. Am simţit apoi că am ceva în mâini. Am privit
în jos şi am constatat că în mâna stângă aveam o eprubetă de sticlă, iar în cea dreaptă un ac.
Oare de unde apăruseră? Intuitiv, am ştiut că trebuie să umplu eprubeta cu sângele acestui
om. Întrucât nu puteam ajunge până la fruntea sau la rana sa laterală, i-am înţepat cu acul
degetul mare de la piciorul stâng. Nici măcar nu a tresărit. A continuat să mă privească, cu
capul căzut în piept. Am umplut eprubeta cu sânge. Deşi era o rană mică, sângera abundent.
Privind din nou în sus, am văzut că îmi zâmbea. Oare ştia că nu acţionez din propria mea
voinţă? Că eram obligat să fac acest lucru? Mi-am dorit să fi fost eu pe cruce, în locul Lui.
Am astupat capătul de sus al eprubetei cu degetul şi m-am trezit instantaneu într-
un deşert friguros, cu un relief roşiatic. În jurul meu domnea tăcerea. Cerul avea o nuanţă
rozalie şi era dificil să respir în acea atmosferă. Mi-am dat seama că mă aflu pe Marte.
Continuând să ţin în mână eprubeta, am început să merg prin deşert, afundându-mă uşor în
nisipul moale. În vârful unei coline din apropiere, am văzut o figură înaltă, îmbrăcată cu o
robă strânsă pe talie cu o frânghie, cu capul acoperit de o glugă. Pe fundalul roşiatic, figura
părea cenuşie. Ştiam că trebuia să-i dau eprubeta. În timp ce şi-a întins mâna stângă către
eprubetă, cu dreapta şi-a tras gluga. În faţa mea se afla Duncan, care îmi zâmbea! M-a prins
de braţ şi am plecat împreună către o peşteră care se deschidea în interiorul peretelui de
stâncă.
Ieşind brusc din transă, am simţit cum pe obraji în curg lacrimi. Corpul îmi era ca
de gheaţă. Duncan m-a liniştit, spunându-mi că şi el era la fel de afectat de acel experiment.
Îmi amintesc să sângele lui Christos trebuia folosit pentru a clona un corp cu un creier
android, un fel de copie a lui Iisus, dar cu o minte controlată de guvern! Sângele său s-ar fi
potrivit perfect cu cel de pe Giulgiul din Torino, şi nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi că
acesta era adevăratul Christos. Era un plan perfect de control al maselor. Locul ideal pentru
ascunderea mostrei de sânge era Marte. Guvernul folosea baza abandonată de pe această
planetă încă din anii 50. Nava Aurora, construită de guvernul secret cu tehnologie OZN
(obţinută la acea vreme în urma capturării OZN-urilor prăbuşite la sol), zbura pe Marte în
fiecare săptămână, pornind de la baza sa din Nevada, celebra Zonă 51.
Guvernul secret spera de asemenea să poată activa sistemele de apărare de pe
Marte şi de pe lună înainte de invazia draconiană. Era însă o cursă contra cronometru. De
aceea, oficialii doreau ca masele să aibă o încredere oarbă în ei şi să creadă orice le-ar fi
spus. Şi în cine altcineva ar fi avut încredere oamenii dacă nu în Christos însuşi?

Capitolul nouăsprezece
Agende politice
După ce mi-am reamintit episodul cu Iisus, am început să simt o stare de vinovăţie
pentru toate acţiunile mele în slujba guvernului. Mi-am dat seama că majoritatea copiilor cu
care lucrasem erau fie morţi, fie nebuni. Ştiam de asemenea că cei care au supravieţuit
torturilor şi acţiunilor de control al minţii erau „adormiţi”. Altfel spus, erau programaţi să
facă anumite lucruri în anumite momente în care vor fi activaţi. Marea majoritate nu ştiau
ce anume se ascunde în mintea lor.
Unii dintre aceşti „somnambuli” erau programaţi să acţioneze ca grupuri vigilente
pentru a elimina opoziţia împotriva guvernului în perioade de haos. Alţii trebuiau să creeze
enclave sataniste, pentru a atrage noi victime pentru experimentele care continuau să se
deruleze. Mai erau şi unii programaţi să conducă acte de sabotaj împotriva forţelor
invadatoare şi să întrerupă sistemele acestora de comunicaţie ori de câte ori acest lucru era
posibil. La ora actuală, îmi dau seama că unele dintre aceste grupuri au fost activate
prematur, sau poate au fost testate în funcţie de evenimentele curente. Sunt absolut convins
că programatorii lor doresc să se asigure că totul funcţionează la parametrii doriţi. În acest
scop, ei selectează un grup-ţintă şi transmit membrilor acestuia un semnal care activează un
anumit software inoculat în mintea lor. Aceste programe sunt îngropate adânc în
subconştientul acestora. La primirea semnalului, programul începe să se deruleze. Este ca şi
cum ai introduce temporar o dischetă în computerul minţii, care începe să ruleze un
program diferit. Indivizii acţionează potrivit acelui program. Când experimentul se încheie,
discheta este scoasă şi softul original se activează din nou. Sunt şi cazuri în care noul
software este activat prematur. În altele, el nu mai poate fi dezactivat.
Aşa se explică evenimente de genul bombei din Oklahoma City, exploziile de la
metroul din Paris, atacurile împotriva civililor din Orientul Mijlociu, şi chiar atacul cu
bombă de la Jocurile Olimpice din Atlanta, din anul 1996. Luate în parte, aceste atacuri nu
înseamnă nimic pentru publicul inocent. Dacă le privim însă în totalitatea lor, ele îşi
revelează faţa hidoasă.
În timpul antrenamentului la care am fost supus, am fost învăţat cum să mă
amestec printre oameni, cum să acţionez şi ce să spun pentru a evita orice suspiciune, şi
cum să atrag încrederea celor din jur. Am fost învăţat chiar cum să mă infiltrez în orice
organizaţie, dispărând apoi fără urmă. Dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni fără probleme un
actor, şi probabil că aş fi luat cu uşurinţă premiul Oscar. De altfel, am şi fost trimis la
Hollywood pentru câteva zile, pentru a juca rolul unui turist în autobuz. Nu v-ar veni să
credeţi dacă aţi şti câte contacte am reuşit să-mi creez în numai câteva zile.
O mare parte din informaţiile primite mi-au fost inoculate de către instructori cu
care mă antrenam ore întregi pe teren. Majoritatea antrenamentelor se făceau în Orientul
Mijlociu şi în Hawaii. Spre exemplu, o tânără japoneză din Honolulu, care făcea pe ghidul
turistic, m-a dus odată într-un apartament din Kuhio Boulevard, în care se aflau mai mulţi
agenţi. Aceştia erau eurasiatici cu numeroase contacte în Japonia. Timp de câteva zile, m-au
îndoctrinat învăţându-mă care sunt jocurile de interese între puterile zonei. Cea mai mare
parte a sumelor imense de bani care curgeau către băncile japoneze proveneau de fapt din
SUA şi Marea Britanie, fiind transferaţi prin terţe canale, pentru a nu le putea fi identificată
sursa. În schimb, guvernul japonez este controlat de puterea de la Beijing, care se consideră
încă urmaşa dinastiilor de acum câteva mii de ani.
Chinezii au avut întotdeauna legături secrete, dar durabile, cu Ierusalimul. Există
legende care atestă existenţa unor evrei chinezi încă din perioada invaziilor romane în
vechiul Israel. Refugiaţii evrei au ajuns la graniţa de vest a Chinei, unde au convertit mii de
oameni la credinţa lor. Deşi evreii nu sunt cunoscuţi pentru prozelitismul lor, nu trebuie să
uităm că regele Solomon a convertit-o pe regina din Shaba la credinţa iudaică, creând astfel
o întreagă cultură a evreilor negri etiopieni. În plus, evreii refuză de regulă căsătoriile inter-
confesiuni, cu excepţia cazului în care partenerul sau partenera acceptă convertirea la
iudaism. Aşa se explică de ce există atâţia evrei blonzi şi cu ochi albaştri, proveniţi din
Europa centrală şi de nord. O asemenea convertire în masă s-a produs lent, dar sistematic, şi
în partea centrală şi de vest a Chinei, acum mai bine de o mie de ani.
La sfârşitul Evului Mediu, se crede că existau milioane de evrei chinezi, care
controlau majoritatea comerţului în regiune. Această realitate istorică a fost păstrată în
secret de-a lungul secolelor. Chiar şi astăzi, israelienii îi ajută frecvent pe chinezi cu
tehnologie şi cu sfaturi.
În schimb, chinezii le-au promis ajutor în invazia planificată pentru viitorul
apropiat asupra ţărilor musulmane fundamentaliste. Intenţia lor este să atace din est, în timp
ce israelienii vor ataca dinspre vest. Dacă sute de milioane de chinezi vor ataca Iranul şi
Irakul, este puţin probabil că vor întâmpina vreo rezistenţă. Israelienii ar putea anihila la fel
de uşor Siria, Iordania şi statele din Golf, cu ajutorul armelor lor nucleare. Dispun de
asemenea de arme sonice şi cu laser, pe care le-au primit de la siriusieni. Fundamentaliştii
musulmani reprezintă singura forţă de rezistenţă care s-ar opune deschis invaziei
draconiene la sosirea acestora. De aceea, draconienii îşi doresc eliminarea lor anticipată,
pentru a-şi asigura o tranziţie a puterii cât mai lină.
Un alt interes comun al chinezilor şi al israelienilor este menţinerea disensiunilor
dintre India şi Pachistan, pentru ca nici una din cele două ţări să nu devină prea puternică în
regiune. Aşa se explică inclusiv revolta cecenilor împotriva fostei Uniuni Sovietice. Toate
aceste revolte nu sunt altceva decât diversiuni inteligente puse la cale pentru a slăbi
armatele respectivelor ţări, astfel încât la momentul potrivit nimeni să nu fie capabil să ajute
ţările musulmane atacate.
Am primit de asemenea informaţii legate de viitorul negrilor din Africa şi al
descendenţilor acestora. Rasa neagră a fost creată cu mai mulţi eoni în urmă de un grup de
extratereştri care aveau nevoie de sclavi pentru a munci în minele din Africa şi din Asia.
Aşa se explică folosirea negrilor ca sclavi de diferite naţiuni ale pământului, întrucât aceştia
au programat genetic un statut inferior. Celelalte rase au la rândul lor amintiri genetice care
le determină să îi considere sclavi. Această stare de lucruri trebuie însă să se schimbe, căci
rasa neagră a evoluat de-a lungul timpului, trecând pe un nivel superior de conştiinţă. De
altfel, la ora actuală există o întreagă planetă pregătită exclusiv pentru ea, pentru a se evita
astfel interferenţele în evoluţia lor ulterioară. Lideri precum Louis Farrakhan sau Jesse
Jackson au rolul de a pregăti subconştientul colectiv al negrilor, învăţându-i că sunt diferiţi
şi că trebuie să rămână separaţi de restul societăţii. Personal, nu concep ideea de separaţie,
dar nu pot să nu recunosc cât de abuziv a fost tratată în trecut această rasă. De aceea, nu
exclud ca negrii să întâmpine cu entuziasm şansa de a-şi crea o civilizaţie proprie, în care să
aibă parte de toată frumuseţea, abundenţa şi naturaleţea care le-au lipsit până acum.
Am mai aflat că, la origini, pe pământ au existat douăsprezece rase extraterestre
primordiale, care s-au înţeles între ele să însămânţeze viaţa umană pe această planetă cu
ajutorul manipulărilor genetice, ca parte a unui mare experiment. Scopul lor era să
stabilească dacă toate principalele frecvenţe care există în galaxie pot trăi armonios
împreună, sau vor avea tendinţa să se distrugă reciproc.
Cele douăsprezece rase de extratereştri şi-au supravegheat atent creaţiile de-a
lungul mileniilor. Unele şi-au pierdut interesul, în timp ce altele şi-au modificat
fundamental ideile originale. Oricum, fiecare dintre ele are la ora actuală interesul de a-şi
ajuta rasele umane corespondente înainte de sosirea forţelor invadatoare pe pământ, care îi
vor afecta pe toţi deopotrivă. Rezultatul invaziei nu poate fi încă prevăzut.
Multe din aceste rase primordiale păstrează încă baze în sistemul nostru solar,
pentru a supraveghea pământul. Baza siriusiană de pe Marte există de mii de ani.
Amfibienii au baze pe Neptun şi pe Titan, una din lunile lui Saturn. Draconienii, respectiv
reptilienii care se pregătesc să ne atace, au baze pe Venus, dar şi în interiorul pământului.
Pleiadienii au o bază pe o lună a lui Jupiter. Alţii îşi menţin platforme sau staţii orbitale în
jurul pământului şi al altor planete din sistemul nostru solar. Mulţi dintre ei nu doresc (încă)
să fie descoperiţi.
Pe la începutul anilor 90, am fost contactat de un om din Los Angeles în numele
Marinei Popovici, cosmonauta sovietică, care tocmai făcea un turneu de conferinţe în ţara
noastră. În secret, ea investiga dispariţia unei nave sovietice plecată în misiune de
recunoaştere pe Marte. În timp ce se apropia de Phobos, una din lunile marţiene, din spatele
acesteia a apărut o navă străină, cu o formă ciudată, care a emis un fel de undă către nava
sovietică, de care nu se mai ştia nimic de atunci.
Doamna Popovici cunoştea istoria familiei mele în Rusia (vă reamintesc că unchiul
meu dinspre bunic a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice) şi ştia de trecutul şi de
pregătirea mea. De aceea, era interesată să afle ce ştiam de dispariţia navei sovietice.
După mai multe tentative de a discuta cu mine la telefon, Marina a fost trimisă
brusc înapoi la Moscova. Din câte ştiu, nu s-a mai întors niciodată în SUA. Nu am avut
niciodată şansa să-i spun că nava sovietică fusese distrusă de una siriusiană, cu aprobarea
guvernului american şi a celui israelian! Se pare că aceşti lideri nu doreau ca lumea să afle
de monumentele care există pe Marte, sau că americanii lucrează deja în bazele subterane
de pe această planetă, încercând să activeze tehnologia extraterestră. Ruşii lucrează cu
fiinţele din Tau Ceti, care au creat rasele slave. Deşi în teorie atât siriusienii, cât şi ruşii, cei
din Tau Ceti, israelienii şi americanii lucrează împreună împotriva Confederaţiei Orion şi a
Imperiului Draco, fiecare are propria sa agendă politică, ascunzând informaţii de aliaţii lor.
Americanii şi israelienii doresc controlul suprem, pentru a putea domina în final întreaga
lume. Premisa lor este simplă: guvernul care va deţine în final cele mai multe informaţii şi
tehnologia cea mai înaltă va învinge.
Cât timp a stat în SUA, Marina Popovici a apărut la multe spectacole de
televiziune, explicând că guvernul rus ştie de existenţa OZN-urilor şi a extratereştrilor. Din
păcate, agenda ei nu s-a potrivit deloc cu cea a guvernului american, care doreşte să
ascundă aceste informaţii prin dezinformare. De aceea, a fost obstrucţionată discret, iar în
final silită să se întoarcă acasă. Despre aceste subiecte sensibile nu au voie să vorbească
decât oamenii autorizaţi de guvernul SUA, dar mai ales de cei care controlează acest guvern
din culise. Ceilalţi oameni nu pot decât să repete ceea ce li se spune. Un asemenea om a fost
Carl Sagan. Tot în această categorie intră şi anumiţi producători celebri de la Hollywood,
care scriu scenarii politice şi de science-fiction pentru filmele lor.
Capitolul douăzeci
Noi capacităţi
Antrenamentul meu personal, care mi-a amplificat capacitatea de a vedea aurele şi
de a citi gândurile, a început încă de pe vremea când eram copil. După prima mea întâlnire
cu un extraterestru, mi-am dat seama că am dobândit o „cunoaştere”. Puteam citi
literalmente gândurile oamenilor care se aflau lângă mine doar privindu-i. La vremea
respectivă, nu-mi dădeam seama că acest lucru era ciudat; eram convins că toată lumea face
acelaşi lucru. Când le-am povestit mamei şi bunicii mele, acestea au crezut că fabulez. De
aceea, am renunţat imediat să mai pomenesc de acest subiect şi nu m-am mai folosit de acea
putere.
Cu fiecare nouă întâlnire cu extratereştrii, capacităţile mele se amplificau din ce în
ce mai mult. La vârsta de zece ani, puteam privi aura oamenilor, dându-mi seama ce anume
funcţionează greşit în corpul lor. Puteam privi chiar şi în propriul meu corp, corectând şi
vindecând orice durere sau boală. Am dobândit această cunoaştere în mod natural, ca şi
cum mi-ar fi fost pre-programată. Altfel spus, era rezultatul activării succesive a anumitor
secvenţe de ADN din corpul meu, care corespunde unei treziri parţiale a energiei
fundamentale kundalini, proces prin care toată lumea trece, într-un grad mai mare sau mai
mic. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instrucţiuni care îi spun corpului ce trebuie
să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să avem ochi
albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în viaţă,
cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. De-a
lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numiţi ganglioni, cărora le
corespund nişte centri energetici numiţi chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în
sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui
„S” sau a unui şarpe. În limba sanscrită, kundalini înseamnă chiar „şarpe”. Activarea acestei
energii se referă la deschiderea tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Această
trezire activează la rândul ei toate secvenţele de ADN din corp. Dacă energia este trezită
prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la moarte.
Îmi amintesc că în timpul răpirilor mele de către extratereştri, aceştia mi-au vorbit
despre diferite subiecte, inclusiv despre viitorul umanităţii. Mi-au fost predate de asemenea
tehnici de control al minţii şi de vindecare. Aceste îndoctrinări nu se făceau verbal. De
regulă, eram un grup de oameni care stăteam pe o bancă curbată într-una din navele lor. În
spatele nostru se afla un aparat mare, dotat cu ecran, prin care se făcea transferul
informaţiilor în minţile noastre. Nu îmi aminteam niciodată informaţiile exacte până când
nu aveam nevoie de ele. În asemenea momente, ele îmi apăreau în partea frontală a minţii
mele. Era suficient un cuvânt, o imagine, un miros, o culoare sau un eveniment pentru a
declanşa activarea informaţiilor, după care puteam avea acces oricând doream la ele. Este
ca şi cum ai găsi subit un cont bancar secret despre care nu ştiai că îl ai. De îndată ce
descoperi numărul contului, poţi face retrageri de numerar oricând doreşti.
Când am devenit adolescent, procesul de învăţare a luat o turnură nouă. În afara
îndoctrinării practicate de extratereştri, „visam” uneori că mă aflu într-o şcoală, dar nu de
felul celor de pe pământ. Era un fel de „academie în hiperspaţiu”. Nu eram niciodată singur,
ci participam la cursuri împreună cu alţi oameni. Eram instruiţi în tot felul de domenii, de la
vindecare la schimbările planetare şi ale universului sau vechea istorie a pământului şi a
galaxiei. Instructorii ne testau scanându-ne minţile, pentru a vedea dacă informaţiile au fost
asimilate. De cele mai multe ori erau buni şi blânzi, dar atunci când doreau puteau fi foarte
severi şi înspăimântători. În cea mai mare parte, erau fiinţe angelice; unii nici nu aveau o
înfăţişare fizică, apărând doar ca nişte sfere de lumină. Existau şi câţiva profesori care
arătau exact ca extratereştrii. O mică parte dintre ei aveau chipuri umane. Aceştia erau
suflete ale unor oameni decedaţi care îşi făceau datoria pentru a avansa mai sus pe scara
nivelului de conştiinţă. Erau evaluaţi şi primeau note de la fiinţele angelice, la fel cum
făceau ei cu studenţii lor. În cazul meu, acest proces de învăţare a durat circa 20 de ani.
Spre deosebire de această etapă din viaţa mea, sarcinile pe care le aveam de
îndeplinit pentru guvern nu erau deloc plăcute. Multe dintre ele aveau chiar efecte negative
asupra corpului meu. La Montauk, o mare parte din antrenamentul la care am fost supus
avea la bază metoda condiţionării prin reacţii adverse. Aceasta consta în primirea unor
pedepse corporale sau mentale pentru fiecare răspuns greşit. „Educaţia” noastră (a băieţilor
de la Montauk) se făcea într-o cameră friguroasă şi goală, în care eram ţinuţi în pielea goală
şi bătuţi fără milă de un torţionar. Dacă cineva crâcnea în timpul unei şedinţe, instructorii îi
prindeau organele genitale cu mâna şi le strângeau foarte tare. În plus, ne înţepau cu
instrumente ascuţite şi ne aplicau şocuri electrice. Scopul era să învăţăm astfel să
răspundem la un interogatoriu şi să ne ascundem în timpul unei misiuni. Din când în când,
ni se spunea cine suntem şi ce rol vom avea după ce vom fi reintegraţi în familiile noastre.
Am aflat astfel că SUA nu erau decât o faţadă a adevăratei puteri de pe pământ şi că trebuia
să manifestăm o supunere necondiţionată faţă de această putere reală din spatele
guvernului. Erau zile în care lecţiile ni se predau în întregime într-o altă limbă, precum
germana, rusa sau ebraica. Personal, înţelegeam cu uşurinţă aceste limbi, dar nu eram sigur
dacă şi ceilalţi înţeleg ceva. Acestea erau zilele bune…
Lecţiile cele mai brutale constau în legarea noastră de nişte mese şi injectarea cu
nişte substanţe care ne modificau starea de conştiinţă. Când mă aflam într-o asemenea stare,
la tâmple şi la organele genitale mi se ataşa un aparat. Acesta scotea un fel de bâzâit, însoţit
de o vibraţie pe care o simţeam în întregul corp. De regulă, era o senzaţie dureroasă, care
mă speria şi mă făcea să-mi fie greaţă. De-abia aşteptam ca aceste şedinţe să se termine. La
ora actuală, bănuiesc că în acest fel îmi inoculau în corp informaţii codificate, la fel cum au
procedat extratereştrii cu mintea mea. Foloseau metode bazate pe aceeaşi tehnologie a lui
Wilhelm Reich (la fel ca cea pe care mi-a aplicat-o Preston), prin care introduceau sau
anulau anumite informaţii. În acest fel, se asigurau că nici un interogator nu ar fi putut
scoate la iveală informaţiile ascunse în corpul subiectului dacă nu ar fi avut la dispoziţie un
aparat similar de modificare a stării sale de conştiinţă şi de activare a secvenţelor celulare
corespunzătoare. Stocarea sau scoaterea informaţiilor prin această metodă era un proces
extrem de delicat, căci activarea unei secvenţe greşite putea ucide persoana sau o putea face
să înnebunească.
Tot la Montauk, am fost învăţat să alimentez cu energie şi cu informaţii un
medium aflat pe un scaun şi conectat la diferite computere de control al minţii. Eram legat
la rândul meu de un scaun şi ascultam instrucţiunile în căşti. După ce mă conectam telepatic
şi energetic cu mediumul, continuam să primesc instrucţiunile, dar numai pe cale mentală.
Îi transferam energie direct din mintea şi din corpul meu, pentru a-i amplifica astfel la
maxim puterea în timpul experimentului. În schimb, computerele îmi dinamizau propriile
mele capacităţi, permiţându-mi să călătoresc în planul astral sau în hiperspaţiu. În timp, am
învăţat să fac acest lucru şi fără ajutorul computerului sau al altor influenţe străine. Când cei
care mă monitorizau au descoperit acest lucru, au început să mă supravegheze şi mai
îndeaproape. Ştiau că am un temperament puternic şi că mă folosesc uneori de puterile mele
pentru a le da peste cap experimentele.
Pentru a mă împiedica să mai fac astfel de lucruri, mi-au dat sarcina de a-i pregăti
pe copiii începători. Intenţia lor era să mă determine să îmi folosesc capacităţile împotriva
unor oameni aleşi de ei, nu împotriva lor. Sarcina era ingrată, dar înclin să cred că mi-a
oferit o oarecare plăcere sadică, căci ceva din Johannes von Gruber continua să existe în
mine. Eram foarte strict cu copiii care îmi fuseseră daţi în grijă. Am început cu grupe de
băieţi cu vârste între 4 şi 10 ani, dar am avansat rapid la grupe de adolescenţi şi tineri cu
vârste de până la 25 de ani. Rareori mi-a fost dat să văd oameni cu vârste mai mari de 25 de
ani. Se considera că dincolo de această vârstă, tiparele mentale devin prea rigide, iar
spargerea lor ar putea ucide rapid victima. De altfel, marea majoritatea a băieţilor de care
vorbesc au murit sau au înnebunit ei înşişi. Cei mai puternici dintre ei au fost trimişi ca
sclavi pentru cenuşii, în alte lumi. Uneori, trupurile lor erau folosite în experimente legate
de călătoriile în timp, pentru a alinia frecvenţele între diferitele câmpuri temporale.
Pierderea unui trup în hiperspaţiu nu era considerată de nimeni ceva deosebit.
Am primit de asemenea numeroase cărţi şi broşuri cu tehnici de vindecare şi de
control al minţii. În continuare, mi s-au dat diferite exerciţii, pentru a-mi testa astfel
capacitatea practică. Am obţinut cele mai bune rezultate la testele de modificare a culorilor
aurice. Din cauza acestor abuzuri, vedea şi auzul mi-au fost afectate pentru totdeauna. În
loc să privească şi să asculte la fel ca în cazul celorlalţi oameni, creierul meu s-a obişnuit să
culeagă îndeosebi informaţii din câmpurile energetice. De pildă, în loc să privesc corpul
fizic al persoanei aflate în faţa mea, eu primesc în primul rând informaţii legate de tiparele
sale mentale şi de secvenţele ADN. Aparatele electromagnetice de tipul telefoanelor,
computerelor şi televizoarelor amplifică aceste câmpuri energetice, permiţându-mi să îi
„citesc” şi mai uşor pe oameni.
Fluxurile energetice masive care au trecut prin corpul meu la o vârstă încă fragedă
mi-au afectat definitiv sistemul nervos, făcându-mă iritabil şi greu de suportat. Sistemul
meu digestiv s-a deteriorat. Am ulceraţii de-a lungul întregului tract stomacal şi intestinal,
care îmi provoacă hemoragii interne şi o stare aproape continuă de slăbiciune. Am de
asemenea dureri abdominale severe şi migrene îngrozitoare. Nu pare deloc o imagine
plăcută, ceea ce nu mă împiedică să pun un diagnostic asupra altei persoane aflată în partea
opusă a globului sau să simt un cutremur care se petrece la câteva mii de kilometri
depărtare. În plus, pot comunica cu fiinţe aflate în alte dimensiuni sau galaxii. Fiecare
capacitate extrasenzorială de care dispun a avut însă preţul ei.
Mai trebuie să precizez că femeia din New England (care m-a de-programat timp
de câţiva ani) mi-a activat şi capacitatea înnăscută de a citi şi de a înţelege arhetipurile
mentale. Măcar pentru asta îi sunt recunoscător. Apreciez de asemenea procedura pe care
mi-o aplică Preston, de scoatere la lumină a amintirilor îngropate adânc, odată cu care mi s-
au activat şi o parte din aceste capacităţi. Mi-ar fi plăcut să pot învăţa aceste lucruri pe o
cale mai uşoară, dar se pare că personalitatea sufletului meu a acceptat cândva această cale
dificilă. Nu aveam de ales decât să acţionez aşa cum m-am auto-programat sau să mor. De
aceea, sunt recunoscător că am supravieţuit pentru a-mi spune povestea şi pentru a le fi de
folos altora prin cunoştinţele mele.

Capitolul douăzeci şi unu


Sentinţa
În tot acest timp, procesul meu se apropia de sfârşit. Cu o întârziere de doi ani,
sentinţa a fost dată la data de 27 februarie 1992. Avocatul mi-a promis că dacă voi accepta
să fac o confesiune, voi primi o sentinţă privativă de libertate de patru luni la o tabără de
detenţie din apropiere, cu condiţii foarte bune, asemănătoare unui club de ţară, din care aş
putea petrece două luni într-o casă de corecţie din New York.
Cu două săptămâni înainte de data sentinţei, am primit informaţii că una din
principalele puteri ale lumii intenţiona să trimită o rachetă nucleară într-o ţară micuţă din
Orientul Mijlociu. Având anumite canale în ţara respectivă, am avertizat guvernul acesteia
împotriva atacului iminent. Îmi place să cred că am jucat un anumit rol în salvarea
cetăţenilor acelei ţări. Din păcate, această acţiune a avut repercusiuni tragice asupra
libertăţii mele personale.
La o săptămână după ce am trimis avertismentul, avocatul mi-a spus că data
sentinţei a fost schimbată şi mi-a cerut să scriu o scrisoare de regret pe care să o citesc în
faţa judecătorului. Eram într-o stare de şoc, căci nu mă aşteptam ca sentinţa să fie
pronunţată atât de curând. Deşi i-am dat şi ultimii mei bani, acest avocat continua să ia
şapte piei de pe mine. Îmi spunea tot timpul că mă va reprezenta chiar dacă aş mărturisi că
am comis cele mai atroce crime. Pur şi simplu, nu înţelegeam ce doreşte de la mine. Se pare
că procurorul, care îi era prieten, şi agenţii guvernamentali, împreună cu nevastă-mea, îl
convinseseră să mă facă să plătesc până când nu voi mai rămâne cu nimic, după care urma
să mă părăsească. Bănuiesc că acest comportament că nu este ieşit din comun în
profesiunea avocăţească.
Tot el m-a pus să folosesc un contabil care era prieten de-al lui. Acesta mi-a
rearanjat dosarele astfel încât să nu pot fi acuzat de evaziune fiscală. A încercat astfel să
justifice toţi banii luaţi de la compania pentru care am lucrat, inclusiv sumele returnate. Din
păcate, datorită acestor aranjamente, s-a creat o asemenea încurcătură încât nu cred că voi
mai scăpa vreodată de hărţuiala fiscului. Se pare că intenţia a fost de a mă ţine într-o stare
continuă de sărăcie, la cheremul companiilor de credit şi al agenţiilor de colectare. Cei aflaţi
în această situaţie nu prea îşi pot permite să facă probleme guvernului.
În ziua în care s-a dat sentinţa, la tribunal s-au prezentat părinţii mei, sora, soţia,
Preston şi Duncan. Chiar şi antrenorul de fotbal pe care l-am ajutat cândva a fost prezent.
Întrucât judecătorul avea multe cazuri în acea zi, a durat câteva ore până s-a ajuns la dosarul
meu. Deşi procurorul îmi promisese că va cere clemenţă, a ţinut o pledoarie de încheiere în
care nu a pronunţat nici un cuvânt în favoarea mea.
În cele din urmă, am fost condamnat la 33 de luni de detenţie într-o închisoare
federală şi mi s-a cerut să mă prezint în termen de 30 de zile. Judecătorul mi-a spus că nu
crede că vinovăţia mea şi că mi-a dat sentinţa cea mai blândă pe care o permitea legea. A
adăugat că are mâinile legate şi că ar trebui să fac apel. Slavă cerului că sala era plină cu
martori, căci cuvintele sale au dispărut ulterior în mod misterios din procesul verbal!
Nu-mi venea să cred că voi putea supravieţui o perioadă atât de lungă în
închisoare. În mod evident, avocatul mă minţise. De altfel, am aflat mai târziu că mi-a
ascuns în mod intenţionat anumite informaţii pe care le cunoştea. Spre exemplu, am fost
condamnat sub incidenţa unei legi noi, aprobată în anul 1987, în care se preciza clar că
perioada de încarcerare nu poate fi mai mică de 85% din pedeapsa acordată. Înainte de anul
1987, legea preciza că perioada de încarcerare poate fi redusă la 33,3% din pedeapsă.
Avocatul m-a informat în mod greşit că voi fi liber în 11 luni. În realitate, am fost nevoit să
stau aproape 23 de luni în închisoare, plus încă şase într-o casă de corecţie.
Cu o săptămână înainte de ziua în care trebuia să mă predau, i-am sunat pe şerifii
federali pentru a afla unde voi fi dus. Am fost şocat să aflu că urma să fiu trimis la Ashland,
Kentucky! Nu am auzit în viaţa mea de acest loc. De altfel, era situat în afara regiunii
federale la care eram arondat, şi, oricum, este împotriva legii să trimiţi un deţinut la o
distanţă mai mare de 500 de mile de casă, cu excepţia cazului în care viaţa sa este pusă în
pericol sau în care reprezintă o ameninţare pentru comunitatea locală. În mod evident,
cineva dorea să mă pedepsească inclusiv emoţional, trimiţându-mă cât mai departe de
familia mea. Mi-am dat seama că îmi va fi greu să îmi mai văd copiii în timpul perioadei de
detenţie. În acel moment, aş fi preferat mai degrabă să fiu executat. Îi uram în egală măsură
atât pe guvernanţi cât şi pe avocatul meu. Deşi mi-a fost foarte dificil, între timp i-am iertat,
ştiind că prin acţiunile lor, au ales o cale care se va dovedi foarte dificilă pentru ei.
Mi-am rezervat un bilet de avion fără retur pentru o dimineaţă de vineri. Trebuia să
mă prezint la închisoare la ora 2:00 după-amiaza. În caz contrar, aş fi fost considerat un
fugar. Programul era următorul: trebuia să zbor mai întâi de la Islip, New York, până la
Pittsburgh, Pennsylvania, apoi să mă transfer într-un avion către Huntington, West Virginia,
de unde trebuia să iau un taxi către Kentucky. Nu uitaţi că acceptasem să mă predau singur.
Niciodată nu am fost însoţit de paznici sau de forţe de ordine; nici chiar când m-au
transferat la o altă închisoare, sau când am fost mutat în casa de corecţie.
Mi-am petrecut ultimele 30 de zile de închisoare închis în casă. Am stat aproape de
copii, am mâncat felurile mele preferate de mâncare şi am băut multă votcă. În zilele în care
mă simţeam deosebit de deprimat, acceptam vizitele mamei sau ale lui Duncan, care veneau
să îmi ridice moralul. De cele mai multe ori, preferam însă să fiu lăsat în pace şi să mă
scufund într-o stare de beţie. În ultimul an făcusem chiar şi şedinţe de terapie, dar psihiatrul
meu era mai interesat de poveştile mele despre răpiri din timpul stărilor de hipnoză, decât
de starea mea psihică propriu-zisă.
În cea mai mare parte a timpului, după ce băieţii plecau la şcoală şi Michele la
slujbă, mă retrăgeam la subsol şi plângeam până când nu mai eram capabil să produc vreo
lacrimă. Între timp, continuam să lucrez zilnic la telefon cu prietena mea din New England,
care mă de-programa. Mi-a adus multă alinare, dar şi-a exercitat excesiv de puternic
capacitatea de control asupra mea. Mai târziu, aveam să aflu că a avut anumite motive, nu
tocmai dezinteresate. Facturile telefonice îi erau plătite de un fost preşedinte al companiei
Sunoco Oil, care locuia în Toronto. Aşa cum am povestit într-un capitol anterior, acest om
era bolnav de cancer, într-o fază terminală. Una din condiţiile de-programării mele era să
lucrez cu el pentru vindecare. Era un om bun şi generos, de care am să-mi amintesc
întotdeauna cu mare plăcere.
În dimineaţa în care trebuia să plec la închisoare, am suferit o cădere nervoasă. Pur
şi simplu nu mă puteam da jos din pat! Refuzam să mă dau jos din el, căci ştiam că nu mă
voi mai întoarce vreodată înapoi. Eram sigur că voi muri, dacă nu în închisoare, cel puţin în
avionul care trebuia să mă ducă acolo. Văzând că refuz să plec, nevastă-mea a sunat-o
imediat pe de-programatoare şi mi-a dat-o la telefon. Aceasta mi-a spus că puteam face
lucruri deosebite în închisoare, căci acolo se aflau oameni care aveau o nevoie disperată de
ajutorul meu. A adăugat că aceasta era o misiune din partea extratereştrilor cu care lucra, pe
care trebuia să o duc la bun sfârşit.
Există o diferenţă între alien şi extraterestru5 (ET). Un alien este o fiinţă ce trăieşte
într-o altă lume fizică. Un ET este o fiinţă care trăieşte într-o stare superioară de existenţă,
la limita dintre lumea fizică şi cea angelică. Extratereştrii (ET) sunt fiinţe foarte avansate,
care îşi pot asuma forme fizice, dacă acest lucru se dovedeşte necesar. De pildă, Consiliul
Ohalu este alcătuit din ET. Grupul cu care lucra de-programatoarea mea se numea EI,
deoarece nu şi-au dat un nume şi au preferat această denumire generică (Extraterrestrial
Inteligences).
Femeia mi-a mai spus că dacă voi privi pe fereastra avionului, EI îmi vor da un
semn. Asigurându-mă din nou că totul va fi bine, mi-a mai spus că avionul nu se va prăbuşi,
căci acest lucru nu ar fi corect faţă de ceilalţi pasageri din el. Mi-a cerut apoi să vizualizez
nişte mâini violet susţinând avionul în aer.
Ajuns pe aeroport, am trăit cele mai traumatice momente din întreaga mea viaţă.
Nu îmi venea să le dau drumul copiilor. I-am îmbrăţişat atât de strâns încât aproape că i-am
sufocat. Privindu-le feţele inocente, lacrimile au început să îmi curgă necontrolat pe obraji.
Îmi simţeam inima ca de plumb. Tristeţea pe care o simţeam era insuportabilă. Pur şi
simplu, nu-mi venea să urc treptele care duceau la uşa avionului. Cred că am provocat o
adevărată scenă, căci nevastă-mea a început să ţipe la mine să plec odată. M-am întors încă
o dată să le văd feţele dragi.
În timp ce avionul a început să ruleze pe pistă, o parte din sufletul meu m-a părăsit
şi nu s-a mai întors niciodată în acest trup. În acele momente, mi-am imaginat dramatismul
victimelor din lagărele de concentrare atunci când trebuiau să îşi ia rămas bun pentru
totdeauna de la cei dragi. Am urcat foarte rapid deasupra norilor şi lumina puternică a
soarelui m-a trezit din nou la realitate. Nu-mi venea să cred că mă predam voluntar şi
acceptam să intru la închisoare pentru ceea ce mi se ceruse să fac pentru guvernul meu.
Am încercat să uit de toate citind o carte, dar am descoperit că nu mă pot
concentra. În timp ce priveam pe fereastră, m-am întrebat când îmi voi revedea copiii. Voi
rata atât de multe evenimente din viaţa lor. Mi se părea atât de nedrept! Eu nu am răpit pe

5
N. Tr. Atât alien cât şi extraterrestrial se traduc în limba română prin „extraterestru”. Nu există în limba
noastră un cuvânt corespondent pentru fiecare dintre ele. De aceea, pentru a păstra distincţia făcută în acest
paragraf, am păstrat cuvântul alien în original. În restul textului, cuvântul alien este peste tot tradus prin
extraterestru.
nimeni din mijlocul familiei sale! Atunci, de ce eram pedepsit în acest fel? Apoi mi-am
amintit de băieţii din Montauk. Câţi dintre părinţii lor nu i-au mai revăzut niciodată? Poate
că era un act de justiţie divină, deşi nu m-am considerat niciodată vinovat de ceea ce s-a
întâmplat atunci. La urma urmei, eu însumi am fost o victimă. Privind plafonul de nori, am
văzut reflexele luminii solare. Apoi mi-a sărit în ochi mesajul. Norii alcătuiau două litere
majuscule: „EI”!
Când am aterizat la Pittsburgh, m-am gândit în mod serios să iau o altă cursă şi să
fug din ţară. Am avut nevoie de întreaga mea voinţă pentru a mă urca în avionul de
Huntington. Vederea iniţialelor pe cer mi-a redat într-o oarecare măsură starea de calm
interior, dar eram încă într-o stare emoţională extrem de intensă. Zborul a fost scurt, după
care am aterizat în West Virginia. Parcă m-aş fi întors în timp. Mă simţeam de parcă aş fi
aterizat într-un film despre Beverly Hillbillies. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred că
asemenea oameni existau în realitate, şi nu doar ca eroi de film. Şocul cultural a fost imens.
Taximetristul m-a dus în Kentucky, dar mai întâi a vrut să mă lase la un
penitenciar de stat din apropiere. Văzând clădirea sumbră, aproape că am făcut un atac de
cord. Dându-şi seama de greşeală, şoferul a râs. Când am ajuns la intrarea în tabăra federală
de detenţie, mi s-a părut că seamănă cu un campus universitar. Am apăsat apoi pe sonerie.

Capitolul douăzeci şi doi


Închisoarea
Un paznic morocănos, între două vârste, mi-a dat drumul să intru. Era prietenos şi
m-a condus într-o cameră în care o femeie mi-a făcut inventarul obiectelor personale. Mi-
am amintit din nou de victimele Holocaustului. De data aceasta, mi-am imaginat prizonierii
care soseau la Dachau şi la Auschwitz, unde erau puşi să se dezbrace şi li se luau obiectele
personale. Deşi scenariul nu era absolut identic, premisele erau asemănătoare.
Un alt paznic m-a dus într-o cameră din spate, m-a pus să mă dezbrac şi mi-a
examinat orificiile corpului, după care mi-a dat o uniformă verde, de tip militar. Am fost
dus apoi într-o altă cameră, pentru evaluare psihologică. Se pare că cineva de la procuratură
a scris pe dosarul meu că eram predispus către sinucidere. Când psihologul a intrat în
cameră, am cedat nervos, fără să mă mai pot controla. Nu puteam vorbi şi răspunde la
întrebări. Nu mă gândeam decât la felul în care arătau feţele copiii mei atunci când am urcat
în avion. Nu credeam că am să-i mai văd vreodată. Singura mea alinare era promisiunea
neveste-mi că avea să-i aducă în vacanţa de Paşti, ca să mă viziteze. Nu mai erau până
atunci decât trei săptămâni.
După ce am suspinat timp de câteva ore, am fost dus în tabăra de detenţie şi
prezentat unui alt deţinut, care trebuia să-mi arate locul. Amabil şi înţelegător, acesta mi-a
spus că avea o soţie şi o fiică de care îi era teribil de dor. Am intrat în dormitor şi i-am
cunoscut pe colegii mei de detenţie. S-au adunat în jurul meu ca muştele în jurul unui
borcan cu miere. Aveau un accent puternic sudist, pe care nu reuşeam să-l înţeleg decât cu
mare greutate. Ei au fost cei care mi-au explicat diferenţa dintre vechea lege şi cea actuală,
sub incidenţa căreia am fost condamnat. Auzind că va trebui să-mi ispăşesc 85% din
pedeapsă, nu 33%, aşa cum îmi spusese ticălosul pe care l-am angajat drept avocat, m-am
simţit încă şi mai devastat, dacă puteţi crede acest lucru.
Nici unul din aceşti băieţi de la ţară nu văzuse până atunci vreun new-yorkez.
Întrucât legea interzicea să fiu deportat atât de departe de casă, erau convinşi că eram un
mafiot. Marea majoritate erau închişi pentru trafic de droguri sau pentru alte motive, şi
aveau pedepse pe termen lung. Ca să fii încarcerat într-o închisoare federală, trebuia să mai
ai cel puţin zece ani de detenţie. Unul dintre prizonieri era un fost miner într-o mină de
cărbuni. A primit şase ani de închisoare pentru că tocmai îşi vizita fiul când Brigada
Antidrog a făcut un raid în casa acestuia. Erau şi câţiva oameni în vârstă care fuseseră
închişi pentru evaziune fiscală. Nici unul din colegii mei nu era violent. Nici unul nu ar fi
trebuit despărţit de familia sa. Faptele de care se făceau vinovaţi nu ar fi justificat pedepse
mai mari decât munca pentru comunitate. Majoritatea căsniciilor lor aveau să se destrame
din cauza acestei despărţiri. Mulţi nu-şi vor mai găsi niciodată slujbe decente. Pur şi simplu,
nu-mi venea să cred ce inimi bune aveau şi cât de amabili erau aceşti oameni. De ce
cheltuia guvernul nostru sume atât de mari de bani din taxele contribuabililor pentru a-i ţine
închişi?
Nu-mi propun să descriu în acest capitol tot ce am trăit în tabăra de detenţie.
Singurul lucru pe care vreau să-l subliniez este că am învăţat foarte multe lucruri despre
aşa-zisul nostru sistem juridic. Am văzut oameni murind din cauza lipsei de îngrijiri
medicale sau de medicamente. Am văzut cu ochii mei risipa care se face pentru a le
construi ofiţerilor şi paznicilor birouri luxoase şi cluburi de recreaţie care semănau cu
staţiunile de odihnă. Am mâncat din conserve de alimente pe care scria: „A nu fi consumate
de oameni”. Aceasta nu era justiţie; era o farsă. Marea majoritate a celor închişi erau
vinovaţi de crime minore şi nu ar fi trebuit să stea în închisoare! După părerea mea,
procurorii lor erau mai vinovaţi decât ei.
Fiind unul din puţinii prizonieri care aveau toţi dinţii în gură, dentistul închisorii
m-a programat de mai multe ori. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi dinţi sănătoşi într-o
singură gură. Asistenta sa fusese vecină cu Billy Ray Cyrus, vestitul cântăreţ de muzică
country, aşa că am fost nevoit să ascut ore întregi poveştile ei despre acesta, cu gura plină
de pansament dentar.
Dată fiind educaţia mea, am fost promovat rapid ca profesor principal în
Programul pentru obţinerea Gradului General de Echivalare a Studiilor (GGES), fiind
nevoit să îi scriu supervizorului meu rapoarte săptămânale. Am devenit astfel veriga de
legătură între închisoare şi cursurile prin corespondenţă pe care le ţineau colegiile locale.
Psihologul închisorii mă ruga adeseori să îi consiliez pe prizonierii noi care aveau probleme
de adaptare. Era convins că dacă eu am reuşit să mă adaptez acolo, oricine altcineva putea
face acelaşi lucru. M-am înscris de asemenea într-un grup spiritual, condus de un preot care
fusese înainte pilot de elicopter şi lucrase pentru John F. Kennedy. Acesta vizita închisoarea
o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Am scris chiar un articol,
care a fost publicat de el în revista Gideon. Îi sunt recunoscător acestui om pentru sprijinul
său şi pentru inspiraţia pe care mi-a transmis-o.
Dar cea mai mare realizare a mea a fost propunerea de a ţine un curs în interiorul
închisorii, pe care directorul departamentului educativ mi-a aprobat-o. Le-am predat astfel
colegilor mei tehnici de reducere a stresului şi metode terapeutice cu ajutorul culorilor.
Eram nevoit să predau înaintea fiecărei lecţii o copie a cursului pe care urma să-l predau
supraveghetorului meu, dar mă împrietenisem cu acesta. Aceste lecţii au avut un succes
uriaş. Practic, întreaga tabără de detenţie a învăţat să descifreze limbajul culorilor,
arhetipurile şi tiparele mentale. Am făcut de asemenea analize extensive ale viselor. În scurt
timp, deţinuţii au început să stea la coadă în faţa celulei mele, pentru a obţine analize
private ale viselor lor. Colegul meu de celulă a trebuit să facă rezervări, ba chiar să-i trimită
pe mulţi dintre ei înapoi la celulele lor, ca să pot dormi şi eu câteva ore. La curs, i-am
învăţat pe deţinuţi să se vindece singuri de toate tipurile de boli, inclusiv de hipertensiune,
obezitate, diabet, artrită, sau de banala răceală.
Pe de altă parte, petreceam în fiecare zi ore întregi la telefon cu de-programatoarea
mea. Aceasta m-a ajutat enorm, îndeosebi în zilele în care eram foarte stresat. Mi-a cerut să
îmi folosesc capacităţile mentale pentru a vindeca diferiţi pacienţi de cancer, SIDA şi de
alte boli grave. Am lucrat inclusiv pentru faimosul medium israelian Uri Geller (la cererea
lui). Îmi făceam fişe detaliate în legătură cu fiecare pacient, pentru a-mi da seama care
tratament este cel mai benefic între toate. Cea mai mare parte a muncii de cercetare pe care
am făcut-o s-a desfăşurat în tabăra de detenţie.
Nopţile, şi uneori chiar în timpul zilei, primeam mesaje de la un consiliu numit
„Cei Nouă”. Acesta reprezintă nouă aspecte diferite ale Minţii lui Dumnezeu, extrem de
aplicate, proiectate în realitatea fizică cu scopul de a ajuta umanitatea. În toată perioada cât
am fost închis am primit aproape zilnic mesaje de la ei. Astăzi, deşi sunt liber, nu mai am
aproape nici un contact cu ei.
Am primit de asemenea mesaje înscrise pe formaţiunile noroase. Ori de câte ori
priveam cerul, vedeam simboluri sau arhetipuri venite din hiperspaţiu, de o claritate
perfectă. De îndată ce le citeam, dispăreau! Pentru a-mi dovedi că nu sunt nebun, i-am rugat
şi pe ceilalţi să-mi spună ce văd. Au rămas trăsniţi când au văzut aceleaşi mesaje. Dar cel
mai tare îi uimea faptul că puteam şterge mesajele prin simpla lor lectură!
Preston a încercat să îmi trimită anumite mesaje prin poştă, dar nu primeam decât
plicurile goale. Toate scrisorile erau citite înainte de alţii şi toate telefoanele erau
monitorizate şi înregistrate. Uneori, rosteam la telefon ameninţări la adresa guvernului, dar
nimeni nu m-a băgat în seamă. Într-o zi, am provocat chiar un cutremur de mică intensitate
în Kentucky, căci nu mi-am mai putut controla mânia.
Cel mai tare mă înfuria felul în care administraţia se juca cu minţile deţinuţilor. Le
promiteau tot felul de lucruri, fără să-şi respecte apoi promisiunile, trimiteau oameni în
izolare fără motive serioase şi făceau raiduri neaşteptate în celule pentru a găsi materiale de
contrabandă. Şi aşa ne eram greu pentru că eram închişi. Ce rost avea să ne mai şi tortureze
psihic prin asemenea metode?
Un alt lucru care mă înfuria era convingerea că soţia mea avea o afacere amoroasă
cu şeful ei. De îndată ce am plecat de acasă, a început să-l invite frecvent la masă. De
asemenea, făcea deseori excursii cu acesta pe iahtul lui. Michele mi-a spus apoi că şeful ei
intenţiona să ne cumpere casa. A început să bântuie prin baruri şi cluburi de noapte, şi mi-a
dat de înţeles că nu mai sunt binevenit acasă. Nu mă mir că a colaborat cu procurorul pentru
a scăpa de mine. Cel mai rău a fost faptul că a refuzat să îmi facă vizita promisă, împreună
cu copiii, în timpul vacanţei de Paşti a acestora. Am fost devastat. Până la urmă, mi-a făcut
totuşi trei vizite la Kentucky, cât timp am fost închis, şi mi-a trimis chiar nişte bani pentru
telefoane şi pentru diferite cumpărături. Oricum, bunica mea avea o vorbă, şi s-a dovedit că
avea mare dreptate: „La ce foloseşte o vacă ce dă o găleată de lapte, dacă apoi îi dă cu
piciorul şi o răstoarnă?”
Ca să fiu sincer, nu o condamn deloc pentru că nu a mai dorit să-şi petreacă restul
vieţii împreună cu mine. Pur şi simplu nu ne înţelegeam, iar capacităţile cu care eram
înzestrat şi convingerile mele mi-au atras numeroase necazuri. Deşi, personal, aş fi fost
dispus să continuăm relaţia, de dragul copiilor, aceasta nu mergea. Ceea ce nu înseamnă că
nu m-a ajutat din când în când. Spre exemplu, a reuşit să-mi obţină un transfer într-o altă
închisoare, situată în Pennsylvania, pe un vârf de munte. Guvernul ar fi dorit să mă trimită
în zona Marilor Lacuri, căci ştiam deja prea multe lucruri.
Cât timp am stat la închisoare, am învăţat foarte multe lucruri despre Noua Ordine
Mondială. De pildă, am învăţat că taberele de detenţie reprezentau un model pentru felul în
care va arăta această lume a viitorului: oamenii vor trăi în tabere de muncă silnică, pentru
care nu vor primi decât hrană şi adăpost. Am aflat de asemenea faptul că marile bănci
japoneze erau doar o acoperire pentru deturnarea banilor americani şi germani, ba chiar şi
faptul că existau deja oameni clonaţi, unii dintre ei chiar integraţi în societate pentru a fi
testaţi.
Un prieten mi-a demonstrat că Serviciul Poştal american nu era altceva decât o
acoperire pentru o bancă britanică şi că trimiterea unei scrisori nu costă în realitate mai mult
de doi cenţi, dacă scrii adevăratul cod legal pe ea. Am aflat, între altele, că trupe străine
erau deja antrenate în secret în SUA în aşteptarea acelui moment în care toate naţiunile se
vor supune Consiliului Naţiunilor Unite, pe care îl vor recunoaşte ca unic guvern al
pământului. Mi s-a spus că SIDA a fost creată într-un laborator american şi că a fost testată
în anul 1967 pe un pacient care nu bănuia nimic, dintr-un spital din St. Louis, Missouri.
Pe scurt, am aflat atât de multe lucruri încât, după ce am fost transferat, am fost
închis în biroul supraveghetorului şi interogat timp de două zile şi două nopţi. Mi s-au pus
extrem de multe întrebări. Pe cine sprijin? Dacă Statele Unite ar fi invadate, cu cine aş ţine?
Mi-aş folosi vreodată capacităţile împotriva Statelor Unite? Intenţionez să dezvălui
vreodată ce am aflat opiniei publice? Susţin invazia extratereştrilor pe această planetă?
M-au ameninţat că dacă voi vorbi vreodată public despre această interogare sau
despre convingerile mele, guvernul mă va declara nebun şi mă va închide pe viaţă. Evident,
am dat răspunsuri diplomatice la toate aceste întrebări! Cert este că ele mi-au cimentat
convingerile pe care le aveam despre guvernul care ne conduce. Am mai aflat din folclorul
închisorilor că în munţi există deja rebeli înzestraţi cu vaste arsenale de armament. Nu
aşteaptă decât un semn pentru a se revolta. Acest semn se simte deja pretutindeni.

Capitolul douăzeci şi trei


Eliberarea
Călătoria în Pennsylvania mi-a reamintit pentru o clipă de libertate. Am luat mai
multe autobuze care m-au transportat din Kentucky în Ohio, apoi în West Virginia şi
Pennsylvania. Vă reamintesc că nu am fost însoţit nici o clipă de paznici sau forţe de ordine
şi că aş fi putut scăpa oricând aş fi dorit. Nu am făcut-o, căci nu doream să devin un fugitiv
pentru tot restul vieţii şi să nu-mi mai pot vedea astfel familia. În timpul călătoriilor cu
autobuzul, stăteam lângă diferiţi cetăţeni americani şi mă amuzam la gândul reacţiei pe care
ar fi avut-o dacă ar fi ştiut că eram transferat dintr-o închisoare în alta. Păream la fel de
liber ca şi ei, dar eram un prizonier al guvernului Statelor Unite.
Când am ajuns în sfârşit la Minersville, am căutat o cabină de telefon pentru a
chema un taxi. Nu am văzut nici o cabină, aşa că i-am întrebat pe cei de la banca locală
dacă aveau telefoane publice. Doamnele din spatele ghişeului s-au dovedit extrem de
amabile şi m-au lăsat să folosesc telefonul lor. M-au întrebat dacă eram nou venit în oraşul
lor şi le-am răspuns afirmativ. Au vrut să ştie dacă am o slujbă; le-am răspuns din nou
afirmativ. Când m-au întrebat unde merg, le-am răspuns senin: „La închisoarea federală din
munţi”. Feţele li s-au golit instantaneu de sânge. La urma urmei, erau singure în bancă,
alături de un deţinut. Le-am putut citi cu uşurinţă teama de jaf sau de viol, în timp ce se
îndepărtau nervos, dar politicos, de mine. De aceea, am adăugat rapid că eram profesor şi le
predam cursuri deţinuţilor, dar nu le-am mai putut recâştiga încrederea. Mi-am luat bagajul
şi am aşteptat în stradă timp de trei ore venirea singurului taxi din oraş.
Această tabără de detenţie era foarte diferită de cea din Kentucky. Părea mai
degrabă o bază secretă a guvernului. Tabăra din Kentucky era situată în centrul oraşului.
Copiii se duceau la şcoala de peste drum. Aici, clădirile erau sumbre şi înconjurate de
pretutindeni de pereţii stâncoşi ai munţilor. Încă de la primul contact mi-am dat seama că
paznicii de aici erau mai apatici decât colegii lor din Kentucky, şi chiar mai stupizi, dacă
acest lucru poate fi imaginat. Poate că era vina cărbunelui din mină, care le amorţise
complet simţurile.
Dormitoarele erau mai compacte aici, clădirea semănând cu un bloc de
apartamente. Majoritatea deţinuţilor proveneau din nord şi erau neprietenoşi, aroganţi şi
bogaţi. Mulţi dintre ei erau avocaţi, lucru care m-a încântat. Mi se părea că acesta este locul
pe care îl merită orice avocat. Păcat că erau în viaţă!
Locul era situat la doar cinci ore de mers cu maşina de casa mea. De aceea,
Michele a început să mă viziteze mai des. Nu făceam însă decât să ne certăm; mi-am dat
seama o dată în plus că nu puteam face casă comună împreună. Mi-am amintit însă din nou
de copii, aşa că m-am decis să perseverez.
La fel ca dincolo, am fost rapid numit şef al departamentului educativ. Le-am
predat deţinuţilor cursuri de GGES şi de EDL (engleză ca a doua limbă). Majoritatea
cursanţilor erau imigranţi ilegali din America Latină. Aveam şi câţiva cursanţi arabi,
chinezi şi europeni. Din când în când, treceam de la lecţiile de engleză la adevărurile care se
ascund în spatele guvernului american. Unii dintre cursanţii mei erau foşti terorişti, aşa că
au rămas şocaţi de ce le-am spus.
Când gărzile se apropiau, reveneam imediat la lecţia obişnuită. În mod normal, nu
ar fi trebuit să predau cursuri fără un paznic sau un supraveghetor de faţă. Aceştia au
căpătat însă atâta încredere în mine încât m-au lăsat să îmi ţin cursurile aşa cum doream. De
fapt, supraveghetorul-şef al închisorii mă ruga adesea să le predau inclusiv celorlalţi
supraveghetori! Evident, o parte din deţinuţi a interpretat acest lucru ca pe un semn că eram
un spion în slujba administraţiei. Nu mi-a păsat. Aveam un post bun, şi chiar am scris o
carte despre metoda de predare a GGES şi EDL, pe care guvernul şi-a arogat-o rapid,
pretinzând că a fost scrisă de experţii săi. Aveam printre colegi foşti preşedinţi şi
vicepreşedinţi ai unor mari corporaţii. Am aflat foarte multe lucruri de la ei, motiv pentru
care le sunt recunoscător.
În închisoarea din Pennsylvania am cunoscut un om care avea să devină cel mai
bun prieten al meu: Peter Filatov. La început nu l-am simpatizat deloc. Părea distant şi
arogant, dar el a continuat să insiste. Într-o zi, când m-am întors în dormitor, am aflat că
patul şi lucrurile mele fuseseră mutate în celula lui Peter. M-am simţit iritat, dar am stat
toată noaptea de vorbă şi am descoperit că aveam multe lucruri în comun. El era de origine
ucraineană, iar eu de origine rusă. Ne plăcea la amândoi să facem exerciţii fizice. Ne-am
simţit amândoi trădaţi de cei în care avuseserăm încredere. I-am relatat povestea mea,
convins că mă va crede nebun, dar a dat semne că mă înţelege şi mi-a cerut să afle mai
multe. De aceea, l-am învăţat despre tiparele mentale, terapiile prin culori şi analiza viselor.
În timp, i-am povestit de capacităţile mele extrasenzoriale şi a insistat să scriu o carte,
pentru a împărtăşi şi altor oameni această cunoaştere. La început am refuzat, dar Peter ştia
să fie foarte convingător.
Rezultatul acestei colaborări a fost o carte intitulată Vei culege ceea ce ai semănat,
însoţită de un manual practic, Vindecarea minţii. De atunci, Peter a devenit cel mai bun
prieten al meu. El a fost primul om care a suspectat că femeia care mă de-programa nu era
complet dezinteresată, având anumite interese personale. Mie mi se părea un suflet cu
adevărat bun, dar Peter şi-a dat seama în ce măsură îmi controla viaţa şi fiecare mişcare pe
care o făceam.
Într-o zi, am primit de la Peter Moon o scrisoare în care acesta îmi cerea
permisiunea să îmi publice povestea vieţii în cărţile sale din seria Montauk. Când i-am spus
de-programatoarei acest lucru, a avut o explozie de mânie şi mi-a dictat imediat o scrisoare
pe care m-a pus să i-o trimit domnului Moon. De aceea, vă imaginaţi surpriza pe care am
trăit-o când un coleg deţinut, Craig, a venit în celula mea şi m-a rugat să-i dau un autograf.
Avea în mână o carte pe care i-o trimisese mama sa din Florida. Era prima carte din seria
Montauk şi avea numele meu trecut la referinţe! În scurt timp, am devenit o celebritate în
rândul deţinuţilor. Toţi erau convinşi că eram spion. Nu-şi puteau imagina în nici un fel
experimentele la care fusesem supus, legate de călătoriile în timp şi de manipularea
genetică. Craig mi-a spus că maică-sa era practicantă a radionicii şi că dorea să stea de
vorbă cu mine, dar am preferat să nu mă implic. Voi reveni mai târziu la această conexiune.
Gardiana care tria scrisorile venite prin poştă era o femeie frumoasă, căreia îi voi
spune Jane. Era un fost puşcaş marin şi avea un corp care ar fi putut ucide mai rapid decât o
grenadă. Ne-am împrietenit, aşa că a început să-mi dea poşta în particular. Se furişa adesea
în sala de gimnastică atunci când făceam exerciţii şi făcea comentarii la adresa corpului
meu. Era cea mai drăgălaşă creatură pe care am văzut-o vreodată. Îmi plăcea să-mi petrec
timpul alături de ea, dar am fi putut avea amândoi necazuri serioase dacă s-ar fi aflat. De
dragul meu, Jane a permis anumitor articole de contrabandă să intre în tabără şi mi-a permis
să expediez anumite lucruri prin poştă fără permisiunea superiorilor mei. În final, mi-a
mărturisit că singurele scrisori pe care trebuia să le citească erau ale mele. A adăugat că mă
găsea fascinant, iar scrisorile primite de la diferiţi oameni i se păreau absolut exotice.
La un moment dat, am lucrat cu un actor pe nume Dack Rambo, binecunoscut din
serialul de televiziune Dallas. Dack contractase SIDA, şi un prieten californian al de-
programatoarei mele m-a rugat să lucrez cu el. În scurt timp, Dack mi-a devenit nu doar
client, ci şi prieten. Era ţinut sub papuc de maică-sa şi de sora lui, care îi făceau din viaţă un
calvar. Din păcate, deşi boala i-a intrat o vreme în remisiune, a murit, lucru care m-a
întristat teribil. Când medicii săi din Los Angeles au insistat să facă radiaţii şi chimioterapie
contra sindromului Karposi, l-am avertizat să nu accepte acest lucru. Din nefericire, nu m-a
ascultat. Aceste tratamente i-au slăbit într-o asemenea măsură inima încât, la un moment
dat, aceasta s-a oprit. Continui să am contacte cu Dack în hiperspaţiu, şi din când în când
îmi dă diferite sfaturi. I-am promis că îi voi împlini visul de a deschide cândva un centru de
vindecare pentru pacienţii care suferă de boli terminale. Sper să îmi pot onora în viitor
această promisiune.
Şeful soţiei mele era prieten cu un congresman din Long Island. Michele a vorbit
cu acesta şi l-a rugat să aranjeze transferul meu într-o bază militară din Philadelphia.
Folosind instrucţiunile ei, i-am scris congresmanului o scrisoare în care i-am spus ce doresc
de la el, menţionând că avem o alimentaţie neadecvată, un serviciu de asistenţă medicală
complet ineficient, şi că guvernul cheltuieşte banii aiurea pentru tot felul de proiecte
minore, în detrimentul deţinuţilor. Imaginaţi-vă surpriza mea când congresmanul i-a
transmis scrisoarea supraveghetorului meu! De atunci, am început să fiu monitorizat foarte
atent, ca să nu mai vorbesc de mustrările pe care le-am primit din partea administratorului
închisorii. Acesta mi-a spus că l-am făcut de râs în faţa Congresului. De teama
consecinţelor, am informat-o rapid pe Michele de situaţia creată. Congresmanul l-a sunat
imediat pe supraveghetor, care l-a asigurat că mă aflu într-o deplină siguranţă. În decurs de
câteva săptămâni, am fost transferat la baza militară din Philadelphia. Aceasta era situată
chiar în vecinătatea portului în care fusese ancorat cândva USS Eldridge! Într-un fel, cercul
s-a închis.
Perioada pe care am petrecut-o în Philadelphia a fost scurtă, de numai patru luni şi
jumătate. În acest interval, am aflat că guvernul deţine stocuri uriaşe de materiale ascunse
prin toată ţara, pentru a fi folosite în caz de urgenţă naţională sau globală. Mi s-a spus de
asemenea că sub şantierul naval şi sub baza militară se afla un imens complex de tuneluri şi
drumuri, cu o lungime de mai mulţi kilometri.
M-am întrebat dacă nu cumva acestea făceau legătura cu tunelurile subterane
folosite pentru trenuri de mare viteză, precum cele pe care le văzusem şi le folosisem la
Montauk. Aceste vehicule sunt atât de rapide încât sfidează pur şi simplu timpul şi spaţiul.
Ele intră într-un hiperspaţiu subteran, care le permite să călătorească între California de Sud
şi Maine în mai puţin de o oră! Aceste tuneluri şi tuburi acoperă practic întreaga planetă.
Au fost descoperite la începutul acestui secol, dar nimeni nu ştie cine le-a construit.
Extratereştrii le folosesc pentru a călători între bazele lor subterane. Reprezintă puncte
secrete de intrare în Statele Unite, şi guvernul deţine o hartă cu toate aceste locaţii. Una din
aceste rute are ca punct de destinaţie Montauk Point.
Am continuat să îmi petrec săptămânal câteva ore la telefon, vorbind cu de-
programatoarea mea. De pildă, am lucrat împreună cu Richard Hoagland şi cu NASA
asupra unei imagini misterioase emise de cometa numită „Şirag de Perle”, care se apropia
de Jupiter. Mi s-a spus că imaginea semănă cu cea a Cavalerului de Spade din cărţile de joc.
Imaginaţi-vă surpriza mea când am auzit acest lucru, căci aceasta era imaginea pe care a
văzut-o bunica mea când era doar o fetiţă în munţii Austriei! Aşa cum am povestit în primul
capitol, când bunica le-a spus verilor ei să privească pe cer, aceştia au căzut ca seceraţi şi au
murit. Hoagland era extrem de interesat de această poveste, inclusiv de capacitatea mea de a
înţelege vechile hieroglife şi caractere ebraice. Se pare că aceste semne erau de asemenea
transmise către pământ de pe respectiva cometă, dar nimeni nu înţelegea care este mesajul
lor. Peste toate, literele erau intercalate cu anumite simboluri venite din hiperspaţiu.
Combinaţiile de numere şi de arhetipuri erau considerate indescifrabile de NASA şi de alte
agenţii care le studiau.
Îmi sunam în fiecare zi de-programatoarea şi îi comunicam semnificaţia ultimului
set de transmisiuni. În cea mai mare parte, era vorba de instrucţiuni pentru upgradarea
ADN-ului uman şi a tiparelor mentale actuale. Pe lângă acestea, mai erau şi o serie de
avertismente legate de extratereştri şi de anumite catastrofe care se vor petrece pe pământ.
Am înţeles că aceste mesaje proveneau de la o civilizaţie ET avansată, similară Consiliului
Ohalu cu care comunicam eu. Potrivit mesajelor, cometa „Şirag de Perle” era un eveniment
creat de anumite fiinţe cu scopul de a transforma planeta Jupiter într-un soare, care ar fi
trebuit apoi să topească gheaţa de pe lunile lui Jupiter şi ale lui Saturn. În acest fel, s-ar fi
creat mai multe planete mici, asemănătoare pământului, care ar fi putut fi colonizate. Mi s-a
dat chiar o listă cu populaţia care ar putea locui pe fiecare asemenea lună, odată dezgheţată.
Perioada de încarcerare s-a scurs astfel în totalitate, nemairămânându-mi de ispăşit
decât cele şase luni pe care trebuia să le petrec „într-o frumoasă casă de corecţie din
Bedford-Stuyvesant, cartierul Brooklyn, New York”. Ca de obicei, am fost trimis la noul
loc de detenţie fără să fiu însoţit. Mergând pe străzile New York-ului, am avut mare grijă să
nu mă las atras în vreo confruntare între găştile de cartier. Casa de corecţie era situată chiar
lângă o clădire din care se auzeau continuu focuri de armă. Ni s-a spus să nu ne apropiem
de ferestre în timpul nopţii.
Regimul de detenţie era într-adevăr mult mai uşor aici. Ziua mă puteam chiar
plimba pe afară, dar noaptea eram obligat să dorm în clădirea casei de corecţie. În timpul
unui control de rutină dintr-o noapte, un gardian m-a băgat într-o toaletă, sub pretextul unei
probe de urină necesară pentru a depista eventualele droguri pe care le-aş fi consumat.
După ce a închis uşa cu cheia, mi-a arătat nişte fotografii ale Zonei 51, luate dintr-un satelit
sovietic, şi mi-a cerut să identific clădirile şi căile de acces. A continuat să vină şi după
aceea în camera mea, de câteva ori pe săptămână, pentru a discuta despre OZN-uri şi despre
planurile guvernului. Odată, a intrat într-o stare necontrolată de emoţie, şi chiar a plâns. Mi-
a spus că subiectul îl sperie şi că era fericit că poate discuta cu cineva despre el. După ce am
părăsit instituţia şi m-am întors acasă, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate aduce la mine
acasă un grup de oameni ca să discutăm despre OZN-uri, dar nu a venit niciodată.
La scurt timp după aceea, de-programatoarea mi l-a prezentat pe autorul cărţii
Omul care ştia prea multe. Acesta a rămas un week-end întreg acasă la mine şi mi-a luat un
interviu pentru un spectacol special care urma să fie difuzat pe HBO. Mi-a cerut chiar
notiţele personale, pe care mi le-a ţinut timp de câteva luni. Până la urmă, spectacolul nu s-a
mai ţinut, iar relaţia mea cu de-programatoarea s-a deteriorat. Începuse să îşi asume
informaţiile pe care i le transmiteam, spunându-le altor persoane că le introdusese personal
în mintea mea, pe vremea când mi-a făcut o vizită la închisoare. În curând, mi-am dat
seama cât de mult mă manipulase. Se pare că a încercat chiar să se bage în căsnicia mea. De
aceea, am început să o sun mult mai rar. La rândul ei, nu m-a mai sunat decât atunci când
dorea să obţină anumite informaţii referitoare la mesajele pe care le primeam sau pentru a-i
critica pe Preston şi pe Duncan. Dincolo de aceste amănunte, mă bucuram că sunt din nou
acasă, alături de copiii mei, şi am încercat să fac tot ce puteam pentru a-mi pune căsnicia pe
roate. Nu am reuşit.

Capitolul douăzeci şi patru


Viaţa merge mai departe
Când m-am întors acasă, am constatat că nu prea erau multe slujbe disponibile în
Long Island. În cele din urmă, am acceptat o slujbă prost plătită de instructor într-o
instituţie de tratament a persoanelor retardate mental şi a adulţilor cu handicapuri psihice.
Aveam imediat acces la informaţiile din ADN-ul şi din tiparele lor mentale, şi îmi dădeam
seama că marea majoritate au fost diagnosticaţi şi trataţi greşit încă din copilărie. Acest
lucru mi-a creat o stare îngrozitoare de stres, căci nu mi se permitea să fac comentarii cu
privire la pacienţi sau la tratamentul care li se acorda. Mi-ar fi plăcut să îi pot trata cu
ajutorul culorilor, sau să le modific tiparele mentale, îmbunătăţindu-le astfel starea de
sănătate.
Lucrul în această instituţie era mai rău decât detenţia într-o închisoare. Oamenii
trebuiau să raporteze tot ce vedeau. Supraveghetorii nu erau cu mult mai vârstnici decât
copiii mei şi nu aveau nici un fel de experienţă în lumea reală. Scriau de multe ori rapoarte
defavorabile despre angajaţii lor, nu pentru că aceştia le-ar fi dat motive, ci pur şi simplu
din răutate. Trebuia să fii extrem de atent cum te comportai şi ce spuneai în faţa unui
pacient, căci orice putea fi interpretat greşit şi considerat un abuz. Această experienţă mi-a
amintit de zilele petrecute la Montauk, când copiii de vârste mici erau învăţaţi cum să
lucreze cu mediumul principal, Duncan. Nici acolo nu exista nimeni care să îi supravegheze
pe torţionari, împiedicându-i să comită toate acele atrocităţi. Poate că o putere superioară
m-a plasat în acest loc, cu scopul de a învăţa o lecţie despre umilinţă şi iertare.
Pacienţii instituţiei în care lucram erau oameni neajutoraţi, care depindeau întru
totul de cei din jur, chiar şi pentru cele mai mici nevoi. Au existat anumite momente în
viaţa mea când m-am simţit şi eu la fel. Am înţeles cu această ocazie că aşa trebuie să ne
privească îngerii şi extratereştrii avansaţi (ET): ca pe nişte retardaţi şi handicapaţi psihici.
Oamenii speră tot timpul că puterile superioare îi vor ajuta să avanseze şi îi vor trata cu
compasiune. Pornind de la această imagine, mi-am propus ca ţel să procedez la fel cu
pacienţii din clasa mea. Am iniţiat chiar un curs avansat pentru pacienţii vârstnici sau
bolnavi. Din fericire, nici unul dintre cursanţii mei nu era violent, dar pe holurile instituţiei
erau mulţi pacienţi periculoşi. Chiar dacă personalul era instruit cum să se comporte în
cazul unor izbucniri violente, mulţi din cei aflaţi în preajma bolnavilor în criză aveau de
suferit.
Am rămas uimit să constat ce sume uriaşe de bani risipeşte aiurea statul pentru a-i
îngriji pe aceşti oameni. Bănuiesc că scopul oficialităţilor era să evite cu orice preţ o nouă
situaţie de genul celei petrecute la Willowbrook. Dacă vă mai aduceţi aminte, Willowbrook
a fost o instituţie pentru bolnavi mintali din Long Island. Faptele petrecute aici au fost
expuse public de Geraldo Rivera, la începutul anilor 70. Acesta s-a infiltrat în interior ca un
angajat oarecare şi a filmat cu o cameră ascunsă toate abuzurile făcute de angajaţii
instituţiei asupra unor copii şi adulţi handicapaţi. Geraldo a devenit astfel faimos şi s-a
îmbogăţit. Perpetuând şi tolerând asemenea abuzuri, statul a creat un mediu terapeutic
complet neadecvat, în care lucrează oameni necalificaţi, care nu fac decât să risipească
aiurea banii adunaţi de la contribuabili. Sub faţada oricărei instituţii de îngrijire a bolnavilor
cu handicapuri psiho-mentale se ascunde de regulă o afacere cât se poate de rentabilă,
condusă de indivizi preocupaţi de cu totul altceva decât de sănătatea pacienţilor lor. Patronii
acestor afaceri câştigă sume uriaşe de bani, în timp ce îşi plătesc angajaţii cu sume la limita
supravieţuirii.
În tot acest timp, viaţa mea personală a continuat să se destrame. Soţia mea refuza
să facă vreun efort cât de mic pentru a face căsnicia noastră să meargă. A devenit din ce în
ce mai ostilă faţă de mine. De pildă, deşi gătea şi spăla pentru ea şi pentru copii, refuza să
facă acelaşi lucru şi pentru mine. Trebuia să-mi fac curat şi să-mi gătesc singur.
Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau acum seama că Michele s-a bucurat de
absenţa mea de acasă în timpul anilor de detenţie şi că a devenit foarte independentă în
această perioadă de timp. Singurul lucru de care nu şi-a dat seama era că acest independenţă
era susţinută de şeful ei, un avocat bogat, care îi dădea bani în plus pentru ea şi pentru copii.
De pildă, i-a dat bani pentru o maşină nouă şi chiar ne-a cumpărat casa, sub pretextul că o
salvează pe Michele de riscul de a fi declarată în incapacitate de plată (ceea ce ar fi condus
oricum la vânzarea casei). Îşi dădeau diferite întâlniri şi participau la tot felul de mese
private. Pretindea că îmi ajută familia, dar nu încerca decât să mă dea afară din casa mea şi
să câştige afecţiunea copiilor mei cumpărându-le daruri. Soţia lui era genul lui Joan Rivers
sau Barbra Streisand: refuza să vadă realitatea în faţă. Incapabilă să renunţe la statutul ei
social şi la stilul de viaţă pe care îl avea, îi permitea bărbatului ei să facă ce vrea. Când am
încercat să vorbesc cu ea, m-a acuzat că sunt instabil psihic şi chiar nebun, folosindu-se de
experienţele pe care le-am trăit la Montauk. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, sunt
convins că şi aceştia doi vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu să facă faţă unor lecţii
dificile, care îi vor sili să se privească aşa cum sunt în realitate.
În tot acest timp, m-am mutat într-un fost garaj, situat în partea laterală a casei şi
transformat într-o locuinţă. Am refuzat să părăsesc definitiv casa până la definitivarea
actelor de divorţ. În acest fel, soţia mea nu mă putea acuza că aş fi părăsit-o.
Am fost întotdeauna fascinat de aparatele cu ajutorul cărora am fost programat, iar
mai târziu de-programat de către Preston. De aceea, m-am folosit de faptul că am rămas
singur pentru a studia amănunţit radionica, şi în curând am devenit chiar profesor şi
consultant de radionică. Instructoare mi-a fost mama amicului meu din închisoare, Craig, o
doamnă foarte prietenoasă din Florida. Caroline m-a instruit la telefon, dar mi-a trimis şi
numeroase benzi video şi audio. Împreună, am creat tipare vibratorii pe frecvenţa delfinilor,
asociată cu frecvenţa vechilor arhetipuri ebraice, urmărind să vindecăm astfel structurile
mentale cu ajutorul aparaturii radionice. La ora actuală, sunt singurele tipare vibratorii de
acest tip din lume. Pentru cei care nu ştiu ce sunt tiparele radionice, acestea reprezintă
desene schematice folosite ca bază pentru crearea unui concept nou. În radionică, sunt
folosite ca sursă pentru o transmisiune vibratorie emisă către o ţintă, cu scopul de a o
vindeca sau de a-i schimba tiparele mentale.
Am putut continua astfel experimentele terapeutice începute în închisoare. I-am
fotografiat pe pacienţii din instituţia la care lucram, după care am folosit fotografiile pentru
a face tratament radionic asupra lor (la mine acasă). Rezultatele au fost impresionante.
Folosindu-mi aparatele, am reuşit să ţin întreaga clădire sub control, astfel încât nimeni să
nu mai fie vreodată rănit. După ce am învăţat să recunosc furtuna electrică ce se
declanşează în minţile epilepticilor în timpul crizelor, am creat o serie de tipare radionice
pentru a opri crizele de epilepsie. Am inventat chiar un fel de pălărie (sau un fel de cască,
dacă doriţi) care poate fi purtată de epileptici şi care înlătură curenţii electrici în exces din
creierele lor, prevenind astfel crizele.
Văzând structurile aurice bizare care îi înconjoară pe bolnavii mintali, am învăţat
cum pot fi schimbate acestea pentru a fi transformate în structuri mai funcţionale. Această
tehnică mi-a permis să elimin în numeroase ocazii comportamentele agresive. De fapt, am
învăţat această metodă în timpul experimentelor de la Montauk. Unul dintre acestea
presupunea schimbarea câmpului auric al unei ţinte de către mediumul care se concentra,
pentru a vedea în ce măsură se schimbă tiparele mentale ale victimei. Experimentatorii
doreau să stabilească astfel dacă tiparul mental este primul care trebuie să se schimbe
pentru modificarea aurei, sau invers. În final, experimentul a demonstrat că schimbarea
câmpului auric echivalează cu tratarea unui simptom (nu a cauzei). Adevărata transformare
se produce numai dacă este schimbat tiparul mental. Rezultatele au arătat însă că
manipularea culorilor şi a simbolurilor din câmpul auric conduce la o schimbare temporară
a tiparului mental, suficientă pentru a putea induce ţintei programarea dorită. Schimbările
permanente nu se produc însă decât dacă se umblă mai întâi la transformarea tiparelor
mentale. Câmpul auric este apoi imediat influenţat.
Într-o zi m-a sunat Caroline pentru a-mi povesti de o femeie pe care tocmai o
cunoscuse la telefon. Era convinsă că această femeie avea multe în comun cu mine şi că
vom fi la fel ca un frate şi o soră. Femeia era căsătorită şi trăia în Oregon, la graniţa cu
Idaho. Locuia aşadar la 4500 de kilometri de mine! Ce, Doamne iartă-mă, aş fi avut să-i
spun? Nu doream însă să o refuz pe Caroline, care a fost atât de bună cu mine. De aceea,
într-o seară am sunat-o pe necunoscută. Din fericire, mi-a răspuns robotul. Am lăsat un
mesaj scurt pentru Janet Dian şi m-am rugat ca totul să se termine aici. Am sunat-o apoi pe
Caroline şi i-am spus că i-am lăsat un mesaj femeii de care mi-a spus, dar este puţin
probabil că îmi va întoarce apelul.
Între timp, am cunoscut un model profesionist feminin la unul din cursurile pe care
le predam în New Jersey. Când această femeie a intrat în clasă, întreaga încăpere s-a
luminat. Deşi Mia şi Jaime au venit tocmai din Massachussets ca să mă vadă, atenţia mea
era împărţită între ele şi această femeie.

Capitolul douăzeci şi cinci


Janet
După ce am petrecut câteva zile alături de acest model, mi-am dat seama că nu ar
fi o mamă vitregă bună pentru copiii mei. Chiar şi aşa, am continuat să mă întâlnesc cu ea,
fascinat de frumuseţea ei. Între timp, doream să menţin contactul cu Mia şi cu Jaime. În
sufletul meu se întâmplau foarte multe lucruri, din care nu lipseau frustrarea şi disperarea
datorate faptului că îmi pierdeam familia. Într-o noapte, pe când stăteam în pat şi mă
gândeam, a sunat telefonul.
Am auzit pentru prima oară vocea lui Janet. Era atât de blândă şi de dulce, încât
părea o şoaptă. Avea indiscutabil o calitate angelică, fără nici cea mai mică urmă de mânie
sau de ostilitate, aşa cum eram obişnuit să reacţioneze femeile. Extrem de sfioasă în timpul
primei părţi a conversaţiei noastre, mi-a spus că nu a fost niciodată la New York şi că a fost
căsătorită cu acelaşi bărbat timp de 22 de ani. După ce am schimbat informaţiile de rigoare,
prin care ne-am spus cine suntem şi cu ce ne ocupăm, am început să discutăm de situaţia în
care ne aflăm în prezent. Realitatea nu era deloc încurajatoare: eram fiecare căsătorit cu o
altă persoană şi ne despărţeau 4500 de kilometri. În sinea mea, mă gândeam că nu mai am
nevoie de o altă prietenă prin telefon.
Conversaţia a trecut apoi la subiectul implicării mele în Proiectul Montauk. Mi-a
spus că nu a auzit decât vag de acest proiect, dar că va face rost de cărţile în care era
prezentat şi se va informa pentru a afla mai multe. În timp ce îi povesteam experienţele de
la Montauk, am început să-mi aduc aminte de anumite lucruri legate de Janet, deşi nu am
cunoscut-o niciodată conştient în această viaţă. Astfel, mi-am adus aminte că am fost
împreună cu ea într-un alt timp şi într-un alt spaţiu, pe o altă planetă, în urmă cu circa un
mileniu. Am încercat să alung această imagine din minte, dar nu am reuşit decât să atrag din
ce în ce mai multe detalii. Astfel, prin minte mi-a trecut imaginea ei părăsindu-şi soţul,
mutându-se pe coasta estică a SUA şi căsătorindu-se cu mine. Am avut chiar şi un copil.
Dintr-un motiv sau altul, am simţit nevoia să-i spun toate aceste lucruri la telefon. Timp de
câteva secunde, la celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere care a părut să dureze o
eternitate. M-am gândit că iar m-a luat gura pe dinainte, stricând din start o prietenie care ar
fi putut fi minunată. De necrezut însă, Janet s-a dovedit receptivă la aceste planuri. Am
discutat chiar de o eventuală vizită a ei la New York, de îndată ce se întorcea din excursia
pe care şi-o programase în Peru.
După ce am închis telefonul, mi-am dat seama că am fost deplasat. La urma urmei,
era o femeie cu care nu vorbisem niciodată până în seara respectivă, căreia i-am spus să îşi
părăsească soţul şi viaţa actuală, să renunţe la slujba care o satisfăcea şi să traverseze
jumătate din continent pentru a se mărita cu mine şi pentru a-mi face un copil! Cred că am
exagerat puţin cu graba. În fond, nu am avut nici măcar ocazia de a ne întâlni!
Eram convins că după ce se va gândi mai bine, va stabili că sunt nebun şi nu mă va
mai suna niciodată. În mod surprinzător, mi-a scris mai multe scrisori, în care mi-a relatat
că îşi aduce şi ea aminte de trecutul nostru comun. Mi-a trimis de asemenea produse
vindecătoare pentru a-mi calma nervii şi pentru a-mi purifica trupul. Ori de câte ori mă suna
de la biroul ei din Idaho, ştiam dinainte că este ea. La fel, ori de câte ori o sunam eu, îmi
răspundea înainte să apuc să scot un sunet: „Bună, Stewart”. Nopţile, zburam prin
hiperspaţiu pentru a mă întâlni cu energia sufletului ei. Făceam dragoste cu ea în fiecare
noapte în această stare energetică, lucru care a contribuit la crearea unei fuziuni cu totul
speciale a tiparelor noastre mentale. Mă gândeam la ea în fiecare secundă. Părinţii şi sora
mea îmi spuneau că sunt nebun dacă m-am îndrăgostit de o femeie măritată care locuieşte la
4500 de kilometri de mine. Vă reamintesc că la acea vreme locuiam încă în garajul casei
ocupate de soţia şi copiii mei. Nimeni nu părea să mă ia în serios. Ca de atâtea ori până
atunci, am început să mă îndoiesc eu însumi de sănătatea mea mintală.
La circa o lună după ce am sunat-o pentru prima oară pe Janet, de Ziua Mamei, m-
am certat îngrozitor cu nevastă-mea. Aceasta a dus băieţii în maşină, după care s-a întors în
casă şi a început să mă lovească în mod repetat cu pumnii în cap. Ultimul lucru pe care mi-l
amintesc a fost un scaun care zbura prin aer, îndreptându-se către capul meu, în timp ce
încercam să dau un telefon la poliţie. Când mi-am revenit, după două ore şi jumătate, am
constatat că în camera mea se aflau mai mulţi asistenţi medicali, care încercau să mă
readucă la viaţă. M-au luat în ambulanţă şi m-au dus în camera de urgenţă a spitalului, unde
mi-au tratat contuzia şi rănile din zona gâtului. În sfârşit, mi-a devenit absolut evident că nu
îmi mai puteam salva căsnicia. Între mine şi Michele totul murise de mult timp, dar pur şi
simplu nu dorisem până atunci să iau din nou lucrurile de la capăt cu altcineva. Aceasta era
principala teamă care m-a făcut atâta timp să încerc să mă împac cu ea. Adevărul este că nu
ar fi trebuit să mă însor cu această femeie de la bun început.
La scurt timp după acest incident, divorţul s-a finalizat şi m-am mutat în casa
părinţilor mei. Cu o noapte înainte de a pleca definitiv din casa lui Michele, am mai trăit o
ultimă experienţă stranie. Pe la miezul nopţii m-am trezit paralizat şi am văzut în camera
mea un vârtej de energie neagră. Am leşinat aproape instantaneu. Când m-am trezit a doua
zi dimineaţă, îmi era atât de rău de la stomac încât aproape că eram incapabil să mă mişc.
Din fericire, ca de obicei, bunul meu prieten Peter m-a ajutat şi de această dată. A condus
aproape 160 de kilometri cu maşina ca să ajungă la mine, m-a ajutat să-mi strâng lucrurile
şi a dus totul acasă la părinţii mei. Nu m-aş fi descurcat niciodată fără ajutorul lui.
În prima noapte petrecută în dormitorul din casa părinţilor mei, m-am simţit mai
singur şi mai trist ca oricând până atunci. Nu-i mai aveam alături pe copii. Tot timpul cât
am stat la închisoare am rezistat la gândul că voi ieşi şi îmi voi relua viaţa alături de familia
mea. Acum ştiam că nu mai există nici o speranţă în acest sens. Îmi simţeam inima grea.
Eram neajutorat şi rătăcit. Am plâns toată noaptea.
Mi-aş fi dorit să pot vorbi cu Janet, dar aceasta era în Peru, şi oricum, avea
propriile ei probleme cu soţul ei. După ce i-a povestit de mine şi de intenţia ei de a-l părăsi,
acesta a implorat-o să nu plece. Apoi, i-a chemat pe toţi membrii familiei şi pe prietenii lor
şi le-a spus că Janet este instabilă psihic şi că ar trebui internată într-un azil. A uitat să le
spună însă de câte ori a bătut-o, punându-i în pericol chiar viaţa.
Janet se temea că soţul ei nu o va lăsa să plece. Deşi s-a mutat în casa de oaspeţi,
şi-a luat toate armele la el. Mama lui Janet a venit din Misouri, încercând să calmeze
situaţia şi să îşi protejeze fiica. Până la urmă, Janet a părăsit Oregonul doar cu câteva lucruri
pe care şi le-a putut împacheta rapid. Urma ca mama ei să i le trimită şi pe celelalte. Janet i-
a spus soţului ei că se va întoarce din călătoria în Peru şi va încerca să rezolve lucrurile. Ştia
că altfel ar fi împiedicat-o să plece. Adevărata ei intenţie era însă să vină din Peru direct în
Misouri, la mama ei, iar apoi să se mute permanent la New York, pentru a locui cu mine.
Era un mare act de curaj şi de credinţă, dar era mânată înainte de viziunile ei despre viitor şi
de amintirea celor 22 de ani de abuzuri fizice şi emoţionale, de care dorea să uite.
Cât timp am corespondat prin scrisori, ne-am dat seama că avem amândoi aceleaşi
amintiri dintr-un trecut îndepărtat, în care locuiam pe o planetă diferită. La acea vreme, eu
eram diplomat şi om de ştiinţă, iar Janet era profesoară. Deşi eram humanoizi, nu aveam
înfăţişări 100% umane. Alcătuiam un cuplu, dar nu eram căsătoriţi, căci pe acea planetă nu
exista acest ritual. Lumea în care trăiam era întunecată şi cenuşie. Temperatura era în
permanenţă scăzută, din cauza norilor care acopereau tot timpul cerul. Mai târziu, am aflat
că acest lucru se datora unui atac masiv al unor extratereştri agresivi şi malefici.
Între două bătălii cu aceştia, am decis să părăsesc planeta şi să caut ajutor şi
provizii, absolut necesare pentru a susţine războiul. Intenţia mea era să mă întorc înainte de
următorul atac şi să le fac o ofertă invadatorilor printr-o terţă parte neutră. Janet s-a opus
acestei călătorii, temându-se că nava mea va fi atacată în spaţiu. De aceea, a refuzat să mă
însoţească. Ne-am spus la revedere pe platforma de lansare a navelor cosmice. Afară era
întuneric şi frig. După ce i-am atins mâna, am intrat în navă, împreună cu alţi oameni. Până
aici, amintirile noastre sunt comune. Din acest punct, ele se despart. Janet îşi aminteşte că a
privit lansarea navei, care a explodat în aer, omorându-i pe toţi cei de la bord. Eu îmi
amintesc doar o lumină galben-portocalie care a învăluit întreaga navă, după care s-a făcut
beznă.
Cred că acest incident a stat la baza despărţirii noastre fizice în acest univers. A
trebuit să treacă un mileniu ca să ne putem reîntâlni din nou, timp în care am învăţat
amândoi foarte multe lecţii, care ne-au permis să ne regăsim din nou în final. Aşa îmi explic
inclusiv teama de nu fi abandonată de care suferă Janet, dar şi teroarea mea în faţa gândului
că o aeronavă ar putea exploda. În plus, amândoi ne temem că nu fim părăsiţi de celălalt,
oricare ar fi motivul.
În ziua în care trebuia să sosească Janet, m-am dus ca de obicei la lucru, dar eram
nervos şi nu mă puteam concentra decât cu mare dificultate. Am decis încă de la telefon că
dacă prima impresie nu va fi una favorabilă, nu ne vom considera ataşaţi unul de celălalt şi
ne vom vedea fiecare de drum. În ceea ce mă priveşte, mă simţeam condus de o forţă pe
care nu o puteam controla. Cu câteva zile în urmă, mi-am găsit singurul card de credit pe
care îl mai aveam. Am folosit întregul credit la care aveam dreptul pentru a cumpăra un inel
de logodnă. De asemenea, am făcut rezervări la un hotel local, pentru a putea petrece ceva
timp împreună înainte de a le-o prezenta pe Janet părinţilor mei.
După ce am ieşit de la slujbă, am cumpărat un buchet de flori, m-am dus acasă şi
mi-am împachetat câteva lucruri, după care m-am îndreptat emoţionat către aeroport. Când
am ajuns acolo, avionul era pe punctul de a ateriza. Ca de obicei în stări emoţionale intense,
am început să transpir abundent, iar mâinile au început să-mi tremure. În timp ce mă
îndreptam către poarta de intrare cu florile în mână, câteva stewardese au făcut comentarii
în legătură cu ele. Mi se părea că toată lumea se uită la mine. Gâtul mi s-a uscat
instantaneu, iar pantofii mi se păreau ca de plumb. M-am sprijinit de un zid, tremurând
transpirat şi deshidratat. M-am gândit o clipă să plec. Dacă era urâtă? Sau nebună?
Avionul s-a oprit şi uşa s-a deschis. Dacă plecam acum, nu m-ar fi putut găsi
niciodată. Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigur că trăiesc un atac de cord. Pasagerii
au început să coboare. Toţi mi se păreau ciudaţi. Poate că una dintre femei era ea şi eu nu-
mi dădeam seama. Dacă trecuse pe lângă mine, găsindu-mă neatrăgător, sau bizar? Aş fi
fost distrus. În sfârşit, a apărut o femeie roşcată, subţire şi palidă, care ducea nişte bagaje
grele. Îi ştiam faţa de pe coperta cărţilor pe care mi le trimisese6.
Era foarte drăgălaşă şi purta o rochiţă albă; părea un înger. Înainte să-mi dau
seama ce fac, picioarele mele s-au pus în mişcare. M-am îndreptat spre ea şi i-am înmânat
florile. În timp ce mi le lua din mână, mi-am dat seama că le strânsesem atât de tare încât
muşchii îmi amorţiseră de tot. Când am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, s-a topit pur şi simplu
în braţele mele. S-a aşezat apoi pe un bagaj, ca să-şi revină din emoţie. Cât despre mine,
eram incapabil să rostesc vreun cuvânt şi mă simţeam absolut stupid. Orice aş fi spus, mi se
părea nelalocul lui. Janet era mai înaltă decât arăta în poze şi era foarte delicată. După ce i-
am luat şi restul de bagaje şi am ajuns la maşină, mă simţeam mult mai în largul meu. Mi se
părea că o cunosc de o viaţă. Aceeaşi senzaţie o avea şi ea. Desigur, pe un nivel
subconştient, contactul mental şi spiritual dintre noi a fost permanent, de la ultima noastră
întâlnire, petrecută acum un mileniu, şi până astăzi.
Am petrecut împreună un week-end minunat la hotel. În final, le-am prezentat-o
părinţilor mei, care au plăcut-o instantaneu. Chiar şi copiii mei au simpatizat-o spontan. Pe
de altă parte, mama mi-a spus că nu înţelege cum putem fi atât de apropiaţi de vreme ce nu
ne-am întâlnit niciodată în persoană. A continuat spunându-mi că din respect pentru copiii
mei, Janet nu putea locui acasă la noi la un interval de timp atât de scurt după despărţirea
6
Janet Dian este autoarea celor trei cărţi din seria “În căutarea de sine”, care reprezintă un ghid pentru
descoperirea Sinelui Suprem.
mea. Divorţul nu era încă finalizat. Deşi eram amândoi dezamăgiţi, am decis să lăsăm
timpul să lucreze, până când circumstanţele ne vor fi mai favorabile. Janet urma să se
întoarcă în Misouri, la mama ei, până când vom putea locui permanent împreună.
După ce ne-am întors la hotel, i-am povestit de experienţele mele de la Montauk.
Janet s-a folosit de capacităţile ei pentru a-mi înlătura un obiect eteric implantat în regiunea
plexului solar. Instantaneu, am simţit că spiritul meu se înalţă pe un nivel superior. Nici
măcar nu ştiusem de existenţa acelui obiect. Janet mi-a explicat că obiectul mi-a fost
implantat de de-programatoarea din Massachussets. Prin înlăturarea lui, acea femeie avea
să-şi piardă puterea asupra mea. Într-adevăr, de atunci nu m-a mai sunat niciodată! A
început în schimb o campanie negativă împotriva mea, spunând tuturor că îi foloseam
materialele în nume personal şi că îi distorsionam învăţătura. Mă întreb în acest caz de ce
mi-a cerut tot timpul sfatul şi ajutorul, până în ziua în care în viaţa mea a apărut Janet?
Bănuiesc că şi-a dat seama că Janet mă va ajuta să văd cu claritate adevărul, pentru prima
dată în viaţa mea, şi că nu mă va mai putea controla ca până atunci. Oricare ar fi motivul,
cert este că a dispărut complet din viaţa mea.
În ziua în care Janet a plecat înapoi în Misouri, am plâns ca un copil. Incapabil să
mă dau jos din pat, mă simţeam distrus, căci nu ştiam când o voi putea revedea. Am
petrecut următoarele două săptămâni vorbind cu ea la telefon şi scriindu-i scrisori de
dragoste. Mama ei nu era mulţumită de relaţia noastră, dar încerca să se adapteze la situaţie.
Într-o dimineaţă devreme, Janet m-a sunat şi mi-a spus că şi-a făcut un test de sarcină, care
i-a indicat faptul că urma să fim părinţi. Maică-sa pur şi simplu a explodat, nefiind de acord
cu calea aleasă de fiica ei. I-a spus că trebuie să se întoarcă la New York, indiferent ce spun
ceilalţi.
Dintre toate locurile din lume, părinţii mei s-au decis să-şi petreacă vacanţa tocmai
la Montauk Point. Când s-au întors acasă, a trebuit să le spun că a doua zi soseşte Janet.
Nervos, am solicitat o şedinţă de familie în sufragerie imediat ce au intrat pe uşă. Ai mei
erau obosiţi şi flămânzi. Soră-mea avea un rânjet satisfăcut pe faţă. O rugasem să le spună
ea de sosirea lui Janet, dar m-a refuzat şi mi-a spus că nu este treaba ei.
Am început prin a le mulţumi pentru ospitalitate şi pentru faptul că m-au acceptat
la ei în casă după divorţul meu. După o respiraţie profundă, le-am spus că mama lui Janet
nu mai era de acord cu prezenţa ei în casa sa, aşa că aceasta urma să sosească a doua zi. Nu
avea unde altundeva să se ducă, aşa că va veni la mine. Nu-şi va aduce decât o valijoară.
Restul lucrurilor îi vor fi trimise de maică-sa. Janet spera ca divorţul ei să se finalizeze în
două-trei luni. În scurt timp, speram să ne putem muta într-o casă a noastră. Aşadar, vizita
ei în casa părinţilor mei urma să fie doar temporară.
Mama şi tata mi-au ascultat discursul fără să scoată un cuvânt. Când am terminat,
mama m-a întrebat calmă: „O, să înţeleg că Janet este gravidă?” Am simţit că gura mi se
deschide de la sine. Nu-mi venea să cred. Am întrebat-o de unde ştie acest lucru. Mi-a
răspuns că soră-mea i-a spus încă de acum o săptămână! De unde putea şti soră-mea aşa
ceva, când eu însumi nu primisem vestea decât cu o zi în urmă? Am aflat cu această ocazie
că soră-mea primea mesaje telepatice de la rudele noastre decedate. Este vestită pentru
rapiditatea cu care punea în mişcare orice tablă Quija, obţinând informaţii care se verificau
de fiecare dată.
Am scos un oftat de uşurare. Ca de obicei, părinţii mei au fost politicoşi şi amabili.
Mi-au spus că Janet poate sta oricât de mult doreşte, cu condiţia ca atunci când copiii mei
vin în vizită, să dormim în camere separate, pentru a nu se simţi ofensaţi sau confuzi în
această perioadă dificilă de după divorţ. Deşi la vremea respectivă nu prea am fost de acord
cu cererea mamei, între timp am înţeles-o. Chiar şi simplul fapt că au acceptat acest
aranjament a fost un gest de nobleţe din partea părinţilor mei.
Am sunat-o imediat pe Janet şi i-am spus că totul este în regulă. Îmi era atât de dor
de ea încât mă durea inima. Week-end-ul pe care l-am petrecut împreună a fost atât de
perfect încât nu îl voi uita niciodată. Nu trăisem niciodată până atunci o dragoste atât de
intensă şi de necondiţionată. O parte din mine refuza chiar să creadă că totul este real. Janet
era de o bunătate rară şi nu rostea niciodată cuvinte grele. Nu am văzut-o niciodată furioasă
sau supărată. Avea întotdeauna o stare de calm pe care le-o transmitea şi celor din jur. Din
cauza experienţelor mele trecute, am aşteptat multă vreme să se întâmple ceva rău, dar nu s-
a întâmplat niciodată nimic. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că putea exista pe lume o
fiinţă care să mă iubească atât de mult şi din toată inima. După atâţia ani de abuzuri,
manipulări, jocuri ale minţii şi restricţii de toate felurile, mă simţeam de parcă m-aş fi trezit
dintr-o lungă stare de comă!

Capitolul douăzeci şi şase


Paradisul regăsit
Cele două luni pe care urma să le mai petrecem în casa părinţilor mei s-au
transformat într-un an. Fostul soţ al lui Janet era un om dificil şi a refuzat să-i acorde
divorţul pe care îl merita din plin, după tot ce îi făcuse. În cele din urmă, Janet a preferat să
accepte nişte condiţii financiare absolut dezavantajoase, numai ca să încheie odată acest
capitol din viaţa ei.
Nici sarcina nu a fost uşoară. La şase luni, Janet a intrat în durerile unei naşteri
premature. După atâtea vizite la spital, a fost nevoită să stea zece săptămâni la pat, pentru a
se odihni. Din fericire, mama şi soră-mea au tratat-o regeşte. Am fost întotdeauna
binecuvântat cu o familie minunată, care m-a sprijinit ori de câte ori am avut nevoie, chiar
şi atunci când părinţii mei considerau că sunt nebun sau pripit.
La început, Janet ar fi vrut să nască asistată de o moaşă holistică, fiind complet
împotriva medicamentelor. Din păcate, naşterea prematură s-a dovedit extrem de dureroasă.
În final, i-a fost chiar recunoscătoare ginecologului ei, care folosea metode tradiţionale şi i-
a furnizat o cantitate impresionantă de medicamente pentru a o ajuta să suporte naşterea şi
perioada post-natală.
Canalul lui Janet refuza să se dilate, iar monitorul fetal începea să indice probleme.
Când Zachary s-a născut în sfârşit, la ora 6:05 dimineaţa (cântărind, incredibil, 3,4
kilograme), în urma unei operaţii de cezariană, medicii au constatat că avea cordonul
ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Fără cezariană, Zachary ar fi fost strangulat.
Doctoriţa, o femeie excepţională, a fost foarte atentă şi răbdătoare cu Janet.
La câteva ore de la naştere, Zachary putea fi deja alăptat şi îşi ţinea capul drept.
Era cam devreme pentru aşa ceva, dar s-a dovedit rapid că era un suflet bătrân, care nu avea
intenţia să rămână prea multă vreme copil. A acţionat la fel ca un adult încă de la bun
început. La vârsta de trei luni bea apă din pahar (nu cu biberonul), la şapte luni şi jumătate a
început să meargă, iar la opt luni a scos primul cuvânt.
Pentru Janet, Zachary reprezintă un dar nesperat. Este o mamă înnăscută. Chiar şi
după multe nopţi nedormite, nu îşi pierde niciodată răbdarea cu micuţul. Îi admir enorm
tenacitatea, calmul, energia şi devoţiunea. Ar putea fi un model pentru orice mamă din
lume. Încă tot nu înţeleg cum de mă iubeşte şi pe mine atât de mult.
La ora actuală, avem în sfârşit propria locuinţă, ceea ce îmi permite să vorbesc
mult cu ea despre amintirile şi experienţele mele. Este o excelentă ascultătoare, căci nu ia
tot ce îi spun ad literam, ci îmi pune o sumedenie de întrebări, iar atunci când este cazul îşi
manifestă îndoiala. Janet m-a ajutat astfel să îmi clarific amintirile şi să îmi explic anumite
circumstanţe care, în caz contrar, ar fi rămas ascunse într-o ceaţă a confuziei.
Fiind „cealaltă jumătate a mea”, Janet simte la fel ca mine şi poate să trezească
prin anumite cuvinte-cheie diferite segmente ascunse ale memoriei mele. Oamenii fac o
confuzie între cele două expresii: „cealaltă jumătate” şi „suflete surori”. Două suflete surori
sunt diviziuni ale aceleiaşi scântei ieşite din acelaşi Spirit (Suprasuflet7). Deşi separate, cele
două diviziuni reprezintă aceeaşi entitate. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în
acelaşi timp, decât în circumstanţe cu totul excepţionale. „Jumătatea cealaltă” se referă
exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entităţi. Cele
două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi
experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte şi au personalităţi aproape identice. De
regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă
emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalităţi ieşită dintr-un Suprasuflet.
Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădiţe ieşite din aceeaşi rădăcină
(sămânţă). „Jumătăţile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădiţe se împarte în două,
crescând din aceeaşi tulpină. Aşa se explică referinţele din Biblie la Copacul Vieţii şi
metaforele lui Iisus cu privire la proprietarul viei.
Uneori, calmul şi seninătatea lui Janet aproape că mă scot din minţi, căci nu sunt
obişnuit cu aşa ceva. Trebuie tot timpul să mă controlez, căci am fost condiţionat să mă
aştept tot timpul la ceva rău. Janet m-a învăţat altceva: că merit toate darurile pe care mi le
oferă universul şi că Dumnezeu îmi dă întotdeauna tot ce am nevoie pentru a evolua. Nu
este o cunoaştere nouă pentru mine, dar am învăţat în sfârşit cum să o transpun în practică.
Ea mi-a permis să trăiesc la ora actuală într-o casă nouă, să am o maşină nouă şi să mă
bucur plenar de relaţia cu copiii mei. Am inclusiv o slujbă nouă, la care mă duc cu mare
plăcere. Cu puţin timp în urmă nu aş fi crezut niciodată că aş mai putea avea o asemenea
viaţă. Nu-mi pot compara existenţa de până acum decât cu un computer puternic, înzestrat
cu toate accesoriile necesare, dar necuplat la sursa de putere. Acum, am descoperit şi sursa
de putere. A fost întotdeauna prezentă, dar nu am ştiut s-o localizez.
Decizia mea este să îmi petrec restul vieţii ajutându-i pe cei din jur în toate felurile
posibile. Mă folosesc de capacităţile mele mentale pentru a face lecturi psihice, care includ
întotdeauna sfaturi pentru sănătate şi analiza tiparelor mentale. Îi ajut pe cei care au trăit
experienţe traumatice de natură neconvenţională şi care nu ştiu să se ajute singuri. Printre
aceştia se numără supervizori care au participat la Proiectul Montauk sau la alte proiecte
asemănătoare, oameni cărora li s-a activat prematur energia kundalini, posedaţi, răpiţi,
contactaţi, suferinzi de cancer sau de SIDA, deţinuţi, victime ale abuzului de droguri şi
bolnavi mintal.
Dorinţa mea cea mai mare este să îmi utilizez cunoaşterea dobândită prin
experienţe atât de dureroase în folosul întregii umanităţi. Îi invit pe toţi cititorii acestei cărţi
să se unească cu mine în efortul de a salva umanitatea de pe această planetă de la
autodistrugere. Viaţa m-a învăţat că nimic nu este imposibil. Proiectul Montauk m-a învăţat
că mintea are puteri creatoare nelimitate. Vă propun să ne unim cu toţii pentru a construi o
lume mai bună, în care să nu mai existe decât armonie şi pace. Vă mulţumesc pentru că mi-
aţi ascultat povestea.

Postfaţă
De Peter Moon
Ceea ce tocmai aţi citit este povestea incredibilă a unui individ cu totul ieşit din
comun. Deşi nu suntem în poziţia de a judeca adevărul obiectiv al experienţelor personale
ale lui Stewart, putem trage anumite concluzii evidente.
Mai întâi de toate, sunt fericit să constat că epoca în care trăim şi climatul moral
modern ne permite să nu etichetăm din start aceste experienţe ca fiind elucubraţiile unui
nebun. În trecut, aceste informaţii ar fi fost respinse pentru simplul motiv că mentalitatea
general acceptată nu ar fi putut admite niciodată implicaţiile lor.

7
Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale
subdiviziuni (aflate în diferite realităţi). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa Christică.
O altă concluzie absolut indubitabilă este că Stewart este un individ cu o
inteligenţă ieşită din comun, care vorbeşte fluent zece limbi străine. Orice om care îl
cunoaşte personal îşi poate da seama nu numai că are un IQ remarcabil, dar şi capacităţile
extrasenzoriale pe care le descrie în carte.
La fel de evident este faptul că s-au făcut numeroase încercări de a-i manipula
viaţa pentru a-i folosi talentele excepţionale în diferite scopuri şi interese.
Adevărul relativ al istoriilor prezentate în carte este mai puţin important ca faptul
că a supravieţuit acestor încercări. De multe ori, nici chiar el nu înţelege mai mult ca
dumneavoastră sau ca mine ce anume i s-a întâmplat cu exactitate şi cum pot fi suprapuse
aceste poveşti cu „realitatea obiectivă”.
Firul roşu care i-a marcat întreaga viaţă a fost perseverenţa forţei vieţii, care a
reuşit în final să ajungă la iubirea de care avea nevoie pentru a se putea elibera din
capcanele manipulării. Mai presus de orice, povestea vieţii lui Stewart este o relatare
dramatică a evoluţiei sale către principiul suprem al iubirii. Mai devreme sau mai târziu,
acesta va fi salvarea fiecăruia dintre noi. Nu există o altă cale. De aceea, cel mai bine ar fi
să începem de pe acum să învăţăm acest principiu.
Aspectul cel mai remarcabil al lui Stewart este capacitatea sa uluitoare de a intra în
contact cu energii şi fenomene considerate în mod curent drept paranormale sau
interdimensionale. Deşi aceste fenomene nu sunt întotdeauna uşor de tradus în concepte
umane, Stewart reuşeşte să le transpună într-un cadru ştiinţific, organizat. El numeşte acest
cadru limbajul hiperspaţiului. Prin acest concept, se referă la acele simboluri şi arhetipuri
subconştiente de care depind toate cuvintele, gândurile şi acţiunile noastre. Orice om
foloseşte în mod curent şi continuu acest limbaj al hiperspaţiului, dar puţini o fac la nivel
conştient. Atât timp cât ne aflăm în starea obişnuită de veghe, noi nu folosim decât
fragmente din limbajul primordial al umanităţii, cunoscut şi sub denumiri precum „Limba
Babilonului” sau „Vril”. Stewart are capacitatea unică de a recunoaşte acest limbaj şi de a
ni-l împărtăşi. Unul din ţelurile pe care şi le-a propus este să ofere umanităţii un manual
care să-i ajute pe oameni să înţeleagă aceste simboluri care există în psihicul lor individual,
influenţându-le viaţa de zi cu zi. Cine reuşeşte să interacţioneze astfel cu subconştientul său
ajunge să îşi elimine obstacolele existenţiale şi să separe lumina de întuneric. Şi, mai
important decât toate, aşa-numitele zone gri devin mai puţin neclare. Învăţarea acestui
limbaj permite ridicarea nivelului de conştiinţă cu o octavă.
Spun acest lucru din experienţa mea personală, căci, lucrând cu Stewart, am
devenit unul din adepţii lui. De atunci am experimentat multe schimbări dramatice în viaţa
mea personală, şi cred că acesta este doar începutul. În majoritatea cazurilor, Stewart a
întrecut toate aşteptările celor care au apelat la el pentru ajutor. De aceea, el scrie la ora
actuală o carte, cu scopul nu doar de a-i învăţa pe oameni acest limbaj, dar şi de a-i ajuta să
îşi repare sau să îşi reorganizeze propria viaţă. Titlul provizoriu ales pentru această carte
este Manual de cultivare a capacităţilor extrasenzoriale.
Informaţiile pe care ni le poate împărtăşi sunt atât de vaste încât mi-am propus,
alături de Janet Swerdlow, să edităm această carte în acest fel încât să poată fi uşor citită şi
înţeleasă de individul mediu. Deşi ne aşteptăm să aibă mai multe volume, prima sarcină pe
care ne-am propus-o este să facem o sinteză a imensei cunoaşteri teoretice şi practice a lui
Stewart, într-o carte a cărei lectură să permită fiecărui cititor să avanseze rapid către noi
orizonturi şi culmi ale conştiinţei. În ultimă instanţă, acest lucru poate fi tradus printr-o mai
mare armonie şi prin mai multă fericire în viaţa noastră de zi cu zi. Indiferent dacă aţi fost
răpit de extratereştri, dacă aţi fost abuzat de un membru al familiei sau dacă sunteţi pur şi
simplu plictisit, există undeva o realitate nouă, palpitantă, care vă aşteaptă.
Aşa cum ştiţi, primesc foarte multe scrisori şi solicitări de la oameni care doresc
să-i ajut în diferite proiecte. De aceea, sunt nevoit să aleg doar o parte dintre ele, pe care le
analizez cu cea mai mare atenţie. Principalul proiect în care doresc să mă implic la ora
actuală este următoarea carte a lui Stewart. Lucrul cu el mi-a făcut o plăcere imensă şi de-
abia aştept să aflu ce surprize ne va mai rezerva în viitor. Capitolul următor este o scurtă
prezentare făcută de Stewart Swerdlow referitoare la limbajul hiperspaţiului.

Limbajul hiperspaţiului
De Stewart Swerdlow
Calea pe care am parcurs-o ca să ajung în locul în care mă aflu la ora actuală a fost
lungă şi dificilă. Mi-ar fi plăcut să pot urma o cale mai uşoară, dar se pare că aceasta a fost
intenţia sufletului meu: să învăţ lecţii dure şi neconvenţionale. Experienţele pe care le-am
trăit m-au făcut să caut răspunsul la două întrebări: mai întâi, ce am de făcut în continuare,
pornind de la aceste experienţe? Şi în al doilea rând: la ce foloseşte experimentarea unor
dificultăţi atât de mari?
La ora actuală am înţeles că ţelul meu este acela de a-i ajuta pe toţi oamenii care
trăiesc în această lume, poate chiar şi în alte lumi, împiedicându-i să trăiască la rândul lor
asemenea experienţe traumatice sau vindecându-i. Scopul meu este să elimin nevoia de
medici, psihiatri şi terapeuţi de toate felurile, învăţându-i pe oameni cum să se vindece
singuri prin analizarea propriilor tipare mentale. Dacă veţi învăţa să descoperiţi cauzele şi
motivele proceselor dumneavoastră mentale, le veţi putea şterge efectele negative, care
atrag după sine experienţe negative.
Procesul nu este uşor şi nu poate fi făcut de nimeni altcineva în locul
dumneavoastră. Dacă o altă persoană încearcă să vă vindece sau să vă transforme cu forţa,
fără să vă înveţe însă să corectaţi tiparele mentale care au stat la baza dezechilibrului de
care suferiţi, acesta se va întoarce din nou, uneori în condiţii chiar mai neplăcute, pentru a
vă motiva astfel să iniţiaţi adevărata vindecare şi transformare de sine. Orice impuls negativ
promovează de fapt o acţiune de corectare.
Scopul pe care mi l-am propus în viaţă este acela de a-i motiva pe oameni să se
vindece singuri. Intenţionez să scriu chiar o carte în acest scop, care să îi inspire şi să îi
ajute să ducă la bun sfârşit acest proces. Voi include în ea informaţii despre valorile
numerice şi despre simboluri, despre felul în care pot fi receptate şi traduse datele primite
din hiperspaţiu, despre analiza viselor, analiza tiparelor mentale, câmpurile aurice, tehnici
de vindecare, modele radionice, călătoriile în timp, lectura ADN-ului, Ierarhia Îngerilor,
comunicarea cu cei decedaţi, călătoriile în planul astral şi în hiperspaţiu, precum şi un
dicţionar al hiperspaţiului. Toate aceste tehnici de vindecare fizică şi mentală se vor
focaliza asupra eliminării tiparelor mentale negative care vă împiedică să vă conectaţi la
sinele dumneavoastră real şi să comunicaţi cu el.
Mintea lui Dumnezeu nu gândeşte în concepte inferioare precum limbajul scris sau
vorbit de oameni. Ea se foloseşte de culori, tonalităţi şi arhetipuri, cu ajutorul cărora
creează Triada comunicării şi înţelegerii. Cosmic-interdimensional-interuniversal – aceasta
este triada care stă la baza întregii creaţii. Cei care înţeleg limbajul hiperspaţiului pot
comunica cu orice minte, oriunde s-a afla aceasta în timp sau în spaţiu. Limbajul
hiperspaţiului transcende cu mult limitele timpului şi spaţiului. Înţelegerea terapiei prin
culori, care face parte integrantă din limbajul hiperspaţiului, reprezintă un aspect
fundamental al procesului de învăţare şi de control asupra tiparelor noastre mentale.
Imaginaţi-vă că aţipiţi în pat sau în fotoliu şi că vă treziţi că zburaţi cu o viteză
incredibilă deasupra unui ţinut străin. Cerul are o altă culoare şi pe el luminează mai mulţi
sori. Pe măsură ce scena continuă să se deruleze, începeţi să vedeţi simboluri geometrice şi
hieroglife ciudate, care strălucesc în diferite culori şi se aranjează în secvenţe ciudate.
Informaţiile pulsează în întreaga dumneavoastră fiinţă, creându-vă probabil o stare de
confuzie şi de agitaţie. Pentru o clipă, experimentaţi o atotcunoaştere universală. Totul pare
să capete sens. Trăiţi o stare de fericire absolută. Subit, vă treziţi cu o senzaţie de lumină,
dar uitaţi instantaneu toate informaţiile la care aveaţi acces cu numai o clipă în urmă. Vă
simţiţi capul, maxilarele şi ceafa tensionate, ca şi cum aţi fi trecut printr-o situaţie extrem de
stresantă.
Să fi fost un coşmar? Să vi se fi tras de la hot-dog-ul cu chili pe care l-aţi mâncat la
cină? Oare vă pierdeţi minţile? Răspunsul la toate aceste întrebări este: „Nu”. Pur şi simplu,
aţi experimentat o călătorie în hiperspaţiu – într-un plan în care nu există timp şi spaţiu şi în
care totul se întâmplă simultan.
Acest nivel al realităţii scoate întotdeauna la lumină tiparele mentale ale conştiinţei
dumneavoastră. Acestea iau forma unor simboluri geometrice colorate şi sunt numite
„arhetipuri”. Arhetipurile sunt reprezentări vizuale ale structurii mentale a unui individ. Ori
de câte ori acesta gândeşte, ideile, emoţiile şi convingerile sale iau forma unor structuri
arhetipale colorate. Starea de fericire şi de omniscienţă se explică prin faptul că accesul la
aceste structuri vă permite să „citiţi” şi să descoperiţi cine sunteţi cu adevărat! Revenirea la
starea de veghe conduce de regulă la uitarea acestor informaţii, pentru simplul motiv că
acestea nu pot fi accesate cu uşurinţă de creier, care nu este antrenat să descifreze decât
aspectele fizice ale vieţii pe pământ.
La baza realităţii fizice stau nivele energetice care manipulează structurile atomice
ale existenţei. Aceste energii sunt controlate de MINTE. altfel spus, orice gând
direcţionează energia către crearea respectivei realităţi. Oamenii sunt angrenaţi automat în
acest proces creator, atât la nivel individual, cât şi ca familii, grupuri rasiale, naţiuni, şi în
ansamblul lor, ca umanitate. În mod evident, cu cât grupul care gândeşte în mod similar este
mai mare, cu atât mai puternică şi mai rapidă devine manifestarea gândurilor sale în planul
fizic. Acesta este nivelul pe care se joacă destinelor popoarelor şi ale naţiunilor.
Arhetipurile şi culorile lor asociate reprezintă simboluri ale tiparelor mentale, fiind
forma cea mai pură de limbaj şi comunicare care există. Ele se manifestă pe frecvenţa
divină, care este omniprezentă şi comună tuturor fiinţelor create. Prin folosirea limbajului
hiperspaţiului, omul poate înţelege şi comunica cu orice creatură, oriunde s-ar afla aceasta.
Cu cât conştiinţa coboară mai jos în manifestare, ajungând până în straturile dense ale
realităţii fizice, cu atât mai distorsionat devine acest limbaj. Culorile şi arhetipurile sunt
traduse de creier în imagini picturale pe care le percepe mintea individului sau
subconştientul colectiv (conştiinţa de grup). Pe o frecvenţă încă şi mai joasă, ele se
transformă în cuvinte verbale, apoi în cuvinte scrise, şi în sfârşit în gesturi fizice (în cazul
societăţilor cele mai primitive).
De cele mai multe ori, starea de vis conţine arhetipuri care nu pot fi comunicate de
regulă de mintea supraconştientă sau subconştientă celei conştiente, pentru simplul motiv că
aceasta din urmă este supusă regulilor societăţii, care resping atenţia acordată formelor
neconvenţionale. Oamenii care „văd” simboluri sau care au viziuni sunt consideraţi (în cel
mai bun caz) la limita „normalităţii”. De aceea, simbolurile din vise sunt extrem de
importante. Păstrarea unui jurnal al viselor reprezintă o tehnică de primite a unor mesaje
sau informaţii importante, care pot fi traduse prin învăţarea semnificaţiei acestor simboluri.
Unul din principalele motive pentru care doresc să scriu manualul de cultivare a
capacităţilor extrasenzoriale este chiar acesta: de a vă ajuta să interpretaţi simbolurile pe
care le vedeţi în vise.
Arhetipurile tiparelor mentale sunt strâns asociate cu corpul fizic. Energiile
emanate de gânduri (şi manifestate prin arhetipuri) sunt cele care creează secvenţele de
ADN, care structurează apoi corpul. De aceea, este corect să afirmi că omul este ceea ce
gândeşte! Tiparele mentale dau naştere unor „propoziţii” alcătuite din arhetipuri, grupate
câte patru. În mod similar, ADN-ul oricărui om este alcătuit din patru proteine. De aceea,
cei care înţeleg semnificaţia arhetipurilor şi a secvenţelor lor se pot transforma prin simpla
manipulare a acestora, prin intermediul gândurilor lor şi folosind tehnici de vizualizare a
culorilor. Există anumite coduri alcătuite din arhetipuri şi culori care pot debloca secvenţele
de ADN. Voi vorbi şi despre acestea în cartea pe care intenţionez să o scriu.
Procesul trebuie să se desfăşoare sub supravegherea unui maestru, pentru a preveni
activarea necontrolată a energiei kundalini, sau deschiderea prematură a principalelor
secvenţe de ADN, înainte de a le fi sosit timpul. Fără această supraveghere, omul poate
înnebuni, se poate îmbolnăvi de boli terminale, poate ajunge posedat, predispus către
sinucidere sau dependent de diferite substanţe chimice. De aceea, antrenamentul
necorespunzător este extrem de periculos şi este interzis de legile cosmice. Este ca şi cum i-
ai da unui copil cheile unei maşini puternice, spunându-i că poate să o conducă! Aşa ceva
pur şi simplu nu se face! În realitatea fizică, vehiculul de care ne folosim este corpul, iar
mintea este şoferul. Cheile maşinii nu trebuie date decât unui şofer lucid, matur şi bine
antrenat.
Orice om care a văzut cercurile făcute în lanurile de grâu a văzut practic
arhetipurile de care vorbesc. Majoritatea acestor cercuri sunt extrem de complexe, fiind
alcătuite din mai multe arhetipuri sau simboluri universale, care trebuie analizate pentru a fi
înţelese. Fiecare cerc reprezintă o frază, iar uneori un paragraf întreg. Voi discuta şi despre
semnificaţia lor în cartea mea, şi voi arăta cine sunt cei care le creează.
Speranţa mea este ca lucrarea pe care intenţionez să o public să le fie de folos
tuturor cititorilor care doresc să se transforme, cultivându-şi discernământul, luciditatea şi
cunoaşterea.

Stewart Swerdlow
Ţine conferinţe, ateliere de lucru şi şedinţe de consiliere.
Printre serviciile pe care le asigură se numără:
• Terapia prin culori
• Analiza tiparelor mentale şi a ADN-ului
• Analiza viselor
• Analiza numelui
• Programe de vindecare alternativă
• Programe speciale pentru epileptici şi persoane cu handicapuri mentale
• Programe personalizate de reducere a greutăţii corporale
• Programe de antrenament pentru corp, suflet şi minte
• Programe radionice
Persoanele interesate îi pot scrie pe adresa
PO Box 1473
Lake Grove, New York 11755-1473
Sau pot suna la numărul de telefon 516-447-6919
E-mail: expansions&aol.com
Web site: http://www.dreams-are-us.com

Anexă
Scopul acestei anexe este de a-i familiariza cu acest subiect pe cei care nu ştiu
nimic despre Proiectul Montauk şi despre cărţile anterioare scrise pe această temă, astfel
încât să poată înţelege referinţele care se fac la acest proiect în lucrarea de faţă.
Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe piaţă în iunie
1992, ca o prezentare concisă şi sintetică a unuia din cele mai secrete şi mai uluitoare
proiecte de cercetare efectuate în întreaga istorie a umanităţii. Proiectul Montauk (după cum
este cunoscut în folclorul popular) îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut
experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge, un distrugător
recent construit. Întrucât nava era staţionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia,
evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de „Experimentul
Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca nava să devină
nedetectabilă de către radar, dar efectele sale secundare au fost cu totul dramatice şi
neaşteptate. Nava a devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind
dislocată din timpul şi spaţiul cu care suntem familiarizaţi!
Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic, pentru oamenii
implicaţi în experiment ea a avut efecte catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost
transportaţi într-o altă dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare
confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravieţuit au fost lăsaţi la vatră,
fiind consideraţi „instabili psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a fost îngropată.
După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John von
Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia.
Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea omului şi de ce nu pot fi supuşi
oamenii unor fenomene interdimensionale fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect
masiv de studiere a factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories
din Long Island, New York şi cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix. Laboratoarele
Brookhaven au fost înfiinţate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind primul
centru de cercetare a energiei atomice din lume. Înainte de război, zona respectivă a fost
folosită ca sediu al celei mai mari organizaţii de nazişti din Statele Unite, cunoscuţi sub
numele de Bund.
Von Neumann a fost ales pe bună dreptate pentru a conduce noul proiect. El nu a
fost doar inventatorul calculatorului modern şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi
acces la uriaşele resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila bază de
date a naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe care aliaţii
au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de toate aceste resurse,
von Neumann a încercat să asocieze tehnologia computerelor cu echipamentul radio din ce
în ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În cele
din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice,
gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de
cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura gândurilor putea fi
afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior
dezvoltată, până când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a minţii. Între timp,
tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui
medium şi de redirecţionare a lui astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane.
În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei în care funcţionează
mintea umană, generând un potenţial uriaş de control al minţii. Proiectul s-a concretizat
într-un raport către Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi
congresmenii să nu fie controlaţi ei înşişi.
Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu au ascultat însă de
decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea că această tehnologie putea fi
folosită în timp de război pentru a controla minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu
resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii
armatei, de a crea o nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care
aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New York. Locaţia
a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage care putea emite pe frecvenţa de
aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau nu, exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în
conştiinţa minţii umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la
sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a
continuat până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii efectuate pe
oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea că există.
De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat tehnicile de
control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în căutarea limitelor
potenţialului uman. Dezvoltându-se capacităţile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la
amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice până la punctul
susţinerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei
materii virtuale. Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană
obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă şi mai adânc
în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium putea crea materie, ei au
observat că aceasta putea apărea în momente diferite, în funcţie de ceea ce gândea
mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să manifeste o
carte, dar nu astăzi, ci ieri? Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi
controlat. După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o
serie de experimente masive şi absolut cutremurătoare. Apogeul a fost atins prin
deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi la Experimentul
Philadelphia.
Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului dacă nu ar fi
existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a descoperit într-o zi că a fost
victima acestor experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island în
domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenţa
unor unde radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra.
Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu să localizeze
sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk. Descoperirea l-a determinat să
înceapă un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A cumpărat o mare parte din
echipamentul folosit anterior în cadrul Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat
că foarte mulţi oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul
culminant s-a produs atunci când soţul verii sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi
aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat niciodată la
Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să perceapă crâmpeie dintr-o viaţă
despre care anterior nu fusese conştient. După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi
ingineri asociaţi într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat
de fapt. Se pare că era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în
Montauk şi într-o altă locaţie.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe nume Duncan
Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea o aptitudine ieşită din comun
pentru analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA
(National Security Agency). Fără să-i spună nimic despre legăturile sale personale cu
Montauk, Preston l-a dus pe Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta
cunoştea perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi
acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de
călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul
Experimentului Philadelphia, împreună cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele
de Al Bielek).
Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a atins punctul
culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au
scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au luat hotărârea să
boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la
receptorii radio ezoterici pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmiţător
gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus
literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit decizia
să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările către încăperile subterane în care se
derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până
astăzi un mister.
Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au ţinut mai
multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe piaţă nu apăruse nici o carte referitoare la
acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi asume această sarcină, dar care s-au
dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit, ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite
forţe oculte. Un reporter care lucra pentru New York Times a făcut investigaţii legate de
acest subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era real a dat
înapoi.
Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram interesat de un
sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, m-am trezit că ascult una dintre
cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât orice science-
fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul
Montauk: experimente în timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui
demers a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele). Nu mi-am propus să fac
investigaţii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am
propus să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte indicii care să le
completeze pe cele existente şi eventual chiar să dovedească această poveste incredibilă.
Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut numeroase fapte şi
dovezi care au demonstrat că în spatele informaţiilor neverosimile oferite de Preston se
ascundea un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O
nouă călătorie la Montauk. Cea mai spectaculoasă informaţie primită a fost descoperirea
potrivit căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai
mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai
malefic om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de
magie sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite entităţi
dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit cărora
natura interedimensională a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia
exterioară a operaţiunilor magice ale lui Crowley.
Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au apărut după
mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la prima mea conversaţie cu
Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era convins
că într-o viaţă anterioară el şi Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni
care au fost primii producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi
asociaţi în afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe legate de fraţii
Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am
aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar menţionează un
anume „Duncan Cameron” în autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi
legate de familiile Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie
la Montauk), dar nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală.
Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi Crowley) mi-a
devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei femei care îşi spunea „Cameron”,
faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu
combustibil solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi soţi au participat la un proiect
interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea
acte de magie sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului
XX).
A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au condus la cunoaşterea
„accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei călătorii de afaceri în California.
Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea de vest a Hollywood-ului şi în scurt timp am
ajuns să-i povestesc personal despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk
şi despre relaţia dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-
a informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson!
În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă invenţie, ci avea o
bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice îndoială, că existau o serie de
corespondenţe ciudate legate de interdimensionalitate.
Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare, semnată Amado
Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu
numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul că tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson,
dar mi-a furnizat şi dovezi irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.
Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o spectaculoasă
relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat
Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o ceremonie magică la
Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care există o stâncă mare care iese din apă.
Potrivit relatării lui Amado, Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei
direcţie indica cu precizie Long Island, în statul New York. În trecut, stânca de la Men-an-
Tol era utilizată pentru ritualuri similare, pentru a o invoca pe Marea Zeiţă. În mod evident,
aveam de-a face cu o corespondenţă ocultă majoră.
Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O nouă călătorie la Montauk
am făcut o nouă descoperire. Am găsit într-o carte o fotografie făcută la începutul secolului
care demonstra faptul că, pe timpuri, la Montauk Point au existat piramide. Continuarea
investigaţiei mi-a permis să aflu că baza militară Camp Hero, în care s-a desfăşurat
Proiectul Montauk, era situată pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau
Montaukets, tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, cărora le aparţinea
de drept. Din păcate pentru indieni, un tribunal din New York a declarat tribul lor dispărut
din punct de vedere legal, decizia fiind considerată de numeroşi experţi drept cel mai
flagrant caz de injustiţie din istoria relaţiilor cu nativii americani. Printr-o nouă
sincronicitate, am descoperit că numele de familie al familiei regale care conducea tribul
Montauk era Pharoah.
Informaţiile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a seriei, intitulată
Piramidele din Montauk. Am stabilit aici noi conexiuni între clanul Pharoah din Montauk şi
faraonii din Egiptul Antic. Un studiu mai aprofundat al cărţilor lui Aleister Crowley şi al
ştiinţei geometriei sacre mi-au permis să descopăr că Montauk Point este un punct nodal al
reţelei morfogenetice a pământului, de o importanţă majoră, comparabilă cu cea a
ansamblului de la Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului Montauk
şi-au propus să controleze în acest punct nodal „programul soft” al evoluţiei pe planeta
Pământ, încercând să influenţeze felul în care gândesc, simt şi trăiesc diferitele forme de
viaţă de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest „sistem de tip computer” al evoluţiei:
reţeaua morfogenetică, definindu-l ca un program de adaptare continuă al naşterii, creşterii,
morţii şi reciclării continue a forţei vieţii pe planeta noastră. Această reţea a evoluţiei este
obiectivul major pe care încearcă să-l controleze diferitele şcoli ale misterelor. Există la ora
actuală numeroase facţiuni care încearcă să obţină rolul principal în această luptă de
dominaţie a planetei. Nenumărate dovezi demonstrează dincolo de orice îndoială că la
Montauk se desfăşoară operaţiuni clandestine. Avem nu doar mărturii ale unor persoane
care au participat la proiect, ci şi înregistrări ale unor transmisiuni radio ciudate, uneori
chiar ilegale, care continuă să emită din Montauk Point. Mas-media locală din Long Island
refuză să investigheze aceste probleme.
Publicarea lucrării Piramidele din Montauk a adus la cunoştinţa opiniei publice din
întreaga lume cererile indienilor Montauk. Speranţa mea a fost ca acest scandal să pună în
mişcare roţile puterii, astfel încât Montauk Point să fie redat proprietarilor săi de drept. Din
păcate, deşi s-au realizat anumite progrese, la ora actuală există două facţiuni rivale chiar în
cadrul tribului care nu reuşesc să se pună de acord, lucru care a împiedicat rezolvarea
cazului, întrucât guvernul nu este dispus să recunoască ambele grupări. Scenariul este foarte
complex, iar eu nu mă pot implica în el, căci ţine de treburile interne ale tribului. Întreaga
poveste este şi mai mult complicată de scandalurile şi dezvăluirile politice din Suffolk
County şi East Hampton, districtul şi oraşul în care este situat Montauk.
Unul din aceste scandaluri a izbucnit odată cu atacarea în presă şi în justiţie a lui
Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk şi consilier al oraşului East Hampton. Cel
care l-a atacat în justiţie, pe motiv de calomnie, a fost Tom Scott, şeful poliţiei locale. Deşi
tot ce a făcut Cooper a fost să solicite „cercetarea” anumitor acuzaţii care implicau poliţia
locală, Scott a declanşat o uriaşă bătălie juridică, cu costuri enorme pentru oraşul East
Hampton. După declanşarea unui scandal de mari proporţii, Scott de renunţat la proces,
întrucât era evident că nu are nici o şansă. Detaliile acestui caz au fost descrise în revista
noastră, The Montauk Pulse.
Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate de unul din
juriştii tribunalului, care cunoştea bine cazul Cooper. Acesta mi-a povestit că în timpul
procesului, unul din judecători i-a cerut procurorului districtual al districtului Suffolk
County, James Catterson Jr., să realizeze o investigaţie oficială pentru a determina dacă au
existat abuzuri ale poliţiei din oraşul East Hampton. Investigaţia a fost manipulată şi s-a
condus la concluzia că nu s-au făcut asemenea abuzuri ale poliţiei. Ascunderea adevărului
era evidentă şi a fost demonstrată ulterior în articolele presei locale. Am făcut personal
anumite cercetări, care mi-au permis să descopăr anumite informaţii extrem de interesante
legate de persoana care a condus investigaţia oficială în numele procurorului districtual şi
care a muşamalizat cazul. Era vorba de aceeaşi persoană care a prezentat anterior „dovezi”
referitoare la abandonarea bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi s-a părut extremă.
Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în acţiune şi a dispus arestarea
lui John Ford, fondatorul şi preşedintele Long Island UFO Network8. John mi-a făcut o
vizită în martie 1996 şi mi-a spus că intenţionează să scrie o carte în care va prezenta
informaţii extinse referitoare la industria de apărare din Long Island şi la conexiunile
dubioase ale acesteia cu forţele politice. Jurist ieşit la pensie (nu cel care mi-a dezvăluit
informaţiile legate de procesul lui Cooper), John Ford are o reputaţie excelentă, fiind vestit
pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege pentru a îndrepta diferite nedreptăţi şi
abuzuri. Este şi un cercetător foarte meticulos, cu cunoştinţe largi în toate domeniile. În
luna iunie, John a fost arestat sub pretextul unei conspiraţii la uciderea a trei directori de
companii din Suffolk County prin injectarea de radiu în pastele lor de dinţi. Deşi acuzaţiile
erau de un ridicol absolut, mas-media din New York şi din Long Island a prezentat
subiectul pe prima pagină, cu titluri de o şchioapă. Au existat chiar experţi care au afirmat
că radiul în această doză nu are efecte letale şi ar fi fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca el
să producă un eventual efect. Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar
s-a renunţat rapid la această acuzaţie din lipsă de probe.
Informaţiile care ar fi demonstrat conspiraţia lui John Ford au fost declarate „din
surse acoperite” şi rămâne ca ele să fie demonstrate în faţa tribunalului. Însuşi mandatul de
percheziţie a fost emis după cercetarea apartamentului lui John Ford, unde s-a găsit o
anumită cantitate de radiu. Apropiaţii lui John susţin că acesta foloseşte din când în când
radiul pentru a-şi calibra contorul Geiger. Se pare că întregul scenariu al arestării a avut la
bază declaraţiile unui „prieten” al lui Ford, care i-a cerut acestuia să-i dea nişte radiu.
Întâmplător, acesta lucra pentru marină şi a fost arestat la rândul lui pentru implicare în
conspiraţie.
Din iunie 1996 şi până în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în închisoare fără să fie
judecat. A trecut aproape un an de la arestare şi încă nu există dovezi care să ateste
vinovăţia sa. Ford susţine că însuşi avocatul său lucrează împotriva intereselor sale. Un
prim exemplu îl constituie faptul că acesta a cerut şi a obţinut o examinare psihică a
clientului său, care l-a declarat incompetent. Din această cauză, se pare că procesul nu va
mai avea loc. Am publicat aceste informaţii pentru a atrage atenţia opiniei publice
internaţionale asupra acestui abuz, dar şi pentru a demonstra cât de sensibil este climatul
politic în tot ceea ce priveşte cazul Montauk.

8
Organizaţie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.
Din perspectiva acestor informaţii, tragedia provocată de prăbuşirea avionului din
cursa TWA Flight 800, în care au murit sute de oameni ca urmare a unei greşeli
inexplicabile de pilotaj, capătă o lumină nouă. Deşi s-au avansat multe teorii, mijloacele
mas-media au refuzat cu îndârjire să investigheze cauza cea mai probabilă a catastrofei:
emiterea unui flux de particule de la Laboratoarele Brookhaven care a activat din greşeală o
rachetă nucleară. Anumite surse din serviciile secrete au dezvăluit că în acea perioadă de-a
lungul coastei Long Island se făceau exerciţii militare, în urma cărora dintr-un aparat de
zbor a fost trimisă o rachetă nucleară dezactivată. Fiind un simplu exerciţiu militar,
încărcătura nucleară a rachetei nu era activată, aceasta fiind în căutarea unei ţinte purtătoare
de căldură pentru a i se verifica sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia să urmărească
o ţintă generatoare de căldură ce atârna în urma unui avion C-130, urmând să orbiteze în
cerc în jurul acesteia. Ţinta nu a funcţionat, aşa că racheta a căutat sursa cea mai apropiată
de căldură, care s-a dovedit a fi avionul din cursa TWA Flight 800. Aşa cum era
programată, ea a orbitat în cerc în jurul acestuia. Se pare însă că un flux de particule emis
fie de Laboratoarele Brookhaven, fie de un satelit SDI (Strategic Defense Initiative –
Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută şi sub numele de „Războiul Stelelor”), a activat
bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaşte. Deşi sursa mea din serviciile de
contrainformaţii mi-a cerut în mod oficial să afirm că această teorie reprezintă doar un
„zvon”, sunt cât se poate de convins că aceasta este realitatea. Refuzul insistent al mas-
mediei de a recunoaşte posibilitatea implicării unui accelerator de particule mi se pare o
dovadă în sine.
Toate aceste informaţii demonstrează că situaţia politică în Long Island este foarte
încinsă. Catastrofa s-a soldat cu foarte mulţi morţi, dintre care o mare parte francezi. Am
vorbit cu ziariştii francezi despre Cursa 800, iar aceştia l-au intervievat detaliat şi pe
Preston Nichols. Nu ştiu exact ce a publicat presa franceză, dar este cert că oamenii încep să
se apropie din ce în ce mai tare de adevăr.
Situaţia referitoare la procesul Montauk este încă şi mai dramatică. Un consultant
care lucrează pentru Bill Clinton mi-a spus că acest subiect este cel mai sensibil de pe
agenda politică a Statelor Unite. Prinşi între potenţialul de control al minţii şi drepturile
indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe proces, dar nimeni nu spune nimic. Întrucât
anomaliile electronice legate de controlul minţii pot fi verificate cu uşurinţă, membrii
Congresului nu mai au de ales, fiind nevoiţi să trateze chestiunea cu toată seriozitatea.
Dreptul indienilor Montauk de a-şi recupera pământul sacru este inalienabil şi nici o putere
nu li-l poate contesta. De aceea, întregul spectru politic se află în cumpănă. Acest lucru este
vizibil inclusiv în zona militară, îndeosebi după acuzaţiile care au fost aduse armatei pentru
rolul pe care l-a jucat în prăbuşirea Cursei TWA Flight 800.
La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente aviatice legate de
apropierea avioanelor militare de luptă de diferite avioane comerciale. Surse din serviciile
secrete mi-au dezvăluit că aceste incidente au fost provocate intenţionat de armată, pentru
ca spaţiul lor aerian să fie mai bine definit. Nimeni nu a fost rănit, dar piloţii aparatelor
comerciale au trecut prin mari emoţii şi au fost nevoiţi să execute manevre riscante. Se pare
că explozia Cursei 800 s-a datorat unei asemenea încurcături a culoarelor de zbor. Nu este
exclus ca dacă fluxul de particule a fost emis intenţionat, militarilor să li se fi făcut o
înscenare. La fel de posibilă este şi varianta unui simplu accident. Cert este că oficialii
armatei doresc să se distanţeze de asemenea incidente, întrucât nu vor să fie traşi la
răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat. Există în toată această ecuaţie o variabilă
misterioasă, legată se pare de aparatul C-130.
Scenariul de mai sus dezvăluie o adevărată breşă în puterea politică de la
Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul american reprezenta un front unit
împotriva Rusiei sau a oricărui alt duşman al patriei. La ora actuală avem de-a face cu
elicoptere negre fără indicatoare, trupe ONU de menţinere a păcii şi tot felul de facţiuni
grupate în miliţii care ameninţă suveranitatea guvernului central aşa cum o ştiam până
acum. Diferite grupări din zona armatei, a serviciilor secrete şi a comunităţii politice se
luptă deschis pentru putere. Există forţe politice care doresc renunţarea la principiile
Constituţiei Statelor Unite. Militarii, a căror putere se trage direct din Constituţia SUA, nu
doresc să fie înlocuiţi de diferite miliţii ONU de menţinere a păcii. Problema devine din ce
în ce mai complexă şi ar putea constitui un subiect de-sine-stătăor al unei cărţi. Aşa cum am
arătat în lucrarea Proiectul Montauk, drama este că forţele care au stat la baza acestui
proiect nu au operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii marţiale a
armatei, preferând să se infiltreze sub forma unor grupuri oculte în orice instituţii sau
organizaţii care le permit acest lucru. Dacă dorim să înţelegem din cine sunt alcătuite aceste
grupuri şi care este sursa lor de putere, este necesar să privim dincolo de aparenţe, căci dacă
ne vom limita să le înfruntăm cu mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu
uşurinţă.
Toate aceste evenimente m-au determinat să împing şi mai departe investigaţia
legată de puterile oculte care se ascund în spatele Proiectului Montauk. Mergând pe firul
conexiunilor descoperite anterior, în special al celei naziste, am descoperit o serie de
revelaţii uluitoare care demonstrau că aceste puteri oculte există într-adevăr, manifestându-
şi direct influenţa. Am publicat toate aceste informaţii în lucrarea Soarele Negru:
conexiunea nazist-tibetană cu Proiectul Montauk, în care am oferit o perspectivă nouă
asupra istoriei naziştilor, a puterilor care se ascund în spatele lor şi a conexiunilor ezoterice
care există între acestea şi Proiectul Montauk.
Montauk pare o poveste fără sfârşit, un fel de căutare eternă, pentru a înţelege mai
bine viaţa pe care o trăim.

Glosar
Chakra-e – De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numiţi
ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numiţi chakra-e, cuvânt care înseamnă
„roată” în sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are
forma unui „S” sau a unui şarpe. Din acest motiv, sistemul chakra-elor mai este cunoscut şi
sub numele de kundalini, care înseamnă în limba sanscrită „şarpe”.
Secvenţe de ADN – expresia se referă la acele fragmente de ADN care se deschid
prin activarea energiei kundalini. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instrucţiuni care
îi spun corpului ce trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere.
Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se
activează decât mai târziu în viaţă, cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la
un instrument sau din voce, etc. Activarea energiei kundalini este sinonimă cu trezirea
(deschiderea) chakra-elor situate de-a lungul coloanei vertebrale.
Hiperspaţiu – zonă a conştiinţei care există în afara timpului şi spaţiului liniar.
Kundalini – cuvânt sanscrit care înseamnă „şarpe”. În studiile ezoterice şi în
religia hindusă, kundalini face referire la curba coloanei vertebrale, care arată la fel ca un
şarpe şi de-a lungul căreia se află cei şapte ganglioni nervoşi, cărora le corespund în plan
energetic chakra-ele. În limba sanscrită, cuvântul chakra înseamnă „roată”. Când vorbesc
de „trezirea (sau activarea) lui kundalini”, ezoteriştii se referă la activarea succesivă a celor
şapte chakra-e, pe care o mai numesc şi „ridicarea şarpelui”.
Activarea lui kundalini – acest proces se referă la deschiderea tuturor chakra-elor
situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează la rândul ei toate codurile şi
secvenţele de ADN din corp. Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la
nebunie, boală şi chiar la moarte. În literatura de specialitate, activarea lui kundalini este
asociată cu expansiunea conştiinţei şi amplificarea receptivităţii extrasenzoriale. Vezi şi
chakra, secvenţe de ADN şi kundalini.
Medium mental - Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile
psihice, iar alţii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie
structurile subtile ale realităţii. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „lectură
psihică”. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, dând naştere unor
manifestări diferite ale realităţii. Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească
structurile subtile ale realităţii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană.
Consiliul Ohalu – consiliu alcătuit din nouă fiinţe care trăiesc într-o lume
nefizică, ce ocupă acelaşi spaţiu ca şi planeta Khoom din sistemul solar Sirius. Aceste fiinţe
trăiesc pe o frecvenţă de vibraţie diferită de cea a fiinţelor fizice. Consiliul Ohalu
guvernează planeta Khoom şi sistemul solar Sirius.
Suprasuflet - Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă
maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realităţi). Totalitatea
Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa Christică.
Radionică – tehnică prin care un individ cu capacităţi extrasenzoriale
diagnostichează şi tratează un pacient prin folosirea unui aparat electronic. Există
numeroase tipuri de asemenea aparate, mai mult sau mai puţin eficiente.
Procedurile Wilhelm Reich – set de tehnici care amplifică energia orgonică
(energia vieţii) din corp, pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice (în
hiperspaţiu). O parte din aceste proceduri au fost detaliate în primele două cărţi din seria
Montauk. Pacientul este adus într-o stare de „transă orgonică”, în care, deşi continuă să
recunoască mediul înconjurător, se află într-o stare de conştiinţă modificată, care îi permite
să extragă informaţii la care nu ar fi avut acces în mod normal.
Suflete surori – două entităţi separate care au ieşit din aceeaşi scânteie a
Suprasufletului. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în acelaşi timp, decât în
circumstanţe cu totul excepţionale. Termenul este adeseori confundat cu cel de „cealaltă
jumătate”. Acesta se referă exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse
ale aceleiaşi entităţi. Cele două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au
nevoie de aceleaşi experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte şi au personalităţi
aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă
(masculină), iar cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalităţi
ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădiţe ieşite din
aceeaşi rădăcină (sămânţă). „Jumătăţile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădiţe se
împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină.