Sunteți pe pagina 1din 336

Ioan MITITELU

VINUL DE POST

Editura PIM Iaşi, 2011

Redactor: Gabriela Aprodu Tehnoredactare: Ioan Mititelu Coperta: Ioan Mititelu

Ioan MITITELU

VINUL DE POST

Editura PIM Iaşi, 2011

CIP Biblioteca Naţională

ISBN

Cuvânt înainte

De ce Vinul de Post? Ce este Vinul de Post? Unde se găseşte Vin de Post? Este sec, demisec, sau dulce? Ce soi de viţă produce Vinul de Post? Este alb, roşu, ghiurghiuliu, sau negru? Cât este de scump? Cât trebuie să „consumi” ca să te faci mangă? Poate să bea asemenea vin şi bunicul meu bolnav de diabet, hepatită cronică, reumatism degenerativ, cardiac sub tratament, cu junghi în spate, junghi în coaste, junghi după ceafă, în urechea stângă şi cu pensia grav ciuntită de Băsescu? Întrebări, întrebări, multe întrebări care mi se pun, şi eu, habar n-am ce să le răspund, decât că Vinul de post a fost denumit aşa, şi basta. Până la urmă, de ce miercuri se numeşte miercuri, iar alb se numeşte alb. Adică este ceva ce s-a numit aşa fără prea multe marafeturi, şi aşa a rămas. De unde să ştiu eu toate acestea despre susnumitul vin? Ce, eu sunt cârciumar sau barman? Ia mai slăbiţi-mă cu întrebările despre vin, că nu vă răspund. Am devenit aşa deodată abstinent. Cât priveşte cartea aceasta, pot să vă dau unele relaţii, doar aşa la ureche, ca să nu audă şi ceilalţi. Năucit de o politică dezastruoasă, mi-am cam ieşit un pic din ţâţâni şi atunci, deşi cunosc la perfecţie să trag cu puşca şi mitraliera, dar mijlocele mele nu-mi permit o asemenea prea nobilă manifestare, am ales ca să trag aşa cum pot, cu pamfletul.

-

1 -

Până la urmă, aşa cum zicea şi nea Grigore, filosoful oficial al blocului nostru, şi pamfletul e o armă. Şi între două reprize de tras mâţa de coadă, tragi române cu pamfletul. Oricum nu moare nimeni. Nici măcar de râs! Eu de fapt am vrut aici să scriu o carte de istorie contemporană. Carte serioasă şi cu ştaif! Şi ce-a ieşit! Dar în timpurile noastre doar istoria este un pic mai veselă decât nenorocirea, iar viaţa este un pic mai bună decât moartea. Şi asta datorită unor criminali cocoţaţi în posturi înalte. Şi de acolo ei cică fac istorie. Iar o scriu grijuliu, precum scribul antic. Deci, de ce Vinul de Post? D-aia!

- 2 -

1 aprilie, confiscat

Fiecare la timpul lor au avut ceva de confiscat, sau de stricat. Comuniştii au confiscat averea guleraţilor, pentru care oricum munciseră cam tot atât de mult cât şi miliardarii din zilele noastre, unii după buntul din 1989, cică ar fi confiscat revoluţia (vorbă să fie!), ţărăniştii la rândul lor fiind prea tâmpiţi de a confisca şi ei ceva, s-au pus pe stricat ce se făcuse de bine, de rău, prin ţara asta, cu mare greutate şi suferinţă. Şi vremea a trecut, confiscările au îmbrăcat măcar de ochii lumii straie noi şi s-au numit eufemistic privatizări, până când au dat de fundul sacului şi nu a mai fost nici ce privatiza. În consecinţă au apărut pedeleii, haidamacii alăptaţi cu rele chiar la pieptul lui Băsescu, care au trecut iar la confiscări. Dintr-un foc au reuşit să confişte pe vreo două sute de ani viitorul copiilor şi nepoţilor noştri, băgând o naţiune întreagă drept slugi la FMI, adică mai pe şleau, la evreimea mondială, apoi făcând ei ochii roată au pus ochii, pe ce credeţi? Pe o dată calendaristică. Nu vă miraţi, da chiar aşa! Toate datele calendaristice din an mai sunt cum sunt, dar una le întrece pe toate prin conotaţiile sale în conştiinţa românilor.

- 3 -

Este vorba de data de 1 aprilie. Data păcălelilor. De obicei românii de 1 aprilie scorneau câte una boacănă şi după ce pe cel păcălit îl treceau toate năduşelile, totul se termina cu un ha-ha-ha şi cu o bere. Dar partidul lui Băsescu, a pus ochii imediat pe această zi, au confiscat-o urgent şi chiar a pus un responsabil permanent cu păcălelile, adică un Păcălici oficial. Pentru cei care nu-l cunosc, demnitarul cu pricina se prezintă simplu, Emil Boc, prim-păcălici al României. Nici nu mai are rost să mai înşir aici, lungul şir de păcăleli emise aproape zilnic de păcăliciul oficial, fiindcă se vede clar, cam cum a ajuns nivelul bunăstării acestui popor. Deci popor român, ia-ţi adio de la 1 aprilie, nu-ţi mai aparţine. Dacă alde Boc au confiscat data de 1 aprilie, nici BOR (Biserica Ortodoxă română) nu se lasă mai prejos. De când se scoală în fiecare dimineaţă, ca să se pieptene cu cărare la mijloc, în timp ce ţara aceasta nenorocită arde, au găsit şi ei ceva ce să confişte:

iepuraşul de Paşti, (noii dobitoci lingvişti zic în loc de Paşti, Paşte, de unde dracu o fi scos asta, doar academicieni de alde Băsescu & Comp ştiu). Acum, Dumnezeu să mă ierte dacă greşesc eu cumva, dar nici iepuraşul acesta nu ştiu cine dracu’ l-o fi scos din pălărie, fiindcă vârsta acestui iepuraş pe meleagurile noastre nu pare a fi mai mare de vreo zece ani. Probabil tot cei care vor să ne bage pe gât tot felul de obiceiuri străine, au scotocit ei prin America, ştiţi dumneavoastră, e vorba de statul acela heteroclit care are tot felul de obiceiuri, care de care mai aiuristice şi pac! ne-au cadorisit cu un iepuraş, (bine măcar că nu a fost vorba de un elefant că ar fi fost vai şi amar de bugetul românului). Mai demult ştiam de mielul de Paşti, dar acum gata cu fiul oii, e perimat, fiind în definitiv un detestat produs mioritic, trecem la iepure, chiar dacă pentru vechii evrei, cei care au inventat Paştele, iepurele era un animal „necurat”, fiindcă avea

- 4 -

„copita despicată”(!?!). Şi zice popa cel mare care este cel mai al naibii Daniel dintre toţi: „“Aşa cum se precizează şi în Sfânta Scriptură, să te închini la un chip cioplit este un păcat primordial. În acest sens invocarea unui personaj, fie el şi fictiv, cum este iepurele de Paşte, în perioada Sfintelor Sărbători de Paşte este nu numai un gest de prost gust, în contextul în care această perioadă este destinată meditaţiei şi autoevaluării, ci şi o dovadă clară că omenirea se îndepărtează de cuvântul Domnului şi se complace tot mai mult în făţărnicia şi comercialismul zilelor noastre”, se precizează în comunicat. De asemenea, documentul în final, o spune pe aia dreaptă, cu care ar fi trebuit de fapt să înceapă şi care într- adevăr dă o dimensiune cât de cât reală fenomenului. “Fără să ne dăm seama, participăm activ la degradarea şi manipularea sistemului de valori al copiilor noştri. Îi învăţăm de mici să-şi creeze în idoli şi în loc să îi îndreptăm pe calea cea dreaptă, îi încurajăm să creadă în minciuni şi plăsmuiri fantastice ale imaginaţiei”. Deşi este alambicată ideea, totuşi se întrevede pe undeva şi o undă normală de ocrotire a obiceiurilor noastre milenare. Dar s-o creadă ăl de acolo, că aici este chichirezul, nici pe departe, ci în ceea ce a spus mai sus prin sintagma “comercialismul zilelor noastre” care desigur este condamnabil, dar ei presupun că este cu atât mai condamnabil, cu cât o fac alţii şi nu biserica, instituţia care cică ar avea voie sa facă orice fel de comerţ pe teme de sfinţi şi biata de ea, de abia a început să se dezvolte în domeniu. Până când biserica va inventa iepuraşul de ciocolată în formă de cruce, românul nu are decât să cumpere cruci cu leduri de la magazinul bisericii. În ceea ce priveşte chipul cioplit, cred ca BOR – ul a uitat de cărţile religie unde spune că

- 5 -

a nu-ţi face semnul crucii când treci pe lângă o biserică, e un

mare păcat (oare aceasta nu este tot un chip cioplit la o adică?). Şi ca nenorocitul să ştie precis ce-l aşteaptă în caz contrar, acelaşi manual spune clar că Dumnezeu e răzbunător

şi pedepseşte aspru pe cei care nu i se închină. Focul şi pucioasa

va şti de capul lor. Aoleu! Norocul e, că doar pe ceea lume te aşteaptă astea . Până atunci ne perpeleşte Băsescu, Boc, Udrea şi tot neamul lor cel neadormit. Dacă Dumnezeu este atât de răzbunător, de ce oare ne tot dăm de ceasul morţii să aflăm de unde „au luat lumină” unii ca iubitul, nepreţuitul şi beţivănitul nostru conducător. I-a fost oare suflată (sau delegată) de cel de Sus?

- 6 -

Ce înţelegem noi de aici?

Vă rog să mă credeţi, că dacă nu aş trăi într-o ţară atât de înclinată spre umor (în marea majoritate involuntar), nu ştiu dacă aş putea s-o duc de pe o zi pe alta. La condiţiile economice, materiale, sociale puse la dispoziţie de o şleahtă de persoane infantile, dar lacome până la dezumanizare, ar fi imposibil de rezistat dacă nu ar sări în ajutorul psihicului meu torturat, acea sclipire dumnezeiască a umorului, care să-mi producă automat tresărirea binefăcătoare a râsului în toată fiinţa mea. Şi credeţi-mă, că umorul cel mai gros, mai suculent şi gâlgâitor vine din partea oamenilor Puterii, adică din partea celor care au fost numiţi la nivel statal să ne conducă destinele. Mai deunăzi, am reuşit să-mi pun iar pe linia de plutire capacitatea mea antistres, ascultând declaraţiile de gâgă ale unui fost ministru, acum rămas doar în Parlament. Este vorba de deputatul PDL Theodor Paleologu, cred că vă amintiţi dumneavoastră, e cel care a fost poreclit "ministrul cu panglicile" sau "ministrul Pleaşcă", sau "ministrul cu blazonul cacarisit", care a reuşit iar să iasă în evidenţă nu prin

- 7 -

ceea ce face în Parlament pentru alegătorii din colegiul său, ci printr-o declaraţie trăsnită. Acest Paleologu, s-a trezit deodată în plenul Parlamentului cerându-i primarului oraşului Drobeta-Turnu Severin, membru PDL, să scoată din denumirea municipiului cuvântul "Severin". Ia te uită! Să mori tu? Dar râşniţa lui Paleologu măcina înainte: ”Îi cer public primarului Constantin Gherghe, membru PDL, să scoată cuvântul ‚Severin’ din denumirea oraşului. Primarul Drobetei-Turnu Severin trebuie să acţioneze cât mai curând posibilm pentru că este ruşinos că localitatea se mai numeşte aşa, la atâta timp de la declanşarea scandalului de la Bruxelles”, cu Adrian Severin, a spus Theodor Paleologu, adăugând că, acest lucru i-a venit în minte în avion, la întoarcerea de la Bruxelles. Adică vezi matale, dacă un oarecare cu numele de Severin a fost criticat în Parlamentul European, gata, tot ce se numeşte Severin în ţara asta să-şi schimbe numele. Dar ce fac oare politicienii noştri, atunci când nu spun lucruri trăsnite? Nu prea am ştiut multă vreme, până când ne-au deschis ochii americanii. Nu direct fiindcă ei cică în general sunt foarte secretoşi, ci prin intermediul unor aşa zise scurgeri de informaţii diplomatice (vorbă să fie), date publicităţii (sunt sigur că sub strict control al CIA), de către un sait de internet numit WikiLeaks. Aici să vezi umor nene! Telegramele acestea, arată neîndoielnic vocaţia infinită a acestui neam românesc, de a-şi înjura şi a-şi da în gât cu sete semenii lor de pe meleagurile carpatine, folosind uneori cele mai suculente pasaje din folclorul românesc. Desigur, dvs. veţi zice în cunoştinţă de cauză, că în aceste telegrame nu există nimic cu adevărat nou, adică un ceva despre care presa să nu fi scris înainte, oligarhi, moguli,

- 8 -

-hayssami, petrol, avioane F-16 şi Grippen, servicii, vămi, ambuscade politice, linguşeli şi grandomanii până la influenţe americane, europene, ruseşti, chinezeşti sau de aiurea. Geoană şi Antonescu sunt reportretizaţi în culorile cunoscute, cu accent pe clovnerie şi absenteism, Hrebenciuc e servit la tavă cu aceeaşi garnitură de gogoşi, Elena Udrea e înmuiată în veşnicul pahar de whiskey al preşedintelui. Aceste fotografii groteşti ale clasei politice româneşti, sunt de fapt nişte bârfe repovestite cu mină conspirativă, sunt după cum s-a constatat, produsul unei lungi cozi de turnători voluntari pe care doar CNSAS-ul Americii i-a mai băgat în seamă. Ehei, dacă am fi fost în alte vremuri, Securitatea i-ar fi recrutat, iar Ceauşescu cred că i-ar fi împuşcat pentru trădare. Mare păcat numai, că el însuşi, între timp, a fost împuşcat. Dar degeaba, unii cu capul pe umeri, adică exact acolo unde îi este locul, pierdut în autocunoaşterea mioritică ar exclama, asemenea latinului: „Nimic din ce e românesc nu-mi e străin!“, că din lipsă de senzaţional, dezvăluirile WikiLeaks în România au fost asimilate rapid de organismul grav bolnav al vieţii noastre publice. I-au preluat tot aşa la grămadă, predicatele, unghiurile, abuzurile şi stridenţa. Este normal că temele au fost clasificate, în funcţie de interesele emiţătorului, priorităţile de publicare au fost făcute după culoarea politică a conţinutului. Este clar, că vorbim doar despre documente clasificate „confidenţial“ şi nicidecum despre cele „strict secrete“, pe care americanii le ţin sub şapte lacăte. În lipsă evidentă a acestora din urmă, nu ne rămâne decât să ne resemnăm şi să vedem ce minuni a mai făcut Măria Sa Băsescu. „Nu mă faceţi să dau drumul la dosare!“ Aşa grăieşte ferm preşedintele României într-un document atribuit WikiLeaks. Ce să înţelegem noi de aici? Noi înţelegem că

- 9 -

dosarele sunt ţinute de preşedinte, nu-i aşa? Sunt bine ţinute

sub cheie şi împiedicate, cu alte cuvinte, să iasă la iveală. Cu alte cuvinte, am putea spune că justiţia e ţinută ostatic la Cotroceni. Şi să nu credeţi că ameninţarea aceasta a fost făcută în faţa chelnerilor de la Golden Ritz, unde şpriţuieşte marinarul, ci a fost făcut, potrivit aceluiaşi document WikiLeaks, în prezenţa ministrului Justiţiei, a procurorului general, a şefului DNA, a preşedintelui CSM, a preşedintelui Senatului, a preşedintei Camerei Deputaţilor. Deci s-o luăm iar ca la clasa I-a. Ce înţelegem noi de aici? Noi de aici înţelegem că, practic, „dosarele“ care sunt proprietatea constituţională a puterii judecătoreşti, stau în păstrare la preşedintele ţării, cu acceptul Justiţiei însăşi şi a puterii legislative, aflate, amândouă, de faţă (ca nişte momâi la Judecata de apoi). Ce mai reiese de aici? De aici reiese, că dosarele sunt eliberate sau, s-o zicem p- aia dreaptă, folosite, atunci când i se năzare lui Traian Băsescu. Ehei, câte nu se pot deduce din folosirea dosarelor în această formă… În termenii unei guvernări abuzive şi mitocăneşti, practic, totul: alianţe politice, liste de candidaţi, control pe resurse, execuţia opozanţilor, contracte cu statul, băgarea

pumnului în gura celor guralivi etc

Nu spusese marinarul că

are de gând să modernizeze statul român? O modernizare mai straşnică a statului, nici că se putea!

- 10 -

Rămâne ca în tren…

Ce Critică a raţiunii pure? Sau Politika lui Aristotel? Noi avem pe cineva mai ceva ca Kant (cacofonie? În guvernare asta, e permisă!), mai ceva ca Aristotel, Platon şi Socrates la un loc. Numai privind la infailibila sa şmecherie chiorâşă, o şmecherie presupus absolut necesară la Alba-neagra politicii, mai ales când este însoţită şi de un joc de glezne adecvat, pentru inducerea în eroarea a adversarului, nu se poate să nu recunoşti imediat pe marele panglicar naţional, marele jongler cu vorbele, Bădica Traian, care ne-a încălecat mai an şi cică se va da dus de abia peste cinci. Vorbe, vorbe, vorbe, atât am căpătat pentru bunăstarea noastră, că pentru scăderea continuă a acestei bunăstări, am primit destule acţiuni, cât se poate de directe. Citeam azi că o mare parte din vameşii arestaţi la vama Siret au fost eliberaţi. Mâine, poimâine urmează şi ceilalţi, cortina se va trage peste comedia asta şi miştocăreala cu mascaţi, descinderi în toiul nopţii, cătuşe, arestări preventive pe 29 de zile, va rămâne în amintirea poporului ca un spectacol reuşit şi mai presus de toate gratuit pentru întreaga prostime. Fiţi siguri că nimeni dintre cei arestaţi, nu vor mai face nici o zi de închisoare,

- 11 -

fiindcă la noi, doar pentru cei care au furat destul şi au purcoiul cu parale alături, închisoarea durează fix 29 de zile şi atât, iar mai departe totul intră în ceaţă şi rămâne, drept ca în vorba unuia, Eminescu să-i judece, când va avea şi el timp. Deci, totul a fost din nou urmarea firească a specialităţii casei, vorbe, vorbe, vorbe. Vorbe care trebuiau să acopere mirosul cadavrului din debara, şi unde mai pui, că la ora ceea cadavrul purta chiar un nume de soi, se numea intrarea în spaţiul Schengen. Dacă nu intrăm, desigur că măgăreaţa cădea pe prea guralivul nostru preşedinte, care trebuia musai să regizeze imediat un spectacol cu umbre şi lumini, pentru a ieşi din cauză. Nici nu conta preţul. Chit că arunca oprobiul corupţiei asupra tuturor românilor. De aceea a şi mizat pe o bătălie mediatică spectaculoasă, cu mascaţi vânoşi, elicoptere de luptă vuind în noaptea neagră, arestări în masă după criteriul: ia-l şi p-ăla şi pe ăla, îi alegem noi mâine, încătuşarea zecilor de vameşi la lumina reflectoarelor, în faţa camerelor de luat vederi, etc.

Şi cu asta, iar ne amintim de o vorbă: „Maurul şi-a făcut datoria, Maurul trebuie să dispară”. O nouă rundă de Alba- Neagra, sau mă rog, de şah politic, aşa cum s-a insinuat, cu sacrificarea pionilor, sau chiar cu a nebunilor, s-a consumat. Rămâne nedezlegat şi fiţi siguri că aşa va rămâne, indiferent cine va veni la putere, misterul sistemului piramidal de corupţie şi contrabandă de la frontiere. Degeaba v-aţi revoltat dumneavoastră, între pereţii apartamentului dumneavoastră, sau la coadă la ulei de promoţie, degeaba mi-am ieşit eu binişor din ţâţâni, fiindcă totul este aşa cum se stabileşte de sus. Degeaba aş fi protestat eu chiar la ministrul de resort, printr-o scrisoare, că până la urmă ar fi trebuit să folosesc şi eu o vorbă intrată în patrimoniul

- 12 -

naţional şi care sună aşa: „Rămâne ca în tren”. Are Ionaid

Romanescu (poetul ieşean trecut la cele veşnice), o poezie în sensul acesta. Se numeşte „Scrisoare către ministrul Culturii”, în care cere pensia poetului Milton (poetul orb) şi în încheiere spune că dacă nu i-o dă, „nu-i nimic, rămâne ca în tren”. Ştiţi care este originea acestei expresii? N-o ştiţi? Este destul de veche, dar nu destul de veche ca să-mi fi scăpat mie. Cică mai pe timpuri, când lumea circula doar cu trenul, un proprietar de prin nordul ţării, care avea mari probleme cu autorităţile locale şi care reclamase degeaba peste tot în judeţul său, s-a gândit să se ducă la Bucureşti, pentru a reclama direct ministrului. S-a urcat în tren şi direcţia, Bucureşti. De la Iaşi, se urcă în compartiment un cetăţean oarecare

şi aşa cum sunt oamenii plecaţi la drum lung, au intrat în vorbă

ca să treacă timpul. Proprietarul i-a spus care-i of-ul său şi că se duce la ministru ca să-i facă dreptate, la care interlocutorul,

după o clipă de gândire l-a întrebat: „Şi dacă nici ministrul nu-ţi face dreptate, ce faci?”. Cetăţeanul răspunse cu năduf: „Păi ce-o

să fac, îl bag şi eu în … ceea a măsii şi mă întorc înapoi acasă”. A doua zi se înfăţişează la ministru, unde spre mirarea

sa, dă peste cel din tren. Nu ştiuse că de fapt călătorise cu ministrul. Acesta nu l-a mai lăsat să-şi spună păsul, ci i-a explicat: „Să ştiţi, că m-am gândit astă noapte la problema dumneavoastră şi nu aveţi dreptate.” La care cetăţeanul, foarte amărât, îi spune; „Atunci rămâne ca în tren” şi plecă pe uşă. Desigur, că nu mai avea nici un rost să-i repete ce

spusese în tren în eventualitatea că n-ar avea dreptate. Şi vorba

a rămas şi probabil va rămâne, deşi unii nu ştiu de unde

provine şi chiar de ce „rămâne ca în tren”. Şi dacă tot este vorba de vorbe rămase în amintirea colectivă, nu aş putea încheia fără a aminti o urare mult îndrăgită de iubitul nostru conducător de

- 13 -

la Cotroceni când cară vârtos paharele la gură. Cică ar zice la fiecare pahar: „Hai noroc, şi ce-o zis Gheorghe!”. Dar ce-o fi spus Gheorghe ăla? Văd că iar v-am prins cu tema nefăcută, aşa că o să vă luminez tot eu. Cică trei prieteni din liceu, au făcut şcoala de ofiţeri, iar la terminare, unul a nimerit la artilerie, unul la aviaţie şi Gheorghe la cavalerie. Se întâlnesc ei după mai mulţi ani la un păhărel şi hai să ţină câte un scurt toast. Fiecare au introdus cuvinte folosite în activitatea lor zilnică aşa că toastul a sunat aşa:

Artileristul: Salve! Aviatorul: Şi mii de bombe! Gheorghe: (a zis şi el ceva din domeniul său) Hai noroc şi… sula calului. Asta cică a zis Gheorghe dragii mei, ba încă la modul curat româneşte, nu eufemistic aşa cum am scris eu aici. Eu sunt totuşi un tip prea fin ca în încheiere să vă urez: „Hai noroc şi ce- a zis Băsescu”. Pe curând! Ţinem legătura…

- 14 -

Sfânta prostie americană

Şi acum ia să vedem ce avem noi aici. Chiar aşa, ce avem noi aici? Noi aici avem expusă una bucată tâmpenie Made in USA, de cea mai… beton calitate, cum numai demnii reprezentanţi ai acestui acest popor, în general prost de pute, sunt în stare să comită. Este vorba de un imbecil cu iniţiativă, care s-a cocoţat mai presus de ceilalţi giboni din preajmă, ajungând pastor. Şi aşa cum în societatea americană, totul trebuie să poarte un nume, şi pastorul acesta a căpătat un nume. I-au spus Terry Jones, ca să sune cât mai american cu putinţă. Ce a făcut acest Terry Jones la viaţa lui, nu se prea ştie dar ca orice american, care a aflat la un moment dat că este american, e normal ca să dorească să se aburce în capul celorlalţi, vorba aia, ca să-l cunoască toată lumea. Aşa-i la ei, şi începe să fie şi la noi, poţi să fi chiar un tâmpit sadea, dacă atragi cumva atenţia presei, om te-ai făcut. Ce a făcut popa ăsta protestant? Şi-a amintit şi el din copilărie când se juca pe toloaca satului cu copiii şi judecau un greier ca apoi să-l execute, aşa cum văzuseră ei la film. Terry Jones ajuns acum mare la trup, dar cu aceeaşi minte, a pus şi el în scenă o judecată, cu complet de judecată, juriu, grefier, ce mai, tot tacâmul.

- 15 -

Au judecat cu toată seriozitatea… o carte, au găsit-o vinovată de crimă (!), terorism (!!) şi viol (!!!), au condamnat-o la moarte prin ardere pe rug şi … i-au dat foc. Da o carte, care pentru unii americani în special, este obţinută din celuloză ca orice carte, dar care pentru circa un miliard şi jumătate din locuitorii planetei este o carte de căpătâi. Este vorba de cartea sfântă a musulmanilor, Coranul. Au înregistrat totul şi a dat pe Internet, fără ca în tâmpenia lor tipic americană, să se gândească la urmări. Ziariştii au asistat şi au fotografiat tot „procesul”. Mă gândesc şi eu aşa: oare la ce s-or fi aşteptat gazetarii aceştia, care au transmis imediat ştirea pe întreg mapamondul? Să prilejuiască prin asta o îmblânzire a spiritelor, care să conducă „in corpore” la o „petrecere în pijamale” a musulmanilor? Şi iată, că pastorul a aflat aproape imediat rezultatele palpabile a iniţiativei sale imbecile, rezultate obţinute pe vechiul principiu, „unde dai, şi unde crapă”. El a dat cu bâta-n baltă în California şi gestul sau a fost urgent luat în seamă de talibanii din Mazar-i-Sarif şi Kandahar care au încercat, cu mijloacele lor de simpli talibani, să onoreze cum se cuvine gestul pastorului american, care acum pentru ei cu siguranţă reprezenta întreaga Americă, stat care a aprobat tacit terfelirea cărţii lor sfinte, deci a întregului lor sistem spiritual de viaţă. Şi ca să fie clar pentru toată lumea, au cam omorât şi ei ceva salariaţi americani ai ONU. Şi toţi cei care au citit Coranul sunt de acord, că mesajele transmise de această carte credincioşilor săi, sunt mesaje care te îndeamnă să fii raţional, să respecţi mediul, comunitatea şi lumea în care trăieşti. Bineînţeles, că toate aceste chestii sunt prea grele, pentru gibonii care se cred mari creştini, care se calcă în picioare şi se bat să pupe moaşte, îşi rup gâtul unul altuia pentru o sticlă de apă sfinţită. Ei ştiu una şi bună, dacă musulmanii ar fi produs

- 16 -

un presupus 11 septembrie, gata, trebuiesc exterminaţi măcar un miliard dintre ei. Doar pentru că ei cred în Coran. Coranul e cuvântul lui Allah, revelat ultimului profet, Mahommed care măcar a avut buna cuviinţă să nu se autodenumească fiu a lui Dumnezeu, precum un ovreiaş şmecher de prin Betleem, pe care cică trebuie să-l venerăm toţi acum. Coranul este un obiect sacru, care trebuie tratat cu bunăcuviinţă, precum Sfânta Scriptură, sau Tora. Respectându-le, nu respecţi nişte hârtii în formă de carte, ci respecţi credinţa unor oameni. Şi corul gibonilor cântă fals, dar cântă înainte: „Bine-a făcut pastorul că i-a dat foc! N-aţi văzut ce s-a întâmplat pe 11 septembrie? Cinste lui, onoare lui! E un erou al creştinătăţii!” Să-i vezi ce doct motivează gestul, că pastorul a procedat cât se poate de democratic: mai întâi a judecat Coranul, l-a găsit vinovat de viol, crimă, terorism, şi abia apoi pe drept (?!?) i-a aplicat sentinţa la moarte. Oare cum s-a făcut Coranul vinovat de viol? Doar americanii ştiu, fiind majoritatea născuţi în zodia gogomanului diliu. Acum păzea! Cică încurajat de notorietatea pe care şi-a căpătat-o, pastorul s-a cam spurcat la procese şi acum pregăteşte unul în care va judeca viaţa lui Mahommed. Poate mâine, poimâine, va judeca pe însuşi Alah în numele justiţiei americane, tot atât de democratic. Păcat numai că proverbul acela cu „Unde dai şi unde crapă!”, de data aceasta a dus şi la moartea unui diplomat român care a fost pur şi simplu decapitat în Afganistan, ca răspuns la tâmpenia pastorului. Motivul, era slujbaş al ONU, organizaţia evreiască a crimei mondiale, legal înfăptuite. Nu găsise şi el alt loc de muncă…

- 17 -

Giusepe Verdi la Curseşti

Stau în cutiuţa mea de beton de la bloc şi car zi de zi bolovanul vieţii spre niciunde. Este multă, multă, plictiseală în viaţa de pensionar şi zilele trec doar dacă eşti suficient de diligent de a-ţi găsi de lucru, sau măcar de a te afla în treabă, chiar dacă rezultatele muncii tale sunt de multe ori nişte capodopere ale inutilităţii. Sunt sigur că majoritatea invenţiilor din categoria lucrurilor inutile aparţin pensionarilor. Şi totuşi aşa îi ajută să trăiască în continuare şi să „prindă” şi alte timpuri, care în mod normal, unii ar fi considerat că sunt rezervate generaţiilor viitoare. Socrul meu care acum are 91 de ani, dacă o mai „duce” vreo câţiva ani, va avea ocazia să-şi facă poze cu a patra generaţie de la el încoace. Deci cu nepoţii, nepoţilor lui. Şi pentru stră-stră-nepoţii lui ar fi ceva extraordinar, fiindcă nu mulţi au ocazia să fie în aceeaşi poză cu străbunii, (cu bunicul, bunicilor săi). Şi eu ca tot pensionarul, zilele acestea, când primăvara încă mai stă în cumpănă dacă să se dezlănţuie, sau nu, în lipsa altei ocupaţii, am trecut la crearea de invenţii inutile şi primul pe listă, a fost scrierea unui program de calendar pentru 8000 de ani.

- 18 -

La ce foloseşte un asemenea calendar? Păi, nu prea foloseşte, aş putea zice. Pot de exemplu să-ţi spun clar în ce zi a săptămânii a fost data de 14 iulie 1789 când s-a demolat Bastilia, sau în ce zi a săptămânii va cădea data de 5 aprilie 8720. Problema spinoasă este, cui folosesc treburile acestea? Nu ştiu cui din lumea asta, dar mie în mod sigur mi-a folosit foarte mult, chiar pe mai multe planuri. Am avut efectiv ceva de făcut, mi-am pus serios mintea la contribuţie, am scris cu cea mai mare plăcere zecile de rânduri de cod, am făcut în felul acesta exerciţii pentru a nu uita programarea, fiindcă dacă nu faci exerciţii poţi uita şi tabla înmulţirii. Dar ca un urmaş de ţărani, gândul mă poartă foarte des spre pământul reavăn, care acum trebuie să fie însămânţat. Şi- atunci îmi pare foarte rău, că nu sunt undeva în aer liber, unde cântă păsărelele şi din pământ ies aburii calzi ai primăverii de abia venite. Şi iar poposesc, măcar în gând, pe meleagurile Curseştilor. Locuri şi oameni, care demult sunt oale şi ulcele, parcă trăiesc aievea şi mă mir uneori că nu-mi vorbesc. Aşa, nici eu nu ştiu din ce cauză, mi-am amintit de marea nisipărie din sat, care distrusese un drum lăturalnic însă era paradisul nostru, al copiilor, să ne jucăm până soarele apunea după culmea Pungeştilor. Pe lângă nisipărie era un drumeag, tot timpul cu iarbă deasă pe el ca semn că nimic nu trecea pe acolo iar în capăt, cocoţată pe culmea cea mai înaltă a nisipăriei abia se zărea o coşmelie de casă văruită cândva, dar acum bălţată cu lut, casă unde nici unul dintre copiii pe care-i cunosc nu fuseseră niciodată. Trăia acolo de unul singur, un tip ciudat pe care nu prea ştia lumea cum îl cheamă, dar toţi îi ziceau Harpău. Eu nu-l cunosc sub alt nume decât sub numele de Harpău,,nume care se pare că i s-a potrivit de minune. Habar n-am cu ce trăia, cum

- 19 -

trăia şi poate că niciodată nu mi-aş mai fi amintit de el, dacă nu aş fi avut la un moment dat o revelaţie extraordinară, prin confirmarea universalităţii operelor nemuritoare, chiar şi în spaţii care la prima vederea ar părea opace fenomenului. Cum s-a întâmplat aceasta? Deşi Harpău trăia singur, pe acolo se pare că mai trecea şi Focşoaia, o femeie singură cu o casă de copii. Şi Harpău i-a făcut şi ei unul, care semăna bucăţică ruptă cu el. Şi copilului, tot Harpău i-a rămas porecla. Era cam de seama mea, sau cu vreun an doi mai mare, nu am de unde şti, fiindcă nu a făcut nici o zi de şcoală. După mulţi ani, prin 1967 am lucrat un timp la şcoala din Curseşti ca învăţător, iar femeie de serviciu era Focşoaia. Seara după ce dădeam drumul copiilor, ea cu fiul său Harpău- Junior, treceau şi făceau curăţenie. În clasă aveam un aparat de radio vechi, la care dădeam drumul, ca să mai înviorez atmosfera. La un moment dat, la radio se transmitea aria Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. I-am văzut pe cei doi, cum au rămas proptiţi în coada măturilor şi au ascultat într-o tăcere deplină aria, până la sfârşit. După ultimele acorduri, în aer parcă plutea un aer mistic de înălţare sufletească, la care i-a dat glas Harpău-junior, ce aproape în şoaptă a zis: „Frumoasă melodie!”. Spunea aceasta, aproape cu veneraţie un om care nu fusese niciodată la şcoală, pentru care Giusepe Verdi sau teoria relativităţii erau tot atât de necunoscute. Şi acum după 44 de ani de atunci, nu pot uita scena aceea, care mi-a demonstrat încă odată că oamenii geniali, pot crea opere nemuritoare, care să fie perfect accesibile tuturor. Fără să cunoască impresia lăsată lui Harpău-junior şi maică-si de aria ceea din operă, Porumboiu, marele moşier modern de la Vaslui, pune la ferma sa de vaci de lapte de la

- 20 -

Târzii muzică de operă şi spune că producţia este mai mare în condiţiile astea. Dar de acum asta este altă gâscă în altă traistă, aşa că lăsaţi-mă vă rog să mai rămân, măcar cu gândul, pe meleagurile acelea de basm ale Curseştilor…

- 21 -

Proprietara soarelui

Ce puţină distracţie era pe timpul lui Ceauşescu la citirea reclamelor! Reclamele nu se prea foloseau, (mai mult reclamaţiile), promoţii ioc, iar omul spunea mulţumesc de o mie

de ori dacă găsea pe tejghea şi nu sub, ceea ce căuta. Dar a venit libertatea, de fapt voiam să spun Libertatea (cu L mare), dar m-

a luat viteza pe dinainte şi acum nu ai decât să te tolăneşti într-

un fotoliu (rămas şi acela moştenire de la bunica). Să deschizi un ziar la întâmplare şi poţi începe distracţia. Iată de exemplu ce scrie aici: Promoţie la hârtie igienică Volare Deluxe Rainbow (rainbow = curcubeu). Ni se recomandă călduros ca s-o cumpărăm motivând că „este un produs

complet nou, diferit de toate celelalte produse de pe piaţă şi este

o hârtie igienică multicoloră, care aduce o nuanţă de veselie în baie”.

Privind poza anexată, pot să confirm că e diferită de toate celelalte hârtii igienice, care nu sunt nici pe departe ca un curcubeu, că e multicoloră confirm, dar în baie nu prea mai văd cum să aducă o nuanţă de veselie, fiindcă oamenii, după câte se ştie, pentru altceva se duc la toaletă, nici într-un caz pentru antren şi voie bună. Mă tot întreb şi eu, ca tot omul care uneori pleacă aşa ca din puşcă la baie, cum dracu’, pardon de expresie, să te ştergi la

- 22 -

fund cu un curcubeu? Nu, acum vă întreb pe bune, cum să te ştergi cu curcubeul la fund? Se poate să mi se motiveze, că s-a ajuns pe cale ştiinţifică la concluzia că oamenii îşi doresc neapărat hârtie igienică cu curcubeu. Ei, dar în cazul acesta , dacă unii-şi doresc să se şteargă la fund cu un curcubeu vesel şi multicolor, sunt sigur că vor apărea în viitor, tipi care-şi vor dori şi alte sortimente ca de exemplu: hârtie igienică cu îngeraşi, cu pisicuţe, cu căţeluşi, cu bebeluşi, deşi unii tare ar mai dori ca să se găsească, fie chiar şi fără preţuri de promoţie, hârtie igienică cu Boc şi întreg guvernul, cu Parlamentul României, cu Traian Băsescu… Sunt sigur, că asemenea sortimente ar avea mai mult succes şi ar aduce mai multă veselie în baie, decât cea cu un banal curcubeu. Dar iată ce văd pe pagina următoare? „Reţeaua de magazine Cash & Carry Metro oferă clienţilor care cumpără un televizor LCD Samsung 32B530 un bonus, constând într-un borcan cu castraveţi muraţi Aro de 4,25 litri, oferta fiind inclusă în catalogul cu promoţii valabil în perioada 7-30 aprilie.” Doamne, nici nu vă închipuiţi cu câtă emoţie am primit această veste. Nu-i aşa că vi se pare o promoţie înduioşătoare? Trebuie să-i înţelegi şi pe cei de la Cash & Carry Metrou, care sunt în stare să sacrifice chiar un borcan cu castraveţi muraţi, la fiecare amărât de LCD, care costă numai 2499, 00 lei. Cu gândul la apetisantul borcan cu castraveţi, aproape că-ţi vine să şi cumperi un LCD, nu fiindcă ţi-ar trebui aşa ceva, (mai ai vreo şase, şapte, prin debara), ci fiindcă vrei castraveţii. Nu simţiţi cum se naşte un nou gen de marketing? Un marketing, care ne va convinge să cumpărăm lucruri mari, din dragoste pentru lucrurile mici: imaginaţi-vă cât de convingător ar suna anunţul „Cumperi o platformă de foraj petrolier, primeşti cadou un creion plus o radieră”, „Cumperi 800 km de

- 23 -

cale ferată, primeşti cadou 10 plicuri de zahăr vanilat”, “Cumperi un parc de tractoare şi combine agricole, primeşti şi o periuţă de dinţi”, “Cumperi o uzină de maşini industriale, primeşti cadou un pacheţel de gumă de mestecat plus 10 scobitori”. Nevastă-mea când a auzit de la mine, de oferta cu cei 800 kilometri de cale ferată, la care primeşti bonus, adică exact pe gratis, 10 pliculeţe cu zahăr vanilinat, visează cu ochii deschişi că s-ar lansa o asemenea ofertă, fiindcă mâine, poimâine, vine Paştele şi are nevoie de zahărul vanilinat. Este normal, că o asemenea ofertă ar surclasa net reclama ceea de la televizor, pentru nu mai ştiu ce cafea, la care poţi câştiga un apartament sau o cană (cred că la alegere, că ei fiind foarte secretoşi nu spun asta). Şi tot citind eu aşa în ziar iată că dau peste o ştie care l-ar fi făcut pe Boc să se învineţească de ciudă, iar pe ministrul Finanţelor, să facă de invidie cel mai scurt infarct din istorie fiindcă iată că exista totuşi o taxă posibilă şi au ratat-o. O femeie din Spania, susţine că este proprietara soarelui, prezentând şi un act de proprietate înregistrat legal la notariat, în acest sens. Femeia, susţine că are dreptul să ceară o taxă tuturor pământenilor. Este vorba de Angeles Duran din Salvaterra de Mino, care speculând o scăpare în legislaţia mondială, a devenit legal proprietara soarelui. În legislaţia lumii, s-a stipulat că nici o ţară nu poate deveni proprietara vreunei planete, sau alt corp ceresc din afara Pământului. Aceasta s-a legiferat când au început zborurile cosmice, ca nu cumva vreo ţară să se declare ca proprietară a unei planete, unde ar fi ajuns primii. Dar legea are o hibă, nu spune nimic de persoanele particulare. Aşa că un american, s-a înscris la notariat ca proprietar a tuturor planetelor şi Lunii. Îi scăpase din vedere soarele, aşa că doamna ceea spaniolă, a preluat ea iniţiativa şi

- 24 -

şi-a înscris proprietatea. Gândiţi-vă că Boc ar fi avut ideea primul. Ar fi trecut soarele la tot PDL-ul, pe persoană fizică şi oameni s-ar fi făcut pe secole întregi. Mă gândeam să trec şi eu pe la notariat, ca să mă înscriu ca proprietarul unei găuri negre. Numai că aceasta nu este situată în Univers, ci este situată în bugetul familiei mele şi de aceea, cred că nimeni nu-mi va contesta vreodată titlul de proprietar deplin, pe vecie. Aşa că, la naiba cu notarul!

- 25 -

Din categoria „Ba pe-a mătii!”

Te plimbi pe stradă, te duci la piaţă, mergi în parc, la poştă sau la gară şi continuu te intersectezi cu tot felul de oameni. Noi oamenii, cred că suntem o specie foarte ciudată, fiindcă, în general, ne autoconsiderăm drept nişte genii nedescoperite încă şi toţi ceilalţi care mişună încoace şi încolo în jur într-o necontenită mişcare browniană, nu sunt decât nişte exemplare umane care au mai puţină minte decât noi, deci mai pe româneşte, sunt mai proşti şi chiar dacă prin preajmă ar fi Einstein, dacă m-aş include într-o anumită categorie de oameni despre care urmează să vorbesc mai jos, aş crede că este mai prost decât subsemnatul, fiindcă am aflat eu din sursă sigură, că nu putea ţine minte nici numărul de la camera de hotel unde locuia şi în veci nu a reuşit să deosebească varza de Bruxelles, de conopidă. Deci, n-aş putea să-i spun la ureche decât: „Băi Albert, ce dracu’ te mocăi, mai ia şi tu nişte pastile de ţinere de minte, că râde lumea de tine. Şi te rog, să nu mai spui cuiva că eşti prieten cu mine, că eu cu proştii nu stau de vorbă.” Dar cum alde Einstein sunt foarte rari şi în general, se pierd lesne printre ceilalţi oameni, tehnica modernă ne-a pus la dispoziţie posibilitatea de a avea contact cu foarte mulţi proşti, de data aceasta de adevăratelea, nu ca Eistein, pe care, altfel, nu i-ai fi întâlnit niciodată.

- 26 -

Este vorba de Internet. Mărturisesc din toată inima:

până mai anul trecut, aveam o părere complet greşită despre media inteligenţei din această ţară numită România. Părerea se baza, ca să zic aşa, aproape exclusiv pe anturaj, adică pe oamenii cu care interacţionam direct. Dar de-abia după ce am început să văd şi eu cu ce se mănâncă internetul şi să înghit câte-o porţie zdravănă în fiecare zi, din mers mi-am recalibrat impresiile: există destul mulţi oameni inteligenţi pe net, dar proştii sunt infinit mai numeroşi. Pe prost îl poţi ochi de la o poştă, fiindcă prostul de internet e, obligatoriu şi fudul. P-ăla care nu-i şi fudul nici nu ajungem să-l cunoaştem, fiindcă tace dracului din gură şi atunci nu avem de unde şti că el există în carne şi oase. Dar prostul fudul, nu poate de fel să tacă. Aproape organic, pe el îl chinuieşte permanent o imensă şi insurmontabilă nevoie de a se exprima. Îşi ia târnăcopul şi se plimbă pe Internet, ca pe moşia lui ta-su şi, din când în când, se opreşte să silabisească şi el câte ceva: pe un blog, un articol de ziar etc. Fiind fudul, el are în general impresia că e foarte deştept, dar, în particular, atunci când citeşte ceva, impresia aceasta începe să îl preseze groaznic, îi bate în tâmple, obligându-l să-şi dea cu părerea folosind târnăcopul din dotare. Cred că vă amintiţi de senzaţia care o ai când eşti balonat şi simţi că explodezi dacă nu mergi în secunda aia la toaletă? Ei bine, cam aşa ceva simte şi prostul de internet: că, dacă nu-şi dă imediat cu părerea, îi explodează capul. Şi-şi dă. Pentru exemplificare voi da aici câteva comentarii absolut reale luate de pe net. Voi respecta întru-totul grafia şi exprimarea fiindcă altfel s-ar duce naibii ce este mai spumos la aceste comentarii.

- 27 -

Iată comentariul unuia care se simte lezat: „si sa nu uit sa-tzi zic: bine ca esti tu dashtept!”. El zice acum că mi-a zis-o de la obraz iar eu de supărare în momentul acesta mă zgârii pe ochi. Iată şi un exemplar de prost infatuat până la Dumnezeu care sigur este bolnav de diareea cuvintelor şi în loc să meargă la privată, vrea să se dea cât se poate de mare. Numai vă rog ascultaţi-l: „Pa mine, la Plesu, ma impresioneaza gindirea exhaustiva spre convergenta neantului. Sinergia acestei gindiri, tradusa in termeni transcedentali, imi excita fioru existential teleportindu-ma spre abisale viziuni. O voce interioara imi sopteste, insa, ca entropia facerii, extrasa din filozofia plesciana, provoaca labilitati semantice sinonime cu rostogolirea lavei incinse pe caldarimu sufletului epicurian. Nu e acesta un motiv suficient sa consider ca valoarea intrinseca a filozofiei in general si a lui Plesu in special se afla pe o cale fulminoasa fara liman?” Chiar aşa domnule, îmi dau cu părerea şi eu, se vede că prostia dumitale „se află pe o cale fulminoasă (???) fără liman”. Eei, dar iată şi ghiuleaua prostului care a învăţat de mic o expresie, pe care s-o folosească oricând, toată viaţa: „Ba pe-a mătii!”. Şi scrie şi el ca răspuns la unii care l-au „încontrat”:

„Ejprost, nedormitule! Şi tu ejprost, neamţule! Şi tu, Delia, şi tu, Corina, şi tu, Gheorghe, ce nume de prost ai, şi tu, Pataphyl, tu eşti cel mai prost, doar Grigore te întrece! Ah, ce m-am răcorit!”. Normal că unii te iau la ochi, dacă scrii un articol din acesta şi comentează: „ce ai mă, te crezi prea dăştept?” sau „ba da di ce scriu io aici, ca sa zica alti de mine ca is prost sau de ce? dupa ce ca nu ma plateste nimeni sa citesc astea, adica citesc gratis sa mai faca si alti mistou de mine in plm”. Iată şi o întrebare cu schepsis: „adica injineru care nu se poate esprima notoriu e prost?” Ce pot să-i răspund, decât că dacă nu e prost, să stea cuminte pe laviţă şi să nu încerce să se „esprime notoriu”.

- 28 -

Şi voi încheia seria acestor exemple, luate de pe net cu of-ul unui alt om necăjit: „da de ce te iei de mine, ca doar pe net pot si eu sa imi spun parerea? nevasta imi zice sa tac, seful ma da afara daca nu tac, prietenii nu sunt atenti la ce zic, rudele nu ma iau in serios. asa ca pls, lasa-ma si pe mine sa ma dau mare si tare aici pe net, ca nu ai nimic de castigat din asta, da nici ceva de pierdut!”. Observaţi, că n-am luat aici în calcul categoria “oligofreni care nici măcar nu ştiu limba română”. P-ăia nu avem decât să-i ignorăm liniştiţi, fiindcă sunt mult mai puţin enervanţi decât prostul alfabetizat, care a terminat şi o facultate, uneori poate chiar două. Probabil că asta îl şi face să se simtă obligat să-ţi bage pe gât părerile lui, fiind împins de prejudecata tâmpită că oricine termină o facultate, n-are cum să fie prost. S-o creadă el, sau ei. Recolta cea mai mare de proşti în zona aceasta se găseşte. Şi din păcate aceştia sunt cei mai vocali. Ştiu că am scris absolut degeaba acest text. Prostul de Internet, nu se va recunoaşte niciodată în el. N-ai cum să te recunoşti, dacă eşti prost făcut grămadă, dar te crezi genial. Neapărat genial!

- 29 -

Confesiunile unui zâmbet blond

Un soi de prieten m-a apostrofat la un moment dat că prea mă iau de politicieni. Adică, voia să spună, că ar trebui să las în pace aceste specimene ale naturii, (deşi unele chiar că parcă sunt împotriva naturii), să-i las să vegeteze în pace şi onor, să ne paraziteze fără ruşine ceea ce ţine chiar de existenţa noastră ca vieţuitoare superioare, ce au reuşit să se ridice cândva în două labe, ca acum să ne readucă ei din nou la stadiul de stat în patru labe, la cheremul lor. Deşi, în capul meu la momentul respectiv, s-a aprins un mic beculeţ de alarmă, am continuat să găsesc unele subiecte, cam tot prin zona respectivă, care, vă rog să mă credeţi, este foarte suculentă în subiecte, fiindcă unde poţi găsi cele mai trăsnite vorbe sau acţiuni decât în categoria politicienilor? Totuşi, circumstanţialul meu prieten, nu a zis nimic despre politiciene, adică despre acele exemplare ale rasei umane, care au uitat drumul spre cratiţă şi au ales ca să îmbrace măcar la figurat nădragii politici. Din păcate respectivele excepţii de la cratiţă, au uitat doar atât, folosirea cratiţei, încolo toate celelalte chestii, mai ales cele pe care bărbaţii le consideră ca un fel de viciu, au rămas intacte, ba încă au devenit şi mai costisitoare.

- 30 -

Să luăm, de exemplu, una dintre cele mai controversate femei din România, Elena Udrea, care într-o publicaţie centrală (Libertatea), declară cu zâmbetul ei blond că are reţete secrete pe care le apune în aplicare ca să arate bine, iar asta implică aur şi argint (platină nu, fiindcă e criză monşer). Ministrul Turismului de gen feminin, îşi menţine greutatea bând ceai de slăbit, iar lupta împotriva ridurilor, o duce cu ajutorul măştilor de aur şi argint, pe care le procură de la sediul unei firme din centrul Bucureştiului. „Vine des pe la noi. Când nu poate să ajungă din cauza programului de la minister, trimite pe cineva”, spune un angajat al firmei care comercializează aceste produse. Elena Udrea apelează la ceaiurile din plante Zein, care cică ar conţine muşeţel, fenicul, floare de violetă, petale de trandafir, roiniţă şi rubarbă. Şi se continuă, în cel mai duios mod, în ziarul cu pricina:

„Pentru a avea un ten mai luminos, ministrul foloseşte măştile pe bază de aur (conţin, pulbere de perle naturale şi particule de aur de 24 de carate). De asemenea ea mai apelează şi la crema pe bază de argint, un antioxidant şi cicatrizant puternic. Pentru aceste trei produse ministrul Turismului şi al Dezvoltării României plăteşte doar 700 de lei pe săptămână”. Nu este aşa, că este înduioşător ca săraca ministră să fie nevoită ca să folosească doar produse cosmetice de 700 de lei pe săptămână, când salariul unui nesimţit de muncitor se ridică la 4-500 de lei pe lună. Păi unde este echitatea aici? Ar trebui să i se mărească salariul doamnei ministru, ca să aibă sărăcuţa şi ea un ban în plus, pentru măştile ei cu aur şi argint, că doar pentru propăşirea turismului şi dezvoltarea patriei, combate ea la greu şi din toate poziţiile, împreună cu iubitul ei conducător şi mentor, Traian Băsescu. Şi totuşi, eu zic, aşa ca un perfecţionist notoriu că, totuşi, doamna cea iubitoare de măşti de aur şi argint, n-a găsit încă

- 31 -

soluţia cea mai eficace. Dar unde ţi-ai găsit, ca politicienii noştri să găsească o soluţie practică, ieftină şi eficace la o problemă oarecare. Aşa şi în cazul de faţă. Adică, pentru o mască cu aur, trebuie să baţi, totuşi, zilnic drumul până la salon, când poţi să rezolvi mult mai simplu cu mijloace locale, adică să-ţi pui pe faţă verigheta, inelele, brăţările şi ce mai ai prin caseta cu bijuterii de la minister. Şi după cum se vede şi se ştie doamna ministru nu duce lipsă de astea. Şi fiindcă aşa deodată, simt că am devenit expert în reţete pentru ministrese, aş dori să-i recomand o reţetă care mi-a trecut prin cap şi nu aş vrea să rămână fără ecou. Deci eu recomand ca pe lângă reţetele divulgate de ea pentru ziarul Libertatea, pentru conservarea fără fisură a proverbialului ei tupeu, să-şi aplice acasă nişte măşti cu bani. Să bage la ceas de seară, nişte euroi în blender (bancnote, nu monede, atenţie!) să-i toace bine şi să-i amestece după aia cu miere polifloră şi cu un ou bine bătut, ca pentru omletă. Să stea cu acest amestec, minimum două ore pe faţă. Sper cu reţeta asta, să-mi mai scot din capete pe criza asta. Dumneavoastră ce credeţi?

- 32 -

Distracţie cu Iov

Iartă şi miluieşte Doamne Dumnezeule, cu prea mare mila Ta, că mari tâmpenii şi monumentale gogomănii, mustind de prostie, se mai întâlnesc în cărţile Tale, mai ales în cartea ceea, care se zice că ai dictat-o personal porumbelului sfânt pe post de secretar, carte căreia noi îi spunem îndeobşte Biblie, iar cei mai cu frică de Matale îi zic, dându-şi cu smerenie ochii peste cap, Sfânta Scriptură. Iartă-mă Doamne, că ori de câte ori simt că rezervele mele de voie bună s-au cam dus naibii, deschid cartea aceasta plină de năzbâtii şi mă veselesc mai ceva decât cum mă veseleam odinioară, când pe lumea aceasta exista şi umor de calitate şi revista Urzica. Şi cum azi, data din perete, bateriile mele antistres secaseră binişor, a trebuit să le încarc la repezeală cu umor de calitate garantată, aşa că am deschis cartea Ta de bază la întâmplare ca să citesc ceva. S-a deschis la cartea lui Ezdra. Auzi ce nume, Ezdra! Pfui! Am răsfoit mai departe, Neemia, Estera (ia te uită fufa, mai scria şi cărţi dumnezeieşti!), şi am poposit la o istorie care mi-a atras atenţia, nu fiindcă este captivantă, ci pentru că îmi amintea de un fost coleg de şcoală, un tip mare şi prost care dormea pe el de câte ori avea prilejul. Îl chema Iovu.

- 33 -

Şi spune acolo în carte, că în ţara Uţ (???) trăia un om grozav de bogat şi tare temător de Dumnezeu. „Dar într-o zi fiii lui Dumnezeu veniră şi statură în faţa domnului şi Satan veni şi el printre ei. Ci Domnul grăi către Satan: «De unde vii?» (unii spun că i s-ar fi exprimat mai plastic, pe unde dracu’ ai umblat?). Iar Satan răspunse Domnului şi zise: «Am dat târcoale pe pământ şi am hoinărit prin el». Atunci Domnul, (probabil ca să se dea mare boss) grăi către Satan: «Ai luat tu seama la robul meu Iov? Că nimeni nu este ca el, pe pământ, bărbat fără prihană şi drept, temându-se de Dumnezeu şi ferindu-se de ce e rău». Satan, cică l-ar fi privit un pic mai într-o dungă pe Domnul şi a zis mustăcind: «Aşa este. Dar numai întinde mâna ta şi atinge-te de câte are şi vezi dacă o să te mai blagoslovească!»" (Iov, I, 6―9, 11). Dumnezeu, cred că oricum, a simţit un ghimpe în inima sa curat dumnezeiască şi cuprins în secret de o normală îndoială, nu a vrut să facă personal vreun rău credinciosului său slujitor, însă i-a îngăduit lui Satan să-l persecute cât vrea muşchii lui, ba încă şi mai mult un pic. „Iată, toate câte are sunt în puterea ta! Numai asupra lui mâna să nu ţi-o întinzi”, i-a spus prieteneşte Dumnezeu lui Satan, bineînţeles pre limba dumnezeiască, singura oficială prin zona ceea, bătându-l cu deferenţă pe umăr. Ce idilic descrie aici Biblia peisajul şi personajele! Satan hoinăreşte prin ceruri, de-a valma cu îngerii cei buni, ca la el acasă, probabil mai face câte o tablă, sau câte un guleai la un pahar de ambrozie cu Şeful cel mare, şi când se plictiseşte mai încheie prinsori cu bunul Dumnezeu, în urma cărora prea naivul Iov, neştiind care-i chichirezul, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu, atunci când e lovit de nenorocire.

- 34 -

Iar Dumnezeu, acceptă pariul cu bunul său prieten Satan, sperând în secret, că prea credinciosul său rob, pre numele său Iov, se va arăta răbdător până la capăt. De aici reiese, clar şi fără nici un dubiu, că Dumnezeu oricât ar fi el de Dumnezeu, nu este prea sigur pe ştiinţa viitorului şi greşeşte uneori al dracului de grav în previziunile Sale, deoarece până la urmă Satan este cel care câştigă detaşat prinsoarea. Dar să nu anticipăm şi să urmărim firul povestirii biblice, că este plictisitor de instructivă. Începând din momentul acela, mister Satan l-a introdus pe bătrânul Iov în malaxorul său drăcesc. Mai întâi nişte nomazi arabi, (se vede că arabii au avut dintotdeauna un dinte împotriva evreilor), i-au furat lui Iov vitele cornute şi asinele (de asini nu se pomeneşte nimic, dar se pare că fuseseră confundaţi cu vitele cornute). Apoi trăsnetul i-a ucis oile împreună cu păstorii, (după principiul, ce mi-i oaia, ce mi-i păstorul, tot un drac). Caldeii i- au furat cămilele şi au trecut prin ascuţişul săbiei pe păzitorii acestora, (ca nefolositori fiindcă de acum le mânau ei singuri, cunoscând chiar de la bădica Traian îndemnul, mânaţi măi!). În sfârşit, fiindcă lui Iov tot îi mai rămăsese câte ceva, în afară de praful de pe tobă, în lipsă de un tsunami mai de Doamne ajută, sau de un F16 american, un vânt năprasnic din pustiu i-a dărâmat casa în care se aflau cei şapte fii ai săi şi cele trei fiice, care şi-au găsit cu toţii moartea sub ruine. Iov le-a aflat toate acestea, una după alta. Nu se precizează dacă le-a aflat din ziar, la telefonul celular, sau i-au fost aduse la cunoştinţă cu ajutorul porumbelului sfânt, dar lucru cert este, că Iov a rămas doar cu pielea. Însă având un caracter fericit, a îngenuncheat şi s-a mărginit să. exclame: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului

- 35 -

binecuvântat!" (v. 21). Până aici, este înduioşător cum a procedat moşneagul cel ferm. Dar Satan credeţi să s-a dat bătut? Unul din atuurile sale, se ştie că este perseverenţa. Foarte curând, nefericitul Iov a descoperit pe trupul său răni purulente, răspândite din talpa picioarelor până în creştetul capului. Stătea cât este ziulica de lungă, aşezat pe o grămadă de gunoi şi îşi curăţa cu un ciob de oală puroiul care se scurgea din rănile sale deschise. Şi parcă asta nu îi era de ajuns, nevastă-sa care de fapt îi spărsese oala în cap, pentru a-i procura cioburile necesare, îl toca la cap şi îl ocăra continuu. Se pare că isteţul Satan l-a pedepsit groaznic în punctul acesta, i-a luat fii şi fiicele dar i-a lăsat pe cap scorpia, ca să-i mănânce în continuare zilele. Însă Iov îi răspundea cu înţelepciune: "Dacă am primit cele bune de la dumnezeu, oare pe cele rele să nu le primim?" (II, 10). Dar nevastă-sa nu l-a lăsat în pace, dă-i şi dă-i cu gura,

până când aşa deodată Iov, începe să se plângă cu furie de soarta sa cea crudă. El blestemă ziua în care a venit pe lume:

„Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: s-a zămislit un prunc!”(III, 3). El îşi chemă moartea în gura mare. Aceste jelanii sunt expuse în cele 26 de versete ale cap. al III-lea, probabil ca să-i dea timp suficient lui Satan să sară de bucurie într-un picior şi să telegrafieze urgent Dumnezeului ceresc toată tărăşenia (cică a telegrafiat doar câteva cuvinte şi anume:

„Şefu’, cu pariul ai dat de dracu’. Urgent totuşi, printr-un curier drăcesc i-a comunicat mai pe larg. „Ai pierdut pariul, oricât eşti tu de Dumnezeu. Pune ambrozia la rece, ca s-o facem lată când trec pe acolo. Semnat, al tău prieten pentru totdeauna, Satan). Apoi în carte, de naiba ştie unde, apar trei personaje

Elifaz, Bildad şi Ţofar care timp de

pe Iov. Este ca un fel de proces din filmele americane, în care cei

trei se erijează în apărători a lui Dumnezeu. Ei îi amintesc

29 de capitole îl dojenesc

- 36 -

prăpăditului de Iov, că nenorocirile cad numai pe capul celor răi. Încă nu aflaseră de legea gravitaţiei universale! Iov, îl ia pe Dumnezeu martor al nevinovăţiei sale şi jură că suferinţele care l-au lovit, sunt absolut nemeritate. Şi deodată, aşa netam-nesam în capitolul al XXXII-lea, apare un nou interlocutor, Elihu, mai tânăr decât toţi ceilalţi. El intervine, nu pentru a spune că Iov ar fi meritat sau nu cruntele pedepse ale cerului, ci exclusiv pentru a-i atrage atenţia că dăduse dovadă de prea multă trufie proclamându-şi nevinovăţia, deoarece, după cum spune el, nici un muritor nu poate înţelege judecăţile Domnului şi nu este în stare să rămână cu totul curat în ochii Lui. Apoi pustia se înteţeşte, deoarece însuşi Dumnezeu, nemaiavând răbdare să mai stea pitit după nori şi să asculte atâtea nerozii, apare şi El într-un vârtej şi, dezminţind cuvintele tânărului Elihu, aminteşte tuturor de acolo, despre anumite minuni, care-i dovedeau în suficientă măsură puterea. Aşa, ca să se ştie cine-i şeful! De abia atunci Iov, recunoaşte că a depăşit limitele pe care trebuiau să i le impună slăbiciunea şi neştiinţa lui, iar Dumnezeu, satisfăcut de supunerea sa, îi vindecă bubele şi îi redă îndoit ceea ce pierduse. Numai la fii şi fiice, numărul a fost identic, lui Iov i s-au născut iarăşi şapte fii şi trei fiice (ce tâmpenie, de parcă dacă-ţi moare un copil faci altul şi gata, totul este reparat! Dumnezeiască aberaţie!). Şi ca idioţenia să fie complet rotundă, Dumnezeu, ia ca martori ai puterii sale două animale ieşite din comun: behemotul şi leviatanul, a căror descriere fantastică ocupă iar două pagini. Despre Satan, nu se mai aminteşte nici un cuvinţel. Probabil că se retrăsese la reşedinţa sa de vară, pentru a-şi savura triumful. Ultimul capitol, al XLII-lea, ne povesteşte că

- 37 -

Iov a mai trăit 140 de ani după aceste grele încercări, fără a mai fi vreodată obiectul vreunui pariu. Şi uite aşa, mă mai distrez şi eu în ţara celor 20.000 de biserici, 5000 de şcoli şi 400 de spitale, unde de la 1 Aprilie a.c. s-au mai desfiinţat 240. În schimb se zvoneşte că până anul viitor, se vor mai ridica 414 biserici, se vor înfiinţa 78 de mănăstiri şi 203 cimitire încăpătoare. Aşa ca să se găsească, la un popor de Iov-i, care sunt de o bună bucată de vreme în situaţia aceea disperată, când nenorocitul stătea pe grămada de gunoi şi se curăţa cu ciobul de oală. Numai că Iov-ii autohtoni nu se revoltă, nu hulesc, nu se stropşesc la Dumnezeu, se curăţă de zor şi cântă în cor:

„Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvântat!” şi pun până şi ultimul ban în palma unsuroasă a unui popă burduhos. De aceea este mereu asemuit cu răbdătorul Iov şi aşa va rămâne în vecii, veciloooor… Amin!

- 38 -

Umor, şi ce umor!

Cred că v-amintiţi stenograma ceea a discuţiei dintre Băsescu şi Funeriu, când ministrul era întrebat dacă după ce le-

a tăiat 25% din salariu, profesorii mai vin la şcoală. Ştiţi că

Băsescu, aflând că ei tot vin în continuare la şcoală, a recomandat să le mai taie încă 25% şi încă 25%, până nu a mai rămas nimic, dar profesorii tot veneau în continuare la şcoală.

Mintea cea pătrunzătoare a şefului statului român, a găsit imediat soluţia: să-i pună ca să plătească taxă la intrarea în şcoală. Se pare că nici asta, nu i-a lecuit pe profesori de venitul

la orele de curs. Cred că vă amintiţi, că eu şi aşa nu prea am ce

face, de când statul acesta m-a scos obligatoriu la pensie, aşa că

în lipsă de altceva, fac tot felul de studii.

Tocmai completasem un studiu aprofundat, privitor la incompatibilitatea folosirii esenţei de dovlecei, la maşinile de Formula 1, când iată problema aceasta parcă se cerea singură să

fie cercetată şi trasă o concluzie universal valabilă, pentru învăţământul românesc. Cu toată seriozitatea, (că sunt extrem

de serios în ceea ce fac, aveţi cuvântul meu de fost pionier şi la

o adică, puteţi s-o întrebaţi şi pe nevastă-mea), m-am pus pe studiu.

Întrebarea de bază era simplă: ce-i mână pe aceşti nenorociţi ai soartei, care după ce au făcut o facultate, două,

- 39 -

unul sau două masterate, poate chiar başca un doctorat, să se încăpăţâneze de a veni într-un loc, din care nu au de câştigat la prima vedere nimic. Zile şi nopţi am lucrat la studiul respectiv, dar pot să vă asigur că am găsit răspunsul. Acesta era simplu ca oul lui Columb, vin ca să se

distreze. Da aşa cum vă spun, să se distreze. Şi cum nimic în timpurile noastre nu este la modul gratuit, sunt dispuşi chiar să plătească la intrare. Vin la şcoală în timpuri aşa de grele, ca să-

şi descreţească frunţile cu umor de calitate.

Nici Caragiale, Muşatescu, Mark Twain, Jerome K Jerome, Ilf şi Petrov, cu tot neamul lor adormit, sau neadormit,

nu ar fi în stare să scrie un umor de calitatea la care au ajuns s-o producă elevii români, în timpurile acestea ca rezultat al marilor reforme în educaţie şi a drepturilor acordate ( ca de exemplu, doar elevul are voie să bată profesorul, fiindcă invers

e de belea). Pentru a-mi ilustra ceea ce am spus mai sus, voi

reda în continuare câteva mostre de umor al elevilor, scrise în lucrări de control şi teze, care mi-au întărit convingerea că am dreptate în concluzia trasă. Citiţi aceste mostre de umor, la care eu nu am contribuit de fel şi spuneţi şi dumneavoastră, dacă nu merită să plăteşti, pentru a descoperi chiar la origini asemenea inimitabile „perle de cultură”:

Poezia "Sburătorul" de Ion Haş Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români. Poetul îşi aştepta iubita ca împreună să cutremure o barcă. Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viaţa sa.

Romanii i-au bătut crunt pe cartilaginezii din

Capitala SUA este Casa Albă.

Cartagina.

- 40 -

Animalele sălbatice trăiesc în pădurea zoologică.

Punctul este o linie redusă la minimum.

În caz de accident nu trebuie să fugi de la locul

faptei fiindcă victima, dacă nu e lovită fatal, poate reţine numărul maşinii. Marin Preda a avut viaţă ca o pradă, de aceea a compus "Delirul". Scriitorii care se consumă mult, mor.

Războiul de 100 de ani a durat puţin mai mult. Ghiţă o omoară pe Ana cu propria lui mână, băgându-i gheara până-n gât.

Răscoala începu spre seară şi ţăranii îşi aprinseră lanternele ca să vadă drumul spre ciocoi.

Ţăranii loveau în boier cu ce aveau ei: cu una, cu

alta

Lui Ion, Florica nu-i aparţinea în întregime, fiindcă ceva din ea era şi a lui George Buluc.

Sublocotenentul Roşu avea un singur ficat şi ăla găurit în trei părţi de un singur glonte. Sergentul Ionescu era un om bun dar avea pingelele de la cizme rupte de intrau gloanţele prin ele! Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatenţie a pazei de coastă. Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor. Unul numit Don Quijote, a inventat o instalaţie eoliană care producea vânt.

Sângele soldaţilor curgea dar el punea degetul pe

gaura unde intrase glonţul şi sângele nu mai curgea.

Soldatul Ionescu avea o misiune importantă:

belea ochii la avioane. Încleştarea era mare. Aviaţia germană făcea des atacuri infanteristice.

- 41 -

La Otopeni erau numai gropi şi avioanele le

ocoleau şi tunarii trăgeau după ele în zig-zag. Şi tunarul ochi bine şi lovi avionul cu ţeava tunului. Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la 300 de pagini în sus. Şi bietul Eminescu, scârbit de bişniţa societăţii sale şi că Veronica Micle ii făcea fiţe, intră într-o etapă nouă pe care mi-e ruşine s-o spun. Tudor Şoimarul era apt de luptă, cu vizita medicală făcută. Dragu-mi era satul meu şi pomul unde lega mama porcul! - citat din "Amintirile" lui Creangă.

Eminescu este un mare clasic, pentru că se

studiază între pereţii claselor. În versurile: "Ce-ţi pasă ţie chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?" poetul ne vorbeşte despre aspectul fiinţei cu care Luceafărul este în gagicăreală şi ea îi spune ca nu ştie daca va fi al ei sau va fi altul. Romanul "Răscoala" este conceput de Liviu Rebreanu sferic, pentru că începe şi se termină cu imaginea burţii lui Rogojinaru, care seamănă cu o sferă. La Humuleşti Ozana curgea limpede fără prea mari frământări sociale şi politice. Moş Dănilă îşi făcu rugăciunea către Dumnezeu după ce muri. Ştefan cel Mare a avut o soţie cuminte care sta în palat şi îl aştepta sa vină de la lupte ca să pună masa. În acest text se analizează trăsăturile vitelor de la plug, căci aceste obiecte - boul şi vaca - sunt cele mai valoroase ale ţăranului.

- 42 -

Ion pleca spre casa Anei Baciu cu gândul la figuri mari ce se fac numai noaptea. Pe lângă această poezie Nichita Stănescu a mai scris şi un ou şi o sferă. Legile nescrise ale satului sunt respectate cu stricteţe de Vitoria, Gheorghiţă şi câinele lor. Metoda folosită de Ion pentru a pune mâna pe pământul Anei este însărcinarea. Când eroul muri împuşcat de nemţi pe câmp, simţi miros de mărar şi de pătrunjel.

El mergea pe bicicletă cu picioarele goale, băgate în portbagaj.

Când veni fata, băiatul îi mângâie pisoiul.

Personajele principale din povestirea "O oră din august" sunt: ofiţerul Roşu şi avioanele nemţeşti. Pe aeroportul Otopeni se luptau nemţii cu americanii, iar românii trăgeau, cu succes, când în unii, când în alţii.

Creangă a scris poveşti ca: "Cocoşul babei",

"Găina leneşă", "Punguţa cu bani mărunţi", "Lupul şi capra". Ciobanul "Mioriţei" a spus ca la cap să-i puie diverse categorii de fluiere. Mulţimile de boieri exploatatori îşi ţineau banii numerar în pungi. Haiducii îi atacau şi îi uşurau de bani în toate baladele. Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu. Alexandru Lapuşneanu s-a ţinut de cuvânt atunci când a spus: de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu! Dovadă că azi cel mai întâlnit nume este Popescu. În final, plăieşii, se predau în mod eroic, lăsând cetatea neamţului.

- 43 -

Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân,

stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obrăznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant "Tu eşti Mircea?", domnitorul român nu se pierde cu firea şi îi răspunde la fix: "Da-mpărate!" Împăraţi cu care lumea nu putea să se mai împace au venit şi la noi în România şi au cerut pământ şi de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face şi s-a dus de-a berbeleacul cu pleava spulberată, c-au rămas doar câteva de bucăţi de eniceri şi spahii fugind, dintre care este amintită "înspre Dunăre, o mână." Creierul este un organ oarecum indispensabil capului. Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire. Ea luptă să pună mâna pe dragostea flăcăului.

Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.

Este vorba de peripeţiile lui Robinson Crusoe după ce pleacă din Troia. Arhimede a fost grec de neam şi a murit aşa de barbari de fascişti hitlerişti. Asta când el studia în palatul său

din Grecia. Şi cum el studia a intrat un soldat şi a zis "dămio". Şi

a zis Arhimede ca nu es. Aşa a zis hitleristu nu eşi şi a băgat baioneta în el. Dar multe principi de fizică a rămas de la Arhimede printre care principiul lui Arhimede. Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă fiind jefuit de nişte oameni invidioşi. Sahara se afla aşezată pe un nisip uscat, lipsa apei având în zonă o prezenţă statornică.

În pădurile Amazoniei trăieşte o junglă fioroasă. Capitala Olandei este jumătate la Haga, jumătate

la Amsterdam.

- 44 -

Toate răscoalele au cerut pământ care era ţinut sub talpă de boieri.

Optica se ocupă cu studiul ochelarilor. Coşbuc ne spune liric că boierii să nu mai

Optica se ocupă cu studiul ochelarilor. Coşbuc ne spune liric că boierii să nu mai

lovească în cei dezbrăcaţi şi goi, mai bine să le dea pământ arabil.

În multe poezii O. Goga a scos în evidenţă natura şi treieratul pe căldură. Călinescu ne-a lăsat o carte foarte groasă, în care arată cum s-a înfiinţat literatura română şi ce scriitori au lucrat la origini. Lucian Blaga povesteşte în versuri că pe vremea sa era atât de linişte că dacă mergeai pe apă nu te scufundai iar în pomi se auzea cum creşteau sicrie. Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Răscoala de la Bobâlna a început pe un deal şi s-a

terminat în 1438. După ce luptă mult timp, soldatului îi căzură creierii într-o gamelă. Contemporanii lui Eminescu l-au urmărit ca să-i ghicească filozofia şi ca să-i caute nod în papură. Din lumea satului ţâşnesc figuri memorabile ca:

pupăza, cireşul şi altele care au completat acţiunea operei. Versul "de la străbunii mei până la tine" explica distanţa în km, care exista între poet şi rudele sale ce trăiau undeva la ţară. La începutul fiecărei poezii eminesciene stă

plantat câte un tei mai gros sau mai subţire în funcţie de câte strofe are poezia. Şi eroul, ca să nu fie găsit, se ascunse într-o pititoare.

- 45 -

Soldaţii îi urmăreau pe nemţi şi, cum îi vedeau că se urcă în avioane, săreau călare pe tunuri şi îi urmăreau pe tot aeroportul. În drama "Apus de soare" Ştefan cel Mare era aşa

de bătrân, încât picioarele nu-l mai ţineau, dar el mergea înainte cu inima.

Ceahlăul este situat sus pe munte. Moş Dănilă sta pe vine să prindă vulturii de

Ceahlăul este situat sus pe munte. Moş Dănilă sta pe vine să prindă vulturii de

pene.

Fabula descrie povestea unui căţel amărât şi

prost care se deda la peregrinări gratuite în spatele boului.

Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate.

Împăratul avea o grădină şi în fund un măr. Şi lista ar putea continua până hăt departe, dar eu consider, că aş putea pune clar aici un QED (Quod erat demonstrandum, adică, ceea ce era de demonstrat, s-a demonstrat) şi să vă las pe dumneavoastră, pe care vă consider măcar tot atât de inteligenţi ca mine, dacă nu cumva mai inteligenţi, să judecaţi dacă am avut sau nu dreptate. De asemenea, vă rog să luaţi aminte la marile realizări obţinute în cultura copiilor noştri de actualul sistem educaţional. Fiindcă se anunţă, noi şi noi reforme în domeniu. Cine ştie la ce ne mai putem aştepta peste câţiva ani…

- 46 -

Privesc la „Maidan TV”

Azi nu am nici un chef de scris. Ce atâta scris, doar pentru a demonstra mai ştiu eu cui, că am învăţat şi scrisul, nu numai cititul? Azi mă voi tolăni pe canapea şi voi privi la televiziunea cea mai urmărită din România: Maidan TV. Chiar dacă unii dintre dumneavoastră, cu un spirit de observaţie mai ascuţit, mă veţi contrazice că asemenea televiziune încă nu are licenţă de transmisie la noi, eu îl pot lesne contrazice demonstrându-i că toate televiziunile, comerciale, başca cele de stat, s-au înfrăţit şi au format o televiziune monolit: Maidan TV. La Maidan TV, este mai mare dragul să priveşti, cum invitaţi cunoscuţi sau chiar iluştri necunoscuţi, care doresc să se facă şi ei cunoscuţi, se împroaşcă vajnic în direct cu dejecţii şi lături, se fac unii pe alţii albie de porci, apoi trec împreună, la braţ, pe la casierie să-şi ridice mălaiul. Ia să vedem ce mai putem vedea azi la Maidan TV, în afară de lăturile Oanei Zăvoranu şi a lui Pepe („Pepiţă şi Mamiţa“ cică ar fi ajuns la episodul 54). Să privim şi ceva mai serios. Ia te uităăăă, capra s-a urcat deja în copac. Scuzaţi, nu e chiar capră, ci aşa pare de departe, dar este vorba de Toader Paleologu, (individul cu pleaşca, cel care e crescut greşit, privit din toate unghiurile posibile), s-a

- 47 -

înscris în lupta pentru şefia PDL, alături de Boc şi Blaga. Se zvoneşte că PDL-ul pentru a demonstra că alegerile în partidul lor sunt democratice, luaseră iniţial legătura cu Doru Octavian Dumitru, cu Arşinel şi cu Mister Bean, dar aceştia au motivat că sunt ocupaţi la data la care e programat Congresul PDL şi deci nu pot susţine un spectacol. Aşa că, s-a apelat la o soluţie de avarie şi a fost pus ca să joace în spectacol bufonul casei, pleşcarul cu patent garantat. De fapt naiv precum îl ştim, a spus-o chiar cu gura lui presei:

„Eu nu am apucături de killer politic. Pur şi simplu, vreau să contribui la dezbatere, să destind atmosfera”, adică mai pe româneşte, să mai facă nişte tumbe şi giumbuşlucuri, ca aprigii democraţi de la PDL, să-şi mai descreţească frunţile şi să nu-şi ronţăie unul altuia gâtul. Acum iată una, chiar pe placul meu. În localitatea braşoveană Racoş, românii şi ungurii au uitat de „nem tudom romaniok”, s-au aliat, au pus mâna pe topoare, furci şi ce mai are omul contondent prin casă, prin curte, sau prin codrii noştri de fag şi au năvălit ca în vremurile de demult peste ţiganii din localitate, după ce cinci bronzaţi dintre aceştia l-au agresat pe băiatul primarului. Este un semn bun, un exemplu edificator, care arată cât de uşor pot fi depăşite disensiunile seculare dintre români şi unguri, dacă găsesc altceva de bătut, decât să se bată între ei. Ar trebui ca exemplul acesta să se generalizeze şi atunci România ar avea numai de câştigat. Totuşi aud şi o ştire, care mă lasă oarecum rece şi o să vă spun şi de ce. Cică Mihai Necolaiciuc (ăla cu trei milioane firul de trandafir), va fi adus în ţară, după ce Hillary Clinton a semnat decretul de extrădare. El este aşteptat în ţară cu drag şi cu o celulă gata pregătită, ca să explice un prejudiciu de 50 de milioane de euro adus CFR. Totuşi v-am spus mai sus că asta

- 48 -

nu m-a încălzit cu nimic, fiindcă alde Hillary Clinton & Comp, l-au pus la pachet doar pe Mihai Necolaiciuc, fără nici un sfanţ din paralele furate, care au rămas tot în băcile SUA. Cred că ţara aceasta, ar fi fost mult mai câştigată dacă Mihai Necolaiciuc, trimitea întâi banii prin Western Union şi apoi venea când avea timp, sau când îl aduceau americanii gratuit. Aşa că, parcă văd că individul încătuşat bate drumul de pomană, fiindcă oricum justiţia din România îl va face scăpat. Nu trebuie să vă mai amintesc faptul, că au fost închise 67 de spitale în toată ţara. Nu ştiam de ce şi mulţi nu cunoşteau care este motivul, dar azi televiziunea ne-a lămurit pe deplin prin cuvintele unui reprezentant al Puterii. A spus-o clar: spitalele au fost închise pentru că nu erau profitabile. Aaa, deci aici era buba! Şi noi habar n-aveam. Cei de la PDL, oameni cu un simţ al observaţiei dat dracului, s-au prins imediat că spitalele nu produceau nimic, dar absolut nimic iar pacienţii refuzau ferm şi cu obstinaţie, să iasă la muncile câmpului, la împletit coşuri de nuiele, la cules cartofi, sau la săpat şanţuri. Aşa că recomandarea PDL pentru pacienţi este clară şi fără echivoc: în lipsă de spital, n-au decât să se ducă la bal. Şi întotdeauna după ştiri urmează sport, în care de obicei o tipă cu sânii generos siliconaţi şi expuşi privirilor, mai mult decât ne-ar permite nevestele noastre ca să vedem, ne dă rezultatele meciurilor de fotbal şi al altor sporturi. Totuşi azi nefiind etapă de fotbal, în loc de rezultate la sportul cu balonul rotund, s-au transmis din Canada secvenţe de la sportul cu pietroiul rotund adică de la sportul numit curling (sport care a fost introdus şi în probele olimpice). Mai văzusem şi altă dată câteva meciuri superbe, disputate la Campionatul Mondial de curling din Canada şi am fost impresionat.

- 49 -

Păcat că sportul acesta se practică doar sporadic în ţara noastră. Poate ar trebui să fie vitalizat, deoarece avem şi câteva argumente de ordin sportiv, istoric şi practic din care poate cel mai bazat ar fi că românii sunt mari fani ai curling-ului, însă numai ca joc social, numai în prezenţa şefilor, sport pe care-l practică viguros ehei, încă din vremea fanarioţilor. La tipul acesta de sport, varianta românească, ar putea da lecţii până şi canadienilor, sau oricăror amatori de curling. Deocamdată se zvoneşte că la proxima competiţie va participa din partea României echipa de curling pregătită şi antrenată zi şi noapte în terenul lui Traian Băsescu. Poate aşa vom ajunge şi noi renumiţi în lume.

- 50 -

Ce vrăji a mai făcut Elena mea?

Noi, cei care am pus ceva ani deoparte, ca să putem avea de o pensie, am văzut cândva la televiziunea română un serial simpatic şi antrenant numit „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”, serial în care o femeie blondă şi simpatică, flutura un pic năsucul şi făcea tot telul de isprăvi fantastice. Dar s-a dus vremea Samanthei, adică a vrăjitoarei bune şi acum vedem o altă faţă, cea a vrăjitoarelor blonde. Cea mai recentă apariţie pe scenă, a avut loc de vreo câţiva ani buni şi partea proastă este că se menţine acolo. A fost necesar, ca mai întâi să-l vrăjească din toate poziţiile, pe viitorul preşedinte, care pe atunci era primar, şi acum ca recompensă, a primit titlul secret de vrăjitoare oficială a fondurilor statului. Ea nu trebuie să fluture năsucul, ci doar sânii prin faţa bossului şi pixul pe contractele grase pe care le semnează cu spor (pentru ea, bineînţeles). Ca orice vrăjitoare care se respectă, a descoperit şi ea plăcerile zborului. Nu pe mătură, că nu cadrează cu ditamai ministrul cu fustă, fie ea chiar şi vrăjitoare, ci cu avionul. Dacă se poate la clasa business sau în curse de tip charter, intern şi internaţional. Şi uite aşa Elena Udrea (că de ea este vorba), a ajuns una dintre zburătoarele de frunte ale echipei Boc & Murăturile Guvernamentale Române (B & MGR). Ministerul domniei sale, care pare doar în glumă numit şi al Dezvoltării

- 51 -

Regionale şi Turismului, doar pentru cheltuirea fondurilor, vrea să achiziţioneze servicii de transport aerian în valoare de aproape 1.800.000 de euro pentru următorii doi ani. Vai ce frumos şi tandru spune anunţul de licitaţie (împănat desigur cu toate documentele aferente), Elena Udrea îşi doreşte ca ea şi oamenii din subordine să zboare prin toată lumea, la nevoie, sau prin ţară, dacă se poate la clasa business, de preferat în regim charter şi, doar în caz de catastrofă, la clasa economic. Bineînţeles, ea trage nădejde ca în orice vrajă, iuţeala de mână şi neştiinţa proştilor să nu observe o chestie esenţială: cu banii ăştia şi cu o bună planificare, ai putea să zbori de 3.000 de ori până la New York şi înapoi, de 7.536 de ori până la Paris şi retur, te-ai putea duce şi întoarce la/de la Roma de 7.600 de ori şi eventual, doar pentru diminuarea stresului ministerial, ar rezolva şi problema unui zbor cu naveta spaţială. Câţi au socotit de exemplu, că folosind suma asta, nu mai puţin de 20 de angajaţi ai ministerului condus de Udrea ar putea zbura non-stop pe ruta Bucureşti-Paris-Bucureşti, timp de doi ani, cu o binemeritată pauză de două zile în noaptea dintre ani. Totul doar pentru modica sumă de 7.500.000 de lei (în monedă euopeană 1.800.000 de euro). Am putea la o adică să propunem şi noi ceva pentru a mai aduce ceva bani la bugetul secătuit al României, doar un mic artificiu: cei 20 de angajaţi să se angajeze stewardese şi aşa să se plimbe cât vor, dar noi suntem români, cu r mic, ne vedem lungul nasului şi nu ne băgăm peste strategia de promovare a turismului, la care doar cei de alde doamna Udrea cică s-ar pricepe (zic doar ei!). Iar noi, stăm de o vreme ca proştii cu ochii în soare şi aşteptăm ca să se întâmple o minune, ca Udrea, Boc şi toţi cei de teapa lor să zboare, nu cu avionul, ci propulsaţi cu şutul. Dar deocamdată, încă se ţin al dracului de bine ancoraţi în scaunele

- 52 -

lor deoarece Băsescu, preşedintele adus de români din nou în fruntea statului, pe motiv că este „haios”, îi susţine. Dacă nu ştiţi despre cine este vorba, vă spun eu: Băsescu este preşedintele care a fost vrăjit de Samantha cea modernă şi se pare că aşa a rămas. S-a văzut asta încă odată, cu ocazia ultimei vizite statale făcute la Bruxelles. Cei care au dorit un preşedinte haios, iată că îl au fiindcă au acum un exemplar, care ori de câte ori i se oferă prilejul, se şterge la fund cu protocoalele la nivel înalt, care trebuie respectate în ţările pe unde este invitat, din moment ce, în ţara lui de baştină, nimeni nu are curajul să-i impună ceva. Şi atunci de ce mă rog ar respecta regulile la Bruxelles, fie cât or fi ele de belgiene. Sosit cu avionul, nu cu diligenţa sau cu mătura vrăjitoarei, în capitala Belgiei, fiind vorba aia, preşedinte, a fost cazat la un hotel ales din timp unde, odată ajuns, cică iar a şi dat-o pe-a cotrocenistul. Şi-a exprimat morţiş dorinţa, ca unul dintre miniştrii care compuneau delegaţia, cel care se ocupa, printre altele, şi cu turismul şi dezvoltarea durabilă şi nu cu totul întâmplător purta fustă, să fie cazat într-un apartament vecin cu al său. A fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea mai-marilor hotelului, pentru a convinge dromaderul de Dâmboviţa, că este imposibil deoarece, conform protocolului pentru persoanele de rangul său, apartamentele din stânga, dreapta, cel de deasupra şi cel de dedesubt trebuie să rămână neocupate din motive de securitate şi, nu în ultimul rând, restul membrilor din delegaţii, sunt cazaţi deja la alte hoteluri. Cică a înghiţit cu greu interdicţia, făcând mărunţel marinăreşte din buze, s-a cazat şi şi-a văzut de sticla lui. Până într-un moment în care, cei de la hotel s-au sesizat că în zona sa de domiciliu, se află ferestre deschise la apartament, aceştia somând personalul din anturaj să intervină pentru a remedia

- 53 -

situaţia. Probabil el lăsase fereastra deschisă, ca Udrea să vină în zbor cu mătura din dotare, dar din nou capitaliştii cei răi i-au stricat planurile. Pe cale ierarhică, însărcinarea da a anunţa pe preşedinte a primit-o un consilier oarecare. Individul a bătut timid la uşă şi, cu glas pierdut, i-a transmis ce avea de spus. Răspunsul a fost scurt, ferm şi demn de un căpitan de vas navigând pe undeva prin Oceanul Indian, printr-o sticlă aruncată în individ. Acesta a ieşit pe uşă, totuşi se pare că nu s-a mişcat suficient de repede, încât cea de a doua sticlă aruncată a putut trece prin deschizătură şi s-a spart în peretele de pe culoar. Nu se ştie ce or fi zis belgienii, dar se pare că vajnicul preşedinte ar fi articulat: „Mama lor de belgieni, hâc, cioburi îi fac, să mai vină o Udre, pardon, hâc, o sticlă!”

- 54 -

Deştepţii de Dâmboviţa vs proştii de Bruxelles

Şi uite aşa dragii moşului, s-a dus vestea, hăt departe, peste mări şi ţări, chiar şi în îndepărtata ţară a belgienilor, că avem o ministră, frumoasă coz, iubită zi şi noapte din toate poziţiile, exclusiv de primul şef al ţării, ministră care zbura încoace şi încolo, din afacere în afacere ca albinuţa din floare în floare. Dar nesuferiţii ăia de la Bruxelles, sunt sigur că numai din invidie pentru o asemenea minunăţie de ministru cu fustă aşa că au chemat-o la raport. Elena Udrea, era aşteptată ieri la audieri la Comisia pentru afaceri regionale (REGI) din Parlamentul European pentru a da socoteală, (vai, horribile dictu), referitor la modul în care România utilizează fondurile europene. Normal că dumneaei nu a pierdut ocazia de a mai face ceva shoping în vestita capitală a Europei, dar numai atât. Prezentă la Bruxelles, Udrea a ales să-l delege pe secretarul de stat Răzvan Murgeanu să o reprezinte la comisie, motivând de ochii proştilor, că agenda sa include doar întâlniri cu Antonio Tajani, vicepreşedintele Comisiei Europene şi comisar pentru industrie, precum şi cu Johannes Hahn , comisar pentru politică regională. Sunt sigur că pe acolo nimeni nu ar fi căutat-o.

- 55 -

Absenţa sa de la audierile din comisie, a atras un val de critici dure, mai ales din partea eurodeputaţilor nemţi, care doreau să ştie măsurile pe care România le ia ca să folosească milioanele de euro puse la dispoziţie de UE. Cred că le

ajunseseră la urechile lor nemţeşti, câte ceva din mişmaşurile făcute în ţara asta portocalie şi acum voiau s-o tragă de răspundere. „Doamna Udrea sfidează Parlamentul European",

a

spus, revoltată, Constanze Krehl, coordonatorul socialiştilor

în

Comisia REGI şi probabil a dat de pământ cu cârnatul pe care

abia îl cumpărase cu bani poprii . „Am fost foarte fericită, că am invitat în comisia noastră ministrul Dezvoltării Regionale din România, pentru a discuta raportul pe absorbţia fondurilor UE de către România. Păcat

însă, că ministrul nu a putut veni şi am fost nevoită să accept că

a venit secretarul de stat. Dar, în mod normal, atunci când

invităm ministrul, el trebuie să vină. Avem informaţii că doamna Udrea este în Bruxelles şi de aceea nu cred că este cel mai potrivit mod de a trata Parlamentul European", a mai declarat coordonatorul socialiştilor europeni din Comisia REGI, europarlamentarul

german, Constanze Krehl. Murgeanu bine pus în temă de cei de

la Bucureşti, a folosit vechea metodă socialistă, şi chiar dacă a

fost criticat şi el la scenă deschisă, pentru că a venit cu un raport plin de cifre, pe care traducătorii abia ţineau pasul să-l explice, nu l-a durut nici în pix. Şi ca să arate că de fapt europarlametarii ceia de la Bruxelles, „e proşti”, ministerul a emis ulterior un comunicat de presă, în care spune pe şleau: „Ministerul a fost reprezentat de

secretarul de stat Răzvan Murgeanu, care, având un limbaj profesionist, nu a putut fi înţeles de o parte a europarlamentarilor, în timp ce ministrul Elena Udrea se afla la

- 56 -

o întâlnire cu Antonio Tajani, vicepreşedintele Comisiei Europene”. Deci cu alte cuvinte, la şcoală bă europenilor, că noi suntem prea deştepţi pentru voi. Secretarul de stat, Elena Udrea a comentat absenţa de la Comisia REGI arătându-se supărată pentru că, deşi se află în ipostaza de „premiant printre proştii satului", nimeni de la Bruxelles nu apreciază această „realitate". Norocul nemţilor cei boccii, a fost că la sfârşit doamna Udrea nu le-a spus-o franc, nemţeşte: „Fiţ-ar al dracului de tâmpiţi”. Apoi să se confeseze sieşi în oglindă: „doamne, iar am avut dreptate” sau „vai, detest să am dreptate mereu”, „ce genial”, „mă împovărează propria valoare”.

- 57 -

Carte de învăţătură pentru părinţi

Doamne, la ce tâmpenii mai sunt capabil şi eu uneori, când în loc să mă aşez cu o bere în mână în faţa televizorului şi să-mi trăiesc aşa cum se cuvine viaţa de pensionar, chiar dacă sunt pensionar în trista epocă boco-băsistă. Să privesc la emisiuni din acestea uşurele, care să nu-mi pună cumva mintea pe bigudiuri, emisiuni în care tipe, mai mult ţâţe şi fund, decât restul care contează mult mai puţin, să-mi stârnească pe ici, pe acolo, şi anume prin unele părţi esenţiale, amintiri din tinereţe. Dar iată, că nu pot să fac asta şi basta! Sunt blestemat probabil, ca totdeauna să-mi bat capul cu ceva. De exemplu nu puteam să adorm aseară, până nu m-am lămurit cât de bătrân era Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine, când i-a bătut cică aşa de tare pe turci, încât după bătălie nici nu a mai aşteptat să- şi ia rămas bun de la başbuzucii rămaşi în viaţă, ci a şters-o coteieşte în Ardeal, să plângă de mila turcilor pe umărul lui Sigismund, iar din urmă turcii neaflând la ştirile de la ora 17, că deja luaseră o mamă bună de bătaie, au pus pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad, un frate de a lui Mircea. Ei, acum am aflat! 39 de ani bătuţi pe muchie avea bătrânul Mircea, când Baiazid l-a întrebat pentru identificare la

- 58 -

faţa locului: „Tu eşti Mircea”, iar acesta nu s-a pierdut de fel cu firea şi i-a răspuns diplomatic: „Da-mpărate”. Dacă am aflat, cât de bătrân era bătrânul Mircea la un moment dat al carierei sale de domnitor, tot nu am putut adormi, fiindcă îmi rămăsese o problemă nerezolvată şi anume, unde mama ciorilor o fi pe hartă localitatea Rovine. Că era o zonă plină de râpi şi mlaştini nu mă mir, că România are destule din astea, mai ales după celebra guvernare ţărănistă dintre 1996-2000, dar unde sunt plasate râpile şi mlaştinile acelea? Tace istoria, tace geografia, tace şi nea Grigore, vecinul meu care le ştie pe toate, aşa că nu aveam decât să tac şi eu. De nervi am deschis televizorul, aşa ca orice contribuabil român, care cotizează conştiincios la taxa TeVe. Aici să vezi mascaradă de doi lei bucata! Un băieţel, fusese ales ca preşedinte pentru o zi într-un fel de campanie de strângere de emoţii, de la tâmpiţeii de români. E normal că dacă a fost ales preşedinte, puştiul s-a întâlnit cu cineva de rangul său şi anume cu nea Traian, preş-ul cel mare. Şi-i zicea micuţul nişte chestii de-astea copilăreşti, sub formă de sfaturi, iar Băse, javra ceea unsă cu toate alifiile, dacă nu cumva cu toate porcăriile, vorbea blajin, zicându-i puştiului că o să facă ce-i zice el (sanchi!). Ţi-era mai mare sila, să-l vezi pe mahărul naţional care i-

a cam lăsat fără alocaţii pe copii şi pe părinţii lor fără salarii, cum îl asculta pe prichindel, aşa cum fac Moş Crăciunii profesionişti, închiriaţi de marile magazine, cărora copiii veniţi cu părinţii le spun emoţionaţi poezii, iar ei simt cum îi mănâncă al dracului barba de nerăbdare şi de-abia aşteaptă ca piticoţii să

termine căţeluşul cu păru’ creţ, cu toate raţele din coteţ, ca să-şi

ia banii şi s-o taie direct la cârciumă.

Doamne, câtă ipocrizie poate vărsa unii pe spinarea unui copil nevinovat! Păi bine măi, frate, politicienilor nu le mai

- 59 -

ajunge să-i mintă pe alegători, c-or să trăiască bine, acum îşi bat joc şi de copii? Şi tocmai cine face asta? Cel care a scris, precum un domnitor muntean din Evul Mediu, o carte de învăţătură pentru fiul său, cu deosebirea că în această carte sunt învăţături pentru fiica sa Elena, mai cunoscută sub numele de EBA. Această carte nu a fost publicată, încă fiind un secret de familie, dar pe căi specifice de informare am ajuns şi eu să cunosc măcar în parte învăţăturile lui Băsescu către fiica sa Elena, ca să ştie şi ea cum să-şi crească la rândul ei copii, să ajungă măcar parlamentari dacă nu europarlamentari. Nu uita, fiica mea, şi ceilalţi care vreţi să creşteţi în familie un politician de succes, minciuna e cea mai de preţ unealtă a unui politician, unealta de bază indispensabilă pentru orice succes. Prin urmare, părinţii care vor să crească un viitor om politic de succes, trebuie să-l înveţe de mic să mintă fără să simtă nici un pic de ruşine. Dacă observaţi tendinţe sporadice, că uneori copilul dă măcar semne că ar vrea să spună adevărul, pedepsiţi-l cu cea mai mare asprime.

Nu-i faceţi copilului pe voie, pedepsiţi-l interzicându-i strict accesul la plăcerile cotidiene, cum ar fi de exemplu ciocolata, pe care, totuşi vă recomand s-o ascundeţi în locuri cât mai vizibile şi aproximativ accesibile. Astfel, că el poftind ca orice copil, normal că se va simţi silit s-o fure, ceea ce-i va dezvolta şi mai mult abilităţile de viitor politician.

Urmăriţi-l cu atenţie şi dacă vedeţi că nu fură, pedepsiţi-l drastic cu statul la colţ, sau într-un picior şi şantajaţi- l cu informaţii compromiţătoare despre prietena sa de la grădiniţă, sau amintindu-i, de exemplu, că şi-a torturat ilegal purceluşul de Guineea, sau că a copiat la matematică.

- 60 -

Ştiind că antrenamentul este cheia viitoarelor succese, pe măsură ce-şi dezvoltă abilităţile de a fura, ascundeţi ciocolata în locuri din ce în ce mai greu accesibile şi, treptat, începeţi s-o înlocuiţi cu bani. Pasul următor este foarte important pentru o educaţie solidă de viitor politician şi anume: dacă îl prindeţi că fură, pedepsiţi-l cel mai drastic, de exemplu prin izolare pe termen de 24 de ore sau chiar 29 de zile în cămară. Aşa vezi vedea, că încet, dar sigur, va învăţa treptat să fure fără să fie prins. Ultima treaptă a educării în a ceastă direcţie, ar fi cum să fure fără nici măcar să fie bănuit, dar asta este corolarul învăţăturii de a fura şi se predă separat abia după ce a absolvit cu succes celelalte trepte.

Încă de la grădiniţă învăţaţi-l să-şi mintă sistematic colegii, şi să-i manipuleze cu ajutorul promisiunilor că le va da jucării, bomboane ciocolată sau altele, fără să se ţină vreodată de cuvânt. Verificaţi-l şi, dacă l-aţi prins că nu minte, pedepsiţi-l. Dacă s-a ţinut cumva de cuvânt în privinţa şi celei mai neînsemnate promisiuni, pedepsiţi-l. Dacă e prins cu minciuna de către educatoare, pedepsiţi-l iar, cât se poate de aspru. Trebuie să ajungă să mintă profesionist, fără să clipească, aşa ca un adevărat politician, încă de la vârste fragede.

Lăsaţi-l, pe cât posibil, în grija unei bone neglijente, beţive şi agresive, selecţionată cu mare grijă, care să- l determine să înveţe să înjure şi mai ales, să coacă zilnic în minte răzbunarea şi ceea ce este important, să se răzbune neapărat când i se iveşte prilejul.

- 61 -

Nu-i cumpăraţi niciodată jucării, dar infiltraţi-l, prin vizite de familie, în case în care copiii gazdelor deţin jucăriile pe care ştiţi că orice copil şi le doreşte. Când reveniţi acasă, percheziţionaţi-l minuţios, şi dacă se dovedeşte că s-a întors cu mâna goală, pedepsiţi-l de data aceasta exemplar, cu bătaia!

Chiar de mic, trebuie învăţat pe dinafară, ca pe poezii, prin repetare asiduă, tot soiul de glume proaste, glume, care trebuie să fie de preferat cu tentă sexuală. Puneţi-l să facă zilnic exerciţii de râs prostesc, prin care să înveţe să hăhăiască cât mai natural în orice ocazie, fie chiar şi la înmormântarea părinţilor săi. Învăţaţi-l, totodată, să plângă la comandă, prin tehnici de inducere psihologică a suferinţei. Să-şi imagineze, de pildă că i-a murit mama, care trăieşte bine-mersi la Constanţa.

Nu uita fiica mea EBA, copilul trebuie educat drastic să nu uite niciodată să ceară dovezi, chiar dacă e aiurea chestia asta, atunci orişicând este acuzat de ceva. Numai în felul acesta va învăţa treptat, arta de a cere de fiecare dată temeiuri ale acuzelor de minciună ce i se aduc, chiar în timp ce minte. Şi în privinţa aceasta, mai presus de orice, dresaţi-l să nege evidenţele cu orice preţ, chiar dacă obiectul minciunii sale este la vedere şi îl vede tot omul, ba chiar şi chiorul.

Şi în încheiere cel mai important lucru: învăţaţi-l ca el să nu creadă în nimic din ceea ce spune! E un lucru esenţial, să înţeleagă clar, imediat ce a deprins vorbirea articulată, că orice om politic, dacă prin absurd, crede ce spune, şi mai ales dacă se ţine de cuvânt, e un politician păgubos şi cu siguranţă va pierde orice alegeri libere, la un popor mioritic aşa cum este idilicul popor român.

- 62 -

Cartea mai cuprinde şi alte învăţături pe care vi le voi spune altă dată. Acum e prea târziu. Noapte bună!

- 63 -

Care Realitate?

A intrat în derapaj controlat Realitatea TV, fosta şi mai puţin prezenta televiziune a multcontroversatului Sorin Ovidiu Vântu. Poate că mă veţi întreba, cum adică „derapaj controlat” şi dacă este controlat, spune măcar de cine, aşa ca s-o ştim şi noi. Păi cred că vă daţi seama de cine poate fi controlată, fie şi parţial, în ultimul timp o televiziune fiindcă mai peste tot, prin Bucureştiul acela, lumina şi mai ales duhoarea vine dinspre Cotroceni. Pentru a putea controla Realitatea, este normal că era necesar un Ghiţă oarecare şi acesta a fost găsit tocmai la Ploieşti. Este vorba de Ghiţă, marele boss de la Asesoft Ploieşti, care cică ar fi preluat manageriatul televiziunii respective. Aşa cum se obişnuieşte la noi, cum a descins în Bucureşti, a şi închiriat un buldozer, cu care să cureţe pe cei mai înverşunaţi antibăsişti din redacţie. Care au plecat, să le fie de bine, că găsesc ei de lucru (chiar au şi găsit urgent la următoarea poartă pe stânga) şi au rămas unii, despre care s-a dus vestea de profesionişti ce sunt. Nu ştiu, dacă vă mai amintiţi de savuroasa ştire transmisă de un redactor al Realităţii TV de la Cracovia, de la funeraliile cuplului prezidenţial polonez, (ce într-un moment de neatenţie sau de inspiraţie a lui Dumnezeu, care la ora ceea

- 64 -

era mai puţin catolic, au dat ortu pe la Smolensk în Rusia): „În timp ce sicriele vor fi coborâte în criptă, pe străzile Cracoviei va cânta Filarmonica din Berlin. Este un cadou din partea Germaniei, un semn de recunoştinţă şi de respect faţă de tragedia Poloniei”. Auzi dumneata, „în semn de recunoştinţă”, că politicienii polonezi cu preşedintele în frunte, au reuşit să crape creştineşte, lăsând lumea mai curată. Norocul cel mare, totuşi a fost de partea corespondentei, că nu prind şi polonezii Realitatea TV, astfel ar fi aflat de recunoştinţa Germaniei faţă de tragedie. Polonezii cum sunt foarte patrioţi, mai ales când vine vorba de germani, sigur i-ar fi dat lu’ madam Angela Merkel cu Filarmonica din Berlin în cap şi corespondentei Realitatea, cu ce mai rămânea, de exemplu cu toba mare. Acum s-a pus Ghiţă pe treabă şi speră ca prin nebăgare de seamă, postul să nu piardă audienţa. Cum asta? Prin sistemul talmeş-balmeş. Adică din emisiunile transmise, trebuie să reiasă clar-neclar mesajul actualei echipe manageriale. Şi în mare, cam asta ar trebui să înţeleagă telespectatorul din emisiunile sale. Băsescu ar trebui să plece de la Cotroceni, dar ar trebui să stea. E un preşedinte care face multe greşeli dar face şi multe lucruri bune. Mai multe lucruri bune, decât greşeli şi mai multe greşeli, decât lucruri bune. E înconjurat de oameni extrem de incompetenţi, dar care sunt de o competenţă extraordinară. Nişte incompetenţi, foarte competenţi, sau nişte competenţi, foarte incompetenţi, depinde unghiul din care priveşti problema competenţei. Boc e cel mai bun şi cel mai prost premier pe care l-a avut vreodată România. Sau premieri, mă rog, că „Boci e mai mulţi”, cum a descoperit de curând Marean Vanghelie … Udrea e cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă, cea mai proastă şi cea mai urâtă femeie politician. E blondă şi brunetă în

- 65 -

acelaşi timp, e un ministru prost şi un ministru extraordinar. PDL-ul e cel mai bun şi cel mai rău partid. Minte şi nu minte, fură şi nu fură, ne duce de râpă şi pe culmile modernizării statului. Opoziţia e praf şi pulbere, dar minunată şi solidă. Ne dă speranţe în timp ce ne ucide toate speranţele. Ponta, Antonescu, Voiculescu ne spun adevărul şi numai adevărul, în timp ce ne mint în faţă. Vor şi pot să facă cu adevărat ceva, nu vor şi nu pot, decât să facă gargară. Când o să fie ei la putere, o să fie cel mai bine, dar cel mai rău. Voiculescu a turnat şi nu a turnat, Ponta e marioneta lui Iliescu, dar stă bine înfipt pe propriile picioare şi nu face şi spune, decât ce crede că e corect, iar Antonescu e cel mai prezent şi mai absent dintre parlamentari, la lucrările Parlamentului. Geoană e un prostănac, extrem de inteligent. Toate acestea de mai sus, au fost citate din îndrumarul dat de Ghiţă echipei sale pentru ca postul să poată translata, încetul cu încetul, spre Cotroceni. Nici nu ştii cum de la o vreme, ai să auzi pe acest post, că Băsescu face numai lucruri bune, că Opoziţia este chiar praf şi pulbere şi ne ucide din faşă toate speranţele de mai bine, că salvarea noastră este numai şi numai în luminosul partid PD-L, condus ferm de marele cârmaci, Traian Băsescu. Până atunci, nu am decât să închei cu urarea actuală a Realităţii TV: „Să ne trăiască şi să ne moară toţi politicienii”.

- 66 -

Chinezării cu spini şi cuie

Fredonez şi eu câteodată, prin sufrageria şi chiar prin baia personală, un cântecel plin ochi cu dor de ducă spre cele zări. Şi bineînţeles, ca un om cu evidente apucături culturale ce mă aflu pe lumea asta, gândul meu zboară spre Italia, ţara linţoalelor divin pictate, care cică au făcut parte din kitul de supravieţuire, prin înviere, al Mîntuitorului nostru Isus Hristos, (am pus aici descifrabil numele Mântuitorului oficial, sau oficializat de biserică, pentru ca să nu se confunde cu a lui Traian Băsescu – Terminatorul, care a jurat să nu plece de la conducerea cestei ţări, până nu ne mântuieşte pe noi toţi). Melodia mea, începe pe un ton blând cu totul şi cu totul evlavios „Foaie verde lemn de cruce/ În Italia m-aş duce/ Papa crezul să mi-l spuie/ Să văd giulgiul, să văd cuie.” Acum nu-i vorbă, că dacă aş dori să văd dovezi certe ale existenţei lui Isus Hristos, poate nici nu a trebui să merg neapărat în Italia, fiindcă de-a lungul vremii s-au găsit atâtea oase de-ale Mântuitorului, că dacă ar fi inventariate într-un inventar special pentru asta, ar fi necesare câteva vagoane de cale ferată şi tot ar mai rămâne vreo găleată, două, care au fost pitite la numărătoare, dar care cică tot a mântuitorului au fost.

- 67 -

În ceea ce priveşte capitolul, bucăţi din lemnul crucii, nici nu mai zic, de le-ai pune grămadă ai putea ridica un orăşel cu căsuţe din lemn, poate ceva mai mare decât Vatra Dornei. Dar parcă tot m-aş duce, ca să văd ultima descoperire în domeniu, cea mai prima dovadă a crucificării. E vorba de două cuie, perfect ruginite, găsite pentru prima dată acum 20 de ani în mormântul familiei Caiafa, pierdute (normal, că în ziua de azi cine mai e atât de atent la două cuie ruginite şi îndoite, când în fiecare zi se lansează noi promoţii la Dedeman?) şi recuperate mai zilele trecute. Cel care le-a readus acum în atenţia credincioşilor de pretutindeni, este regizorul Simcha Jacobovici, dintr-o familie de evrei români emigranţi. Iată cum românii au devenit cunoscuţi şi apreciaţi, doar dacă poartă nume de evrei sadea. Imediat românul, a apreciat dintr-o privire vechimea cuielor şi a stabilit că ar fi cuiele care l-au ţinut pe Isus pe cruce. Bineînţeles, că eu am oarecari dubii când se emite celălalt argument, cum că au fost găsite în mormântul preotului Caiafa, ceea ce mi se pare mai mult decât o tâmpenie. Şi zic asta, fiindcă la vremea ceea, Isus a fost un Mesia ca oricare altul, din lungul şir de Mesia care se năşteau, creşteau şi debitau tot felul de profeţii pe acele meleaguri. De ce ar fi vrut cineva să păstreze suveniruri de la răstignire, cu atât mai puţin unul care nu a crezut în timpul vieţii sale nici o iotă din ce spunea Isus? Poate că la înapoiere spre România, s-o dau niţel cotită şi prin Marea Britanie, unde cică s-a făcut o altă descoperire de proporţii, din ultima vreme. De data aceasta este vorba de un spin (da, nu vă miraţi, una bucată spin, dintr-o specie spinoasă necunoscută, valabilă cu documente în regulă, doar pe timpul lui Isus!!!), din coroana pe care a purtat-o Mântuitorul.

- 68 -

Nu cunosc împrejurările descoperirii celebrului spin, dar am aflat din presă, că a fost găsit într-un liceu. Original, evident, (e vorba de spin, nu de liceu, despre care încă se mai cercetează). Cum în timpurile noastre, lumea este din ce în ce mai debusolată, uşor influenţabilă mai ales când este vorba de divinitate, când i se spune că Apocalipsa te pândeşte de după fiecare colţ, n-ar fi de mirare să apară o inflaţie de chinezării divine pe piaţa credinţei. Chinezii atât aşteaptă, ca pe lângă lanterne cu briceag, brichete care sunt şi lansatoare de rachete, jucării de pluş care au şi şurubelniţă, să găseşti şi seturi de cuie ruginite extrase de specialiştii lor de la faţa locului, adică din crucea Mântuitorului sau un bucheţel de spini, recoltaţi igienic şi bio, tot din coroana aceluiaşi Mântuitor. Totul ieftin, 3 spini la 10 lei. Un bun prieten al meu, căruia i-am împărtăşit aceste gânduri ale mele, mi-a replicat ferm: „Nu înţeleg de ce eşti atât de sceptic. Este evident că toate cuiele ruginite care se găsesc, sunt cuie autentice, cunoscut fiind faptul că, din motive de umane şi de igienă, pentru a evita riscurile infecţiilor postcrucificării, romanii schimbau cuiele condamnaţilor la fiecare 15 minute, uneori chiar mai des. Aşa se explică abundenţa de astfel de relicve. În plus, n-ar trebui să ne mirăm, pentru că în Evul Mediu, prin diverşi reprezentanţi ai săi, biserica recunoscuse drept autentice, cam 30 de capete ale lui Ioan Botezătorul!!! Şi se estimează că nu au fost descoperite chiar toate. Aşa că dragă prietene, lasă scepticismul ăsta de doi bani şi mai bine fă rost de numărul lui Brăiloiu, tipul acela de-a licitat opera lui Cioran, să-l rugăm ca să liciteze şi pentru cuiele Mântuitorului, ca să le aducem înapoi în patrimoniul naţional. Să nu te aud că-mi spui că nu crezi nici povestea demonstrată ştiinţific ce spune că Isus era român, fiindcă doar

- 69 -

românii au obiceiul de a-şi bate singuri cuie în tălpi încă de la misterioasa lor geneză! La Isus doar din adâncă evlavie au venit romanii în ajutor şi i le-au bătut ei la modul profesional ca să nu se mai chinuiască singur să şi le bată ca orice român adevărat. Romanii, doar din considerente pur estetice i-au bătut cuie şi în mâini, nu numai în picioare, ceea ce a dus, trebuie să recunoaşteţi, la o crucificare genială”. Totuşi, uneori stau şi mă uita aşa într-o dungă, la aceste istorii şi tare mă tem, că peste ceva timp pe undeva, mai ştiu eu unde, la Cucuieţi, Torino sau Ierusalim, să se descopere crucea integrală pe care a fost răstignit Isus, care să aibă în dotare şi acele cuie celebre, başca în vârful crucii, deasupra inscripţiei acelea cu „INRI”, să fie găsită chiar coroana cu toţi spinii, lăsată creştinismului cu procesul verbal anexat. Asta doar, dacă între timp, n-or mai fi crescut vreo unu, doi, în plus….

- 70 -

Atenţie, nu pierdeţi pomana electorală!

În anul de graţie 1961, Bill Crash, marele fermier zootehnist din Keralee, Oklahoma, avea în padocurile sale avicole o mândreţe de producţie, formată din găini cu mersul leneş, doldora de carne, cocoşi numai de la opt kilograme în sus şi curcani aşa de mari, că l-ar fi putut face să pălească de invidie până şi pe curcanul-şef al Poliţiei districtuale. Şi bucuros era, şi mândru era, Bill Crash, cel mai mare crescător de păsări de carne din SUA, fiindcă întreaga producţie din acel an, fusese contractată prin contracte ferme şi fără prea multă tocmeală de armata SUA, care se distra de minune prin Vietnam, ucigând cu tunul, mitraliera, bomba şi napalmul, mii de vietnamezi, despre care se considera că sunt total nefolositori SUA, fiindcă nu numai că nu aveau petrol în ţara lor, ci mai sufereau grav şi de boala comunismului, boală considerată pe atunci foarte contagioasă. Ehei, pe vremea ceea, aceste State Unite ale Americii, nu ajunseseră în starea de strâmtorare şi calicie de acum, ca să fie nevoiţi să intre cu armata în ţări cu petrol, ca în schimbul democratizării cu tunul, să le ia pe gratis petrolul, ci îşi permiteau să mai trimită câte un Armstrong pe lună şi să se distreze de minune, împuşcând tot într-o veselie, vietnamezii

- 71 -

care erau aşa de molâi, încât nu alergau mai repede decât glonţul slobozit din modernele puşti americane. Dar nu asta este intenţia noastră acum, de a face critica aventurilor armatei americane, ci ne-am propus un subiect mult mai prozaic, să urmărim până la final soarta galinaceelor susnumitului Bill Crash, care cu drag le-a crescut, cu drag le-a tăiat, cu drag le-a refrigerat sau îngheţat şi cu drag le-a trimis armatei americane din Vietnam. Şi ca nu cumva, bravilor soldaţi americani să nu li se aplece când mănâncă eroicele găini refrigerate, ajunse pe câmpul de luptă, Bill Crash a scris clar până când sunt valabile zburătoarele ajunse în stadiul de pasări refrigerate, 1 mai 1975. Dar ceea ce era de aşteptat, s-a întâmplat, formidabila forţă de intervenţie americană s-a luptat aşa e glorios, încât s-a umplut de o nemuritoare ruşine, fiind nevoită să fugă coteieşte cu tot cu galinaceele refrigerate din Vietnam, în urma păcii semnate la 30 aprilie 1975. Acestea, au intrat în depozitele armatei şi după un examen calitativ amănunţit, li s-a trecut un nou termen se valabilitate, 5 august 1995. Între timp armata americană, devenită o giumbuşlucară incurabilă, şi-a băgat nasul în mai multe ţări sub diferite motive, pe ici mai bătând nişte state amărâte precum Granada, care avea o forţă militară formată din 19 soldaţi, grupaţi câte doi la o puşcă, pe dincolo mai luând-o peste bot, precum s-a întâmplat în Sudan, când cele două facţiuni adversare din ţară s-au coalizat şi i-au bubuit aşa de bine pe americani, că au plecat cu coada între picioare, cu tot cu Flota VI-a pe care se bazau. Din fericire pentru galinaceele din depozit, încă nu le venise rândul să fie consumate, deoarece încă mai existau rezerve rămase din timpul celui de al doilea război mondial. Ca urmare s-a făcut iar o examinare amănunţită a produsului care

- 72 -

în mod disciplinat (se obişnuiseră cu milităria) a corespuns aşteptărilor, aşa că li s-a imprimat un nou termen de valabilitate, 20 ianuarie 2011. Nu mai reiterez noile aventuri ale văcarilor americani pe harta lumii, cu avioanele şi tancurile lor Abrams, ci doar pot să informez pe cei mult doritori, să cunoască soarta fostelor orătănii ale lui Bill Crash, marele fermier zootehnist din Keralee, Oklahoma, că şi până în 2011 au rămas intacte în starea cea mai refrigerată de care este capabilă tehnica americană. Partea mai tristă pentru suszisele orătănii, era că nu se mai permitea prin lege, ca să se dea un nou termen de garanţie deoarece, după atâţia ani, produsul nu era decât ceva care numai aparent mai avea forma de pasăre, fiindcă de fapt celulele erau distruse demult de atâta îngheţ. Şi atunci americanii au procedat, aşa cum obişnuiesc ei de obicei, o fac pe-a binevoitorii, pe-a prietenii năpăstuiţilor şi le dă pentru hrană statelor amărâte, ceea ce nici la câinii lor perfect americanizaţi, nu le-ar da. Auzind de chilipir, cică la uşa lui Obama s-ar fi prezentat cu căciula în mână unul cu numele de Traian Băsescu, preşedintele unei ţări estice care din ţară dezvoltată ajunsese printre codaşele lumii a treia. Acel Băsescu se prezentase pentru a efectua operaţia pe care spusese el că preferă s-o facă oricând „marelui licurici” şi totodată să-i ceară ca să-i dea orătăniile acelea gata putrezite, pentru a le împărţi populaţiei României, ca din partea PD-L fiindcă azi, mâine, se face 2012 şi trebuie să ai ce să arunci dintr-un camion în mişcare, unei populaţii ahtiate după pomeni de orice fel. Obligaţia lor este minimă, doar să voteze cum trebuie. Bineînţeles că doar PD-L. Ideea de a cere produsele acestea din SUA, le-a venit pdeliştilor după ce au văzut succesul enorm pe

- 73 -

care l-au avut anul acesta de Buna Vestire, când au aruncat din camion în unele sate, peşte gata împuţit. Şi oamenii se înjurau, se băteau, se călcau în picioare, îşi rupeau hainele, îşi mutau fălcile, ca să apuce un peşte din ăla. Şi uite aşa domnii mei, am ajuns la sfârşitul poveştii cu găinile lui Bill Crash, marele fermier zootehnist din Keralee, Oklahoma. Fiţi atenţi când trece camionul PD-L, poate prindeţi şi dumneavoastră vreo una. Aşa, ca orice bun român al României zilelor noastre.

- 74 -

Salvaţi-l pe Puradelu Minune

Şi cum azi este zi de luni, început de săptămână

carevasăzică, eu mă voi pune serios pe contabilizarea celor mai importante evenimente care s-au petrecut în săptămâna ce a trecut şi s-a finalizat cu o splendidă Duminică a Floriilor, o duminică plină de soare, duminică în care tot românul ştiind că este dezlegare la peşte, a dezlegat serios băierile pungii pentru a

cumpăra o amărâtă de coadă de peşte, pe care altă dată o cumpărai cu te miri ce.

A fost doar un lejer antrenament pentru săptămâna

următoare, când este dezlegare la ouă, drob, cozonac, sarmale, salată de boeuf şi Colebil (produs care cică poţi să-l iei fără recomandarea medicului, cu condiţia să beleşti bine ochii la prospectul anexat, ca nu cumva să fie şoricioaică). Ce circărie a mai fost în Bucureştiul acela fanariot! Cică, a avut loc tradiţionalul pelerinaj, pe traseul mai multor biserici și

mănăstiri. Ehei tradiţia asta ţine de… câţiva ani şi va mai ţine cât va mai ţine prostirea şi tâmpirea acestui popor. Aici să fi văzut popi rotunjori la pântec şi cu bujorei ca de prunc pe obrăjorii lor unsuroşi, cu prapuri ţinuţi evlavios deasupra capului şi cu ochii tânjind după formele apetisante ale femeilor, ce se închinau pe trotuar, cu ochii daţi peste cap de evlavie. Se spune, că fiecare va trebui să-şi pună o dorinţă la

- 75 -

iepuraşul de Paşti. Dacă nu ştiţi, vă spun eu ce vrea premierul Boc de la iepuraşul de Paşti? „Sănătate şi un pic de creştere… economică“. Desigur, se gândea la o creştere cu vreo câţiva centimetri măcar a propriei persoane, dar cică aşa se exprimă el de un timp încoace, când îşi doreşte cu voce tare un pic de creştere, o denumeşte, economică, adică mai cu economie, să nu ajungă dintr-odată ca Ghiţă Mureşan la 2,34 metri. Şi ca să întărească dorinţa sa secretă, ca un legământ direct între Biserică și Boc: a apărut decizia Guvernului, de a suplimenta fondurile alocate bisericilor. Acest fapt fost justificat astfel de premier: „Fără credinţă în Dumnezeu, nimeni din România nu poate face nimic“. Bine, bine am zice noi amărăştenii, aşa este, dar oare de ce acest Dumnezeu cere mereu bani ca să credem în el? În săptămâna aceasta ce a trecut, ministrul Sănătății, Cseke Attila, a prins din nou glas şi a spus chiar în româneşte, (atât cât poate vorbi el în româneşte): „Internarea în spitale este sport naţional în România“. Şi el ştie de ce ne place să ne internăm în spital. Cine nu iubeşte luxul, curăţenia, mâncarea bună şi tratamentul impecabil din spitalele româneşti? Parcă este de pe altă planetă omul acesta, nu a aflat încă la ora asta că din cauza condiţiilor tâmpite, asigurate de guvernările României a ajuns să se dea în spitale doar mâncare proastă, să fie puşi bolnavii câte doi în pat, să fie trataţi cu fundul și externaţi cu încă opt boli, pe lângă aia cu care s-au dus. Doar Cseke Attila vede internarea în spital ca sport naţional, că românii săracii… Luat la întrebări de Agenția Națională de Integritate, în calitate de ales al PSD-ului, Adrian Puradelu Minune, a declarat următoarele: „La fiecare petrecere, eu rup un chitanțier pe banii pe care îi primesc. Dacă bunica vrea să facă un cadou mirelui şi

- 76 -

vine la Adrian, Adrian Copilul Minune taie chitanţă și face contract, iar la trei luni îmi plătesc datoriile la stat“. Ha-ha-ha, ia te uită la Puradelu are şi haz nu alta, un chitanţier întreg. Spre binele lui sperăm să fie doar o glumă, altfel ne-am fi îngrijorat serios pentru sănătatea lui. Păi, dragi români, nici nu vă dați seama cât scuipat îți trebuie ca să lipești atâtea chitanţe şi contracte pe frunţile nuntașilor? Deshidratarea, Doamne ferește, bate la uşă! Deci vă rog salvaţi-l pe Puradelu Minune şi luaţi-i la timp chitanţierul din mână ca să nu se sinucidă cu el. O veste a căzut ca o secure peste iubitorii de tâmpenii OTV în general şi a lui Dan Diaconescu în special. După ce Curtea de Apel a respins definitiv și irevocabil cererea de înființare a Partidului Poporului, Dan Diaconescu a depus la Tribunalul București o cerere de înregistrare a unui nou partid, intitulat Partidul Poporului-Dan Diaconescu. Dacă-i va fi respins și ăsta, cred ar trebui să încerce cu Partidul Poporului- Dan Diaconescu şi familia. Tot săptămâna trecută, s-a întâmplat, în sfârşit, ceva ce plutea de mult în aer şi lumea aştepta asta ca pe o izbăvire:

preşedintele a fost atacat cu ouă de un român. Dar păcat, mare păcat, că a fost vorba de preşedintele Germaniei şi nu de chelul nostru de la Cotroceni. Acesta nici nu mai iese din vizuina lui de o bună bucată de vreme, deşi multe categorii sociale îl invită periodic să-şi arate chipul, cu blânde îndemnuri paşnice de genul: „Ieşi afară, javră ordinară!”. Dar cetăţeni români, dragi plătitori de taxe şi impozite, nu vă pierdeţi speranţa, nu fiţi dezamăgiţi, vine acuşi Paştele la tot creştinul şi se zvoneşte că va fi atacat cu un ou roşu, direct în frunte, chiar premierul României în persoană. De însuşi tatăl său, ca de obicei. Dacă nu e să fie preşedintele, ne mulţumim şi cu acesta.

- 77 -

Răsmodernizarea statului român

Cică într-un moment de revelaţie, dacă nu chiar divină, măcar carpato-danubiano-pontică, (ce are divinitatea cu chestia asta habar n-am, dar vă rog să-mi spuneţi dumneavoastră care oricum sunteţi mai inteligenţi ca mine, câte chestii au ceva logic în ţara asta?), doamna ceea blondă de la Ministerul Turismului a mai format o comisie, care să studieze în amănunţime ce are comun România şi Spania, pentru a găsi o cale de a mişca spre înainte bolovanul turismului românesc. Mulţi turişti străini, care fiind amatori de senzaţii tari prin ţinuturi sălbatice, s-au aventurat timid şi în grupuri mici şi prin ţara noastră. Au observat că minunata Carpathian Garden le-a purtat paşii în gropi, în rahat sau într-o combinaţie feerică a celor două, iar partea cea mai proastă, e că a fost greu să priceapă de fiecare dată năravurile băştinaşilor, de a lua şi pielea de pe om, dacă l-a prins la ananghie că are nevoie de cazare şi masă. Şi comisia aceea, după aproape un an de studiu în ţară şi peste hotare, cheltuind doar modesta sumă de un milion şi jumătate de euro, (ehei, la un minister aşa de mare suma asta e un mizilic), a descoperit că România şi Spania au în comun 2,5 chestii:

1) descendenţa latină

- 78 -

2) numărul mare de români 3) şi în procent de 0,5, coridele. Totuşi au descoperit lesne, că în România, lupta cu tauri are un caracter puţin diferit: nu se desfăşoară în arenă şi n-are tauri. Pe vremuri or fi fost ceva tauri doar de prăsilă, dar când au ajuns la guvernare în 1996 ciracii lui Coposu au dispărut şi aceia, deoarece ţărăniştii fiind politicieni prevăzători au descoperit la timp că taurii respectivi, aveau certe apucături comuniste şi grave reminiscenţe ceauşiste. În rest, lupta din Spania cu cea din România seamănă ca două picături de apă, ba chiar compensează lipsa cornutelor cu haite întregi de jivine mult mai agresive, numite popular „maidanezi“, specie de care România contemporană nu duce deloc lipsă. Zilele trecute The Carpathian Garden, a cunoscut drumeţia unui om de vază, care cică simţea nevoia să mai spele din stresul care-l cuprindea zilnic. Este vorba despre Traian Băsescu, care a lăsat Levantul din mână (carte la care după şapte ani la Cotroceni cică a ajuns la pagina 7) pentru câteva zile, a luat ultimul dicţionar româno maghiar, adnotat de Marko Bella şi modernizat de Kelemen Hunor, şi a mers să se relaxeze în ţări străine, tocmai în Covasna. Dar n-au trecut nici două zile cât a stat în ţara lui „Nem Tudom” că i s-a şi făcut dor de ţara sa, România. Şi după cum se ştie, chiar din propriile mărturisiri, că nu poate sta fără să-şi arunce privirea pe o carte (unii spun că în loc de somnifer), de data aceasta a luat doar o cărţulie de citit, ceva mai uşurel, vorba ceea, ca de vacanţă. Este vorba de ultima ediţie a Constituţiei, ce a fost în prealabil revizuită şi adăugită pentru delectarea lui proprie. După ce-a citit, şi-a citit, şi după ce iar mai citit puţin, preşedintele cel isteţ ca un marinar lăsat la vatră, şi-a dat seama

- 79 -

că literatura nu-i decât o imensă minciună. Nu găseşti în literatură decât ficţiune şi iar ficţiune, fără un grăunte de viaţă autentică, ci doar experienţele altor oameni. Aşa că domnului preşedinte i s-a făcut deodată un dor imens de fiinţe vii, de oameni, de acţiune, de viaţă, de înjurături marinăreşti, ce mai… Şi pac, a organizat o conferinţă de presă. Cică ar fi fost o conferinţă de presă pe marginea discutării despre noua Constituţie, pe care a tot adnotat-o de zor pe marginile paginilor şi chiar pe cant. Dar spre surprinderea, poate chiar a lui, despre Constituţie nu a spus prea multe lucruri, deşi lectura fiindu-i încă proaspătă în cap ar fi putut spune ceva, dar gura sa prezidenţială a luat-o iar razna pe mirişte ca de obicei şi preşedintele a vorbit doar de chestii mai vechi şi dragi sufletului său: Blaga, Boc, Ponta, familia lui Ponta, poporul, modernizarea, postmodernizarea şi la final răsmodernizarea statului român. Până când se va învăţa odată minte, tot românul că trebuie modernizat! Apoi iubitul conducător al poporului Traian Băsescu, în cuvintele sale duioase s-a întors din nou la dragul său popor. De data asta ca să-i dea una zdravănă peste bot. A tunat şi a fulgerat, că în timp ce el s-a retras în chilia lui de Cotroceni, ca să dea poporului Legea fundamentală, Constituţia, poporul ce-a făcut?

Ce a făcut domnule nemernicul acesta de popor român care nici măcar nu-şi merită un conducător de talia lui? A cârcotit, a lenevit, s-a îmbolnăvit, ca să stea degeaba prin spitale pe banii statului, şi-a făcut chip cioplit din necioplitul de Ponta, ba chiar a ajuns să se închine la un viţel cu faţă de buldog. Şi trăsnetele aveau o direcţie precisă. Cum şi-a permis un Blaga să aducă în discuţie preşedinţia în legătură cu alegerile din PDL? Ce nu ştia, că opţiunea sa este cunoscută de atâta timp şi nu s-a schimbat: merge cu ăla micu’, acela care nu

- 80 -

se aşează pe scaun, ci se urcă pe scaun, ca să fie în fruntea guvernului. Deci, ideea este fără echivoc următoarea: nu amestecaţi în zeama asta preşedintele, că oricum el o face şi n-are nevoie de ajutor. Ce e atât de greu să înţelegeţi? Ce atâtea acuze pentru un om care munceşte pe brânci, de dimineaţa până seara pentru a moderniza România asta, care se lasă al dracului de greu modernizată în stil pedelist? Dar cumva tot a dat-o fiartă, fiindcă doar el ştie cum, cu Blaga, din două vorbe, marinarul şi-a dat foc la baliză! L-a făcut… caporal. Nu a precizat dacă este vorba de o avansare, sau de o retrogradare la acest grad, care de fapt este baza oricărei armate. Conferinţa sa de presă a fost ca un fel de monolog, în care s-au amestecat de toate, poporul pe care a încercat să-l tragă de păr din istorie, dar şi-a dat urgent seama că n-are pe cine. Presa, eh, ce să mai zică şi de presă, fiindcă şi un hăhăitor ca el, a ajuns la concluzia că nu e frumos să dai în cineva care e deja la pământ… În rest, şo pe ei, pe mama lor, în special pe Ponta, un comunist, un diversionist, ca toată familia lui. Crin Antonescu, în schimb, a reuşit performanţa de a lipsi până şi din discursul preşedintelui nu numai de la şedinţele Parlamentului. Ehei, asta da viaţă! Nu lectura Levantului lui Cărtărescu te face să simţi că trăieşti cu adevărat. Trebuie, totuşi să precizăm, ce a spus preşedintele spre sfârşitul spiciului său. El a spus răspicat că el speră că, ce a început ministrul Cseke – reformă, zice el, să fie doar începutul. Cică vor urma şi alte reforme de acest gen. Nu-i aşa pui de dac şi roman, că ţi se zbârleşte părul pe spinare, numai când auzi? S-ar părea că nici dacă luăm cu toţii calea codrului, nu mai ajută la nimic, fiindcă şi fratele nostru dintotdeauna, codrul

- 81 -

a fost aşa de modernizat încât unde fremăta stejărişul, acum este câmpie ca în palmă. Aşa ne trebuie dacă nu l-am modernizat noi la timp pe Băsescu. Nu era prea mult de lucru. Doar îi adăugam în fund o ţeapă apoi o ridicam în picioare, proptind-o zdravăn în pământ.

- 82 -

Psst! Inventez hrana „bio”

Prea multe chestii sucite se mai întâmplă în ziua de azi. Şi culmea este, că toate îţi sunt aduse la cunoştinţă în mod expeditiv, puse pa tavă, asezonate cu frunze verzi de noutate absolută şi tu nu mai pridideşti să te cruceşti, cum până şi produsele noastre, care le ştim chiar dinainte de a învăţa cum se numesc, au luat-o razna şi au devenit aproape nişte otrăvuri. Păi spune şi dumneata vecine, ce să mai crezi când citeşti zilnic în presă, că ouăle paşnicelor găini şi bibilici sunt stresate, laptele sărmanul e complet deprimat, plin de azotaţi, nitraţi şi vai, chiar de antibiotice, făina nici nu mai e făină, ci un fel de praf, plin de pesticide şi hormoni notaţi cu E, cireşele sunt şi ele cu psihicul la pământ, fiind recolorate şi reparfumate artificial (cu parfum de cireşe, dar ce credeaţi?), măslinele sunt vopsite în negru, să pară chiar măsline şi aşa mai departe.

Şi ca să nu mă pun contra progresului, încerc şi eu să mănânc mai mult peşte şi multe legume şi fructe, dar domnilor tot am nişte temeri, cine-mi garantează, de exemplu, că peştele n-a fost, de fapt, la origini, praf de cărămidă, sau că cireaşa aia roşie şi ochioasă e chiar cireaşă şi nu căcărează de oaie profesional colorată şi parfumată corespunzător. Iar la

- 83 -

televiziune, unele grăsane îmi vorbesc seara întreagă numai despre „hrana bio“. Şi atunci ce mi-am zis eu, care sunt un perfecţionist din fire? În cazul acesta, nu avem decât să facem totul în casă, ca să nu mai cumpărăm tot felul de porcării. Să luăm de exemplu, pâinea. Nu mai am nici un fel de încredere în făina din supermarket, care conţine suficient de multe chimicale, cât să nu fie nici pe departe „eco“. Aşa că într- un colţ al sufrageriei, o să-mi instalez o mică moară, ca să-mi macin personal, grâul cumpărat de la ţărani, trecând cumva cu vederea, că şi solul în care a crescut grâul ăla a fost tratat. Nevastă-mea a fost investită oficial pe postul de brutar al familiei şi cu asta am rezolvat-o onorabil. Am făcut o raionare a apartamentului, pentru diferite producţii complet „bio”. În debara am stabilit ca să înfiinţez o fermă de cultivare a roşiilor, guliilor şi ridichilor de lună. În hol am trasat două loturi, unde voi cultiva grâu şi porumb nemodificat genetic. În sufragerie, chiar în spatele morii, voi înfiinţa o plantaţie de măslini, o vie pe tulpini înalte şi o grădină pentru cultivat varză de toamnă pentru murături. Mărar, pătrunjel, lobodă, leuştean şi alte alea folositoare pentru delicioasele borşuri moldoveneşti, făcute de către soţia pe care o am în dotare cu acte în regulă, le voi cultiva în balcon. Ferma de raţe şi gâşte va fi în baie, unde au o cadă întreagă la dispoziţie. Tot cu acest minunat spaţiu al balconului, trag nădejde ca să rezolv în modul cel mai corect cu putinţă, spinoasa problemă a galinaceelor, fiindcă se zice că găinile crescute în aer liber (free range, zice mister englezul), sunt cel mai puţin deprimate la mintea lor de găină. Şi gândiţi-vă, cam ce borş ar mai ieşi dintr-o găină stresată, care a fost încă din copilăria ei distrusă cu nervii? Începând din 2012, Uniunea Europeană va interzice comercializarea găinilor stresate, precum şi a ouălor produse de

- 84 -

ele, ceea ce va zgudui din temelii o întreagă industrie. Dar eu voi fi atunci la adăpost, fiindcă la mine în balcon galinaceele vor avea şi aer şi soare şi miros de pătrunjel şi mărar ca la ţară. Dacă mă veţi contra, că am prea puţin spaţiu în balcon şi găinile tot stresate vor fi, o să vă spun un secret, doar dumneavoastră fiindcă vă cunosc. Pentru rezolvarea problemei, după mai multe zile şi nopţi de gândire profundă, cu bere rece şi mici calzi, am hotărât ca să procedez la metoda „fitness-ului pentru găini“. Asta înseamnă că găinile ce le voi creşte vor avea parte de câteva ori pe zi de antrenamente, care să le elibereze de tensiune şi de frustrare. Vor fi aliniate şi vor fi puse să alerge pe bandă, li se va face masaje adecvate şi duşuri alternative. Li se vor da filmuleţe cu cocoşi musculoşi, păşuni verzi cu floricele şi muzică de Vivaldi. Ei, ce spuneţi despre proiectele mele de a avea pe masă hrană „eco”, adică sănătoasă? Ştiu că veţi cârcoti împotriva preocupărilor mele actuale şi-mi veţi spune plini de nostalgie, că pe lumea aceasta mai există câteva bunicuţe, care au, fiecare, câte 10-15 găini, care mănâncă porumb netratat şi fac fitness toată ziulica la liber, prin bătătură, că în urma unor cercetări aprofundate s-a descoperit că mai există şi câteva lădiţe de roşii, pe toată planeta, nemodificate genetic şi crescute în condiţii perfect „bio“. Sunt perfect de acord, numai că planeta asta a noastră este mare al dracului, iar cetăţenii obsedaţi de sănătate sunt din ce în ce mai mulţi. Până şi chinezii! Dar există o speranţă, metoda mea, pe care o voi breveta la OSIM. Metodă de producere a alimentelor „eco” în apartament. Vă rog să nu-mi furaţi ideea înainte de a o breveta. Vă mulţumesc!

- 85 -

De Paşti

Azi 24 aprilie 2011 este pentru tot creştinul, fie el ortodox, fie catolic, Paştele. În acest an, Paştele a „căzut” în aceeaşi zi la cele două ramuri creştine, ceea ce se întâmplă la un anumit număr de ani. Încă nu am aflat cât de creştin sunt şi credeţi-mă, nici nu-mi prea dă ghesul ca să aflu. Mă complac aşa, în băltoaca lină şi călduţă a celor care se cred creştini, dar cârtesc ori de câte ori văd cum Dumnezeu dă câte un lăboi zdravăn peste ochi, tot celor care cred amarnic în el, motivând, ba că au înălţat rugile fără să-şi cureţe sufletele de trufie, ba că mai ştiu eu ce, şi pleosc, şi trosc, peste botul încărcat de rugăciuni al credinciosului. Pe cei care nu cred în El, eu cred că-i lasă în pace, fiindcă observ cum toţi răii, hoţii, tâlharii ţării acesteia, prosperă iar credincioşii sparg duşumelele bisericilor, bătând mătănii şi luând mereu bobârnace peste scăfârlie, tocmai de la Cel care ar trebui să-i protejeze. Ca să mă dau şi eu mai cu binişorul pe lângă Dumnezeul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, am început prin a- i citi cartea Lui, care cică i-a dictat-o personal secretarului său, pre nume Duhul Sfânt, care avea penele de scris la purtător fiindcă se întruchipase sub forma unui porumbel. Şi pentru azi,

- 86 -

fiind prima zi de Paşti, am căutat să văd de unde vine acest obicei şi când anume s-a serbat primul Paşti biblic. Ehei, daravera începe mult mai dinainte de Hristos, încă de pe când evreii erau în ţara Egiptului iar Moise trimitea plăgile asupra egiptenilor, ca să-i convingă să-i lase dracului să plece odată spre ţara Canaan. Şi cu complicitatea directă a lui Dumnezeu, a trimis pe capul egiptenilor o mulţime de necazuri, dar egiptenii tot nu-i lăsau să plece. Atunci chiar Dumnezeu, cât de răbdător este, şi-a ieşit al naibii din ţâţâni, i s-au injectat ochii, i-a crescut pulsul şi tensiunea sa dumnezeiască, şi a simţit prin ceaţa divinei sale mânii, că aşa nu mai merge, trebuie vărsat neapărat sânge, bineînţeles, sânge de egiptean. De fapt pentru o înţelegere mai uşoară o să vă transcriu aici exact pasajul cu pricina, care este cuprins în Exodul cap. 12. Exodul 12:1 Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:

Exodul 12:2 „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. Ex 13.4; Deut 16.1; Exodul 12:3 Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă. Exodul 12:4 Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta. Exodul 12:5 Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied.

- 87 -

Lev 22.19-21; Mal 1.8-14; Evr 9.14; 1Pet 1.19; Exodul 12:6 Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Lev 23.5; Num 9.3; Num 28.16; Deut 16.1-6; Exodul 12:7 Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. Exodul 12:8 Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azime şi cu verdeţuri amare. Ex 34.25; Num 9.11; Deut 16.3; 1Cor 5.8; Exodul 12:9 Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc:

atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele. Deut 16.7; Exodul 12:10 Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi, dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.

Ex 23.18; Ex 34.25; Exodul 12:11 Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci este Paştele Domnului. Deut 16.5; Exodul 12:12 În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. Ex 11.4-5; Amos 5.17; Num 33.4; Ex 6.2;

- 88 -

Exodul 12:13 Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Exodul 12:14 Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Deci să fie clar, Paştele este o sărbătoare care aminteşte de o adevărată baie de sânge pentru tot Egiptul. Se vede clar din cele scrise în Biblie, cum ca să termine o dată toată halimaua asta cu Exodul, Dumnezeu vine personal, împreună cu „terminatorii” săi, numiţi cu grijă dintre îngerii purtători de sabie, cu porunca să-i nimicească pe toţi întâi-născuţii egipteni. Conform programării, măcelul cel cumplit trebuia să aibă loc noaptea şi pentru a evita eventualele greşeli, în fiecare casă evreiască s-a mâncat miei, eventual iezi şi evreii au făcut pe uşile locuinţelor lor semne cu sânge de miel. Aşa a fost statornicită sărbătoarea evreiască a Paştelui. Cred că ar fi fost mai mare hazul, să vezi cum Dumnezeu cu îngerii săi, horhăiesc pe la miez de noapte prin oraşele egiptene, având asupra lor spade binecuvântate de Domnul, pentru măcelărirea pruncilor nevinovaţi şi felinare pentru cercetarea uşilor. Şi scrie Biblia mai departe: „Şi iată că, la miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâi-născuţii din ţara Egiptului, de la întâi-născutul lui faraon, stătător pe tronul lui, până la întâi- născutul întemniţatului, care stă în temniţă, şi toată pârga dobitoacelor. Şi s-a sculat noaptea faraon, el şi toţi sfetnicii săi şi toţi egiptenii, şi a fost jelanie mare în Egipt, căci nu era nici o casă în care să nu fie un mort" (Ieşirea, XII, 29―30). Vedeţi că pe lângă ce-a făcut divinul Dumnezeu cu egiptenii, americanii cu bombardierele lor mai au de învăţat. De

- 89 -

abia atunci Faraon, cică a trimis urgent după Moise şi Aaron (fratele şi aghiotantul său) şi a început să-i roage să plece naibii cât mai curând din Egipt, împreună cu toată seminţia lor. Dar se pare că un evreu care se respectă nu poate pleca chiar cu mâna goală. Scrie chiar în Biblie. „Pe de altă parte, fiii lui Izrail, făcură după cuvântul lui Moise: cerură cu împrumut de la egipteni vase de argint şi vase de aur şi veşminte. Iar domnul a dat poporului har în ochii egiptenilor, ca să le dea ce au cerut. Şi astfel au jefuit pe egipteni" (Ieşirea, XII, 35―36). Deci acum este clar, pe lângă o baie de sânge, a mai fost consemnat şi un mare jaf. Însă cartea sfântă, e sfântă şi trebuie s-o crezi fără să pui la îndoială harul Domnului, chiar dacă ucide pruncii din leagăn. Cât priveşte pe numitul Isus Hristos din Nazareth, a prins şi el din fugă trenul acesta al Paştelui, pe ultima sută de metri, reuşind cică performanţa, să fie crucificat drept pe când evreii, iubiţii săi conaţionali, se pregăteau să serbeze Paştele. Crucificarea a reuşit admirabil, fiind executată sută la sută profesional, ba i-a reuşit susnumitului Isus, la modul magistral şi Învierea, fix a treia zi, după Scripturi, nici o iotă în plus sau în minus, ca să creadă tot dobitocul că aici este de adevărat o maşinaţiune curat dumnezeiască, nu o mânăreală oarecare a unui nepriceput. Şi iată că vechea sărbătoare evreiască, în care se mănâncă miel şi pască, a trecut gardul victorioasă şi în tabăra creştinilor. Deci dacă nu mai adăugam oule roşii, numai cu mielul şi pasca, puteam să zicem că suntem în tabăra vechilor izraeliţi. Asta a fost tot! Şi ca să nu credeţi că sunt chiar un păgân adevărat, vă spun şi eu acum ca orice creştin: „Hristos a înviat!”

- 90 -

Doar ceva despre Lege

Ce mi ţi-i şi cu pensionaru’? Luna trece, pensia merge şi singura lui grijă este ca să-şi mai facă de treabă pe lumea aceasta de tină şi noroi cum bine le zice nenea poetu, iar din când în când să se mai ciupească, pentru a simţi cu siguranţă dacă mai trăieşte sau nu cumva a dat aşa fără de ştire colţu’. Ieri, chiar dacă era Paştele, adică mai pe creştineşte Învierea Domnului nostru Isus Hristos, fiindcă Paştele curat, este o sărbătoare jidovească sau evreiască, depinde de unghiul din care priveşti populaţia ceea rapace, de alde Iţic, Ştrul, Şloim şi tot neamul lor din lumea cea largă, deci chiar dacă era Paştele, am pus mâna şi am scris vreo câteva pagini destul de simţite, privitoare la această sărbătoare. Spuneţi şi dumneavoastră, dacă nu este şi acesta un mijloc de a sărbători, mai ceva decât creştineşte, fiindcă este o luare în seamă a sărbătorii mai presus de ceilalţi oameni, care ştiu doar că a trecut Postul mare şi chiar din prima zi de Paşti au dezlegare la friptane, sarmale, răcituri, cozonac, pască, ouă roşii, Colebil şi Salvare (nu uitaţi numărul, 112). Din goana ideilor, este normal ca să mai spun şi adevărul despre ceea ce simt pentru această sărbătoare şi Doamne, am observat că tare mai oropseşti popoarele care, cu

- 91 -

cât cred mai mult în Tine, cu atât le apeşi piciorul pe gât mai al naibii. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe poporul celor peste douăzeci de mii de biserici, cred că nu va trece mult până ce vei avea ocazia să acorzi iertarea definitivă a păcatelor, la vreo douăzeci de milioane de păcătoşi, ajunşi cu toţii cu botul în ţărână, doar la mila Ta. Am mai scos la iveală câteva perle de tâmpenie, curat dumnezeiască, am trecut doar în viteză şi peste povestea numitului Isus Hristos, cu domiciliul de bază la Nazareth, dar care mai mult umbla brambura prin Israel, laolaltă cu o mână de ciraci, spunând şi el una, alta, cică sub forme de pilde, mai făcând câte o minune aşa ca pe la bâlciurile din provincie, căutând cu lumânarea un motiv ca să fie luat în seamă de cei mari, din prejma lui Ana şi Caiafa. Pe timpurile acelea, nu trecea un an de la Dumnezeu, ca să nu apară în Israel un nou Mesia, dar evreii fiind oameni chibzuiţi, pentru a nu hrăni un Mesia în plus, le tăia capul şi adio, se uitau la orizont după un alt Mesia. Ultimul, despre care se credea că este Mesia, deşi se spune că el a negat acest lucru, scheleticul Ioan Botezătorul a avut şi el parte de un astfel de tratament preferenţial pentru un Mesia. Ceea ce a mai rămas din urma lui a fost abundenţa nemaipomenită de capete de a lui găsite pe malul Iordanului. Până la ora aceasta, sunt peste 30 de capete de a acelui Ioan Botezătorul, găsite şi atestate în regulă de experţii bisericeşti. Se pare că se vor găsi în continuare capete de al sus numitului, până va ajunge, dacă nu la tot cartierul, măcar fiecare oraş al lumii să aibă ca relicvă religioasă un cap de a lui Ioan Botezătorul. Pus pe Internet ceea ce am scris, a stârnit şi unele comentarii, dintre care unul merită să fie luat în seamă deoarece provine din partea unui om care a învăţat destulă carte la viaţa

- 92 -

lui, dar în privinţa credinţei nu a trecut dincolo de patrafirul unsuros şi pătat de vin al popii din sat. Scrie acest domn, foarte meşteşugit în apărarea celor sfinte şi dacă eşti cumva mai slab de spirit şi urmezi ideea sa, eşti pierdut pe veci în hăţişul cuvintelor. Dar cred că ar fi mai bine, dacă aş pune aici măcar vreo două rânduri din comentariul său: „Lucrarea pedepsitoare a Celui Prea Înalt din Vechiul Testament se încheie prin Jertfa prin crucificare a Fiului: ,,căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Unicul Său Fiu L-a jertfit pentru ea’’, ,,n-am venit ca sa stric legea, ci ca s-o împlinesc’’, zice Hristos.” Cred că Moşul Dumnezeu, după miliarde de ani în care stătuse de unul singur, nu s-a simţit prea bine când s-a pomenit aşa deodată că are un fiu, deşi el ştiind că la anii săi nu se mai putea, dar se pare că l-a ajutat dezinteresat Duhul Sfânt, care ca tânăr zburdalnic printre virginele Israelului, nu s-a putut abţine şi pac, într-o zi de Buna Vestire i-a şi proiectat un plod pe capul stăpânului său. Problemele au apărut mai târziu, când pruncul a crescut şi toată ziua dădea din gură, către cine voia şi chiar dacă nu voia să-l asculte, că el este fiul lui Dumnezeu şi trebuie musai să fie tratat ca atare. Normal că a apărut imediat un conflict de interese, între Tatăl care considera că toată credinţa i se cuvine doar lui, şi fiul său care voia şi el o halcă destul de consistentă din această credinţă a proştilor, dacă nu chiar un parteneriat juma-juma. Şi numai bine i-a venit Tatălui, când alde Irod a crezut de cuviinţă ca să pună capăt şi acestui Mesia, nu prin decapitare ca la orice Mesia care se respectă, ci prin crucificare, sau răstignire, mă rog, ca la tâlhari. Deci cu asta Tatăl a putut respira uşurat, scăpase de un rival sâcâitor care se mai considera şi drept fiul său.

- 93 -

Mai departe, chestia cu Învierea, ridicarea la cer şi alte povestioare de încheiere a Noului Testament, nu sunt decât rezultatul unui management intensiv şi bine pus la punct de către unii din ciracii săi, ca de exemplu Petru şi Pavel, care intuiseră imediat, ce foloase extraordinare ar putea trage de pe urma poveştii acesteia, management care l-au pus în practică în momentele de euforie a Domnului Dumnezeu, care sărbătorea, sărind într-un picior şi bând ambrozie până da cu aura de pământ, sau mă rog, de norii raiului, fiindcă Irod şi Pilat din Pont îl scăpaseră de concurenţă. Dacă mă contraziceţi, vă rog citiţi din Evanghelii şi veţi vedea că nimeni nu l-a văzut pe Isus când a înviat şi a tulit-o englezeşte din mormânt, că după vreo trei zile, maică-sa împreună cu Maria Magdalena s-au întâlnit cu El şi nu l-au cunoscut, deşi el spunea, sau poate chiar se jura, că este El. Monumentală prostie, ca să spui că o mamă nu-şi recunoaşte după trei zile de absenţă fiul căruia i-a dat viaţă. Chiar şi ucenicii săi, cu care ar fi împărţit şi bune şi rele, nu l-au recunoscut după o săptămână şi unul mai îndrăzneţ pre numele lui Toma, a cerut ca dovezi să vadă urmele cuielor din palme. Fiindcă avea bilet doar dus spre cer, a plecat într-o zi şi uite aşa, am pierdut noi muritorii ocazia să jucăm la o adică o tablă cu fiul lui Dumnezeu, să-l batem prieteneşte pe umăr îmbărbătându-l când îl mai necăjeşte câte un Irod contemporan şi să mai stăm la câte o cină din aia de taină cu fripturi, muieri şi vin roşu ca sângele Domnului. Cât priveşte afirmaţia că „n-am venit ca sa stric Legea, ci ca s-o împlinesc”, cam îmi dau eu seama unde bate, dar el trăia cumva pe lângă drum, pe lângă gard, şi nu aflase încă de adevărat ce este o lege. El ştia doar Legea divină şi venise cică, în mod expres, ca să-şi asume răspunderea pe această lege în faţa Israelului.

- 94 -

Sărmanul Isus, era un mic şi neştiutor copil, pe lângă Emil Boc al zilelor noastre, care a ajuns să-şi asume răspunderea până la două legi într-o singură zi. Deci Domnul Isus Hristos când mai aruncă şi el o privire spre noi îi dau sugestia să înveţe de la guvernanţii noştri cam cum este cu Legea şi cum se manipulează ea. Ca altă dată, să nu se mai umfle în pene pentru o singură Lege amărâtă, pe care numai tâmpiţii şi proştii bisericoşi o respectă.

- 95 -

De cine se tem hoţii?

Vai, cât de ciudat am ajuns ca să fiu! M-am trezit deodată aşa vorbind doar cu mine însumi, despre ce credeţi? Tocmai de ciudăţeniile şi paradoxurile unui popor, care nici în douăzeci şi doi de ani, nu a ajuns ca să atingă majoratul profeţit de Silviu Brucan, Dumnezeu să-l ierte, de ce cameleon politic mai era. Unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale poporului acesta, care deocamdată nu a ajuns ca să se ridice copăcel în picioare, se naşte din relaţia lui cu ideea de hoţie, veşnica lui marotă, de care nu uită nici când doarme. Şi cum să nu consideri paradoxală purtarea acestui popor când pe de o parte, leagănă la pieptu-i puzderie de mari tâlhari naţionali, cărora le dă grijuliu să sugă euroi direct de la ţâţa bugetului, ba încă le mai dă şi la felul doi piure de afaceri grase cu statul, îi cocoloşeşte cu drag şi le prinde, cântând molcom un cântecel, moţul cu fundă roşie, ca să nu-i deoache cumva, Doamne fereşte, vecina de peste gard, doamna Justiţia. Pe de altă parte, s-a observat că şi vecina cea presupus vigilentă, doamna Justiţia, n-are ea inima ceea atât de împietrită, încât să le dea cu ardei iute pe suzetă, ca să-i dezveţe să mai bage-n gură ce-au furat. Dar în compensaţie poporul

- 96 -

acesta este de-o vigilenţă, cum nu s-a mai întâlnit la nimeni, faţă de potenţialul, mic găinar, care poate răsări de oriunde. Poate de aceea prietenul meu de la ţară şi-a luat un căţel de curte, pe care, fiindcă e mititel, fireşte, l-a botezat Boc. Cică să păzească avutul casei de hoţi! După umila mea părere, cred că nu se va pune problema, ca Boc cel mic să-şi onoreze vreodată funcţia de paznic, fiindcă în cazul acesta sunt absolut sigur îşi va dovedi ca şi corespondentul său din fruntea guvernului în mod flagrant incompetenţa. Dacă, Doamne fereşte, o să-l calce pe prietenul meu vreun hoţ, Boc, în loc să latre, o să sară pe el cu lăbuţele şi chef isteric de joacă, o să-i tragă o limbă pe nas, după care o să înceapă să se gudure, ca şi Bocul adevărat, pe lângă Băsescu, să i se-mpleticească printre picioare şi să facă tumbe. Dar cazul acesta al prietenului meu, este un caz particular, mai ales că în curtea lui poate fi întâlnit viţelul Meleşcanu, care are nişte urechi leit ca ale politicianului şi pe măgăriţa Monica Macovei (cu are breton exact ca al Monicăi Macovei). Dar nu despre asta voiam acum să vorbesc ci de marota ceea a românilor, născută din timpuri imemoriale, vizavi faţă de ideea de hoţie. Am spus mai sus despre cei care sug fără grijă la pieptul generos al bugetului, dar sincer vă spun, nu trag speranţă c-am să văd vreodată în România puşcării burduşite cu marii căpcăuni înghiţitori de autostrăzi, care rămân doar pe hârtie, sau cu marii magicieni ai licitaţiilor, dar cu mirare văd, în fiecare zi, în ochii conaţionalilor mei spaima, tremurul, groaza de a nu fi furaţi. E de mai mare râsul, să intri într-un magazin oarecare şi să vezi clame de păr legate bine cu lanţuri de raft, în magazinele de clame de păr, carcase goale de telefon mobil expuse în locul telefonului şi laptop-uri bătute în piroane precum Hristos, în

- 97 -

magazinele de profil, camere de filmat clientul până-n suflet şi mai mult, iar printre cumpărători se plimbă cu figuri încruntate bodyguarzi nemiloşi, gata să-ţi facă oricând pe loc un control rectal aproape profesional, ca să-ţi scoată de-acolo un eventual borcan cu maioneză, furat de pe raft. Ehei, şi în acest timp marii tâlhari se plimbă cu limuzine de aur, poartă şosete din fir de aur, mănâncă parizer de aur, se şterg cu hârtie igienică de aur, şi-au umplut toate cuscrele de-a 14-a spiţă de averi, pe care urmează să le moştenească, şi-au uns copiii nenăscuţi consilieri prin ambasade şi nu-i întreabă nici dracu’ de sănătate, iar noi, ăştialalţi, fraierii României, suntem trataţi de către alţi fraieri, la orice oră din zi şi din noapte, ca nişte potenţiali infractori numai buni de spânzurat. Cred că nu este departe timpul, când dacă ai să vrei să intri într-un supermarket, va trebui să te laşi mai întâi sigilat în plastic. Se va începe cu geanta, sau la o adică, poţi fi sigilat cu totul şi să ţi se lase doar două găurele pentru ochi şi una prin care să scoţi mânuţa, cu care îţi vei alege produsele. Fiindcă aşa suntem făcuţi noi, ca să considerăm cu tărie că în fiecare dintre noi, ăştia, fraierii de rând, zace un potenţial hoţ de care ceilalţi semeni ai noştri, se simt obligaţi să se apere cu cea mai mare străşnicie. Cu cât se fură mai tare şi mai abitir cu milionul de euro acolo sus, cu atât măsurile pe care prostul de rând le ia împotriva prostului de rând sunt mai dure. Dar nu vă pierdeţi speranţa, nu e departe ziua, când ne vom trezi că toate magazinele şi caşcarabetele cu mărunţişuri s-au înconjurat ferm de garduri electrice păzite bodyguarzi, gata oricând să-ţi dea un cap în dinţi şi de pitbulli flămânzi, amatori de sânge. Ca să ne ţină departe de rafturile lor, cum e şi normal pentru un popor, care este presupus format sută la sută din hoţi.

- 98 -

Cadavrele din debaraua României

Vă rog să-mi daţi voie, ca înainte de a începe să scriu, să mă lăsaţi ca să beau o cană de apă rece, fiindcă o greaţă imensă mă inundă în valuri, punând într-un real pericol tastatura aceasta care o am în faţă. Scârba aceasta atât de intensă, mi-a fost stârnită doar de amintirea unui cadavru, care pe măsura trecerii anilor pute din ce în ce mai rău. Dar nu asta-i durerea cea mare, ci faptul că pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că budihacea respectivă era în putrefacţie demult, chiar de pe timpul când noi îl vedeam ca pe ceva frumos şi dătător de speranţe pentru poporul acesta amărât. De fapt, este vorba de un cadavru cu două capete, fiecare cap cu nume distincte, unul mai hidos decât altul, numite pe timpuri, unul Europa Liberă şi celălalt Vocea Americii. Credeam într-un timp, că leşurile acestea au fost îngropate, că ţărâna uitării le-a acoperit mizerabila existenţă, dar se pare că uneori strigoii acestora tot mai bântuie pe aici şi îşi iţesc figurile sordide prin paginile unor ziare. Greaţa de azi, mi-a fost stârnită de un articol kilometric din Evenimentul Zilei, în care e intervievat un jidănoi din cei care ne-au adus pe cap belele staliniste, iar mai târziu lătrau de la cele două posturi de radio amintite mai sus, împotriva

- 99 -

României. Este vorba de un oarecare Ross Johnson, fost director al postului de radio între 1988 şi 2002 şi care potrivit redactorului de la Evenimentul Zilei, ar fi cică unul dintre scribii cei mai autorizaţi ai istoriei consumate în eterul Războiului Rece. Şi zice mister Ross Johnson, că "Radioul a existat, pentru că SUA l-au văzut ca pe un instrument util în contracararea presiunii şi influenţei sovietice. Ideea era să oferim nu doar informaţie, ci un întreg context naţional care era oprimat în regiune de sovietici. Dacă subversiv, înseamnă să oferi informaţii şi idei neplăcute pentru regimul comunist, atunci da, Europa Liberă a acţionat subversiv". Că a acţionat subversiv s-a văzut mai târziu, când a ieşit la iveală că de fapt doar atât a semănat, doar idei subversive. În dezinformarea în care ne ţinea comunismul, posturile de radio subversive le ascultam cu toţii, în speranţa că ele ne-ar fi putut ajuta să supravieţuim într- un sistem dictatorial, bazat pe frică şi supunere faţă de organele de partid şi de ordine . Ce s-a realizat însă în acei ani, stă la baza a ceea ce consumăm acum . Nici o naţiune nu se poate ridica fără sacrifici,i sau aşa cum ne-a demonstrat istoria, fără să atace alte ţări pe care să le exploateze, aşa cum au fost marile imperii inclusiv cele coloniale. Dar pentru noi românii, a existat doar o singură cale de progres, veşnica şi umilitoarea corvoadă, sub comanda altora de a ne târî spre civilizaţie şi bunăstare, undeva pe la coada plutonului celorlalte naţiuni. Europa Liberă sau Vocea Americii, nu au făcut altceva decât să ne dezinformeze şi să ne prezinte ca unor copii neştiutori sistemul capitalist, ca pe unul prosper şi demn. Vorbeau cu gura plină de cuvinte, despre drepturile omului, dar în cei 21 de ani scurşi din 89, românii au înţeles foarte bine, cred eu, care sunt regulile capitalismului: minciuna, hoţia,

- 100 -

politicianismul găunos, sărăcirea galopantă a tuturor celor dezavantajaţi de soartă, un sistem de valori inversat în care analfabetul care din întâmplare are bani, este văzut drept elită a societăţii, crima organizată, genocidul unor popoare întregi pentru a le fura bogăţiile naturale, sub masca unei ipotetice democratizări făcute cu puşca, tunul şi bomba. In timp ce Europa Libera era condusă de nişte evrei bine instruiţi, alţi conaţionali ai lor se ocupau în estul Europei şi URSS de consolidarea comunismului. Nu a fost nici singura şi nici ultima dată, când jidovimea lucra „la două capete”. Când acesta le-a scăpat de sub control şi în ţările în care acţionau au început să se dezvolte ideile de naţiune, de demnitate naţională şi neamestec în treburile interne ale altor state, comunismul nu a mai fost interesant pentru alde Iţic şi Ştrul. S-a decis şi realizat pe etape, demontarea lui. Acum când piaţa jafului internaţional, a luat locul guvernelor fostelor ţări comuniste, au devenit din nou mult mai puţin interesante, pe măsură ce le-a fost devalizată economia. Noi de exemplu, cu ce ne-am ales? Doar unii cu o oarecare bunăstare, iar majoritatea doar cu libertatea neîngrădită a fiecăruia, de a lătra la lună, oricând şi cât doreşte. Şi ca să ştim exact cine este jupânul cel mare în lumea asta, ne-am procopsit şi cu un pachet de datorii la Sistemul Financiar Mondial, care le va dicta astfel destinele pe vreo trei sute de ani de aici încolo. Este interesant ce spune un român oarecare, într-un fel de „spovedanie”: „Aveam loc de muncă, era ordine. Acum am libertate, posibilitatea de a călători, dar nu mai am nimic: casa mi-a luat-o banca, nu mai am loc de muncă. Mănânc şi dorm la un aşezământ social. Sâmbăta, înainte de 1989, jucam la loto şi la pronosport, aveam o speranţă de câştig. Acum nu mai am unde să joc, toate jocurile de la loterie sunt scumpe şi măsluite.

- 101 -

Sunt prea bătrân ca să mă duc în străinătate şi să mătur pe acolo străzile. Ce fel de societate este aceasta? Încotro ne îndreptăm? Aici, în România este iadul pe pământ, oamenii au devenit trişti, nu mai au nici o speranţă…” Am reprodus exact cele spuse de omul acest,a care cândva, asculta plin de speranţe cele două posturi. Eu le ascultam cu o oarecare reţinere şi nu din motive partinice, Doamne fereşte, fiindcă nici nu eram membru de partid şi nici nu aveam nici un fel de afinităţi cu ideile lor, dar încă de pe atunci mi se făcea greaţă când auzeam cum unii sceleraţi, trădători de neam şi ţară precum Virgil Ierunca, Paul Goma, Monica Lovinescu, Silviu Georgescu şi alţii scuipau veninul în fiecare seară de la microfonul lor plătit în dolari, pe ţara unde au văzut lumina zilei, unde le-au trăit strămoşii, fraţii şi părinţii. Cei care mai scriam pe timpurile acelea, ne adunam în cămăruţa poetului Vasile Vecinu şi uneori mai ascultam Europa Liberă. Până cineva ne-a „turnat” la Securitate. La uşa mea au apărut doi gealaţi spătoşi şi încruntaţi la vederea cărora nevastă-mea era să dea colţu’. S-au recomandat, căpitanul Rumbeţ şi locotenentul Nu Mai Ştiu Cum Îl Chema. Am fost invitat pentru a doua zi la ora 17 la sediul Securităţii Statului din Vaslui. Am fost interogat de căpitanul Rumbeţ care s-a dovedit că ştia chiar mai bine decât mine, cine mai venea la Vasile Vecinu. S-a purtat corect, politicos şi se vedea că este un om instruit. Nu s-au făcut nici un fel de presiuni asupra mea şi nici nu mi s-a propus ca să colaborez cu ei.

Poate şi din cauză că eram pe atunci ceferist, iar această categorie socială avea un statut aparte în ochii partidului de la putere şi de obicei ceferiştii erau lăsaţi în pace. Dar nu despre

- 102 -

asta era vorba acum. O să vă povestesc altă dată, în amănunt, cum a decurs interogatoriul meu la Securitate. Voiam acum să arăt, că şi eu într-o oarecare măsură am căzut în capcana întinsă de vânzătorii de ţară, aciuaţi prin cotloanele Occidentului. Acum aş dori măcar un lucru, să ne lase dracului în pace, că destul ne-a ameţit pe vremuri. Şi Doamne, de mi-ar trece cumva greaţa asta!

- 103 -

Dimineaţa unui preşedinte

După ce a râgâit şi s-a scărpinat îndelung pe burtă, după o noapte în care Nuţi l-a lăsat în pace pe motiv de Cocoş,

marele şef de trib pedelist, domiciliat la Cotroceni, cu vocea lejer schimbată de coniacul sau votca de aseară (nici el nu-şi mai aminteşte precis ce a fost în fiecare sticlă golită), a spus direct în microfonul reportofonului său prezidenţial, spre aducere aminte pentru mai târziu, când va intra şi el, din scutecele de noapte, în ţoalele zilnice. De fapt, sunt doar câteva indicaţii pentru alegerile care vor veni ca şi mâine.

1. Nuţi, să facă piste pentru biciclete peste tot în ţara asta

chiar şi pe tarlale, indiferent de costuri, piste de biciclete să fie.

2. În vederea alegerilor, luaţi-le biciclete ghiolbanilor din

România. Vedeţi să nu fie în număr mai mare de patru

milioane, că nu ne trebuie mai multe voturi de atât, şi să fie cu portbagaj, unde votantul să poată pune un kil de faină, unul de mălai, eventual o sticlă de trăscău. Bicicletele vor fi prevăzute cu GPS, pentru o eficientă direcţionare a populaţiei devenită biciclistă, spre secţiile de votare.

3. În cazuri excepţionale (carnet la alt partid, conştiinţă

îndărătnică) se vor oferi la asemenea votanţi, pe lângă bicicleta

cu portbagajul plin şi o sută, două de lei, să le ajungă pentru câteva zile, nu mai mult, fiindcă altfel se învaţă cu nărav!

- 104 -

4.

Ca preşedinte al tuturor bicicliştilor, rezultaţi după

vot se va propune din partea PDL, doamna Nuţy Biciclista von Pleshkoy.

5. Se va studia fezabilitatea unui minister al poporului

român biciclist, unde să fie ministru cel mai biciclist dintre toţi foştii miniştri ai României, Toader Paleologu. Să nu credeţi că domnului cel chel, degeaba i-a plecat părul la plimbare de pe cap, ştiut fiind încă din bătrâni că: „cine e deştept cheleşte, cine iubeşte, albeşte, iar prostul rămâne aşa cum l-a făcut mă-sa până la adânci bătrâneţi”. A ştiut el de ce, gândul i s-a dus neapărat la biciclete. Vrea ca să împuşte mai mulţi iepuri dintr-un singur foc. Primul ar fi, cel cu voturile asigurate de la o populaţie de pomanagii cronici. Şi în continuare beneficiile ar porni să curgă. Păi, gândiţi-vă la poluarea din marile oraşe, unde în locul maşinilor vor pedala cuminţi cohorte de biciclişti, discutând din mers, despre cursul valutar, teoria restrânsă a relativităţii sau încălzirea globală. Gândiţi-vă că Petrom ar fi fost nevoită să ieftinească benzina, sau să dea dracului faliment, firma aceea austriacă ce ne-a luat petrolul ar trebui să-şi ia jucărelele şi să plece la Viena lor proprie. Românii, fără a avea nevoie de nutriţionişti, ar scăpa de burtă şi de orice kilogram în plus, punând vârtos pe ei muşchi. Votanţii PDL, spre deosebire de ceilalţi votanţi, se vor simţi mai sănătoşi şi mai relaxaţi, muncind pe brânci pe bani puţini în continuare, pentru a-şi menţine condiţia fizică. De abia atunci PDL se va fi dovedit, în fine, util societăţii şi să rămână veşnic în istorie, drept partidul care a schimbat stilul de viaţă al naţiunii, prin introducerea culturii eco. (Într-o mică paranteză putem să ne întrebăm şi noi, aşa ca un Tândală de provincie:

Într-o asemenea cultură doamna Roberta Anastase, ar merge pe

- 105 -

bicicletă fără sepepişti, la coafor, sau

speranţe!). Şi uite aşa, PDL intenţionează să dea o grea lovitură Epocii de Plastic, pe care o traversează acum România. Vă daţi seama, că bicicleta electorală este cu totul altceva decât veşnicele pet-uri, pungi de plastic, găleţi portocalii sau de altă culoare, în funcţie de partid, pe care oricum alegătorii după ce le golesc le aruncă pe maidane, pe câmp, în albiile râurilor umbrind în acest fel lumina verde a frunzei aleasă ca brand de ţară de Elena Udrea. Să vedem ce român ar arunca bicicleta ca pe un pet oarecare! Apusă este şi epoca Vanghelie cu „micul şi muştarul” electoral! Pe toţi adversarii politici, o să-i calce bicicleta lui Nuţy, făcând doar mici excepţii cu cei din UDMR. Şi aici, gândurile chelului încă în pijamalele de dimineaţă, se îndreptară galeş spre dragii membri fideli ai partidului său cel mai iubit, care să fim sinceri până la capăt, numai de cultură eco nu le arde lor. Modelul politic şi social de succes, galopant asimilat de aceşti membri bine ghiftuiţi ai partidului de guvernământ, cuprinde mari palate de beton, maşini multe şi cât mai puternice, eventual elicoptere, partide de vânătoare, dezmăţ cu târfe şi caviar, vizoane şi vuittoane, dispozitive speciale de protecţie, cheltuieli bugetare de protocol, conturi umflate la bănci din străinătate, adică aşa cum a spus poetul blocului nostru în memorabilele versuri scrise la panoul de pe holul de la intrare: „Un redundant concentrat de opulenţă şi nepăsare/ Fixat exact la antipodul respectului şi simplităţii/ Pe care cultura eco le presupune/ În foaie verde brand de ţară”. De fapt această cultură este pentru popor, nu pentru alde noi, conchise preşedintele şi se mai scărpină odată viguros pe burtă.

Credem că sunt slabe

?

- 106 -

Azi la bal, că mâine cine mai ştie…

Iei am fost la nuntă. Cum care nuntă? Dar pe ce lume trăieşti omule? La nunta regală englezească, care s-a consumat pe parcursul întregii zile de ieri. Să nu credeţi că m-am dus eu, doar pentru atâta lucru tocmai în Anglia, mai ales acum, când nici nu mai ştiu prin ce colţ al debaralei mi-am pus titlul de nobleţe, titlu absolut necesar ca să fii invitat la halimaua cu pricina, ci ca orice om al epocii video, mi-am mai scăldat şi eu ochii cu prinţi şi prinţese, care se dădeau la deal şi la vale prin Londra ceea, în caleaşcă aurită cu cai normali, aşa cum cerea regia spectacolului acesta numit „nunta secolului”. De vreo două luni, mi se strepezise privirea tot privind la divorţul anului, un divorţ care de fapt se consuma la dublu:

Querida cu Pepe şi Moni cu Iri. Nunta este cu totul altceva, e doar preludiul dulce ameţitor al unui viitor divorţ, fiindcă fie vorba între noi, acest lucru se cam poartă prin distinsa familie regală britanică. Cred că asta mi-a întărit încă odată vechea mea părere, că pe lumea aceasta nu există meserie mai bună decât meseria de rege. Păcat că am uitat, ca atunci când îmi alegeam drumul în viaţă, nu mi-am propus ca să ajung rege. Altă făină s-ar fi măcinat acum la moara mea. Preşedinte, nu mi-aş fi dorit. Pe post de Băsescu, a unei ţări oarecare, nu-i prea mare scofală, azi

- 107 -

eşti, mâine nu te mai alegi, ba te mai pot unii trimite şi la puşcărie după ce ieşi de la Cotroceni, pe motiv de flotă furată. Sunt sigur că o să mă întrebaţi, de ce şi eu, ca om serios, devotat patriei şi ţuicii de Curseşti, ţinând din toată inima la cei care au ajuns muritori de foame, mă uit la cum se dau regii cu trăsura pe uliţa mare de pe malul Tamisei? Păi, să vedeţi că m-a luat şi pe mine cumva valul, doar din motive strict matematice, din moment ce calculele unor domni, foarte englezi de felul lor, au estimat că două miliarde de inşi o să se uite. Şi gândiţi-vă, câţi telespectatori ar fi fost dacă „nunta secolului”, n-ar fi picat chiar în zi de lucru, iar cei vreo două miliarde de chinezi nu ar fi avut sarcină de partid şi de stat să muncească, până devin prima economie a lumii. Şi uite aşa, dacă vreodată ţi-ai fi imaginat că personajele cărţilor de poveşti, ar fi părăsit pentru o zi paginile şi ar fi invadat străzile unui mare oraş, ai fi avut cumva în parte imaginea acestei nunţi cu adevărat regale. Păcat numai, că vederea personajelor reale a desacralizat ceea ce aveam noi în închipuire, de pe când ne spunea bunicul povestea împăratului Roşu. Pe atunci vedeam cu ochii închipuirii, prinţi cu bucle de aur şi prinţese diafane în rochii vaporoase, care de abia atingeau pământul, în trăsuri de aur, înconjuraţi de rude şi sfetnici gravi şi înţelepţi, popor civilizat, sătul şi cu cartea de muncă la zi, cu flori în mână şi bucurie în priviri.

Dar totul a fost întors pe dos aici. Un prinţ cu vădite semne de chelie ereditară, cu mireasă cu chip comun, ce parcă dorea să se termine odată ceea ce începuse cu mult timp în urmă, fiindcă ştia o lume întreagă că în ceea ce priveşte „probele”, ehei, acestea fuseseră făcute demult, inclusiv cele de anduranţă. Ba printre picioarele lor, se mai împleticea şi o fetiţă

- 108 -

de vreo trei, patru ani care a însemnat vii semne întrebare pentru unii. Şi ca povestea să pară mai poveste, cică mireasa a mai şi fost aleasă din popor. Vai ce romantic dragă! Cred că în mod sigur, chestia asta a rupt pentru multă vreme inima târgului mondial. Dar ce să-i faci, sunt şi deziluzii. Cică s-au văzut în rândul poporului privitor fete cu chipuri distruse, care îşi scriseseră pe rochii de mireasă „Trebuia să fiu eu”. S-a dus ocazia pentru ele ca şi pentru puştoaicele înscrise la loteria regală sub mesajul „Ia-mă de nevastă, Harry”. Dar aşa e în lumea aceasta, criză mare de prinţi de însurat, monşer! Sărmanele fete se simt distruse, trădate, abandonate, nenorocite…Dar dacă gândim la rece, audienţă TV de două miliarde nu putea face decât o nenorocire, iar în privinţa asta monarhia britanică a devenit expertă. Înmormântarea prinţesei Diana a pus la televizor 2,5 miliarde de oameni. Acum cică pe puţin două miliarde. Nu-ţi vine, nici măcar în glumă, să faci o comparaţie cu un amărât de miliard, scos de ultima finală de campionat mondial de fotbal. Vedeţi că în materie de audienţă video, casa regală britanică îi face şah mat pe toţi. Pe mine, în mod deosebit, m-au impresionat pălăriile distinselor doamne. A fost ceva mai mult de coşmar, decât de vis. Cred că mulţi creatori de modă au luat legătura cu scenariştii filmelor SF şi de groază, pentru a le realiza. Tot felul de chestii, puse, prinse sau eventual lipite pe coafurile doamnelor şi deasupra tuturor, trona triumfător pălăria tip veioză cu abajur, a reginei Danemarcei, înaltă cât o veioză respectabilă de salon, de culoare turcoaz şi având chiar cordonul de băgat în priză, să fie dotarea completă. Merită să remarc şi transmisia inedită a postului românesc Antena 3, în care, pe ecranul împărţit în două se transmiteau simultan imagini din două locuri unde poporul se

- 109 -

strânsese în număr mare. Deci în partea stângă, se puteau vedea mulţimea ordonată de turişti nerăbdători, care s-au adunat în faţa Westminster Abbey, cu zeci de ore înainte de marea ceremonie, în speranţa de a prinde un loc mai bun. În partea dreaptă a ecranului, se transmitea imaginea unor mulţimi întregi de pelerini autohtoni, ce îşi ocupau locul strategic, în dispozitiv, în faţa Izvorului Tămăduirii de la Târgovişte. Aici pălăriile doamnelor, erau suplinite corespunzător de baticuri sobre şi bine legate sub bărbie. Interesant era de privit mulţimile acestea, pe măsură ce ora evenimentului se apropia, cameramanii şi de-o parte şi de alta a continentului reuşind să surprindă emoţiile în creştere accelerată. Fiecare participant agita ce avea în dotare. Turiştii din Londra şi mâna de londonezi încă iubitori de monarhie, fluturau steguleţe cu culorile Marii Britanii şi pe ici, pe colo, portrete ale cuplului princiar, în vreme ce la noi pelerinii români, veniţi din toate colţurile ţării, agitau sticle goale, iconiţe şi pe ici pe colo, începeau să se agite chiar pumni ameninţători. Bineînţeles, la adresa babelor care doreau să treacă, fie şi cu un centimetru, înaintea lor. Doar din pură coincidenţă ceremoniile au început chiar în acelaşi moment, în ambele părţi ale lumii. La Londra, sutele de mii de oameni din asistenţă, se împing şi se calcă englezeşte pe bătături, chiuind cu entuziasm şi aclamând o caleaşcă, încărcată corespunzător cu un prinţ şi o prinţesă, în timp ce dincoace în România, miile de creştini năvălesc hăulind şi scrâşnind, către un butoi plin cu apă de izvor, care cică ar fi tămăduitoare. Pentru ca s-ajungă la tot cartierul se mai şi îmbuteliase mii de pet-uri cu apă chioară. Dar asta nu-i potoleşte, pe creştinii deveniţi deodată nişte fiare. Cu ochii injectaţi, fixaţi pe butoiul cu pricina şi pe mâinile celor care împart pet-urile cu apă, se agită, se

- 110 -

îmbrâncesc, îşi dau coate direct în gură sau în spină, îşi bagă reciproc degetele în ochi, se înjură, chiar şi de cele sfinte, babele leşină, moşii hăulesc victorioşi când apucă un pet cu apă, mai ceva decât la un trofeu olimpic. Şi ştiţi şi voi dragii mei de ce? Magie. Ambele mulţimi doresc să aibă parte în această zi de magie. Cei de la Londra, vor ca măcar odată în viaţă să simtă magia unei lumi inaccesibile, o lume de poveste adevărată cu nunţi de prinţi şi prinţese, iar cea românească, speră ca prin apa luată de la izvorul de la Târgovişte, să vindece printr-o minune cerească boala, pentru care alde Băsescu le-a închis spitalele. Şi acum dragii moşului, daţi-mi voie să încalec şi eu pe-o şa, că v-am spus povestea aşa!

- 111 -

Osama bin Laden şi ţaţa Veta

Cică să tot fie vreo 11 ani, nu chiar bătuţi pe muchie, dar ce mai contează acum, de când nişte avioane sută la sută americane, cu pasageri sută la sută americani, cu piloţi despre care încă se mai cercetează, şi-au încercat puterile cu două blocuri de asemenea sută la sută americane, două blocuri trufaşe, care limitaseră primejdios de mult priveliştea din Manhattan. Şi aşa, cum Crăciunul cade pe 25 decembrie, Boboteaza pe 7 ianuarie, Paştele când vrea muşchii popilor, aşa şi Bin Laden, cade în calendarul americanilor, taman pe 11 septembrie. Zi pe care oricum o vor ţine minte, cât va fi America, a americanilor, fiindcă după cât se gurguţă ei acum împotriva tuturor, tare mi-e ca să n-o ia şi ei peste bot, la un moment dat. Se spune că americanii, care sunt foarte expeditivi din fire, au şi format după trei ore şi douăzeci de minute, de la feericul foc de artificii declanşat de avioane, un comando format din Bruce Willis, Chuck Norris, Arnold Schwarzenegger, Steven Segal, Sylvester Stallone, Dolf Lundgrin, la care s-au adăugat ca prezenţe feminine Tia Carrere, Lucy Liu şi în mod cu totul excepţional ţaţa Veta din

- 112 -

Lipscani, fiindcă Demy Moore era în concediu de maternitate iar cu ţaţa Veta, echipa dădea impresia că este internaţională. Aceştia şi-au făcut un scop în viaţă, din prinderea şi executarea, prin smulgerea în prealabil a părului din nas şi din urechi, susnumitului Osama bin Laden. Şi din clipa formării, l- au anunţat pe Bin Laden, că nu are decât să-şi bage singur unghia-n gât, fiindcă dacă ajung la el, grea viaţă îl aşteaptă, fir- ar mama lui al naibii de terorist antiamerican, cu carnet de identificare CIA în regulă. Dar timpul a trecut pe lângă Ossama şi chiar pe lângă comandoul american & ţaţa Veta. Cei din comando, minus ţaţa Veta, mai făceau câte un film, mai luau un ban grămadă, dar Ossama bin Laden să nu credeţi că se usca pe picioare de dorul lor, oricât ar fi dorit el să încingă cu ei o periniţă din aia cu pupături, direct pe Kalaşnikov. El de când cu afacerea „turnurile gemene”, fusese declarat „cel mai bun prieten al preşedinţilor americani”, şi cu veselie, antren şi voie bună, a adus servicii nepreţuite, ori de câte ori se simţea nevoia. Clinton, preşedintele saxofonist, se războise aiurea fără nici un rezultat palpabil prin Balcani, bântuind în special Serbia dar aici, vorba vecinilor ţaţei Veta, canci petrol, canci alte rezerve minerale. Dar în 2000, când a venit următorul preşedinte Bush şi a văzut că petrolul este pe terminate, industria de armament nu mai are ce lucra, soldaţilor le rugineau armele şi curajul, a chemat la ordin pe agentul CIA Ossama bin Laden şi i-a dat ordin să fabrice urgent nişte duşmani SUA. Ca totul să pară credibil, i-a alocat din rezerva federală trei avioane, bine garnisite cu americani, a plantat instalaţii de ghidare cu laser, în două din cele mai mari blocuri turn din New York şi ele pline ochi cu americani, şi într-o dimineaţă senină, tipic americană, au repezit avioanele, nu spre Casa

- 113 -

Albă, Doamne fereşte unde aştepta plin de speranţă în reuşită preşedintele, nu spre Congres unde era plin de politicieni, care trebuiau să aprobe fonduri pentru războaiele ce vor urma, ci spre turnurile acelea, pline doar cu guguştiuci neştiutori la ce li se pregăteşte. Ossama, se pare că a fost şi decorat cu această ocazie şi a fost invitat să petreacă trei săptămâni incognito, cu tot haremul său în Florida. Şi de atunci, numai servicii a dus preşedinţilor americani. Cum vreun stat, avea petrol destul ca să dea pe gratis americanilor, pe loc era declarat că adăposteşte oameni de a lui Bin Laden şi armata americană venea urgent cu democratizarea şi combaterea terorismului. Când industria americană de armament lâncezea iar, sau era nevoie de ceva suplimentare de fonduri la serviciile secrete, hop iar îl scoteau pe Ossama din debara, şi acesta făcea de vreo două ori bau, bau într-un microfon. Apoi înregistrat şi intens mediatizat, Ossama îşi făcea treaba obişnuită, în minţile împietrite de frică a americanilor de rând. Între timp, mai apăreau tot felul de informaţii, care s-au dovedit ca false. Ba că Sorin Ovidiu Vîntu l-ar fi omorât cu zile şi cadavrul lui Bin Laden a fost găsit îngropat în dealurile Moldovei. L-a ucis doar aşa, ca să-i facă în ciudă lui Băsescu. Ba că de Paşti, ar fi fost văzut pentru cinci minute la Vama Veche, apoi s-a dus în Bulgaria, acolo fiind mai ieftin şi condiţiile mai bune, ba că Bin Laden a fost lovit cu maşina de un soldat american beat de la ambasada din Arrathabad (unde naiba o mai fi şi asta?), ba că a fost invitat la Televiziunea română pentru a ţine un spici despre orice doreşte el, numai să-l ţină, acest fapt fiind după părerea unora, o încercare disperată a lui Traian Băsescu de a distrage atenţia de la problemele ţării. Celelalte televiziuni au luat atitudine la acest aspect prin

- 114 -

Andreea Creţulescu şi mai ales prin poziţia intrasigentă a Monicăi Tatoiu. Noul preşedinte al SUA, Obama a observat că Osama rimează cu Obama, şi s-a gândit că nu e chiar bine, dar până la urmă ar putea trage şi el un oarece folos, omorându-l de data aceasta de tot, complet, definitiv şi iremediabil. Şi uite aşa de azi dimineaţă televiziunile toate din lumea întreagă, transmit cum Obama l-a ucis pe Osama. Mulţi zic oftând, că e mare păcat. Oare ce se vor mai face de acum americanii, dacă Saddam Hussein s-a dus pe copcă, Osama Bin Laden s-a dus şi el, Iranul e o nucă prea tare, Gadafi nu prea pare de calibrul dorit… Cine oare va fi noul inamic public numărul 1 al SUA? Fiindcă ei, sărmanii, nu pot dăinui ca stat fără inamici. Mă scuzaţi, acum un pic, deoarece trebuie să văd la televizor care este părerea Monicăi Columbeanu, privitoare la moartea lui Osama. Este o discuţie, la care participă şi celebrul Fernando de la Caransebeş, aşa că degeaba vă aşteptaţi să mai scriu în continuare. Pe mâine.

- 115 -

1 mai muncitoresc?

Da, chestia este stabilită în mod cert şi bătută în cuie de 14 cm, încă din secolul XIX, că 1 mai este muncitoresc. Este printre singurele lucruri curat muncitoreşti date lumii de Statele Unite, înainte de a da muncitorimii lucrul la bandă, adică un procedeu uşor şi sigur de a tâmpi omul şi de a-l putea interna la balamuc, fiind siguri sută la sută, că nu mai scapă. Şi ca amintire a acelei zile de 1 mai, în care muncitorilor americani care protestau flămânzi pentru o pâine, li s-a servit la felul I şi II numai gloanţe adevărate, garnisite cu o salată de ghioage pe spinare, celor care din diferite motive nu serviseră pe inima goală glonţul dat cu generozitate, muncitorii lumii în această zi, de obicei amintesc guvernanţilor ţărilor capitaliste, că ei există şi-şi fac simţită prezenţa în manifestaţii de amploare. Dar păcat că noi nu avem muncitori şi chiar dacă mai avem pe ici pe colo câte ceva din specia asta pe cale de dispariţie din motiv de şomaj cronic, au alte preocupări pe meleagurile acestea mioritice. În timp ce popoarele cu tradiţie de adevărat muncitorească, precum de exemplu ruşii şi nemţii, se întrec de 1 mai, în demonstraţii pro şi antiguvernamentale, ce fac românaşii noştri, care mai poartă încă numele de muncitori, până la convertirea lor completă în şomeri.

- 116 -

Muncesc sărmanii, chiar în sfânta zi muncitorească de 1 mai în mijlocul naturii. Să vedeţi cu ce spor învârtesc micii şi cârnăciorii pe grătare, cum îi mănâncă din priviri, înainte de a-i tăvăli bine prin muştar, şi este interesant de văzut, cât de bine şi curat profesional se pricep apoi, în a-i stinge cu bere! Dar tocmai prin aceasta, clasa muncitoare din ţara noastră demonstrează încă odată, că este cea mai curajoasă dintre toate clasele muncitoare de pretutindeni, dacă se poate spune aşa. Fiindcă, ia ascultaţi ce scrie un avertisment negru pe alb:

„Când frigem carnea direct deasupra sursei de foc, grăsimea din ea se scurge pe cărbuni sau pe lemne şi generează un fum toxic, cu potenţial cancerigen. În fumul de cărbuni există nişte produşi de ardere incompletă, numiţi hidrocarburi aromatice policiclice, pe care îi ingerăm odată cu carnea. Ei se găsesc şi în alimentele afumate cu fum de cărbuni sau de lemn.“ Dar clasa muncitoare românească este demnă, nu se dă bătută în faţa duşmanului de clasă cancerigen, este perfect călită în lupta cu micii şi alte produse din carne la grătar şi de aceea 1 mai pentru ei, este încă un prilej în a-şi dovedi bărbăţia, de a ţine piept oricăror invazii, de mici, cârnaţi şi bere fie ea chiar nemţească. Este pentru ei, o adevărată bucurie a primăverii renăscute, când plesnetul mugurilor ce se deschid sfios, se suprapune perfect şi polifonic, peste zgomotul sacilor de cărbuni, târâţi de prin benzinării spre portbagaje încăpătoare, puse alături de specialităţi gustoase cu tocătură la grătar. Şi apoi să vedeţi, cum se întorc seara de la demonstraţia de 1 mai, sănătoşi şi gălăgioşi, şi pe nimeni nu-l doare gâtul, ficatul, burta, dintele, ochiul, capul sau conştiinţa muncitorească. Muncitorii noştri au uitat vechiul slogan, „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” şi l-au înlocuit cu sloganul „Savurează gustul primăverii la grătar“. Nimic nu se compară, spun ei, cu

- 117 -

sfârâiala plină de promisiuni ale unui mic şi cu liniştea unei navete cu sticle de bere, care-şi aşteaptă rândul.

În felul acesta, sunt cei mai fericiţi dintre români şi nici

în cot nu-i doare, că vineri, Luna în complicitate cu cinci planete

perfect mature, Venus, Mercur, Marte, Jupiter şi Uranus, s-au aliniat frumos ca la armată, adică pentru ochiul nostru, cică s-au ascuns sfioase una după alta, provocând un trenuleţ astral, în care unii văd mari şi grave necazuri. Nu le pasă, nici de greaua lovitură la adresa turismului românesc dată de această primăvară călduroasă aşa de timpuriu, care a făcut ca Hotelul de gheaţă de la Bâlea să se topească şi să fie închis. Nu-i pasă clasei muncitoare nici că aflat pe la Tîrgovişte, cum Berceanu cel zurliu s-a dat la blonda Udrea, spunând că, vezi, dom’le, ministresa asta care se laudă că ar vrea să asfalteze mii de kilometri de şosele, nu poate face diferenţa între bitum şi asfalt. La care cică madam Lenuţa i-a

răspuns la fix, că ea încă de pe când era la Primăria Capitalei face perfect diferenţa între bitum, adică ăla în care-ţi rămân tocurile de la pantofi, şi asfalt, în care nu-ţi laşi decât planetara de la maşină. Nu-i aşa că-i simplu de ţinut minte? Şi acum, o ştire care pare să nu aibă legătură cu clasa muncitoare, ci cu clasa ciorditoare, mâncaţi-aş. De 1 mai, două triburi formate din români din aceia bronzaţi natural, stabilite în Viena, au ieşit şi ei la un mic şi un cârnat vienez, undeva la iarbă verde, printr-un parc public. Nici nu s-au îmbătat bine, că i-a şi băgat pe vienezi în sperieţi, tulburând liniştea capitalei austriece cu înjurături, ţipete de femei, strigăte de luptă şi lovituri de topor. Dar, popor român, vă rog ţineţi-vă firea, nu vă alarmaţi

ci mai degrabă bucuraţi-vă, fiindcă în cei douăzeci de ani, de la

prima invadare a Europei de ţigănimea română, lucrurile par să

fi evoluat enorm.

- 118 -

Dacă în primii ani, după eliberarea turiştilor noştri din lagărul socialist, aceştia luau la ochi lebedele vieneze, ca să le pună pe grătar, acum au ajuns, în sfârşit, cu propriile mijloace, să dezvolte şi ei un conflict normal, pur etnic, deşi cu violenţă, dar în care, de data aceasta să nu fie implicate păsări nevinovate, de provenienţă austriacă. Şi uite aşa domnilor, au sărbătorit românii 1 mai muncitoresc, al anului de graţie 2011, în ţară şi în străinătate.

- 119 -

Cică avem un popor

Ce vreţi, sunt şi eu om şi am sensibilităţile şi nedumeririle mele! Cu sensibilităţile, am cam terminat-o de când trăiesc de azi pe mâine, doar dintr-o pensie şi în cazul acesta pot mai greu să mă declar sensibil, dar măcar daţi-mi voie, să am şi eu marile mele semne de întrebare, proprietate personală, la umbra cărora să stau, să mă gândesc până-mi mi se mai ogoaie nedumerirea. De exemplu domnilor, oare de ce în limba română cel mai abuzat, cel mai violat din toate poziţiile şi apoi abandonat pe marginea şanţului, este cuvântul: popor. Amintiţi-vă numai, câtă risipă din acest cuvânt făcea marinarul de Cotroceni, înainte de a fi reales. Orice frază de a sa, mustea de referiri la popor. Poporu-n sus, poporu-n jos, poporul face, poporul drege, poporul doreşte, poporul ştie, poporul vrea, poporul cunoaşte, poporul merită, poporul dă cu mătura, poporul merge la piaţă, poporul mănâncă cartofi prăjiţi, poporul spală rufe, poporul tricotează, poporul face pipi la gard, poporul are copii frumoşi, poporul taie porcul, poporul culege ghiocei, poporul e fericit.

- 120 -

Poporul, poporul şi iar poporul. Şi i-a tras aşa cu poporu-n sus, cu poporu-n jos până l-a prostit de tot pe sărmanul şi neştiutorul popor, de l-a reales. După aia, imediat Băsescu şi-a schimbat ochelarii, cu un microscop plătit de la buget şi cică de abia atunci a văzut că poporul este leneş, că poporul este pomanagiu, că poporul este plin de pensionari, că poporul este plin de tipi care papă bani de la buget pe ajutoare sociale, că în învăţământ nu se munceşte ca la strung opt ore pe zi, că una, două, poporul se internează în spital ca să bolească gratuit pe banii statului, că poporul vrea prea mulţi bani pentru copii, că poporul acesta este de fapt prea numeros între hotarele ţării, aşa că vor trebui să se mai risipească spre cele patru zări, că poporul nu înţelege

binefacerile reducerii salariilor şi a pierderii locului de muncă,

şi tot aşa lista netrebniciilor, bune de ştreang, ale acestui popor

văzute prin microscopul preşedintelui reales, ar putea continua.

Norocul acestui popor, cu prea mult simţ al umorului pe cap de locuitor, e că ştie din strămoşi, să facă haz de necaz şi nu pune la inimă toate aceste acuze, pe motiv că preşedintele e şi el de-al nostru, om din popor, e un tip haios şi poate bea româneşte, poate dansa româneşte, ba chiar şi ţigăneşte, şi dacă

o mai face uneori de oaie, ce să-i faci, c-aşa-i românu’ când se

mai porceşte, şi te altoieşte, româneşte. Încolo, poporul în marea lui majoritate, îşi are şi el neliniştile sale şi de o vreme trăieşte mereu sub semnul Apocalipsei, sau mă rog, al Apocalipselor, de fapt, fiindcă în fiecare săptămână, se descoperă de mass-media o nouă Apocalipsă, ca nu cumva amărăşteanul să vadă că este tras mereu pe sfoară, de un guvern corupt şi incompetent. Şi din când în când, totul este asezonat cu câte o ştire de ultimă oră, privind sfârşitul lumii. Între noi fie vorba, dacă măcar unul dintre aceste sfârşituri ale lumii s-ar fi adeverit,

- 121 -

subsemnatul nu ar mai fi scris aici, şi nici tu nu ai fi citit ceea ce am scris. Numai în luna martie a acestui an, câte temeri de Apocalipsă nu au fost? „Aoleo, vecine, vine cutremurul, vine tsunami-ul!“, ţipau îngroziţi românii, după ce japonezii ca nişte oameni ordonaţi şi disciplinaţi le experimentaseră cu deplin succes la scară mare pe amândouă. Interesant este, că japonezii o pățiseră vineri la prânzişor, dar pe poporul român l-a luat panica în primire începând de luni dimineaţă, fiindcă vă daţi seama, că nu ar fi meritat să fi pierdut cu asta un week-end când a fost aşa de frumos afară, încât numai de o Apocalipsă japoneză nu avea timp contribuabilul român. De marţi lozinca s-a schimbat: „Aoleo, vecine, ne radiază! Dracul ne-a luat“, urla poporul, după ce se împuțise rău de tot treaba la centrala nucleară de la Fukushima, aia de a explodat de ciudă pe motiv că era aşa de departe de Capitală. Dar tot are noroc poporul acesta în asemenea momente, fiindcă avem rezerve nebănuite de astrologi, psihologi, futurologi, meterorologi, Monica Tatoiu și alți presupuşi experți în fizică nucleară, care au ieșit mintenaş la TV să liniștească toată mahalaua, explicând în același timp pe înţelesul tuturor chiar şi neavizaţilor, dedesubturile psiho-astrologico- meteorologico-nucleare ale scandalurilor apocaliptice Zăvoranca-Pepe și Moni-Iri. De data aceasta, s-a înregistrat şi un record absolut, fiindcă toți specialiştii intervievaţi au căzut în unanimitate de acord că, dacă explodează Irinel Columbeanu, n-o să fie ceva prea grav însă dacă explodează Oana, o să fie prăpăd mare prin zonă.

Aşa, doar ca o boare, a trecut şi vaietul popular:

„Aoleooo, să vezi că iar nu pică Boc!“, când cu moțiunea depusă de Opoziție, de data asta pe Codul Muncii. Şi într-

- 122 -

adevăr, Boc n-a picat dar în timpul ăsta, Oana Zăvoranu a început să se încingă din ce în ce mai tare, apropiindu-se de temperatura critică de la care răcirea și calmarea vor deveni imposibile, indiferent de procedeele folosite. „Aoleo, ne papă perigeul“, s-a speriat poporul acesta când cu Superluna, care urma să se apropie de Pământ, mai al naibii decât de obicei. „Aoleo, ne papă alinierea planetelor“, au urlat panicaţi spre sfârşitul lui aprilie, când mai multe planete s-au aliniat milităreşte una în spatele celeilalte. „Aoleo, vine războiul“ s-a auzit pe ici pe colo dinspre nişte babe, ce strigau ca nişte găini speriate, când au auzit că:

SUA, Marea Britanie și Franța dădeau de zor cu bombardeaua- n Gaddafi. În cazul acesta, a trecut ca şi neobservate episoadele în care Adrian Severin lua șpagă, Băse era supărat nevoie mare că n-avem avioane, nici măcar second-hand, iar Zăvoranca amenința cu mâinile-n şolduri, că-l bagă la pârnaie pe Pepe, dacă-l pune dracul să arate lumii poze cu ea goală. Unii încă stau pe gânduri şi se tem că de la una dintre nenorocirile astea, până la urmă, tot o să ni se tragă o Apocalipsă pe cinste. Şi acum, o ştire despre o Apocalipsă cu efecte limitate dar cu mult mai garantate. Cică există mărci de motociclete care au o rată de 8 morţi din 10 cumpărători. Adică, te duci, îţi alegi bucuros motocicleta, o plăteşti cu bani buni, după care aştepţi cu nerăbdare, să afli direct de la sursă, dacă eşti printre ăia 2, sau printre ăilalţi 8. Vânzătorul la plecare probabil îţi urează “S-o folosiţi sănătos, cât mai sunteţi încă viu”. Eu aş propune, ca să fie dotat guvernul României şi Parlamentul cu asemenea motociclete. I-ar mai rări şi ne-am mai veseli şi noi puţin, ce naiba!

- 123 -

Eu cu cine fac banking?

De vreo două zile mă simt foarte stresat de o întrebare la ordinea zilei, o întrebare firească aş putea spune, existenţială chiar, pentru mine şi familia mea. Întrebarea este simplă: eu cu cine fac banking? Nu serios, vă spun, deci eu cu cine fac banking? De unde iau eu o sută de euro, ca să duc la bun sfârşit un plan măreţ pe care-l am în cap? Hei, ăia de colo, ştie cineva? Are cineva vreun pont bun în direcţia aceasta, fiindcă la BCR se pare că merg pentru banking doar nevestele înşelate, ceea ce la mine nu este cazul. Îmi trebuie suta aceasta de euro, pentru a fixa stabilitatea mea financiară (na, că am zis-o iar ca Vanghelie, fixare de stabilitate, pfui!) pentru următoarea sută de ani. Deocamdată, din păcate nici o bancă nu vrea să facă banking cu subsemnatul, aşa că după o zi şi o noapte de gândire profundă, am hotărât, că, cel mai sănătos banking e când îşi dă omul creditele cu mâna lui, din buzunarul propriu. Cu condiţia să nu se aglomereze totuşi piaţa, fiindcă îl ia la poceală nevastă-sa. Dar să vedem cum am decis eu, ca un adevărat geniu financiar modalitatea de a face banking cu mine însumi. Normal că mă cunoaşteţi, nu sunt eu omul care să folosesc un fond fără formă, aşa că ieri între 17.00 şi 18.00, am convocat în

- 124 -

sufragerie Adunarea Generală a Acţionarilor familiei, formată din subsemnatul şi nevastă-mea. Tema: Bani albi pentru zile suficient de negre. Momentan, suntem în faza de evaluare a ofertelor bankingului familial. De fapt, Departamentul Financiar, reprezentat şi condus ferm de soţia mea, e în faza de evaluare facilităţilor pe care le oferă banca proprie, la capitolul economii. În urma acestui studiu, va prezenta Adunării Generale nişte propuneri bine fundamentate, urmând ca, în urma unei şedinţe extraordinare ce va avea loc spontan şi fără păruială sau înjurături de mamă, într-una dintre serile următoare, să se ia o decizie fermă. Pe care o va implementa tot Departamentul Financiar. Adică în speţă, nevastă-mea. Pentru ocuparea unui loc, măcar temporar, în Consiliul de Administraţie a Acţionarilor familiei mele am fost nevoit să dau două extemporale după cele două mese principale ale zilei în care a trebuit să răspund la trei întrebări: o întrebare tip grilă din domeniul financiar, o întrebare tip grilă din domeniul nonbancar şi o întrebare cu răspuns deschis, unic, ce constă într-un număr tip sumă (la câţi bani aş fi dispus să mai renunţ zilnic în favoarea contului comun). Pe baza răspunsurilor de la întrebări, nevastă-mea pune puncte şi dacă iau 10 puncte primesc şi un bonus de o bere. Oricum, la mine în familie problema s-a simplificat mult de tot, de când Departamentul Financiar format din nevasta proprie, se ocupă de tot ce înseamnă circulaţia monetară familială. Şi la nivelul familiei noastre este uşor, nu ca de exemplu la Gigi Becali, care odată, când a avut de făcut o plată consistentă, s-a prezentat la locul plăţii cu un camion plin de saci cu bani. Ea, dacă face plata pentru trei lulele, trei surcele, gata s- au dus toţi banii şi iar umblă după oferte de banking. Eu sunt

- 125 -

cel cu cifrele de prin zona aceasta, mai precis, cu cifrele care reprezintă prezenţa mea în cadrul acestei instituţii familiale. Pentru a putea fi aprobat de către Departamentul Financiar, în bugetul propriu al subsemnatului am operat următoarele modificări:

1. Reducerea bugetului de întreţinere la 100 lei, sumă pe

care-o vom obţine închizând caloriferele şi mutându-ne unul dintre noi, adică eu, la Curseşti, pentru o lună, ca să rămână o

singură persoană la întreţinere, adică ea. Puteam la o adică ne mutăm amândoi eu la Curseşti, ea la Guşiţei şi să rămână zero persoane în apartament, dar mi-am zis că nu este o măsură productivă. Economisim astfel 100 lei. 2. Reducerea cheltuielilor cu energia electrică la 0, deconectând apartamentul de la curent. Economie: 75 lei lunar.

3. Reducerea cheltuielilor cu mâncarea până la 100 lei.

Putem mânca o lună de exemplu numai zeamă de urzici. Se

găsesc pe sub toate gardurile şi sunt sănătate curată. Economie:

800 de lei.

4. Cărţile, ziarele, revistele le-am tăiat din start, fiindcă

dăunează cumva la neuroni, făcând şi aici o economie de 80 lei.

5. La fel cablul şi internetul, ca să facem şi noi o pauză

de la lumea aceasta nebună, nebună, nebună. Economie: 59 lei. Priviţi acum rezultatul: o frumoasă economie de 1654 lei. Ce credeţi că o să facă familia mea cu banii ăştia? Simplu: o să facă nevastă-mea shoping, fiindcă tot e la modă printre cei care sunt şefi, sau mă rog, şefe, ale unui Consiliu de Administraţie. În urma şedinţei, s-a stabilit că reducerile de buget, vor fi valabile doar pentru subsemnatul şi în continuare

am primit sarcină, să depistez şi alte modalităţi de a face economii. Sper că acum sunteţi cât se poate de lămuriţi cu cine fac eu banking.

- 126 -

Pensionaru’ informat

Dacă viaţa de pensionar are totuşi un oarece avantaj, acesta este desigur nemărginirea timpului în care poate citi ziarul. Dimineaţa la prima oră pensionarul citeşte ziarul, la ora 10 pensionarul citeşte ziarul, după masa de prânz şi somnul de rigoare, pensionarul citeşte ziarul, seara, pensionarul citeşte ziarul, noaptea, fiindcă tot nu are somn, pensionarul citeşte ziarul.

Uitaţi-vă numai un pic, ăla de acolo este pensionarul informat, unii mai iniţiaţi spun că e căpiat, dar informat, căpiat sau informat, în ziua de azi cu abundenţa de informaţii care de care mai moţate, e cam totuna. Poate de aceea, când pleacă la piaţă, stând la rând, pensionarul citeşte ziarul şi se trezeşte acasă că baba l-a trimis după morcovi şi el vine cu gulii. Presa românească nu face notă discordantă cu presa de aiurea şi ne informează cu zel, despre tot felul de lucruri care să-ţi încreţească neuronii, nu alta. Uite de exemplu, din adevarul.ro, aflăm că un egiptean şi-a botezat copilul Facebook, în semn de recunoştinţă faţă de platforma de socializare care a mobilizat oamenii la revoluţie. Vai, ce în urmă sunt egiptenii ăştia! La noi, asta s-a fumat demult, iar naţiunile lumii de abia acum păşesc timid pe urmele

- 127 -

noastre. Sute de români din ăia bronzaţii de la mama lor, şi-au botezat copiii Televizor, Vitrina, Impedanţa, Judecător, Mercedes, Procuror, Aer Condiţionat, Cuptor cu Microunde, Windows, Poliţia, Jandarmeria, Seif, Ambasada, şi aşa mai departe, în funcţie de direcţia în care doreau să-şi manifeste recunoştinţa. Click.ro ne povesteşte cazul unui tip din Birmingham, care ziua lucrează ca bancher, iar noaptea îşi pune mască de Zorro şi pleacă la vânătoare de infractori. Ha-ha-ha ce englez diliu, se cruceşte românul, perfect conştient că numai unui

englez i se putea întâmpla o asemenea nenorocire. Să ia exemplu de la noi, unde e mai interesant şi mult mai bănos, fiindcă e invers, adică vorba lui Fernando de la Caransebeş, mult mai mişto: cine face ziua pe Zorro, noaptea îşi pune doar altă mască şi se joacă de-a infractorul. Poate de asta avem atâţia poliţişti pe cap de locuitor, arestaţi. Aflăm tot acum, că un bărbat a fost împuşcat, într-un cinematograf din Riga, pentru că foşnea excesiv punga de floricele. Ne-o spune confidenţial realitatea.net. La noi, din fericire, nu se mai pot demult întâmpla asemenea lucruri vădit antisociale şi curat criminale, deoarece sub înţeleapta conducere

a guvernanţilor noştri, cinematografele au dispărut cu

desăvârşire. Aşa că, măcar din punctul acesta de vedere, consumatorii de floricele, sunt în perfectă siguranţă. Trăiască Poliţia română, Guvernul şi înţeleptul Conducător!

Autorităţile din Shanghai, au decis că o familie nu poate

avea mai mult de un câine, pe care, trebuie să mai deţină şi act

de proprietate. În caz contrar, câinele va fi confiscat de poliţie şi

dus în adăposturi, ne informează greenport.ro, via presaonline.ro. Se pare că la Shanghai s-a format un larg curent

- 128 -

de opinie, ca toţi cetăţenii din Shanghai, nemulţumiţi de această măsură să poată oricând să emigreze în România, unde sunt câini pe săturate, în curţi, pe străzi, pe dealuri şi câmpii, nu se plăteşte impozit pe câine şi nu te întreabă nici dracu’ dacă ai act de proprietate pe el, sau pe o stână de câini. Chiar, dacă să zicem, că pe unul ai act de proprietate poţi avea al doilea, al treilea, al cincizecilea, poţi să-i căsătoreşti cu popă, sau nu, plus că poţi să-i ţii pe toţi urmaşii care vor rezulta din mariajele încheiate. Şi dacă tot era vorba de căţei, binevoitor site-ul stiri.rol.ro ne anunţă dezinteresat, că doar 1.000 de dolari costă, în America, o bandă de alergat pentru căţeii supraponderali. Americanii, cică sunt foarte bucuroşi de apariţia acestui produs. Nici prin cap nu le trece, că ar putea să-şi ajute câinii să slăbească gratis, folosind metoda românească încă nepatentată, un şut energic, dat exact cu bombeul în coastele câinelui însoţit de un îndemn viguros: „Marş turbă la rahat, că mâncare ţi-am dat”.

Cred că pe săptămâna viitoare, o să-mi fac timp ca să le vând eu, personal, această soluţie miraculoasă, doar cu modesta sumă de 999 de dolari pe cap de stăpân de câine. Ce credeţi, oare mă-mbogăţesc cu asta?. La numai doi ani după ce, în Coreea de Sud, au fost descoperiţi nişte peştişori cu chip de om, au identificat şi britanicii un păianjen cu chip de om (presaonline.ro). Pentru omul cu chip şi caracter de şobolan, câine, jigodie, mârţoagă, îi invităm pe cercetători la noi, în România. Vor avea de cercetat o sută de ani de aici încolo. De pe news.ro, aflăm că un neamţ a dat în judecată Poliţia, pentru că i-a încălcat dreptul la demnitate, ducându-l la secţie în chiloţi. Are mare dreptate neamţul. Huooo, poliţia nemţească! Normal era, să fie anunţat omul cu cel puţin o

- 129 -

săptămână mai înainte, că va fi săltat, să aibă omul răgaz să se tundă, să se bărbierească, să-şi pupe copiii şi aia a mă-sii, să se îmbrace la patru ace după ce, eventual, a reuşit să mai slăbească un pic în vederea încarcerării. Dar iată că o ştire din cancan.ro m-a făcut, paf! Este vorba de cea mai bătrână prostituată din lume, care are 96 de ani şi câştigă 60.000 de euro pe an. Milly Cooper (o englezoaică din SUA, dar unde credeaţi că mai găsiţi aşa ceva?) încasează nici mai mult, nici mai puţin decât 950 de euro pe „şedinţă“. Din păcate, în ştirea proaspăt citită din cancan.ro nu se precizează dacă în preţul acesta intră, şi medicaţia aferentă supravieţuirii bătrânei, precum şi o ambulanţă care stă permanent la poartă, gata să intervină, sau acestea sunt plătite separat. De asemenea, nu se spune cât impozit plăteşte numita Milly Cooper la Trezoreria SUA, că acolo nu e de glumă cu evaziunea fiscală. Mare scandal, mare într-o clinică din Austria, după ce unei fetiţe de 7 ani i-a fost dezinfectată gura cu detergent. Ehei, dacă aţi şti voi dragi austrieci, câţi români ar dori şi ei ca să fie dezinfectaţi cu detergent la Viena. Mai bine să ia omul un gât zdravăn de detergent, de calitate germană garantată, decât să intre la noi în spital c-o unghie ruptă şi să iasă cu SIDA, ulcer, septicemie, TBC, hepatită şi schizofrenie, toate însoţite şi cu obligaţia de coplată, inventată de ungurul de la conducerea sănătăţii naţionale. V-aş mai spune şi alte noutăţi, dar a sunat clopoţelul pentru cină şi mi-i teamă să nu paţ vreun conflict familial. Scuze!

- 130 -

De-i Osama sau Obama…

Totul a fost bine, până când americanilor li s-a părut că este prea multă linişte pe planeta asta de lut şi noroi. Ei nu pot să trăiască fără un dram de păruială, cu state din acelea care se pretează la urecheală, fără să se rişte prea mult şi atunci scurmă aşa de energic rahatul, până acesta începe să pută de la o poştă.

Nu le era de ajuns, că au pornit un război drăgălaş cu avioane şi bum, bum de rachete de croazieră prin Libia, parcă tot le mai trebuia ceva mai picant şi, hop că ne trezim într-o bună (???) dimineaţă, că Obama se proţăpeşte în faţa Casei Albe, hăulind mândru nevoie mare, ca să-l audă toată lumea, că el, tocmai el, preaviteazul Obama l-a ucis pe Osama (naiba să-i ia, că diferenţa dintre ei este de o singură literă şi iniţial scrisesem că Osama l-a ucis pe Obama, ceea ce nu ar fi fost o mare pierdere şi sincer vă spun că nu mi-ar fi părut rău deloc) .

Deci americanii, s-au lăudat tuturor celor care au vrut să-i asculte, cum au reuşit ei să îi vină de hac lui Osama bin Laden (deşi mulţi, spun chiar cu convingere că ar fi o cacialma) şi imediat întreaga lume a intrat în alertă şi se laudă că a redevenit mult mai vigilentă, în ceea ce priveşte securitatea. Ambasadele SUA au intrat în bârlogul de la subsol, au tras

- 131 -

obloanele la ferestre şi se duc să-şi cumpere ţigări din târg doar cu tancul, multe armate sunt în stand-by (adică mai pe româneşte, cu arma la picior, gata de a riposta) şi toată lumea diplomatică încearcă să managerieze acest moment tensionat. Însă în toată această tevatură, se iveşte şi o oază reconfortantă. Este vorba de România, care prin „vitejii” săi lideri, nu au nici o teamă de nimic, şi asemenea celebrului Andrii Popa cel Vestit, merge mai departe cântând din frunză (o fi celebra frunză a Elenei Udrea?) cu pălăria pe-o ureche. Ia te uită frate române, cum la posturile TV, se văd titluri care spun că ţara noastră ar fi fost implicată în asasinarea liderului Al-Qaeda şi cred, că aceste informaţii ar trebui în mod normal să atragă atenţia. (Deja se şopteşte pe ici, pe acolo, că se prea poate ca Osama, să nu fi murit de mâna armatei americane ci de la farmecele mamei Omida von România). Am detectat o oarecare mândrie în tonul comentatorilor, care parcă au participat ei personal la acţiune şi nu vor să admită, că la o adică, asemenea zvonuri ar putea determina vreun fanatic musulman, rătăcit pe aici prin zonă, să facă o nefăcută, ca să vedem şi noi pe pielea noastră cine e viteaz. Tot săptămâna asta, a apărut o ştire care confirmă că americanii vor începe odată cu toamna, construcţia de rampe de lansare, pentru rachetele de interceptare, care vor extinde celebrul „scut nuclear” al SUA. A ieşit, chiar forţosul nostru preşedinte, ca să ne spună ce şi cum va fi scutul acesta, punând încă o piatră la muntele de gafe pe care le-a făcut ca preşedinte. Rusia a reacţionat imediat, declarându-şi nemulţumirea faţă de acest gest de sfidare al României şi ne-a făcut cu degetul ca la copii mici, că hotărârea aceasta prostească poate avea repercusiuni grave, pe termen mediu şi lung. Dar din câte văd, şi poate nu numai eu, conducerea actuală a ţării noastre a dat în doaga tâmpeniei cronice

- 132 -

degenerative şi nu înţelege cum stă situaţia în politica externă, făcând imensa greşeală să subestimeze Federaţia Rusă, care după cum se ştie din istorie, nu uită şi nu iartă nici o acţiune a vreunui stat, oricare ar fi acesta, împotriva ei. Pe timpul romanilor, se spunea că după război, soldaţii aveau doar două şanse de a se întoarce acasă: sub scut sau pe scut. Dacă, pentru cei de sub scut, viaţa încă li se mai părea ademenitoare, pentru cei de pe scut, totul se terminase fiindcă erau căraţi pe scut pentru îngropare. Noi chiar dacă vom fi sub scut, (scut american, puah!), nu cred că ne va fi foarte bine, pentru că ruşii care sunt de cealaltă parte a scutului, sunt atât de imprevizibili încât chiar ideea de siguranţă eventuală, imprimată de scut, se poate volatiliza foarte uşor, numai dacă strănută Ivan odată mai tare. Şi atunci ce te faci, frate?

- 133 -

S-a înşelat Silviu Brucan

Azi am avut multă treabă. Nu la câmp, fiindcă de când am doar terenul cuprins între pereţii de la balconul apartamentului meu, am renunţat să mai dau la hârleţ, ci m-au prins iar din urmă mulţimea fără număr al funcţiilor şi variabilelor informatice, iar eu ca fiinţă miloasă nu am avut inima ceea câinoasă ca să le trimit la plimbare. Aşa că, vorba ceea, zi de primăvară, de dimineaţă până-

n seară, am rostogolit sisific pietroiul unui program de

calculator, necesar gestionării link-urilor. Ce m-a apucat musai

să fac un asemenea lucru, când sunt diferite programe gata

făcute care pot rezolva acest aspect, dar ce are unul, nu are celălalt şi asta mă scoate uneori din ţâţâni. Până seara, am reuşit să fac programul şi în felul acesta să-mi eliberez şi eu mintea pentru gânduri mult mai generale care nu presupune funcţii, vectori, sau matrici matematice complicate şi precise. Am avut în continuare ocazia, să cad direct pe sărmanele mele gânduri şi să mă minunez pentru a eN-a oară, ce fascinant popor mai suntem! Cred că aţi observat, că eu fiind o fire activă şi preponderent analitică, ca să mă mai relaxez sau când nu am ce face, analizez cu atenţie de mulţi ani caracteristicile de bază ale locuitorilor acestor meleaguri, pe care unii le consideră, când binecuvântate, când blestemate, şi

- 134 -

observ nişte trăsături fundamentale, care ne definesc ca neam şi în acelaşi timp ne deosebesc de alte popoare, (aici am dat-o un pic la-ntors, pe mult folosita limbă de lemn, dar sper să-mi permiteţi, parol, nu se va repeta!). Pentru mulţi, este aproape incredibil, cum am ajuns să fim o insulă de latinitate, înconjurată de slavi şi maghiari, de la care am absorbit cu timpul puţine chestii bune, probabil doar cu paiul şi foarte, foarte multe rele, luate direct de la sursă cu polonicul regimentului. Şi ce-a ieşit se vede. Un amestec eterogen dintre sângele fierbinte latin şi mai noua şmechereală flegmatico-manelistică, importată din Balcani, care a creat un hibrid, destul de ciudat, pe care mulţi străini nu îl înţeleg, deşi ne vizitează de ani de zile şi de fiecare dată, observă cu surprindere trăsături caracterologice noi. Ajung să cred uneori, că nici noi nu ne mai înţelegem pe noi înşine, primul motiv pentru această lipsă de auto- cunoaştere, fiind o derutantă şi cronică lipsă de memorie a lucrurilor importante din viaţa noastră socială la nivel de popor.

Gândiţi-vă doar, prieteni, că în zilele noastre nimeni nu pare să-şi mai aducă aminte, că preşedintele în exerciţiu „a măritat” pe bani grei flota prin ţări străine, şi că pe când era primar de Bucureşti, şi-a dat singur câteva case, fiind conştient că orice lucru este bun şi sigur, când şi-l face omul cu mâna lui, că a făcut ce a vrut cu Constituţia, pe care a frământat-o şi-a înghesuit-o la colţ, mai ceva decât dacă-i cădea în mână la ceas de seară Simona Senzual, ş.a.m.d. Trec deja pe lista uitării şi că de exemplu, Roberta Ananstase a furat pe faţă şi fără nici un fel de ruşine în Parlament, că dom’ profesor universitar de Drept

- 135 -

Constituţional Emil Boc, a desconsiderat fără nici o jenă hotărâri judecătoreşti definitive, etc, etc… Şi să nu credeţi, că numai aceste personaje au făcut o

serie de măgării când au ajuns în cele mai înalte funcţii publice,

ci şi sunt şi din cei care au fost la putere înaintea lor şi faptele

acestora de azi şi a acelora de atunci, ne-au costat, şi o să ne coste multă vreme de acum înainte. Atunci, ajungem iar la starea ceea vegetativă a poporului acesta, care crede constant în fatalitatea existenţei sale, condiţie, în care nu numai că nimeni nu face nimic pentru

a ieşi din această deja stare de fapt, ci chiar nimeni nu mai

crede că se poate schimba ceva. Şi se ajunge mereu şi mereu, la jenanta lamentare naţională, la penibila, de acum auto-plângere de milă şi la cumplita smiorcăială existenţială, cu care mulţi compatrioţi îşi hrănesc sufletul zilnic şi pe care o transmit ca pe o boală urmaşilor. Iar timpul trece, trece timpul nemilos pe lângă o naţie ce stă bosumflată, mofluză şi dezumflată, pe bordura drumului istoriei, privind cu invidie cum alţii trec înainte, nu se plâng, nu se lamentează, nu se victimizează aiurea. Aceia tac şi fac. Şi progresează. Vedeţi acum, cât de mult s-a înşelat răposatul Silviu Brucan?

- 136 -

Doamne, ce-aş mai înjura…

Vai, ce rău îmi pare acum, că nu am învăţat mai multe limbi de circulaţie internaţională! Mare delăsător am fost şi poate de aceea nevasta mea a hotărât că nu merit desert la masa de prânz. Să nu credeţi că deplâng acum, delăsarea mea, fiindcă aş fi vrut să-i citesc în original pe Tolstoi, Goethe, Faulkner, Pablo Neruda, Balzac, Petrarca şi pe alţi coloşi ai literaturii mondiale, ci pentru un alt scop, mult mai casnic, mult mai apropiat românului de fiecare zi, care mă simt. Ehei, dacă aş fi ştiut atâtea limbi străine, nici atunci cred că nu aş fi considerat că sunt destule la număr, pentru înjura când am ocazia să îl ascult pe întâi proţăpitul (şi la propriu şi la figurat) om în stat, minunatul executant al hăhăielii agresive, Traian Băsescu, atunci când apare pe sticlă, să ne mai spună el, doar el având voie la modul plenar, care mai e faza la zi cu România. Oh, cred că de abia atunci mi-aş mai răcori şi eu sufletul, înjurând şi blestemând în toate limbile cunoscute, fiindcă tare mă mai ia dorul de a pune mâna pe ciocan, ca să-i pocesc artistic, mutra lăţită pe sticla televizorului.

- 137 -

Nu sunt, decât vreo două zile de când marinarul de uscat a recidivat, ceea ce i se întâmplă cam des în ultima vreme rămânând nepedepsit, şi mândru nevoie mare a spus în stilu-i caracteristic că „ieşim din recesiune, dar rămânem în criză”(!?!) Curat ieşire Coane Fănică, dar carevasăzică, cum am ieşit!?! Pentru un om cu capul unde îi este locul anatomic prescris şi care mai are măcar un neuron valid în dotare, această afirmaţie este absolut bulversantă, dar se cunoaşte (şi el cunoaşte foarte bine), capacitatea remarcabilă a românului obişnuit, cu capul, sau ceea ce-i ţine loc de cap, plin de manele care nici măcar nu bagă de seamă contradicţia flagrantă în termeni. Păi cum este posibil aşa ceva, se mai întreabă câte cineva mai răsărit, din turma asta românească, răspândită aiurea pe piciorul de plai. Păi este posibil, zic eu, fiindcă musiu Băsescu a reuşit în lungii şi foarte greii săi ani de mandat, zice el, să implementeze ceva nemaipomenit, ceva care cred că nu are echivalent oriunde altundeva în lume, fie chiar şi în înşelătoarea lume a politicii. Cu eforturi proprii, ajutat fireşte şi de talentul natur dat de mă-sa, a descoperit discursul politic alandala, confuz din toate punctele de vedere, încât cei care îl ascultă nu au decât să aleagă secvenţa care le convine, ori îl ignoră gândind că preşedintele „vorbeşte adânc”, ori pentru cei care doresc să dea drumul la o nouă şarjă de înjurături şi blesteme, care îl analizează, până îşi dau seama că iar nu are nici un sens logic. Dacă ar fi, să ne luăm după spusele locatarului cu viză flotantă de Cotroceni, noi am ieşit, intrat şi reieşit din criză, recesiune, sau orice altă formă de depreciere economică posibilă, de vreo şase ori în ultimii trei ani. Probabil, după părerea lui, am făcut asta în mod deliberat ca să le încercăm, ca la piaţă gustul la toate. Ca la pepeni.

- 138 -

Cei care stau bine cu memoria, (deşi la memoria colectivă a poporului acesta mioritic, speranţa de a ţine minte, bate spre zero) îşi amintesc afirmaţiile din campania din 2009, sau cu alte ocazii. Pe atunci, criza după spusele lui, este departe de hotarele ţării noastre, erau bani pentru a da 50% în plus la salariu profesorilor şi câte şi mai câte, încât mulţi, foarte mulţi tălălăi de pe coastele Carpaţilor, au rămas cu gura căscată, visând la zorii de culoare roz al vremurilor ce îi aşteaptă, dacă îl aleg iar pe Traian. Ce a urmat, ştiţi prea bine. Şi acum probabil din lipsă de ceva mai bun, sau poate tresărind (oare mai e simţit şi el câteodată? Sau…) la văzul cifrelor din raportul trimestrial al Institutului Naţional de Statistică, Traian cel vajnic, a revenit cu ieşirea din recesiune şi rămânerea în criză care în traducere liberă sună cam aşa: suntem în mod sigur pe undeva, adică mai precis, pe nicăieri (cum de fapt eram de mult, dar noi încă nu aflasem fiindcă nu se transmisese asta la televizor). Cu aceasta Traian Băsescu nu se dezminte, rămâne în continuare cel mai mare producător şi vânzător de „gogoşi” umflate, din întreaga Românie, pe care le vinde urgent prin magazinele proprii numite codat TVR1, TVR2, TVR3, Radio Romania şi pe unde mai apucă şi el săracul. Popor român, serveşte cu încredere, fiindcă reţeta nu s-a schimbat, sunt exact aceleaşi gogoşi pe care le servea şi în anii trecuţi. Interesant este, că încă mai sunt destui care să le înghită, deşi acum pune pe ele chinină în loc de zahăr…

- 139 -

Mărul mai mic, sau nimic

Cred că vă amintiţi anecdota ceea cu Gigel şi Irinuca. Nu? Ei, atunci o voi repeta eu aici ca s-o ştie data viitoare tot cartieru’. Cică mama îi dă două mere lui Gigel, cu condiţia ca să-i dea şi Irinucăi unul, dar s-o lase ca să aleagă mărul pe care-l vrea ea. Când au venit copiii de la joacă, mama o întreabă pe Irinuca, dacă Gigel a lăsat-o să-şi aleagă mărul, iar Irinuca a confirmat că a fost lăsată ca s-aleagă. „Da mămico m-a lăsat să aleg. Mi-a zis: ce alegi, mărul mai mic, sau nimic?”. Deci observaţi, că încă de la vârste foarte fragede oamenii sunt puşi ca să aleagă, merele, perele, şosetele, cravatele, parlamentarii, preşedinţii. Dar într-o situaţie destul de încurcată sunt cei de la PD-L, fiindcă măcelarul şef de la Cotroceni, îi pune să aleagă pe 14 mai a.c. între ceafă de Boc, sau şuncă de Blaga. Nu sunt decât câteva zile, de când ne-am dat iar cu stângu-n dreptu’, acceptând ceea ce de exemplu Cehia a refuzat, acel ciudat şi controversat scut american. Am ales asta, riscând să trezim din hibernare gomosul urs rusesc, urs pe care, cu timpul a aflat o lume întreagă, mai bine îl laşi în pace decât să-l scarpini, unde nu-l mănâncă. Numai noi n-am aflat asta şi

- 140 -

iar alegerea se pare că iar a fost, nu pe mărul mai mic, ci pe nimic. Cică scutul acela, va conferi României un înalt grad de securitate! Fals domnilor! Fiindcă duşmanii noştri, nu sunt undeva aiurea înafara graniţelor ţării şi deci această securitate sporită, sau cum naiba va fi ea, nu va ajuta de fel României să scape şi de atacurile din interior ale corupţiei şi ale politicianismului iresponsabil, care o pot duce la faliment, şi distrugere, chiar şi sub cel mai impenetrabil scut american. Am văzut mai zilele trecute o demonstraţie de inteligenţă, curat marca Iţic şi Ştrul, şefi la FMI. Constrânşi de situaţia precară din România, au făcut şi ei o alegere. Văzând că ori de câte ori îl trimit pe ciudatul acela cu mutră de contabil premiant numit Jeffrey Franks la guvernul Boc, de fiecare dată i se cer bani şi iar bani. Au ales de data aceasta, să-l doteze pe Jeffrey Franks cu un costum ponosit şi nişte pantofi găuriţi în talpă, ca semn că şi FMI a ajuns la sărăcie şi nu mai are de unde da iar bani României. Nu este glumă, la întâlnirea cu Traian Băsescu de la Cotroceni, de sâmbătă, șeful delegației FMI s-a prezentat cu un costum perfect şifonat şi cu o pereche de pantofi bine găuriți în talpă. Fostul general Talpeş nu era prin preajmă, pentru o intervenţie eficace, aşa că pe la colţuri se şopteşte cum preamiloasa Elena Udrea, ştiţi aia care dădea ca ajutor pantofi cu toc sinistraţilor, cărora le luase apele tot avutul, acum, cică a pus la bătaie cureaua de la geanta ei Vuitton, pe care i-a înmânat-o pe sub masă lui Jeffrey Franks, ca prin valorificare pe piaţa românească, să-și cumpere şi omul acesta atât de nevoiaş, vreo trei costume de haine, câteva perechi de pantofi ca lumea și să-i rămână eventual și de un avans pentru un Duster roșu, asemănător cu Duster-ul prezidențial.

- 141 -

Alţii au văzut gestul acesta, de a veni la întâlnire cu preşedintele, dotat cu găurile personale din talpă, la nivelul curat simbolic, adică vezi Doamne, Jeffrey Franks, mântuitorul economiei românești, a luat asupra sa, precum un nou Mesia, găurile din bugetul ţării acesteia năpăstuite. Mai exact, cică le-a luat direct pe talpă, să le ducă drept probă la FMI. Ceea ce s-a văzut clar în reportajul filmat de la Cotroceni. Oricum, Băsescu atunci când l-a văzut aşa de pricăjit, s-a gândit şmechereşte că de data aceasta cu două țigări americane și o sticlă de tărie, se scoate la mal cu Jeffrey Franks. Dar se pare, că la întâlnirea cu amărăşteanul de la FMI, s-a înregistrat o lipsă majoră, a unui personaj minor. Este vorba de micuţul premier Emil Boc, care în această perioadă este acaparat până peste cap de campania electorală din cadrul PDL, lăsând ţara în voia sorţii, nu numai al lui Jeffrey Franks, cel cu papucii plini de găuri în talpă. El, împreună cu aproape tot guvernul, din care nu pot lipsi „codiţele” lui Băsescu, Elena Udrea, Anca Boagiu, Igaş, se află într-un îndelungat pelerinaj prin ţară, în care încearcă să-i convingă pe portocaliii din teritoriu, de faptul că tot el este cel mai potrivit pentru funcţia de preşedinte al PDL. E înduioşător să vezi, ce reclamă îşi face premierul nostru de doi la metru, cum se declară peste tot în ţară, că el este singur împotriva tuturor. Adică, mai precis, deşi nici nu ajunge cu capul deasupra mesei, Boc ne spune că este vânat fără milă de presă, moguli, rivalii din partid sau useliştii (?!?) care îi vor capul cu orice preţ, chiar pe el, pe el, cel care se declară marele salvator al ţării de la colaps, (nu vă faceţi iluzii, asta este doar în viziunea lui, bineînţeles). Numai un moment vă rog, uitaţi-vă cum priveşte îngrijorat în toate părţile fiindcă el, celebrul premier Emil Boc se simte mereu ameninţat, pe lângă cei pe care i-am enumerat mai

- 142 -

sus, şi de pensionarii cărora le-a tăiat pensiile, de bugetarii cu

lefurile reduse cu 25%, de muncitori şi de sindicalişti, de câinii trimişi la eutanasiere, de ţepile din Piaţa Victoriei, de ţânţarii de

Aceştia, fără să ia în seamă „binele” pe care premierul

spune că l-a făcut ţării, îl huiduie rânjind sardonic, pe unde îl văd prin ţară, deşi Boc le spune sus şi tare, ce bunăstare a preconizat el pentru România. Ascultaţi-l numai! După câte ne spune cu atâta patos şi convingere Emil Boc, ar trebui mai degrabă să i se facă statui în toată ţara pentru curajul avut. Aşa că dragi români, de mâine daţi fiecare câtre un leu, pentru statuia lui Boc. Dacă vreţi, o vom face şi inaugura cu tot dichisul, la cimitirul Maica Precista. Spune cu atâta neruşinare al optulea pitic ajuns premier, că s-ar fi împotrivit împotriva dezastrului în care a ajuns ţara, încât unii mai mioritici decât alţii, pot fi luaţi de val şi uita că aşa numitul dezastru, căruia cică i s-a împotrivit Boc, a fost provocat exact de clasa politică din care face parte premierul ţării şi aproape toate derapajele s-au făcut sub isteaţa şi preaînţeleapta sa conducere. Ultima directivă de la FMI, care cam sună a zeamă de clopot, este clară, FMI doreşte scumpirea alimentelor, a energiei de orice fel şi a utilităţilor pe care Boc şi ai lui, o vor aduce la îndeplinire în aceste zile. Aşa că, puteţi vedea încă odată nenorocit popor român, că aţi ales, nu mărul mai mic, ci nimic!

Nil

- 143 -

Biblia a scris-o popa?

Să nu credeţi că nu avea dreptate fufa aia lui Băsescu, pe care a pus-o în capul Camerei Deputaţilor. Am scris eu atunci la timpul acela cum madam Roberta Anastase, că despre ea este vorba, a demonstrat pe bază de cifre, (specialitatea ei mai puţin culinară), într-o adunare la Vaslui, că PDL va câştiga detaşat alegerile, deşi sondajele de opinie arată că au puţin peste 10 % în preferinţele electoratului. Ştia ea ce ştia, şi nu numai că era doar din Prahova. Acum, iată că mi s-au deschis şi mie ochii, pe ce se bazează PDL-ul. Pe sfânta prostie populară, care este atât de superbă, de rotundă şi năucitoare, încât te apucă tremuriciul dacă eşti un om care gândeşte cât de cât. Circulă pe „YouTube", un reportaj aiuritor realizat de Prahova TV. Într-un sat oarecare, un sat curat, cu case frumoase de oameni gospodari, un tânăr reporter îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia. Doamne, îţi mulţumesc şi mă bucur că nu sunt slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor la seminar, fiindcă aş cădea, după cele şase minute ale reportajului, într-o neagră nevroză din care nici medicii de la Viena nu m-ar scoate, fiindcă n-aş avea parale să ajung la ei. E mai mare mirarea, să vezi cum dreptcredincioşii autohtoni, cei care dau energic şi direct coate în coaste, pumni

- 144 -

în gură, rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei

care stau la rând cu zilele, uneori în ploaie şi zloată, ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun fără să stea la îndoială

vreun pic, Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei ortodoxe

pe care o practică.

Cei mai cinstiţi, recunosc că nu-i cunosc autorul, şi nici n-au citit nimic din ea. Dar hai să zicem că problema autorlâcului (horibile dictu), când vorbim de un text sacru, e o problemă destul de sofisticată şi că un enoriaş din popor, se poate mântui, fără să intre în asemenea fineţuri de om cu carte. În definitiv, dacă duce o viaţă decentă, dacă merge regulat la biserică şi dacă respectă datina, poate spera, cu oarecare îndreptăţire, să fie bine privit la Judecata Finală. Vorba lui ne Grigore: la sfârşitul vremurilor nu te întreabă nimeni câte cărţi ai citit Deci, vă rog să mă înţelegeţi bine, nu mă grăbesc, prin urmare, să condamn ignoranţa oamenilor simpli, deşi tare mi-e greu să privesc înţelegător spre parohul care umblă cu limba scoasă după parale şi indemnizaţii bugetare, dar nu se simte obligat să o trateze. Mai mult decât răspunsurile celor care nu ştiu şi basta, spun acest lucru, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care

cred că ştiu, sau fac supoziţii „plauzibile", după ureche, după ce aud pe la televizor, sau după ce li se pare lor că sună „patriotic". Căci, aici nu mai e vorba de educaţie religioasă lacunară,

ci de un fals spiritual, întreţinut de mai multe instituţii, între

care şcoala, politica şi o anumită presă nu sunt cele mai inocente. Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi, sunt aproape siguri

că Biblia (pronunţată uneori „Blibia") a fost scrisă de un român(!!!). Atâta li s-a tot spus, pe toate canalele de comunicare,

că noi suntem buricul pământului, că poporul nostru are de la

- 145 -

începuturi o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români" şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii de le-a mers fulgii, chiar şi la Rovine în câmpii, încât nu-şi mai pot închipui vreo ispravă notabilă, care să nu ne fi trecut nouă prin mână. Şi dacă autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e ăl mai mare din toţi. Majoritatea prahovenilor, din satul cu pricina, cad de acord că „Blibia" e scrisă de Eminescu, la care s-ar putea adăuga unele contribuţii ale lui Alecsandri şi Ion Creangă. Dar iată că un alt „intervievat" răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa". „Popa din sat?" - întreabă perfid reporterul. „Aş, nici vorbă!" - sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ". Trebuie să fie ăla din Târgovişte". „Preotul nu stă de vorbă cu noi!" - zice altul. În treacăt, apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!". Cum vedem, când e vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se smochineşte al naibii şi atinge nivelul ierbii. Dintre toţi interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde un pic parcă mai convenabil: „Păi cine s-o scrie? Hâc! Dumnezeu. Şi hâc, Fiul Lui, Iisus Hristos". Omul are o înfăţişare mai curând jalnică. Pare binişor băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita" satului. Carevasăzică, hâc, după părerea dumnealui, Dumnezeu l-a convocat la clacă pe fiul său Isus Hristos şi s-au pus pe scris o carte pentru tot românul, fiindcă este al naibii de credincios şi ortodox, să nu-i fie de deochi, de creştin ce este. La întrebarea, ce deosebire este între sărbătorile de Crăciun şi cea de Paşti, mai mulţi au pus punctul pe i, aşa ca să se ştie, de Crăciun se taie porcul iar de Paşti, mielul. Alte deosebiri nu sunt. Iată, deci pe cine se bazează PDL ca să câştige alegerile. Un asemenea popor, poate fi cel mai uşor prostit, iar dacă la prosteala prin cuvânt mai adaugi o oarecare

- 146 -

pomană electorală, variind de la un şpriţ până la o bicicletă, succesul este garantat. Poporul conştient, simţul civic, mintea cea de pe urmă a românului, nu devin decât nişte gogoriţe bune de adormit urmaşii. Şmecherii de Dâmboviţa, au ştiut dintotdeauna ca să ameţească acest popor infantil şi cred că o vor mai face. Cei care nu cred aceasta, o să vadă ce diferenţe mari vor fi între sondajele de opinie şi cruda realitate. Şi uite aşa devin iar trist. Din ce în ce mai trist…

- 147 -

Aş fi vrut să mă fac Einstein

Mulţi m-au întrebat, de ce naiba, în loc să stau şi eu liniştit ca tot pensionaru’, să joc un şah, să dorm trei ore după masă şi zece seara, să merg la pescuit, la o bere, la o discuţie serioasă despre vechile iubite, despre armată, eu, în loc să fac astea, scriu. Auzi dumneata ce tâmpenie, cu capac! De ce să mai scrii în ziua de azi, când şi aşa nu te citeşte nimeni. Poţi să ai tu talent, mai ceva decât Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Goethe la un loc şi tot în materie de audienţă la marele public de azi, nu ajungi nici la nivelul unghiei mici de la mâna stângă a lui Florin Salam, sau a lui Adrian Puradelu’ Minune. Shakespeare, este un mic copilaş în materie de popularitate, faţă de un Bruce Willis sau Arnold Scwartzeneger, Sylvester Stalone, Messi, Kaka, aşa că dacă e să te iei după un sondaj de opinie în marea masă a cetăţenilor, nu a ţării noastre, ci a întregii lumi cunoscute la ora asta, ajungi la concluzia certă că Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Faulkner şi alţii din aceeaşi categorie sunt nişte bieţi amărăşteni rătăciţi în jungla umană, Eistein, Max Plank, Newton, Arhimede, Pitagora, nu sunt decât nişte rataţi, care în lipsă de muşchi, s-au apucat şi ei de ceva curat nefolositor, care să le aducă dureri de cap şi tulburări de memorie urmaşilor.

- 148 -

Este interesant de văzut, răspunsurile ţâncilor de la o grădiniţă de copii, cărora educatoarea le-a pus întrebarea “Ce planuri de viitor aveţi?”, bineînţeles pusă în forma inteligibilă pentru ei, “Ce vrei să te faci tu când vei fi mare?”. Răspunsurile au fost dezarmante. Cu excepţia câtorva, care se visau gunoieri ca alde Prigoană, toţi voiau să se facă poliţişti, ninja sau alţi profesionişti în ale smardoielii. Încă de la vârsta ceea fragedă visau la capete sparte, gâturi rupte, fălci mutate din loc, dinţi scoşi, pistoale şi sânge. Deci şi ei, luând exemplul celor deja ajunşi „mari”, tot către smardoială şi putere s-au orientat. Nici măcar unul de leac, n-a zis că ar fi vrea să se facă, de exemplu Einstein. Gândind retroactiv, aşa cum se întâmplă extrem de des după şaizeci de ani, mă simt acum ruşinat că la vârsta ceea a lor, nu am spus eu asta, că atunci când voi fi mare aş dori să mă fac doar atât, Einstein. Cred că aş fi fost fericit, dragi cititori, să trăiesc în pielea acestui geniu, care a revoluţionat fizica (şi, odată cu ea, istoria omenirii, ajutând să fie produsă bombardeaua atomică), mai ales, că după câte am observat în timp, cred aveam aproximativ aceleaşi reacţii vizavi de această materie. Şi pe mine mă lua al naibii somnul, când auzeam despre quarci, constante Plank, fotoni, unde electromagnetice, frecvenţe de rezonanţă şi alte chestii din acestea halucinante exact cum i se întâmpla şi lui, pe când era student la Politehnica din Zürich, şi poate de aceea, ajungea să chiulească sărmanul, de plictiseală, cu lunile şi reuşind cu un succes desăvârşit, ca la sfârşit de an să rămână repetent. Ce fericit aş fi fost, dacă şi mie într-un moment de revelaţie, pe când aş fi moţăit sub un pom biblic, mi-ar fi căzut aşa nitam-nisam, într-o zi, un măr în creştetul capului meu de savant în devenire. Poate n-aş fi avut, ca Einstein, revelaţia

- 149 -

teoriei gravitaţiei, (vai, uite cum iar m-am pus rău cu regina Angliei, care-mi flutură prin faţa ochilor o hârtie de o liră sterlină, ca să-i văd chipul imprimat a lui Isaac Newton, responsabilul şef pe mapamond cu merele căzute în cap, pe motiv de gravitaţie cronică), dar cu siguranţă aş fi formulat o teorie la fel de importantă. Aş fi luat mărul, l-aş fi studiat atent, pe toate părţile cu ochii mijiţi de concentrare, şi cunoscând încă din familie că datorită legii gravitaţiei toate necazurile cad exact pe capul oamenilor, aş fi spus: “Merele sunt cele mai periculoase fructe din lume, fiindcă dacă nu-ţi cad în cap, rişti să-ţi rămână în gât precum înaintaşului nostru Adam”. Această propoziţie atât de savantă, ar fi fost citată peste veacuri, de mii şi mii de oameni, iar, prin ea, aş fi sensibilizat apariţia şi punerea în aplicaţie a societăţilor de asigurare împotriva merelor care atacă fără veste şi cu cea mai mare perfidie, taman la cap şi gât. Nevastă-mea, totuşi mi-a spus clar, că nu m-ar fi agreat deloc, nu dacă aş fi fost Einstein, ci dacă aş fi arătat ca Einstein. Gândiţi-vă numai la părul acela vâlvoi de parcă era veşnic electrocutat, la mustaţa ceea cât un caier respectabil, de care se poate prinde borşul zilnic, ca să picure apoi inestetic pe masă, la jegul acela de palton cu care cică a ajuns în America, l-a purtat apoi până la moarte şi se poate să fi fost înmormântat cu el. Nu, nici într-un caz, nu ar fi vrut să facă un mariaj cu mine, ci ar fi plecat urgent la cineva care era mai puţin Einstein şi poate un pic mai mult Bruce Willis. Deci vedeţi doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, că nu este nici o sfârâială, ca încă de copil să visezi ca să ajungi Einstein şi nici să ajungi accidental când eşti mare. Nici nu mai vorbesc, dacă ai ghinionul să ajungi un Dostoievski, Tolstoi, Balzac, sau Goethe, fiindcă nu te-ar cunoaşte nici măcar cei de pe scara blocului unde locuieşti.

- 150 -

Este normal, că alta ar fi fost situaţia, dacă toţi cei de mai sus ar fi fost să zicem fotbalişti. Ehei, altă făină s-ar fi măcinat la moara lor. Poate de aceea copiii minunatului nostru popor refuză chiar cu obstinaţie să devină Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Goethe, Pitagora, Arhimede, Newton şi părinţii îi feresc, pe cât pot, de o asemenea catastrofă în viaţă. Despre mine, ce să mai zic, am depăşit demult stadiul de mers la grădiniţă şi, până voi da în mintea celor care merg la grădiniţă, nu mai vreau nimic din toate cele de mai sus, decât să mă lăsaţi să scriu câte ceva zilnic. Mă salutaţi, bine, de bine. Dacă nu, nu-i nimic. Vă salut!

- 151 -

Apără-mă Doamne de prieteni…

Azi aţi dat de naiba cu subsemnatul, fiindcă m-am hotărât aşa deodată, să devin măcar pentru o zi plicticos. Adică, un fel de pedagog de şcoală veche, (un remache, mai puţin prăfuit, după cunoscutul Marius Chicoş Rostogan). Astăzi vom vorbi, nu despre „comeată” ci despre ceva la ordinul zilei, o tâmpenie care pusă în practică la modul genial, s-a insinuat mai ceva decât râia în sânul comunităţii umane, şi care infectează zi de zi, alte şi alte persoane. Dacă încerci s-o dai afară pe uşă, intră pe fereastră, pe horn, prin crăpăturile pereţilor, prin găurile de şoareci, sau chiar apare disimulată ca rahat de muscă depus pe lustră. Jigania poartă un nume, (păi cum altfel?) de extracţie curat americană (mă aşteptam la asta), inventat de un ovreiaş pripăşit prin curtea CIA, care l-a slobozit în lume sub numele de Facebook. Prin naivitatea utilizatorilor, acest Facebook a devenit un fel de imens bazar, în care oamenii de bine îşi expun de bună voie la tarabă, secretele casei şi familiei lor iar cumpărătorii, printre care este greu să deosebeşti de exemplu, care este terorist ce strânge informaţii despre "ţinte", care este din serviciile secrete ce colectează toate informaţiile, indiferent cât de mărunte, care este hoţ sau răpitor, în căutare de

- 152 -

„lovituri”, care este un criminal în serie, care caută „gagicuţe”

să le sucească gâtul la fapt de seară, etc, etc.

E la mare modă acum, să ai cont pe Facebook! Deja, contul pe hi5 e depăşit, unii spun chiar ca acesta este adresat doar puştanilor! Orice însă are şi un revers. Odată făcut acest cont pe Facebook ne asumăm nişte riscuri. Aşa de-al naibii, mi- am făcut şi eu un asemenea cont „ca să fiu în rândul lumii”, dar nu sunt dependent de el. Intru foarte rar şi e ca şi cum nu l-aş avea!

Intru şi, foarte mă mir, de câţi s-au declarat prieteni ai subsemnatului. Nu ştiu de unde au apărut acolo, o droaie de italieni, spanioli, nişte negroide din Coasta de Fildeş şi ceea ce e mai ciudat, vreo sută de islandezi cu nişte nume ciudate de îţi stă mintea-n loc. Mai rău, este faptul ca românii nu îşi dau seama, sau nu vor să accepte situaţia, că e periculos să avem un asemenea cont, în momentul în care postăm fotografii cu copiii noştri, sau diverse lucruri din viaţa personală care pot fi aflate uşor de cine ştie ce nebun. Am înţeles, că în ţări precum America, pedofilii urmăresc aceste conturi şi răpesc copiii unora care îşi postează

poze cu ei. A devenit celebru cazul unei femei, care a postat fotografii cu ea pe contul ei şi şi-a dat întâlnire cu un tip. Acesta

a violat-o, după ce i-a turnat pe faţă acid şi a mutilat-o!

Facebook a devenit un univers în sine. Orice adolescent din Occident ştie că, dacă nu are cont pe acest site şi nu comunică prin el, cu ceilalţi, se "sinucide" pur

şi simplu, din punct de vedere social. „Trebuie să existe mai

multă informare a publicului larg în legătură cu ceea ce înseamnă viaţa privată, în momentul în care te înscrii pe un site de socializare, sau faptul că postezi o poză sau un video”, zice juristul pe bună dreptate, dar din păcate asistăm la o redefinire a spaţiului privat şi a modului în care noi îl vedem pe Internet.

- 153 -

Înscrierea pe un astfel de site, prezintă riscuri mari, întrucât majoritatea site-urilor de reţele sociale se află în Statele Unite, care au o politică diferită faţă de Uniunea Europeană (deci, pot fi pentru ai lor mumă şi pentru alţii ciumă). Legislaţia americană, nu oferă aceleaşi drepturi utilizatorilor europeni, de exemplul dreptul de a şterge contul. Internetul este un spaţiu care permite copierea. Odată ce ai pus ceva pe internet, este foarte greu sau chiar imposibil să ai control asupra lui. Lucrul acesta, dacă se combină cu informaţii de caracter personal, creează probleme majore uneori pentru utilizatori. Cei peste 300 de milioane de utilizatori Facebook reprezintă o adevărată mină de aur pentru cei care caută să obţină informaţii personale, mai ales de când pentru mulţi dintre noi, socializarea pe Facebook a ajuns o activitate de rutină, la fel ca băutul cafelei de dimineaţă ori spălatul pe dinţi. Facebook a trecut de 300 de milioane de utilizatori - ceea ce îl transformă în cel mai puternic site de socializare din lume. „Este un număr mare, dar suntem abia la început. Ne gândim cum putem să îi interconectam pe toţi oamenii”, a declarat fondatorul site-ului, Mark Zuckerberg, într-un blogpost. Însă pe măsură ce acest serviciu „independent” (s-o creadă prostu’!) atrage mai mulţi utilizatori, direct proporţional cresc şi riscurile pentru aceştia. Criminalitatea pe internet se răspândeşte cu repeziciune pe Facebookă deoarece infractorii pot depista şi exploata uşor naivitatea celor care cred că site-ul este unul absolut sigur. De la, deja banala infectare a PC-ului unui utilizator şi trimiterea de mesaje către alte calculatoare şi până la furturi şi chiar crimă, infracţiunile se diversifică pe zi ce trece. „Facebook este reţeaua socială a zilei. „Infractorii se duc, acolo unde se duc şi oamenii

- 154 -

cinstiţi”, spune Mary Landesman, cercetător la o companie de servicii de securitate web. Lisa Severens, din Massachusetts, de pildă, a constatat cu stupoare, că leptopul i-a fost infectat de un virus, ce a început să trimită fotografii pornografice pe conturile Facebook ale colegilor de serviciu. Femeia a fost nevoită să-şi înlocuiască leptopul - virusul nu a putut fi înlăturat. Hackerii reuşesc să intre în conturi, pozând în prieteni ai utilizatorului, trimiţând apoi spam-uri care îi direcţionează spre site-uri, care fură informaţiile personale şi răspândesc viruşii spre alte PC-uri. Informaţiile astfel obţinute sunt vândute în vrac „profesioniştilor”. De multe ori, hoţii pot intra şi singuri, să se convingă de statutul social al celui pe care urmează să îl jefuiască - cum arată casa, maşina etc. Din conversaţiile acestora, hoţii ori chiar răpitorii, pot afla modul în care trăiesc, cum se deplasează copiii la şcoală, care sunt părinţii lor, fraţii şi prietenii. Din acelaşi motiv - naivitatea celor care comunică orice fel de date personale - Facebook a devenit un mediu propice şi pentru terorişti, care comunică astfel între ei şi strâng informaţii despre „ţinte”, notează The Independent. Mark Zuckerberg, cred că îşi primeşte acum răsplata din partea serviciilor americane, fiindcă a reuşit cu situl acesta de socializare să stârnească toată lumea arabă. Aşa zisele revoluţii dintr-o serie de ţări arabe, se ştie de acum că au fost puse a cale de americani prin mesaje dirijate către tineri din aceste ţări pe acest Facebook. Dar, cred că v-am bătut suficient de mult la cap, cu această nouă trăsnaie americană, care tinde să ne scoată viaţa în stradă. Dacă am timp, mâine mai pe după amiază, o să lansez şi eu un site. Dacă a lui Mark Zuckerberg se numeşte Facebook,

- 155 -

pe al meu o să-l numesc, numai aşa de al naibii, Backbook! Fiindcă orice faţă are şi un spate, nu? Aştept înscrieri!

- 156 -

De ce adună bărbaţii scame în buric?

Pentru azi, 14 mai 2011, subsemnatul are în agendă două probleme extrem de importante, programate la ordinea de zi, şi vă declar pe cuvântul meu de fost utecist, că ambele sunt de o importanţă deosebită pentru România. Prima problemă desigur nu este problema mea proprie, ci al PDL care azi îşi alege, sau cred că mai precis aş putea spune, îşi realege preşedintele la Convenţia Naţională a PDL, iar cea de a doua, este tot atât de covârşitoare, fiindcă trebuie stabilit odată pentru totdeauna răspunsul la o întrebare care bântuie de sute de ani minţile luminate din domeniul respectiv. Deşi întrebarea este simplă, răspunsul se lasă aşteptat de atâta vreme, sper ca în timp ce privesc la televizor desfăşurarea Convenţiei PDL, în pauze lucrând în cercetarea mea, în ritm stahanovist, să găsesc răspunsul la această întrebare şi anume:

„De ce adună bărbaţii scame în buric?” Pe net, că există inclusiv site-uri dedicate acestei probleme, ba chiar o cultură întreagă a colectării scamelor din buric, dar staţi acum un moment că iată începe Convenţia. La început se văd doar scaune goale, ca în „Scaunele” lui Eugen Ionescu. Apoi, vine Băsescu, şi ca la o comandă se umple sala. Iepuranii, naiba ştie pe unde se pitiseră şi stăteau ascunşi, dar

- 157 -

cum a apărut jupânul, brusc s-a umplut locul. Imediat s-a văzut că toată chestia e cu cântec, se cântă imnul PDL la care Băsescu plânge, nu chiar în hohote, dar plânge. Cum se termină cântecul Boc pentru a-l împăca îi dă urgent cuvântul. Dar hohotele se înteţesc, Băsescu plânge acum vorbind cu tristeţe calculată de propriile despărţiri: ieri, Roman, azi, Blaga. Însă cu zvâcnire bărbătoasă îşi alungă lacrimile şi continuă discursul. Discursul lui Băsescu e clar în favoarea lui Boc. Fără să clipească, îi dă papucii lui Blaga. Dă apoi cu mână sigură papucii lui Negoiţă, Stolo, şi alţii. De ochii lumii, cică le mulţumeşte. Apoi pleacă Băsescu şi la tribună vine Hunor cu toate greşelile lui gramaticale din dotare. Kelemen a trăncănit cu groaznice dezacorduri gramaticale, doar despre cuvântul dat (lui Băsescu, bineînţeles). Vine şi Oprea, care face ceea ce face de vreo doi ani încoace, trage cu mână milităroasă şi el clopotele în cinstea lui Boc şi Băsescu. Apoi, fără veste deraiază. A început să bată câmpii despre fidelitate, despre presa scârboasă şi alte chestii care probabil îl mai râcâiau la inimă. Armeanul acela negroid şi aparent blegos, şeful minorităţilor bâjbâie şi el aiurea. Ce spune? Păi spune că a avut dreptate despre ceva. Aha! Nu se-nţelege despre ce. Nu se ştie precis, dacă măcar în capul lui este cumva mai multă lumină în direcţia respectivă. Apoi Boc fiind acum sigur de reuşită, trimite la plimbare invitaţii, Oprea, Kelemen Hunor, etc. Respir şi eu mai uşurat, fiindcă am timp să gândesc în tihnă la stringenta problemă: „De ce adună bărbaţii scame în buric?”. Ştiu precis că alde nevastă-mea şi alte neveste, tot atât de isteţe, ar tranşa direct problema, spunând fără să clipească:

“Fin’că au păr pe burtă”.

- 158 -

Ba, cred că ar da şi un răspuns mai pe larg şi bine documentat, şi anume că părul de pe burtă, mai ales cel de pe celebra “autostradă a fericirii” (highway to heaven, ştiţi dumneavoastră, dunguța aia păroasă care face legătura între buric și părul pubian), mai ales dacă e mai aspru, smulge şi păstrează scame din haine. Şi aşa încet, încet, din cauza mișcărilor corpului, scamele respective se adună și sunt transportate pe autostrada pomenită mai sus, până poposesc la odihnă în buric. Credeţi că degeaba Dr. Karl Kruszelnicki, care, în urma organizării unui colocviu internaţional, dedicat investigării acestei probleme, a primit “reputatul” premiu Ignobel, în 2002. Urmăriţi pe net şi veţi vedea că omul are și un site, foarte bine organizat, pe care vi-l recomand călduros. Dar iată, că se mişcă iar lumea în sala Convenţiei, aşa că voi lăsa un pic deoparte problema scamelor din buric, pentru a vedea ce mai este pe acolo. Lume multă îmbrăcată aşa cum se cuvine la PDL. Cezar Preda e cu cămaşă mov, cravată mov, pantofi maro. Curată potriveală! Stoica Valeriu, sau cum îi mai zic unii Valeriu Stoica, e cu cravata în multe-multe dunguliţe. Atât, încolo nimic de semnalat. Udrea e în alb complet cu pantof mic de numai 1546 euro, lăsând glezna să respire. Undeva prin preajmă, se află şi pisica încălţată, madam Boagiu care a venit în cizme şi-n ceva dunguliţe alb-negru. Ca de obicei prin preajmă se iţeşte şi micuţa EBA Băse, cu buzele sale de 15.456 euro la ea. Gata a trecut pauza. Adică, fost pauza de tras sfori. La reintrarea în sală, marii analiști politici şi nepolitici decretează:

„Care câştigă, e cel mai prost”. Asta e. Dar luându-mă cu asta, să nu uit problema scamelor. Dacă ai mărgele, inele sau tatuaje în zonă, scade cantitatea de

- 159 -

scame din buric. Culoarea scamelor este, în general, albastră. Există un tip, australian de naţia lui, care a ajuns chiar faimos în lumea întreagă pentru colecţia lui de scame, (omul a fost și la Jay Leno, în The Daily Show). Revenind la Dr. Karl, pe site-ul dedicat studierii scamelor din buric, există și o secțiune dedicată informațiilor despre burice, în genere. Cum ar fi, de exemplu, faptul că localnicii îi spuneau Insulei Paștelui Te Pito te Henua, adică “buricul lumii”. La noi, există încă nedescoperit de Dr. Karl, buricul PDL Emil Boc, cel care la „sugestia” marelui jupân de Cotroceni, a fost reales pentru un nou mandat în fruntea PDL. El a primit 855 voturi, iar Blaga 498, conform reprezentanţilor comisiei de numărare. În procente, 61 la sută dintre voturi i-au fost acordate lui Boc, 37 la sută lui Blaga, si doar 2 la sută lui Theodor Paleologu (să aibă şi el de-o tocană şi ce povesti nepoţilor). Vine Blaga la microfon. Roşu ca racul. Începe cuvintele tare, le încheie şoptind ca un murmur. Zice el că adoptă discursul sincer. Aminteşte de trecutul, de pe când a câştigat împreună cu Băsescu, apoi ţinteşte ferm: Bocul este fără coloană vertebrală. Nu vrea şi nici nu ia decizii! În traducere discursul ar suna cam aşa: „Bă, io unde consideri tu că am fost? N-am fost cu tine, nesimţitule, boule, mitocanule, dobitocule! N-am fost, bă, cu tine, chiar şi la deciziile cele mai grele? Bă, Emile, acum sunt calm, dar ar trebui să te trăznesc, de să nu te vezi! Tu învingător mă? Tu? Dar eu ce sunt, bre? Tu crezi că faci politică, bă? Ce politică faci tu sclavule, preşule, târâtorule, îndeplineşti ordine şi atât! Marş la locul tău, pupincuristule! Siktir! Apoi atac la Udrea & Roberta? Da, da, le-am tras-o! Zice Blaga, (scriu tot în traducere). Apoi iar. Bă, vrei bătaie, Boc, mai vrei? Faci pe şefu’ ha? Halal şef eşti, trădătorule! Bă, Boc, ascultă la mine, nu te pricepi la nimic! Ai promovat oameni ca

- 160 -

şi tine, vai de capu’ tău de năuc! Mai vrei să-ți dau? Uite na, îți dau! Uite ce guvern susțin eu: politic! Tu? Aduci oameni de pe stradă. Şi dă-i, şi dă-i în Boc-ul care părea de piatră, privind undeva într-o dungă, pierdut pe cărările Clujului. Se pare că până la urmă, azi treaba s-a cam terminat în coadă de peşte, nici ţara nu a câştigat nimic prin realegerea lui Boc şi nici teoria scamelor din buric, nu a ajuns la o dezlegare sigură, fiind amânată pentru următoarea Convenţie a PDL. Eu mai am încă mari speranţe, nu în privinţa propăşirii acestei ţări, care parcă este condamnată, ci a scamelor din buric. Cred că sunteţi de acord cu mine, nu-i aşa?

- 161 -

O scrisoare pierdută, găsită

Cred că nimic nu este mai delicios pe lumea aceasta, decât să citeşti secretele altora. Să parcurgi cu privirea lacomă ceea ce a pus pe hârtie X, pentru a fi citit numai şi numai de Y, să pătrunzi deodată în lumea intimă a celor doi… Este pentru noi oamenii ceva ceresc, ceva ce cred că nimeni de pe lumea aceasta nu ar putea să refuze. De unde se vede, că persoanele care au de scris ceva confidenţial lui Y, trebuie să aibă mare grijă ca scrisorica să nu se piardă, fiindcă altfel, aţi aflat şi dumneavoastră chiar de la nenea Iancu Caragiale, care era se ştie, un om serios şi cu carte, ce belele poate să aducă pe capul omului o situaţie, în care scrisorica nefastă ajunge fie şi din întâmplare în faţa ochilor pofticioşi ai străinilor. Am avut şi eu ocazia, chiar zilele acestea să aud citită de un prieten, nu vă spui care, persoană publică, o scrisorică din acestea pierdute, scrisorică scrisă de un grup de persoane cunoscute de la televizor, către premierul Emil Boc. Scrisoarea trebuia să ajungă pe căi neoficiale, în mâna şi la cunoştinţa doar a premierului dar, pe drum cine mai ştie din care cauză s-a produs scurtcircuitul şi, pac! a ajuns la cunoscutul acesta al meu.

- 162 -

Dacă-mi promiteţi solemn, că nu veţi mai spune nimănui, v-o citesc aşa în şoaptă, ca s-o auziţi doar dumneavoastră, cei care citiţi cele scrise aici şi nimeni altcineva, fiindcă duşmanii poporului au ochi şi urechi peste tot, văd şi ascultă. Deci sunteţi de acord, nu-i aşa? Ia să vedem ce scrie:

Domnule Emil Boc, Vă scriem noi, mai vechii dumneavoastră cunoscuţi şi tovarăşi de trudă zilnică, întru liniştea şi desfătarea iubitului nostru preşedinte, noi Radu Moraru, Andreea Pora, Mircea Marian, sperând că veţi considera cum se cuvine demersul nostru şi nu vă deranjăm prea mult, de la activitatea zilnică de pupat preşedintele în fund, activitate care se pare că-i dă forţă şi avânt, pentru a duce pe culmi măreţe reformarea acestui popor, atât de deformat, după părerea lui. Suntem acum foarte mulţumiţi şi cu inima pusă din nou la locul ei iniţial, după ce am aflat că s-au dejucat planurile acelor criminali naţionali, Vântu, Voiculescu şi Patriciu care potrivit unor informaţii, provenite de la cele 743 de servicii secrete, vor să-l omoare chiar de tot. Doamne, bine că n-au reuşit! Cum să-l ni-l omoare? Păi dacă-l omoară, noi din ce-o să mai trăim? De aceea am hotărât să ne rugăm la Dumnezeu, zi şi noapte, ca lui Vântu, Voiculescu şi Patriciu, să le crească, fix câte o puşchea pe limbă, ca să uite de gânduri ucigaşe. Am hotărât, să punem mână de la mână bani pentru acatiste, iar Andreea o să ţină şi post. Fiindcă şi-aşa mai vrea să slăbească un pic, deşi după părerea noastră, a bărbaţilor de aici frumoasa Andreea Pora arată superb, mai ales atunci când se bosumflă artistic şi lasă buza de sus până la gulerul bluzei. Problema pentru care vă scriem, este o cerere de strictă coordonare. Adică, de coordonare a eforturilor noastre, de a-l face pe stimatul nostru preşedinte să se simtă bine. Ne simţim

- 163 -

lezaţi în drepturile noastre, deoarece de când aveţi accesul nelimitat la TVR 1, emisiune de emisiune, l-aţi pupat numai dumneavoastră în fund, noi neavând zile întregi măcar prilejul să ajungem la rând. Păi, domnule premier, chiar dacă sunteţi dumneavoastră

reprezentantul celei de a treia puteri în stat, nu uitaţi că presa este cea de a patra putere, iar noi suntem reprezentanţii ei, fideli preşedintelui. Păi democraţie este asta? De câte ori voiam

şi

noi să-l pupăm mai ca lumea, aşa fără veste, ne şi luaţi locul.

E

foarte, foarte frustrant asta, să ştiţi, e ca şi cum s-ar permite

pentru un invitat, să pupe mai mult el, decât moderatorul, fundul preşedintelui. Vă credem, şi vă înţelegem domnule premier, că uneori pur şi simplu vă ia valul şi treceţi la acţiune. Dar trebuie să vă mărturisim şi noi ceva. Când avem în faţă fundul preşedintelui, pur şi simplu ne pierdem minţile. Uităm de invitaţi, uităm că suntem moderatori, uităm că suntem ziarişti imparţiali. Nu vedem clar în faţă decât fesele iubite. Aşa că vă rugăm din toată inima să aveţi în vedere că fundul lui Băsescu, nu e doar fundul dumneavoastră, e şi al nostru, al tuturor celorlalţi care-l iubim, şi considerăm că este un abuz ca să ni-l luaţi mereu de la gură. Nu vă gândiţi că doamna Pora este cea mai frustrată dintre noi toţi? De când dumneavoastră aţi monopolizat fundul preşedintelui, sărmana de ea, pupă mobila prin casă, pupă stâlpii de telegraf, barierele de cale ferată şi cu privirea pierdută într-un neant doar de ea cunoscut, linge ore întregi, în neştire, receptorul telefonului. Şi noi ceilalţi, avem accese din acestea, dar ni le înfrângem cu bărbăţie, pe cât putem. Sperăm că pentru sănătatea noastră şi pentru liniştea preşedintelui nostru, să cădem la înţelegere în privinţa unui grafic, în care să fie trecute cu precizie, ora şi persoana, care are

- 164 -

voie să pupe fundul preşedintelui. Sperăm, ca graficul să se facă într-un spirit curat democratic, potrivit principiului după care nimeni nu este mai presus decât ceilalţi. Drept care semnăm. (La dumneavoastră nu pupăm).

- 165 -

Turcul plăteşte!

Suntem grozavi dom’le! Asta e! un popor care tinde mereu spre mai mare, mai lung, mai teribil, un popor care şi-a făcut în acest sens un adevărat mesaj mesianic din vechiul dicton latin „Ad astra, per aspra” . Ei nici chiar aşa, nu prea ne stă nouă în fire să tindem chiar direct „Ad astra”, fiindcă ne cam sperie "per aspra", ci mai pe ocolite poate nimerim şi pe acolo, doar suntem români, ce naiba! Aşa că de o bună bucată de vreme, ne-am concentrat pe Cartea recordurilor şi realizările au început să curgă, ne-am făcut remarcaţi şi trecuţi în cărţoiul cu pricina, cu cel mai lung cârnat, cel mai mare tort, cei mai mulţi Moşi Crăciuni hăulind pe stradă, cea mai mare cantitate de fasole cu ciolan, (urmează cică să fie omologate şi cel mai mare număr de ţigani la suta de locuitori, cel mai mare număr de pupincurişti atestaţi într-un partid monolitic, ş. a.).

Totuşi, vă spun acum pe bune, România ar putea intra în Cartea Recordurilor cu o nouă performanţă: cel mai lung proces din istoria proceselor. Acesta a început în anul 1983 şi încă nu s-a terminat. Până în prezent, litigiul este încă tinerel, fercheş şi zburdalnic, are frumuşelul, o vechime de doar 28 de

- 166 -

ani, dar - dacă dă Dumnezeu şi mai avem puţintică răbdare - nu este exclus să îşi schimbe cu succes de mai multe ori „prefixul”.

Parcă văd acum, că v-am făcut curioşi, foarte, şi lungiţi gâturile spre mine, doar, doar voi da mai rapid pe goarnă despre ce este vorba. Păi dragilor, povestea cică a început pe data de 30 decembrie 1983, dată care poate va deveni istorică prin asta, când Întreprinderea de Comerţ Exterior Metalimportexport Bucureşti (în prezent SC Metalimportexport SA), în calitate de reclamantă, a chemat în judecată mai multe „pârâte”, care pe vremea ceea, se aflau în zona capitalismului cel putred, solicitând instanţei să le oblige la plata sumei de 22 milioane de dolari (oho, pe atunci era bănet nu glumă!), cu titlul de contravaloare marfă.

După câte se pare, onor capitaliştii luaseră marfa iar când la plată au indicat în partea cealaltă, adică „Turcul plăteşte”. (Apropo de expresia „Turcul plăteşte” o să vă spun eu de unde vine. Demult, turcii luau de la populaţie orice bunuri, fără să plătească şi de aceea a rămas vorba când cineva nu avea cui să ceară daune, că, „Turcul plăteşte”, adică nimeni).

„Pârâtele” acestea erau mai multe societăţi străine, alese parcă pe sprânceană, tot unul şi una: Otto Wolff America Inc., cu sediul în SUA; Otto Wolff A.G. Koln, cu sediul în Germania; Otto Wolff GmbH, cu sediul în Germania; Comsteel AG, cu sediul în Elveţia; Cideco SA cu sediul în Franţa; C. Itch, cu sediul în SUA; Cardinal Shipping, cu sediul în SUA. Le-am enumerat aici pe toate, ca să vedeţi că şi pe timpul acela existau jigodii americăneşti şi de aiurea, care se bucurau de bunurile amărâţilor de români.

- 167 -

Unii poate ar putea spune, că procesul a durat mult pentru că „pârâtele” cu pricina nu erau din România şi că nu au putut fi găsite, sau că au venit anevoios până la Bucureşti fiindcă „drumu-i greu şi plin de găuri”.

În realitate, aşa cum va rezulta din cronologia pe care o voi prezenta mai jos, instanţele din România - atât cele socialiste, cât şi cele democratice (puah, de o vreme, îmi vine să vomit numai cât aud acest cuvânt) - au jucat ping-pong cu dosarul.

• 30 decembrie 1983, acţiunea este înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti;

• 23 septembrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 a declinat

competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti. La această instanţă, dosarul s-a conexat împreună cu un altul, deschis de aceeaşi reclamantă, în anul 1988, împotriva Băncii Române de Comerţ Exterior (BANCOREX) şi Chase Manhattan Bank din SUA.

• 16 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti pronunţă prima

sentinţă în acest dosar, prin care respinge excepţiile invocate de pârâte şi admite în parte acţiunea reclamantei. Împotriva sentinţei se declară apel.

• 3 august 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins

apelurile. Împotriva deciziei s-a declarat recurs.

• 7 decembrie 2000, după aproape 17 ani de la deschiderea procesului, Curtea Supremă de Justiţie admite recursurile declarate. Împotriva acestei decizii, Procurorul

- 168 -

General al României a declarat recurs în anulare, care ulterior a fost retras, lucru constatat printr-o decizie din aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. Împotriva acestei decizii, Metalexportimport SA a formulat contestaţie în anulare.

• 4 iulie 2005, Înalta Curte admite contestaţia în anulare

formulată de reclamantă. Împotriva acestei decizii au formulat, de data aceasta, contestaţii în anulare, celelalte părţi din dosar.

În plus, una dintre părţi a formulat şi o cerere de revizuire.

• 11 decembrie 2006, Înalta Curte respinge contestaţiile în anulare.

• 5 decembrie 2008, Înalta Curte rejudecă recursurile

formulate împotriva deciziei din 1999 a Curţii de Apel Bucureşti. Reclamanta Metalexportimport SA a formulat o nouă contestaţie în anulare împotriva deciziei din decembrie 2008.

• 4 martie 2010, Înalta Curte a admis contestaţia în

anulare. După pronunţarea deciziei, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor declarate de părţi la 17.06.2010.

Cauza este în prezent suspendată (şi se pare că este al dracului de bine suspendată) pentru soluţionarea unor excepţii.

Na, dacă nu aţi fost cuminţi, v-am făcut capul calendar, dacă nu cumva şi mai rău. Dar cred că era necesar, ca să vedeţi şi voi cei care citiţi, cam cum se poate intra în cartea recordurilor, cu chestii care în statele din vest nici nu se discută prea mult, în materie comercială la ei se plăteşte, nu se

- 169 -

parlamentează, iar dacă ajungi la justiţie, aceasta te lasă rapid falit, adică aşa cum spune românul, din gol, cu pielea.

La noi, ehei, altă făină se macină, morile noastre mergând chiar mai greu decât morile lui Dumnezeu care sunt renumite că macină foarte încet. Eu deşi sunt jurist, ce ceapa ciorii, numai v-am expus, spre omologarea dumneavoastră, un caz curat românesc de justiţie.

Nu-mi dau nici măcar cu părerea, fiindcă se ştie că în prezent cazul este în atenţia Consiliului Superior al Magistraturii(CSM), în urma petiţiei adresate de către una din părţi (cine mai ştie care, fiindcă de acum nici nu mai contează).

Pentru mine nu contează nici cine are dreptate în acest dosar şi pentru ce se judecă respectivele societăţi comerciale.

Adevărata problemă, care m-a pălit la fapt de seară, direct în partea stângă a sărmanului meu cap, proprietate personală, făcându-mă să cuget o jumătate de noapte, este durata extrem de mare, la care pot ajunge în România anumite proceduri judiciare. Dar un câştig, se pare că va avea ţara noastră: chiar dacă nu s-a putut înscrie în Cartea recordurilor cu celebrul mădular a lui Terente, mădular care din motive de proastă conservare, s-a smochinit iremediabil, acum va avea ocazia să se laude cu procesul expus mai sus.

Dar se pare că înscrierea în celebra carte, va trebui să fie amânată pentru secolul următor, când se pare că se va sfârşi procesul din lipsă, de suflu patriotic. Păcat că în această carte nu se consemnează şi mărimi de genul, cele mai mari găuri la

- 170 -

buget, cele mai teribile ţepi date electoratului, cele mai mari hoţii din banii publici. Aici cred că am fi recordmeni absoluţi.

C-aşa-i românul când se mai prosteşte…

- 171 -

Imuni ca oaia căpiată

Grozavă idee au avut vreo câţiva români ca zestrea culturală a timpurilor pe care le trăim să nu se piardă în vânt, ci să poată fi transmisă peste veacuri celor care vor veni. Şi cum ar fi putut face asta mai lesne, decât folosind o capsulă a timpului, adică un fel de bibiloi blindat şi bine îngropat, care găsit peste un mileniu, va putea aduce vii mărturii despre viaţa ce fremăta aici în ţara aflată la umbra celebrei frunze, a nu mai puţin celebrei Elena Udrea (supranumită şi Miţa Biciclista pentru talentele ei vădit bicicliste). Pentru a fi cât mai veridic masajul peste veacuri, s-au selectat pagini din ziarele din ziua de azi, sau unele gânduri ajunse din prea mare obidă pe hârtie. Am avut prea fericita ocazie, de a putea frunzări măcar o parte din materiale. Ia te uită de exemplu, ştiri însoţite invariabil de pozele de rigoare care vor străbate mileniile: Geanina Varga, sexy cu mult bronz, "Folosesc o cremă care face minuni", Irinel: "Monica mi-a spus că am burtă şi că mi-au căzut fălcile" (din CanCan), Uite cu ce superstar s-a combinat «strâmba» lui Dodel!, Sora Danielei Crudu se excită în public. Vezi de ce! (Click). Nu lipseşte nici mărturisiri a unor renumiţi creatori din zilele noastre cum reuşesc ei să-şi realizeze operele, ca de exemplu

- 172 -

Florin Salam manelistul, care spune că întotdeauna cele mai bune idei de manele îi vin când merge la WC (CanCan). Şi undeva, chiar pe fundul capsulei cu pricina, era pusă ca hârtie de împachetat o filă cu câteva gânduri a cuiva care nu neapărat voia să fie cunoscut peste veacuri, ci doinea şi el aşa ca ciobanul pe creastă, ca să-şi mai ogoiască aleanul. Cred că ar trebui să ne aplecăm un pic asupra ei, fiindcă se vede că din prea plinul amarului zilnic s-a vărsat destul pe fila cu pricina. Să-i ascultăm în linişte doina „De o bună bucată de vreme, românul nu se mai miră de nimic. Mai vulnerabil ca oricând, el nu mai simte durerea, a devenit imun. Imun chiar şi la viaţă. Apatic, buimăcit de loviturile, una după alta primite, cu trup şi suflet tumefiat, perplex, abulic, nu mai are puterea nici să strige la cei din jur după ajutor. Şi dacă ar striga, cine l-ar auzi? Şi dacă l-ar auzi, cine ar sări să-i dea o mână de ajutor, când şi cei care-l înconjoară sunt aidoma lui? Mişună buimăciţi care încotro, fără direcţie precisă precum oile căpiate. Ca şi ele, se-nvârt mereu în acelaşi cerc, fiindcă viermele din creier nu le dă pace. Demult şi-au pierdut direcţia. Trăiesc într-un univers al fricii, a incertitudinii, al absurdului. Şi toate acestea par fără sfârşit. Nu se mai întrezăreşte la cap de tunel, nici o luminiţă. Doar un panou: Atenţie: aici se moare. Aici se moare pe capete. Nu mai e timp de drăgălăşenii, de „floricele pe câmpii/hai să le-adunăm copii”. Pe de o parte, astrologii şi prezicătorii proclamă sus şi tare, că anul 2012 va însemna sfârşitul a toate. Şi fel de fel de scenarii se iscă de aici. Pe de altă parte, luptele intestine din conducere, guvern, parlament, partide, care macină şi toacă zilnic precum morile, vântul. O lume a lui qui pro quo. Care pe care. Şi în această luptă absurdă pentru vârful piramidei sociale, nimeni nu mai cunoaşte nici mamă, nici tată, nici copil, luptă pe

- 173 -

viaţă şi pe moarte, doar pentru sine. Adică pentru propriile ambiţii şi interese. Pentru orgoliul personal, pentru vanitatea împinsă până la demenţă. Speranţa românului, s-a transformat ca într-o nepoveste, din zâna zorilor, în muma pădurii. Ori în spaima ciorilor. Românul încă aşteaptă….ce mai aşteaptă? Nu mai aşteaptă nimic, zic unii. Şi, când nu mai ai nimic de aşteptat, eşti sătul de toate. Ţi se face lehamite. Hrănit până acum doar cu „gogoşi” şi cu baloane de săpun, s-au ghiftuit deja. Popor de muribunzi, de agonici, cărora li s-a răpit, până şi posibilitatea de a visa. De a spera. De a iubi. De a trăi. De a se naşte din nou. De a trăi demn. De a învia. N-am să întreb acum, nici măcar retoric, unde e Dumnezeu şi de ce îngăduie toate aceste mârşăvii ale celor „mari şi tari”, împotriva celor mici şi neajutoraţi. Nu am dreptul eu, să pun în cârca lui Dumnezeu, mârşăvia oamenilor. Dumnezeu cică le-a făcut pe toate bine, aşa scrie în Geneză, omul a pervertit lucrurile, pervertindu-se mai întâi pe sine. Ehei, Hitler a fost un dulce copil, ucigând milioane de oameni, pe simplul considerent că nu făceau parte din aşa-zisa „rasă superioară”. Dar măcar el avea un ţel bine determinat: să propulseze Germania ca stăpână a lumii. Pe timp de pace, în România noastră (cândva frumoasă şi bogată) – un om, un singur om, se crede Dumnezeu şi se joacă, aşa cum se joacă singuri doar cu jucăriile lor, oligofrenii şi autiştii, cu destinele românilor. Au lumea lor proprie şi nu-i atinge nimic din afară. La fel se joacă şi preaiubiţii aleşi cu noi. Doar că noi suntem doar nişte mingi de cârpă, cusute şi răscusute fiindcă acolo unde coşi se rupe iar. Sau se crapă în altă parte. Nu-i nimic. Coşul istoriei este plin vârf cu „mingi umane”, încă vii! în care guvernanţii şutează. Ne aruncă peste

- 174 -

gard, căci la dat cu piciorul nu-i întrece nimeni. Băieţi de maidan, jucători iscusiţi, care te joacă-n picioare. Nici măcar „Au!” sau „Vai!” nu mai au puterea românii să strige. Şi chiar dacă ar striga, oricum nu s-ar sinchisi nimeni să-i audă. Şi după cum la omul sărac, nici boii nu trag, la noi năpastele vin una după alta: foc, apă, boli, alunecări de pământ, avalanşe, furtuni, grindină, caniculă. Dar nici o năpastă nu se compară cu năpasta năpastelor: cu molima care ne macină sănătatea şi viaţa: conducerea actuală. Un tânăr om politic spunea nu demult, că preşedintele nostru este cel mai mare accident istoric cunoscut vreodată. Amintirea dictatorului Ceauşescu şi a consoartei sale, s-au estompat demult în ceaţă. Cel puţin, de abia acum se vede, că ei aveau ca ţel, bunăstarea materială a omului, condiţii decente de locuit şi un serviciu pe toată viaţa. Dar aceştia de acum, nu suportă termen de comparaţie cu nimeni şi nimic. Lăcomia şi perversitatea lor, au depăşit orice închipuire. Vampiri, canibali, ar fi uşoare termene de comparaţie. Sunt oarece similitudini, pentru că tot cu sânge omenesc se hrănesc. „Bampir, asta care va să zică: suge sângele poporului” – spune în chip genial, nenea Iancu. Scenarii sinistre, sunt puse zilnic în scenă, de către conducători, iar omul de rând e mereu cel care trebuie să moară. În bătălia fără victorie, fără învingători, doar cu învinşi. Şi mor, în fel şi chip. Fie de foame, fie de boală, fie răpus de incertitudinea zilei de mâine. Viitorul odraslelor e cât se poate de sumbru. Ce-i aşteaptă? Ai bine să nu ne mai gândim. Spectrul foamei bântuie peste tot. Şanse? Niciuna. Născuţi pentru chin şi disperare. Hotărârile conducătorilor ţin câteva zile. Ba e laie, ba e bălaie. Azi dăm o lege, mâine o abrogăm, că doar tot noi am

- 175 -

promulgat-o. „Legea sunt eu!” – spunea un dictator devenit celebru. „Partidul sunt eu”. „Guvernul sunt eu”. România sunt eu”. Dumnezeu sunt eu” – auzi ca un ecou, glasul iubitului preşedinte care, privindu-se în oglindă, râde el însuşi de prostia celor care-l ascultă. Şi când un om se crede Dumnezeu, e jale, cu J mare. Azi dăm o ordonanţă (nu ştiu de ce mă oripilează cuvântul. Căci n- am văzut în ultimii 20 de ani o ordonanţă care să fie în favoarea omului, dimpotrivă. Poate că vine de la obedienţă, de la slugărnicie?) – mâine o desfiinţăm şi dăm alta mai rea, mai asupritoare. Să vă săturaţi, na! Nu vă convine aşa, lasă că am eu grijă să vă convină altminteri. Din cumpănă-n cumpănă, din rău în mai rău, şontâc-şontâc, ne târâm sub cizma dictatorului, care confundă ţara, cu domeniul primit moştenire de la bunică- su, din satul său de baştină. „Ăsta ne mănâncă fripţi pe toţi!” – auzi pe câte o gospodină, care-şi stuche iute în sân şi face cruci mici şi rapide, când vine vorba de onor comandanţii supremi ai României de ieri, de azi şi de mâine. Genocid moral şi spiritual, aruncarea în deriziune a soartei României. Dar unde sunt vremurile idilice de altădată, când aveam serviciu, casă, copii, pâine şi vin, lapte şi miere? Nesiguranţa zilei de mâine s-a întronat singură – regină. Nu ştim dacă mâine nu ne dă afară de la muncă, dacă nu rămânem fără acoperiş, dacă banca nu ne confiscă totul, pentru întârzierea plăţii debitelor, dacă nu rămânem fără pensii, că de! tezaurul ţării s-a topit demult în buzunarele celor puţini dar „aleşi”. Singurele noastre calităţi sunt următoarele: mulţi, da’ proşti. Într-adevăr, greţos de proşti! Nici nu mai îndrăznim să ne întrebăm: „De câte ori o poate lua un om de la început într-o singură viaţă?”. Cu inimile

- 176 -

cât un purice, românii aşteaptă să treacă ciuma, ca să-şi poată îngropa cum se cuvine morţii.”

Tristă şi cumplită doină, nu-i aşa! Lăsaţi-mă trei secunde ca să-mi şterg lacrima, ce a pornit singură fără veste la vale pe obraz.

Doamne, oare asta trebuie să rămână despre noi într-o capsulă a timpului?

- 177 -

În loc de peşte oceanic

Vă mai amintiţi că pe timpul lui Ceauşescu, dacă mergeai cu trenul spre Bucureşti, înainte de a ajunge în Gara de Nord, trenul trecea pe lângă Stadionul Giuleşti, care pe latura dinspre calea ferată avea o reclamă enormă ce glăsuia aşa: „Nici o zi fără peşte oceanic!”. Devenise atât de desuetă, încât unul dintre mahării ridicaţi după revoluţie, un şmecheraş cu numele de Băsescu, de abia a aşteptat să ajungă ministru al transporturilor şi a rezolvat chestia pe îndelete, aşa gospodăreşte, a vândut toată flota de pescuit oceanic, la ora ceea a şaptea din lume, apoi întreaga flotă de transport, (a patra din lume), ca nici o coadă de peşte oceanic să nu mai ajungă să ne streseze, chiar zi de zi. Ca urmare, reclama care ne violentase atât privirile, a dispărut pe veci, odată cu fabricile de prelucrare a peştelui oceanic de la Tulcea. Şi de atunci, nu pot să zic eu că am fost chiar salvaţi de la un asemenea stres, dar totuşi dacă se stârnea câte ceva, nu dura mult. Asta ne-a fost până într-o zi, mai precis mascarada a început pe 2 mai. Iar am intrat brutal în zodia „Nici o zi fără…”, numai că de data aceasta îndemnul s-a schimbat şi sună: „Nici o zi fără Osama” cu variaţiuni mici pe aceeaşi temă, care ar suna:

„Nici o zi fără Obama”. Oricum pentru noi Osama sau Obama

- 178 -

sunt tot un drac, aşa că uneori nici nu prea ţinem cont de litera ceea, care-i deosebeşte doar la nume, nu şi la apucături. Şi, de atunci avalanşa nu s-a mai oprit. Variante cutremurătoare şi informaţii sfâşietoare au apărut în fiecare zi, după presupusa moarte a celebrului antiamerican, Osama bin Mohammed bin Awad bin Laden. De cealaltă parte, preşedintele Barack Hussein Obama al II-lea, a câştigat capital electoral într-un mod ameţitor. Mai precis 11 puncte procentuale, a câştigat în doar câteva secunde, preşedintele celei mai agresive naţiuni de pe mapamond. Chiar dacă alegerile sunt ehei, tocmai la doi ani distanţă, cetăţenii Americii, (care cică sunt chiar cu mult mai aiuriţi decât ai noştri), au gustat cu multă poftă din mascarada oferită de trupele SEAL prin uciderea numitului bin Laden, (şcolarizat la şcoala CIA şi apoi galonat de americani la gradul de terorist şef, cu acte în regulă). Din 2 mai, nimic nu a mai fost la fel. Nici chiar celebra listă FBI (FBI Most Wanted List ), a celor mai căutate persoane din lume, nu mai e la fel. Dacă pentru capul lui Osama bin Mohammed bin Awad bin Laden, se plăteau 52 de milioane de dolari (bani buni, zimţaţi), pentru actualul cap al listei, se plăteşte doar amărâta sumă de 1 milion de dolari, care după impozitare rămâne mai nimic. Victor Manuel Gerena, actualul lider al listei, este căutat pentru un jaf de 7 milioane de dolari din 1983 şi nu se ştie dacă va mai fi găsit vreodată, fiindcă în privinţa lui Trupele SEAL nu se deranjează. Şi după ce bomba de presă a fost lansată de Obama, despre moartea lui Osama, să te ţii nene ce mai poveşti se ţes mereu. Poveşti care sunt ticluite la cel mai înalt nivel. În fiecare zi, onor conducerea Statelor Unite ale Americii, prin diverşi

- 179 -

interpuşi, (aşa numiţii oameni de paie), apare în presă cu diverse declaraţii halucinante despre moartea lui Bin Laden. Ba că avea alte planuri de atentate nemaipomenite şi devastatoare pentru prea cinstitul popor a lui Obama, ba că avea un purcoi de documente secrete americane, luate nu se ştie cum, chiar din troaca de documente secrete de la Casa Albă, ba ca era foarte periculos, (ia te uită ce oameni isteţi, cum de au sesizat chestia asta taman acum), ba că era terorist (păcat de neiertat, fiindcă numai naţiunea americană are voie să practice fără limite sportul acesta). Pentru moartea lui Osama, mai mult au costat copacii tăiaţi pentru a publica ziarele, care îi defăimau post-mortem imaginea, decât recompensa pentru capul lui. Dacă până nu demult, Osama era un terorist uitat de mulţi, ale cărui acţiuni negative şi repercusiuni, nu se prea mai simţeau, fusese tras cumva pe o linie moartă, pentru a-l scoate la iveală ca pe un bau-bau din cotruţă, doar cu o ocazie specială, cum ar fi cea de a câştiga capital electoral. Adevărata crimă, este cea a credulităţii nemărginite şi unilaterale ale majorităţii americanilor în cele spuse după moartea lui Osama. Justificarea americanilor pentru moartea lui Bin Laden este atât de penibilă, încât dacă ai puţină minte o vezi de la mare depărtare. Adâncimea remarcilor apărute despre presupusul terorist după moartea acestuia sunt puerile, iar toată mascarada este cusută cu o aţă atât de şubredă, încât prevăd (şi nu numai eu) că se va rupe cu uşurinţă în viitorul apropiat. Imaginaţi-vă numai, cum ar arăta societatea americană dacă s-ar descoperi luna viitoare, că Osama ar fi în viaţă şi cât de negru, ar deveni primul preşedinte negru al Statelor Unite în acest caz. Obama ne înnegreşte şi nouă viaţa, zi de zi, cu ştiri despre terorismul mondial. Numai cultivarea mentalităţii şi

- 180 -

discuţiile despre acest subiect stârnesc, cu siguranţă, adânci

furii în sufletele musulmanilor, chiar şi a celor care nici nu s-au visat vreodată terorişti. Cu atâta reclamă şi cinste, care i se dă acum lui Osama, cei care nu sunt terorişti ar fi tentaţi să devină numai văzând capitalul de imagine pe care îl are un adevărat terorist, după ce moare ca un erou. Ce om puţin exaltat, nu ar fi interesat să primească, post-mortem, asemenea atenţie din partea mass- mediei şi a urmaşilor. Atenţia postmortem, este mai valoroasă pentru unii oameni, decât orice decoraţie pe care un soldat o va primi după ce dă ortu’ pe câmpul de luptă. Dacă teroriştii luptă cu adevărat pentru acest lucru, atenţia după moarte, soldaţii americani nici într-un caz nu omoară oameni nevinovaţi în ţările lor, pe aşa zisele câmpuri de luptă, cu gândul la „ce decoraţie frumoasă o să primesc după moarte.” Domnule Obama bin Hussein von Kenya, care ai ajuns să conduci aşa-zisa naţiune ideală (fi-ţi-ar de cap ideala!), nu realizezi oare, cu cât au crescut acţiunile terorismului mondial

la

Dar până la urmă se găseşte un remediu şi la stresul acesta. Doar măcar pentru o zi să închideţi televizorul, sau să nu citiţi ştirile despre Osama, sau ce-a mai visat Obama şi întreaga lume va deveni deodată, pentru dumneavoastră, cu mult mai bună. În sfârşit, aţi avea prilejul să meditaţi în tihnă, la un aspect îngrijorător din ţara noastră nu din aceea a lui Obama şi anume, de ce Traian Băsescu plânge din ce în ce mai des. Nu-i

dau dinţii, nu o face de foame, n-are colici, nu vrea să sugă – deşi, slavă Domnului, e o ofertă de speriat pentru asta în depozitele de spirtoase, importate de peste ocean.

bursă? Şi numai din cauza voastră, a americanilor!

- 181 -

Pur şi simplu, după câteva cuvinte, sughite uşor, se înroşeşte la faţă, înghite de trei-patru ori în sec (şi eventual în demi-sec), după care i se umezesc ochii. Se vede că nimeni altcineva din ţara asta nu mai este, în acest timp, la fel de impresionat de ce spune el, ca propria persoană. Şi uite aşa ascultându-se, îl umflă plânsul…

- 182 -

S-a defectat logica?

Ce fac eu la ora aceasta? Păi cu ziarul. Cu presa, otrava mea şi a noastră cea de toate zilele. Ia să vedem ce mai scrie… Cică Osama bin Laden, ar fi plănuit la viaţa lui, să facă americanilor o demonstraţie de forţă cu ajutorul trenurilor. Acestea mari sunt? Sunt. Grele sunt? Sunt. Forţoase sunt? Sunt, berechet. Rezistente sunt? Oho! Oţel cât încape, deci totul le recomandă călduros pentru a izbi cu ele nişte Worl Trade Center, de să nu se vadă cărămidă cu cărămidă şi să bage în sperieţi păgânii de americani, până la a şaptea spiţă de aici, încolo.

Totuşi, deşi ideea cică s-ar fi pus pe tapet, doar ca idee cu vreo zece ani în urmă, se pare că dreptcredinciosul Osama a trecut cu succes în amintirea americanilor, fără a le face acestora cu dragoste drept cadou de 4 iulie, un tren care intră pe fereastră când li-era lumea mai dragă şi nici nu ar fi avut chef de a pleca la munte cu trenul. Problema a fost, destul de spinoasă, fiindcă trenul merge pe şine, iar Osama nici până a dat colţul, nu a găsit metoda de a deturna nu numai trenul, ci şi şinele. Aceasta este ultima chiflă servită de serviciile secrete americane, la balamucul mediatic pe care l-a stârnit de pe 2 mai, încoace. Serviţi-o vă rog cu

- 183 -

încredere. Eventualele reclamaţii se primesc doar de Obama, personal, la primul birou oval, pe stânga, cum intri în coteţul acela puturos, numit de americani, Casa Albă. Mai bine domnii mei, să ne ducem puţin mai la sud de SUA, să mai vedem ce se mai întâmplă şi pe acolo. Se pare că nici prin ţările acelea, nu se stă chiar degeaba în materie de subiecte bombă servite pe tavă presei. Citim acum pe Mediafax, deci o agenţie serioasă şi se zice, de încredere, de unde aflăm într-o ştire, de ultimă oră, că aproape treizeci de cadavre decapitate au fost găsite pe o proprietate din Guatemala. Sincer să fiu, nici nu mă interesează de ce s-au omorât pe capete cetăţenii ăia, mai ales că erau nişte amărâţi de guatemalezi oarecare, care nu mi-s neamuri nici măcar de departe. E irelevant. Ceea ce nu înţeleg, nici în ruptul capului, deşi sunt un om logic, este formularea „aproape treizeci“. Poţi să faci în cazul acesta tot felul de supoziţii. De exemplu să te întrebi, pe bune, oare cumva s-a plictisit poliţistul pus să numere cadavrele, iar de la douzeci şi ceva, a căscat viguros, apoi a aproximat restul cu ochiometrul? Unii presupun, că probabil printre cadavre erau şi nişte pitici, nu mai mult de doi-trei la metru, cam cât Boc de mari, şi omul nu ştia cum să-i numere, fiindcă oricum îi număra, la urmă îi dădea cu virgulă? Sau poate… cine mai ştie, dar oricum, ceea înţeleg foarte bine eu din ştirea asta, este că guatemalezii, deşi iuţi la mânie, sunt niţel cam boccii şi nu au nici pe departe spiritul ludic atât de dezvoltat ca al românilor. Păi, numai imaginaţi-vă domnilor, doamnelor şi domnişoarelor, amatori şi amatoare de senzaţii tari, oferite prin farse, că dacă ar fi fost pe acolo Jugaru Shukaru şi Mihai Morar amestecaţi strategic printre mafioţii ucigaşi. Cred că românaşii noştri, le-ar fi făcut o farsă aşa de isteaţă poliţiştilor, că ar fi

- 184 -

plâns sărmanii de necaz două săptămâni încercând în zadar să dezlege misterul. Jugaru Shukaru, chiar cică ar fi expus verbal, cum ar fi trebuit să se procedeze într-un asemenea caz: omori aproape treizeci de oameni, ascunzi douăzeci dintre cele aproape treizeci de capete, apoi mai omori aproape douăzeci de oameni şi la aceştia le ascunzi corpurile iar capetele le împrăştii printre cadavrele iniţiale. Te piteşti apoi într-un boschet şi râzi de te spargi, de poliţiştii care şi aşa cum sunt, prea guatemalezi de felul lor, se scarpină în cap nedumeriţi întrebându-se cum de au reuşit să găsească pereche doar la zece corpuri, iar la restul pur şi simplu nu-şi dau seama de ce nu se potrivesc. Încurcată treabă nu-i aşa? Numai poliţist guatemalez să nu fii într-o asemenea situaţie. Dar să las ziarul deoparte, e târziu, şi este seară. Copiii şi cei care au dat în mintea lor, se culcă. Noapte bună copii!

- 185 -

Sfânta păruială

Mare halima, mare dom’le, ce nu s-a mai văzut demult, ba unii jură cu mâna pe crucea de la Ierusalim, că nu s-a mai întâmplat niciodată, o asemenea chestie cu protagoniştii actuali. Păruială nene, păruială la cataramă cu anateme şi ruperi de relaţii la înalt nivel, dintre reprezentanţii aceleiaşi ramuri ale credinţei ortodoxe, pe motiv că unul ar vrea să bage ceva în buzunar, ceea ce de pe timpul lupilor albi, celălalt credea că i se cuvine numai lui. Şi toată păruiala asta sfântă, se petrece unde alt undeva decât în Ţara Sfântă, pe pământ sfânt, cu lovituri şi cotonogeli, mai puţin sfinţite, dar bine ţintite pe sub masă la sfintele glezne ale mai marilor bisericii. Şi aici, ca peste tot în treburile sfinte nu se putea ca să se işte vreo păruială, atât de sfântă, fără să fie la mijloc vorba de eternul ochi al dracului, banul. Aşa cum pe timpuri, cică toate drumurile duceau la Roma, acum toate drumurile sunt dirijate invariabil, de către codiţa îmbârligată a neastâmpăratului cu corniţe, spre locul unde se pot face bani. După câte vă observ eu, nu cred că aţi fost vreodată în Ţara Sfântă. Vă spun sincer, că nici eu nu am fost, dar şi aşa numai citind şi aflând câte ceva de la alţii, am putut să-mi fac şi eu, măcar o idee, despre cât de înfloritoare şi bănoasă este afacerea pelerinajelor habotnicilor, în această aşa zisă Ţară Sfântă.

- 186 -

Dar, spre disperarea bărboşilor patriarhi din ţările ortodoxe, afacerea aceasta atât de bănoasă este monopolizată de Patriarhia Ierusalimului, încă de pe vremea Bizanţului. Se ştie că limba oficială a Ierusalimului ortodox, este greaca. Dar se pare că, dacă noi nu suntem buni la multe chestii, la spargeri suntem aşi, fie că este vorba de spart programe de calculator, fie de casa vecinului, fie de monopoluri aducătoare de parale. Fala noastră şi mândria, Daniel, Patriarhia, pot acum să se manifeste plenar în lume, fiindcă monopolul grecesc a fost spart, pentru prima dată de români. Personal, sunt mândru şi totodată, o să vă rog să fiţi şi dumneavoastră măcar cinci secunde mândri, de isprava patriarhului Daniel, care izbuteşte să înalţe o mănăstire cu hotelul aferent în Ierihon, în Teritoriile Palestiniene, pentru trebuinţele pelerinilor. Foc s-a făcut Teofil al III-lea, patriarhul Ierusalimului, care conduce Biserica Ortodoxă din Israel, Iordania şi Teritoriile Palestiniene, foc şi pară. Nici n-a stat prea mult în cumpănă şi a trecut urgent şi radical la represalii, dintr-o sfântă mişcare a rupt unilateral relaţiile cu Patriarhia Română. Adică, dacă mă gândesc bine, cam bănuiesc eu ce se va întâmpla de acum înainte. Prea fericitul Patriarh Daniel, nu va mai fi pomenit nici de al dracului în rugăciuni, în jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului. Vai, vai! Şi iar, vai! Acum Prea fericitul nostru, va fi nevoit să se roage singur la Dumnezeu, în limba sa, şi să renunţe la intermediarii greci, pentru care limbile ceasului timpului au îngheţat de pe vremea lui Hristos & ciracii, pardon, apostolii săi. Cândva, grecii erau marii şefi ai ortodoxiei, dar între timp, lucrurile s-au schimbat al naibii de mult şi grecii se uită printre jaluzele cu groază, cum românii deveniţi deodată cei mai înfocaţi ortodocşi, îşi fac în diaspora, chiar în jurisdicţia Bisericii Catolice, tot într-o veselie, parohie după parohie.

- 187 -

Vechiul vis grecesc, de a însămânţa şi de a ţine vie flacăra credinţei ortodoxe prin ţări precum Italia, Spania şi Portugalia este îndeplinit de biserica ortodoxă română, cu părăluţele milioanelor de români simpli, plecaţi la lucru. Ba colac peste pupăză, italienii au început să le dea, prin Calabria, biserici catolice părăsite. Grecii ţipă ca din gură de şarpe, că pe vremea Bizanţului conduceau Biserica din Calabria şi Sicilia, dar cine mai stă ca să-i asculte? Şi ca treaba să se împută de tot, cică regina Sofia a Spaniei, născută ortodoxă şi trecută de nevoie la catolicism prin căsătoria cu regele Juan Carlos, are o mare simpatie pentru ortodoxia românească. Lucrurile devin tot mai complicate şi mai spinoase pe măsură ce autoritatea patriarhului ecumenic al Constantinopolului, bineînţeles care este până în vârful unghiilor grec, de felul lui, cel puţin după mamă în mod sigur, un fel de părinte spiritual al întregii biserici ortodoxe, începe să fie tot mai acut contestată de Biserica Română. Întâietatea grecilor, care de când este creştinătatea, taie şi spânzură în Patriarhia Constantinopolului (numită încă a întregii lumi ortodoxe), a Alexandriei (a întregii Africi), a Antiohiei (a Siriei, Libanului, Iranului, Irakului, Kuweitului şi a unei bune părţi a Turciei) şi a Ierusalimului, este grozav zdruncinată de românii ce obraznici, care vor să aducă un suflu nou pe întinderile neclintite ale ortodoxiei. Cât priveşte ruperea relaţiilor, dintre Teofil al Ierusalimului şi Daniel al românilor, pe mine mă lasă oarecum rece şi mă trimite să cuget smerit la cuvintele Eclesiastului:

„Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”. Şi IPF Daniel de colo: Amiiin!

- 188 -

Mică istorie electorală

Grea viaţă să fii preşedinte jucător! Mai ales la România! Sărmanul Traian Băsescu, marinarul fără corăbii, susţinut şi susţinând un partid care a ajuns de cât bine a făcut ţării, vorba românului, pe cracă, dacă nu şi mai rău, plânge şi suspină, numai în surdină, la Cotroceni în grădină, când e luna plină şi Udrea nu vrea să vină, înverzindu-se ca o măslină, verde genuină, şi crăpând puţin câte puţin de invidie pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bineînţeles că numai cu Ştefan cel Mare, doar cu Ştefan cel Mare, doreşte să se compare fiindcă alţii care chiar dacă au fost la viaţa lor mari domnitori în ţara asta, au cam dat de belea

mai devreme sau mai târziu, pe când numai Ştefan cel Mare a murit în patul său, ba chiar şi de pe patul de moarte s-a sculat şi

a căsăpit, la propriu, electoratul care nu era de acord cu alegerea de urmaş, făcută de el. Mircea cel Bătrân, sau mă rog, cel Mare, cum îl mai

denumesc unii, a trebuit să revină de două ori la domnie după

ce fusese suspendat de turcimea care aducea celui agreat de ei

un mare avantaj electoral, un electorat cam pestriţ din care istoria aminteşte: ienicerii, spahii, delii, akingii, ciorbagii etc Mihai Viteazul, nici nu intră în vederile lui Băsescu, fiindcă

- 189 -

oricât de viteaz o fi fost, i-a venit acasă doar capul, trupul rămânându-i pe undeva pe lângă Turda. Ion Vodă cel Cumplit nici nu mai încape în discuţie fiindcă a fost nu numai demis, ci şi sfâşiat cu cămilele, după de abia doi ani de domnie… Ehei, ce vremuri, ce vremuri dom’le, suspină Băsescu, dus pe gânduri. Pe atunci nu erau alegeri din patru în patru ani, şi în plus nici nu existau alde Ponta şi nici Antonescu. De erai chemat la vot, totul era simplu, aveai de ales una din două, ori ziceai da şi rămâneai cu capul pe umeri, ori spuneai de peste gard nu, şi încercai să scapi cu fuga în ţări străine. Legea electorală pe timpul acela era foarte simplă: cine nu votează cu noi, va trebui să fugă mai iute decât noi. Sigur că în vremile celea de demult, de ales, nu putea fi ales oricine, oricât s-ar fi dat el de democrat, candidat putea fi doar cel care avea un electorat mai bine înarmat. Cu ocazia scrutinului electoral, loviturile politice se dădeau mai ales în zona gâtului, iar urnele erau pregătite din timp şi apoi folosite pentru a păstra rămăşiţele pământeşti ale Opoziţiei. Nici în privinţa dreptului de vot nu se puneau mari probleme, fiindcă era clar, chiar şi pentru neiniţiaţi, că drept de vot aveau, exclusiv, bărbaţii rămaşi cu capul la locul lui, călare pe calul propriu şi bineînţeles, în tabăra învingătorului. În privinţa Convenţiei de la Geneva, privind protecţia prizonierilor, menţionăm cu precizie, că pe vremea aia, în lupta politică nu se luau prizonieri, decât pentru a fi răscumpăraţi pe bani grei, necesari pentru trezoreria partidului domnitorului sau, adeseori spânzuraţi la prima mare sărbătoare cu cruce roşie, când trebuiau răscumpărate păcatele domneşti prin jertfe curat creştineşti. Băsescu, pe lângă cele şapte pagini din cartea Levantul a lui Mircea Cărtărescu, a studiat atent şi cele două pagini din cartea numită pare-mi-se Istorie, în care se descriu primele

- 190 -

alegeri de pe meleagurile mioritice. Acestea, cică ar fi avut loc pe timpul lui Mircea cel Bătrân. Deşi era şef cu puteri depline, Mircea cel Bătrân s-a trezit deodată, că are ca adversar politic un candidat numit Vlad, pretendent la tron care beneficia de sprijin de peste hotare în persoana numitului Baiazid. Alegerile, fiind ev mediu şi deci era necesară o strictă economie bugetară, pe timpul acela, se ţineau într-o singură circumscripţie electorală, aşa că pentru motive doar de el cunoscute, Mircea a trasat ferm circumscripţia, cu centrul electoral la Rovine în câmpii, considerând că are în felul acesta un oarece avantaj. Istoria spune, că victoria în alegeri a lui Mircea de la Rovine ar fi fost aşa de zdrobitoare şi turcii au fost făcuţi atât de praf, încât nu se vedea spahiu cu spahiu şi de aceea, ei nici nu au observat când Mircea cel victorios, a dat-o cotită şi s-a retras urgent înspre părţile muntoase, împădurite pe atunci perfect cu foioase şi cu brazi, care la viaţa lor încă nu cunoscuseră drujba. Deci analitic vorbind, după câte se vede din punct de vedere geopolitic, şi pe atunci exista un soi de Occident, situat undeva mai la sud-est, numit de cei cunoscători Înalta Poartă, un fel de Mare Licurici american, unde mergeau mioriticii cu pâra ca musulmanii la Mecca, şi care când îi venea pe chelie, exercita presiuni pe electoratul român şi pe moneda naţională cu regimente întregi de ieniceri şi spahii. Vlad a ajuns şi el domnitor, după ce Mircea fusese pentru o vreme suspendat şi luase drumul codrilor străini. Şi pe timpul acela electoratul Ţării Româneşti nu avea, exact ca şi în vremurile noastre, nici un fel de maturitate politică. Pe atunci se spune că 95% din electorat, era compus din ţărănişti, oameni care arau pământul, îl semănau, culegeau recolta şi apoi, fiind români în devenire, aşteptau răbdători, ca să vină ori domnul să le-o ia, ori turcul să le-o ardă.

- 191 -

Pe vremurile noastre, procentul este cam tot de 95% electorat fără maturitate politică, dar de data aceasta sunt numiţi ameţiţi sau prostiţi, ceea ce este, sincer vorbind, cam tot pe acolo. Pe atunci, ehei, nu existau nici liberalii de dreapta şi nici socialiştii de stânga, fiindcă domnul i-ar fi spânzurat la modul disciplinat şi corect, pe unii în dreapta şi pe ceilalţi în stânga intrării în cetate. Vlad, după cum ştim din istorie, n-a mizat pe electoratul intern, lucru care i-a adus o victorie uşoară, mulţumită voturilor din afară, aduse de turci (de Baiazid, nu de Baconski aşa cum s- a întâmplat în timpurile noastre şi se speră şi pe viitor). Exemplul, a fost urmat româneşte şi de Mircea cel Bătrîn care a venit la rândul său, cu voturi serioase de pe la Cluj şi Budapesta, şi în loc de parlamentari UDMR ca-n zilele noastre, a venit cu cătane bine înarmate şi echipate de însuşi Sigismund regele de atunci a Ungariei. În acest fel, la următoarea înfruntare politică, Mircea cel Bătrân, a reuşit să realizeze cvorumul undeva cică pe malul Argeşului şi, după o înfruntare politică pe viaţă şi pe moarte, l-a suspendat definitiv pe Vlad din toate funcţiile posibile, de craca celui mai solid stejar aflat în acea circumscripţie electorală. De fiecare dată când ajunge cu cititul la pasajul acesta, Băsescu devine visător, cu ochii mângâie tavanul, gândind cu duioşie şi speranţă, cam cum ar rezolva şi el problema aidoma lui Mircea cel Bătrân, cu Ponta şi Antonescu. Dar chestiile cu Mircea cel Bătrân, Vlad, Rovine, nu rămâne pentru Băsescu, decât ca o simplă lectură, o simplă fantezie politică, fiindcă dumnealui doreşte cu ardoare să fie doar ca Ştefan cel Mare, ca să poată glăsui în faţa mulţimilor, ca de pe puntea mineralierului: „Popor român! Ţineţi minte! România nu este a voastră, nu este a urmaşilor voştri, România

- 192 -

este a mea şi a urmaşilor mei, şi a urmaşilor, urmaşilor mei, până în veacul veacurilor”. Şi în încheiere să tragă o înghiţitură de trăscău, direct din sticlă, aşa cum îi este obiceiul la ocazii festive.

- 193 -

Fost fumător înrăit

Cred că mulţi din cei care mă cunosc s-au mirat un pic la început când au aflat: „cum adică şi-a făcut blog, Doamne cum mai ajunge omul, şi îl ştiam om serios şi cu capul pe umeri”, alţii s-au mirat de abia după ce au citit titlul blogului: „Fost fumător înrăit” şi imediat după ce li s-a şters de pe faţă semnul de mirare, a trecut urgent la bănuieli. Aşa e românul nostru, bănuitor din fire, deşi de multe ori nu pricepe pe de-a-ntregul care este obiectul îndoielilor, produse parcă anume spre stresul sărmanului lor neuron rămas nu se ştie cum, stingher. Gândesc ei: „cum adică fost, ce vrea să zică dromaderul ăsta de Mititelu cu asta?” „şi dacă a fost şi s-a lăsat după 44 de ani bătuţi pe muchie, timp în care a scos fum mai ceva decât ditamai locomotiva, de ce ne-o pune nouă chiar aşa în nas, ca să ne facă să ne ruşinăm tocmai noi, care suntem floarea cea vestită a consumatorilor ţigărilor cu sau fără filtru?”. Ne pare rău dom’ Mititelu de cunoştinţă, să ne dai tocmai nouă peste ochi cu un asemenea titlu, când iată numai ce a apărut într-un ziar extrem de serios, (nu contează cum îi spune, şi vă rog să nu insistaţi, că nu vă zic):

O maimuţă din China s-a apucat de fumat O maimuţă de la o grădină zoologică din China s-a apucat de fumat. Jei Jy, o femelă cimpanzeu de 13 ani, cerşeşte

- 194 -

ţigări de la vizitatorii grădinii zoologice din Zhengzhou,

provincia Henan, şi îi scuipă pe cei care o refuză. Observaţi, dacă în China până şi maimuţele s-au apucat de fumat, ce să mai facem noi cei de aici, din România lui Boc şi Băse, acum când trăim vremuri pedeliste, adică tradus în limba plastică a poporului, vremuri de rahat. În ţară nu mai curge lapte şi miere, ci doar necazuri, ţigări şi scrumiere. Băieţii şi fetele, bărbaţii şi femeile, moşnegii şi babele emancipate, au sau n-au cafea, îşi aprind ţigările. Poţi oare să ai inima ceea câinoasă, ca să le spui chiar de la obraz, dragi români, eu m-am lăsat, aşa că vă rog, stingeţi ţigările. Vreţi oare să mă supăr pe voi? Şi să le mai ţin şi o predică despre pagubele aduse de ţigară la plămâni şi la buzunarele lor din ce în ce mai golite de cele angarale. Dar ştiu ce-mi va spune, cel care de bucurie şi entuziasm, auzind predica, îmi va arunca primul cu scrumiera-

n cap: „Ce te bagi bă, ce te freacă pe tine grija că mie îmi place să miros a fum de ţigară, vreau să mă ung pe corp şi pe plămâni cu minunatul fum de ţigară, aşa vreau eu ca să fiu galben- maroniu, precum tâmplăria albă de PVC din birou, care nu-şi pierde culoarea maro, chiar dacă o freci o săptămână cu o tonă de Pronto; uitaţi-vă numai, cum de atâta fum de ţigară părul

meu luceşte de ce gras e, deci mai sănătos ca al tău care a plecat de pe cap; tu nici nu ştii tu bă, cât de mult aştept sfârşitul săptămânii, ca să-mi înec privirea în apa ceea duios curgătoare

şi

neagră ca un fund de sobă, care iese din hainele cu care merg

la

serviciu”.

Într-adevăr, eu fiind un bun creştin, nu pot să le fac românilor din epoca Băsescu aşa ceva, ci doar să le spun împăciuitor: „Ţineţi-o tot aşa, băieţi! Hai, că n-am vrut să vă supăr, departe de mine gândul acesta. Şi ca semn de bunăvoinţă, eu zic să ne aşezăm şi să fumăm împreună pipa

- 195 -

păcii. Până la urmă, chiar aşa, cine ne credem noi, nefumătorii,

ca să protestăm?

Uite strig şi eu cu voi, „Sus ţigara, jos mafia!” şi cred că în spiritul vremurilor noi, va trebui să-i asigurăm, noi nefumătorii pe onor fumătorii, că vom sta liniştiţi din punct de vedere politic şi nu vom cere, conform noilor uzanţe europene, universităţi pentru nefumători, locuri în Parlament ca minoritate nefumătoare, autonomie teritorială pe criterii de fum, medalii de nefumător fruntaş, emisiuni TV şi radio în limba nefumătorilor şi nici măcar certificate de revoluţionari.

Cred că sunteţi destul de curajoşi, ca să nu vă îngrijoreze ştirile, că tot apar nişte cercetători, binecunoscuţii de acum, cercetători americani sau britanici, care, neavând ceva mai bun de făcut. periodic, descoperă roata: cică fumatul a fi, după părerea lor, pe primul loc în topul activităţilor care nu aduc nici un beneficiu. Ba dimpotrivă: am auzit că dacă avansezi în cariera asta de fumător, rişti ca la un moment dat ultima ţigară

se adeverească, mult mai curând decât s-ar fi estimat. Hai, nu vă speriaţi. Se pare că la orizont tot mai sclipeşte

o

speranţă. Poate e celebra luminiţă de la capătul tunelului.

Citiţi vă rog în ziarul de azi:

O maimuţă s-a lăsat de fumat după 16 ani Un cimpanzeu femelă, din Guineea Bissau a reuşit, după

16 ani, ceea ce pentru mulţi oameni este doar un vis: să renunţe

la tutun. Pik Pak, în vîrstă de 22 de ani a fumat timp de 16 ani

mai multe ţigări pe zi. Îngrijitorii de la Gula-Safaripark din provincia Mira Bora, cu vreo două luni în urmă şi-au dat seama că se întâmplă ceva cu maimuţica lor, când a văzut-o pe fumătoarea împătimită, că a început să se supună la o cură intensă de dezintoxicare, cu plimbări regulate pe crengile cele mai înalte şi exerciţii de sport prin aruncarea bananei, direct în capul celor care-i ofereau ţigări.

- 196 -

Şi uite aşa, maimuţica a început uşor-uşor să nu mai ducă dorul ţigărilor. Acum cică s-ar fi lecuit de tot de fumat. Deci dacă până şi o maimuţă poate… Aşa că nu vă mai miraţi că mi-am intitulat blogul: „Fost fumător înrăit” fiindcă vă spun pe cuvânt, că aşa a fost. Dar acum timpul acela este fumat demult…

- 197 -

Plâng şi eu uneori

Mă întrebi ce fac eu acum? Păi nu vezi? Plâng nene. Nu să nu vă închipuiţi că am dat uşor, uşor în doaga lui Băsescu, ăla care cum vede un stol de cai verzi pe pereţi, hop şi el cu lacrimile, ci eu sunt om serios, cu număr la poartă şi agud în curte, aşa cum mă cunoaşteţi şi cum mă cunoaşte şi nea Vasile hingherul şi Guţă, ţambalagiul oficial al Vasluiului. Păi spune şi dumneata vecine, cum să nu plâng numai cât mă gândesc, (staţi aşa, să-mi şterg lacrimile cu poala cămăşii, fiindcă batista e bleaşcă), ce bine am fi dus-o, dacă n- am fi dus-o prost, fiindcă mai marii noştri s-au comportat exact ca nişte români adevăraţi, atunci când toată lumea se aşteptam să ne comportăm ca nişte europeni cum ne pretindem. Cred că vă mai amintiţi cum atunci, în ianuarie 2007, la intrarea în UE, ce mai chiot, ce mai hăulit, ce mai veselie, ce speranţe roz se desenau pe piciorul nostru de plai. Şi dacă tot era sărbătoarea noastră a apărut şi darul: Comisia Europeana „ne-a cinstit”, în perspectivă, cu o sumă uriaşă am putea spune, de 19,2 miliarde de euro, eşalonată până în 2013, cu care să ne facem treburile, pentru a ne pune ţara gospodăreşte la punct şi pentru a elimina dezechilibrele structurale faţă de Europa, pe care le avem de atâta vreme.

- 198 -

Eram voioşi atunci fiindcă un asemenea dar, curat pe de-a moaca, nu se prea primeşte, şi, cu bănuţii aceia, multe lucruri s-ar fi pus la punct în domeniile autostrăzilor, modernizării unor artere de circulaţie din oraşe, extinderii canalizării urbane şi rurale, reţelelor electrice, de apa şi gaze, etc. etc… Nu mai departe, decât prin anii ’70 ai secolului trecut, cu un împrumut de numai 4 miliarde de dolari de la FMI, Ceauşescu a pus la punct de zbârnâiau sistemele energetic şi de irigaţie ale ţării, modernizare care a permis în anii următori un avânt nemaicunoscut al economiei, cum nu-l avusese şi probabil nu-l va mai avea vreodată. Dar să primeşti deodată de 4-5 ori mai mulţi bani, şi încă pe gratis, este într-adevăr un mare noroc. Un noroc de-a dreptul chior care trebuie exploatat la maximum. Însă după cum s-a observat, că de fapt noi suntem români, aşa că entuziasmul celor de la guvernare şi din cercurile apropiate a scăzut brusc, până spre zero, exact din momentul în care s-a aflat, cu adâncă durere în suflet şi-n simţiri, că banii aceştia nu vor fi căraţi spre meleagurile mioritice, nici cu diplomatul la fapt de seară şi nici cu sacul, ci (i-auzi colo ce necaz, soro!) trebuie munciţi, putând fi accesaţi trudnic doar prin finanţări de proiecte de dezvoltare pe domenii şi ceea ce era al dracului de supărător pentru guvernantul român, cu o urmărire sigură a utilizării lor corecte, (curat inacceptabil pentru un adevărat român). Când au aflat asta guvernanţii au pus-o de mămăligă fiecare pe cont propriu şi s-au retras strategic spre alte izvoare de bani mai lesne de pus la teşcherea. Unii încă mai stau şi acum cu deştiu-n gură şi se întreabă nedumeriţi: „Cum adică, să nu se poată fura chiar aşa, nimic, nimic? Păi europenii aceştia, încă nu au aflat că noi suntem români şi la noi merge altfel?”

- 199 -

Au încercat ei, românaşii noştri, o interpretare curat autohtonă a mesajului european, promiţând una şi făcând alta (cum este cazul cel mai recent al ministrului Muncii, Botiş), dar n-a ţinut şi basta! Şi în aceste cazuri, ca şi în altele, devierile de traseu al banilor au fost descoperite. Ca urmare a acestor exigenţe, adică a urmăririi prea consecvente a drumului banilor, fondurile europene, deşi cu titlu gratuit, au început să devină din ce în ce mai neatractive şi parcă chiar urât mirositoare pentru autorităţile române, ajungându-se ca, din cauza restricţiilor în fraudare, impuse de nenorociţii aceia de europeni, să fie tot mai ocolite. Şi de aceea se observă, cum pe itinerariul acordării lor, se întâmplă tot felul de nereguli şi superficialităţi: fie că este vorba de o slabă propagandă în rândul investitorilor autohtoni, de întocmirea superficială a proiectelor, de prelungirea termenelor de aprobare, sau de organizarea necorespunzătoare a licitaţiilor, încât din noianul de proiecte propuse, puţine sunt cele eligibile care primesc finanţare. Drept urmare, noi facem ceea ce făceam dintotdeauna, ne chinuim bărbăteşte cu sărăcia, iar sumele destinate nouă „mucegăiesc” ca nişte nesimţite prin seifurile de la Bruxelles. Degeaba stă România pe un munte de bani oferiţi gratis, că guvernanţii noştri cei înţelepţi, au creat deja un scut de respingere. Datorită acestui blocaj în lanţ, am intrat prost de tot în marea horă a statisticii şi se observă că România are cea mai scăzută rată de absorbţie a fondurilor europene, de numai 8,6 la sută, mai puţin decât Bulgaria (10,2 la sută) şi mult mai puţin decât Polonia (20,4 la sută), Estonia (26,0 la sută) sau Letonia (29,0 la sută). Şi asta numai şi numai dintr-o crasă incapacitate administrativă şi dezinteres pentru nişte bani, ce nu pot fi nici de-al naibii fraudaţi.

- 200 -

România cea calică, renunţă la o mină de aur în finanţarea propriei sale dezvoltări, care ne-ar fi ajutat nespus de mult la ieşirea noastră din criză, cum este cazul Poloniei, numai şi numai, fiindcă nu este posibil de jucat sportul naţional, ştiţi care, cel care se joacă lesne, doar dacă eşti la guvernare şi ai mâna lungă. Aceeaşi Românie, atât de lipsită de bani încât se plânge că este incapabilă să plătească pensiile şi salariile de mizerie a bugetarilor, preferă procedeul împrumuturilor purtătoare de dobânzi, fie de la UE, FMI, Banca Mondială etc., pentru că sumele acestea, nu sunt supuse restricţiilor şi, în consecinţă, ele pot fi mai uşor utilizate şi dirijate spre zone obscure ca să li se piardă urma. Fără a vorbi de angajamentele înrobitoare faţă de FMI, Guvernul României, s-a împrumutat chiar şi de la Comisia Europeană cu 5 miliarde de euro, cu dobândă, bani pe care i-am fi primit gratuit (Aoleu! Oare chiar aşa de tâmpiţi suntem?) dacă i-am fi accesat pe calea proiectelor, din toate domeniile, şi sunt sigur că ar fi destule. Lucrurile, din păcate nu se opresc aici. Ca membră a Uniunii Europene, România are şi obligaţii, vorba boxerului, primeşti, dar trebuie să mai şi dai. Contribuţia ei la Bugetul acesteia este fixată la 1 la sută din PIB, ceea ce înseamnă peste un miliard de euro anual. Aşa de pildă, în timp ce în 2010 contribuţia ţării noastre la Bugetul UE a fost de 1,408 miliarde de euro, România a absorbit fonduri europene de numai 800 de milioane de euro, adică cu ceva peste jumătatea contribuţiei. Situaţia este similară în toţi anii scurşi de la aderare. Până în prezent, ţara noastră a vărsat la Bugetul UE drept contribuţii obligatorii 4,53 miliarde de euro şi a absorbit prin proiecte numai 2,18 miliarde de euro, adică mai puţin de jumătate. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, se apreciază că, până

- 201 -

la sfârşitul lui 2013, România va atrage abia încă 2 miliarde de euro şi va contribui cu 5,5 miliarde de euro. Este vorba, deci, de o altă contribuţie netă de 3,5 miliarde de lei în următorii doi ani şi jumătate, care, probabil, se vor întoarce în ţară sub forma de împrumut de la Comisia Europeana (bani ce se pot fura uşor). Făcând bilanţul total pe perioada 2007-2013, rezulta următoarele: 10,03 miliarde euro la contribuţii şi 4,18 miliarde la beneficiu. O pierdere netă de 5,85 miliarde de euro. Unii ar spune, câtă idioţenie! Dar nu este aşa, „băieţii deştepţi” de la conducere ştiu ei prea bine ce fac şi trag nădejde că „la o casă mare, nu se cunoaşte”. Iată cum aderarea României la Uniunea Europeana a devenit o afacere extrem de proastă, pentru poporul acesta nenorocit. Interesant este că în perioada de preaderare, românii au fost mult mai eficienţi în accesarea de fonduri. Bunăoară, în cursul anului precedent aderării, România, prin fondurile Phare, Sapard şi Ispa, a beneficiat de 1,6 miliarde de euro, faţă de contribuţia sa de 1,1 miliarde de euro. Concluzia care se desprinde din toată această aventură, (pentru că guvernanţii noştri şi întreaga clasă politică aşa o consideră), este că am aderat la Uniunea Europeană, nu ca să contribuie aceasta la dezvoltarea României, ci să contribuim noi la dezvoltarea ei, sărmana de ea! Iată aşa s-a obţinut ceea ce-i trebuia chelului din fruntea statului, tichia de mărgăritar! Şi ca urmare a înţelepciunii „izvorâte” se sub tichie, se pare că decizia la care vor fi obligaţi să recurgă europenii va fi diminuarea cotei generale de alocare a fondurilor, pentru perioada 2014-2020. Adică, ne vor pune la dispoziţie mai puţini bani decât în etapa actuală, gândind şi ei ca tot omul cu capul pe umeri că dragoste cu sila nu se poate face.

- 202 -

Şi cine mai ştie se poate ca într-un viitor oarecare vor considera că locul nostru, al românilor şi al României, nu este alături de Europa şi de europeni. D-aia plâng eu acum, fiindcă totul este trist, trist şi adevărat!

- 203 -

Glossă modernă?

„Te întreabă şi socoate/ Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: /Vreme trece, vreme vine.”, a scris nemuritorul Eminescu în a sa Glossă parcă spre a ne atrage atenţia încă odată că de fapt „nimic nu este nou sub soare”.

Că istoria se repetă a observat omenirea cu groază şi poate uneori cu o timidă speranţă de mai bine, însă din păcate, de cele mai multe ori se repetă tocmai ce este mai negru şi mai murdar în ea. Şi partea interesantă, este că lumea nu se învaţă minte, deşi un mare om a spus că toţi cei care nu învaţă nimic din istorie, sunt condamnaţi să o repete.

Şi asta se întâmplă, cică pe motiv de boală. Ei, nu chiar un fel de boală din aceea în care îţi bate la poartă doctorul, sau popa, (depinde de care se simte mai acută nevoia), ci un fel de boală cvasicolectivă, care se învecinează de aproape cu amnezia, ştiţi dumneavoastră, boala ceea în care uiţi unde-ţi sunt ochelarii pe care-i ai pe nas, dar îţi aminteşti al naibii de bine că pe când erai fecior de militărie, ai mâncat coacăze roşii cu pâine goală.

- 204 -

La timpurile noastre, amnezia aceasta ciudată, a ajuns la modă şi poate de aceea auzi pe toată lumea, cum pe toate tonurile, urlă că aşa nu se mai poate, că trăim vremuri grele, după ce ei, ca nişte vajnici anticomunişti, au gemut sub jugul ceauşist. Şi dă-i, şi lăcrămează, şi urlă ca din gură de şarpe că, Doamne, unde mai este ţara ceea minunată, în care în perioada interbelică pe toate drumurile curgea lapte şi miere…

Totuşi, cred că din când în când, o privire aruncată peste umăr în trecut ,poate să aducă surprinzătoare lămuriri asupra a ceea ce ni se întâmplă în ziua de azi. Prin anii ’90, întreaga ţară era voioasă şi trecea hăulind printr-o fază recuperatorie a istoriei sale interbelice, descrisă în perioada regimului comunist ca fiind un regim de „cruntă exploatare a omului de către om”.

Şi aşa, cum românul care se respectă în materie de istorie, nu face nici un fel de economie la detergenţi şi înălbitori, şi de la negru complet, istoria anilor 20-30 a fost albită din greu, toate zoaiele, rapănul şi mizeria unei epoci revolute, au fost curăţate, lustruite pieptănate, de-ai fi crezut că pe atunci într- adevăr curgea laptele şi mierea pe toate drumurile.

Au trebuit să mai treacă, nu pe lângă noi, ci direct peste noi, două decenii de zvârcoliri până să ne temperăm oleacă şi să încetăm de a mai sări dintr-o extremă în alta. Renunţând cât de cât, la poziţia struţului cu capul îngropat în nisip, considerată de mulţi români ca fiind mai sigură şi comodă, ridicată chiar în slăvi că numai astfel am putut dăinui ca popor, recitim azi cu alţi ochi presa interbelică.

Şi iată, culmea, ce descoperim? Noi descoperim, că anii pe care-i trăim acum seamănă teribil cu ceea ce era pe ordinea

- 205 -

de zi a bunicilor şi chiar a străbunicilor noştri! Acum opt decenii, ca şi astăzi, la ordinea zilei era reducerea numărului de parlamentari, (la fel de chiulăi, bramburiţi dar lacomi şi pe atunci) şi instituirea unui Parlament unic, (ia te uită că era şi pe atunci la putere un Băsescu, probabil Băsescu întâiul).

Din presa anilor 30, mai aflăm că profesorii suferiseră deja patru curbe de sacrificiu şi că şi-au primit vechile salarii abia după încheierea crizei, prin 1935, (Boc la promite în 2012, tot cică după încheierea crizei, zice el, sau când vor veni alţii la putere, nădăjduim noi); că directorii de şcoli erau numiţi pe criterii politice, (ia te uită, mare mirare!) şi că în general toate instituţiile statului erau politizate la maximum, când veneau alţii la putere, se schimba totul până la portar (oare nu cumva e vreo asemănare cu ce se practică azi?).

Liderii sindicali, prezentau şi pe atunci o boală veche – corupţia, care se vede că nu s-a inventat odată cu „reginele” anului 2011, ci se practica bine-mersi, şi în mult-lăudaţii ani interbelici, când de exemplu liderul sindicatului producătorilor băuturilor spirtoase, un oarecare Mihail Cengesi, avea propria fabrică ilegală de alcool, care făcea bani grei din exportul în Cehia şi Ungaria.

Norocul a fost, că s-au prins după un timp cehii, care şi pe atunci erau mai „nemţi” decât românii noştri, de afacerea numită în epocă „Spirtul Negru”!

Dacă în zilele noastre, avioanele americane F16 la mâna a doua, sunt mai bune sau mai rele decât aparatele noi ale suedezilor, n-avem de unde şti, nefiind din păcate experţi în tehnică militară, ca să ne dăm noi cu părerea, dar ştim cu

- 206 -

precizie că afacerea Skoda, a fost probabil cel mai mare „tun” al anilor interbelici. Contractul încheiat în 1930 şi care trebuia să modernizeze armata ţării, a adus în realitate un imens prejudiciu statului, apreciat la aproape 300 milioane de euro din ziua de azi.

Dar de piramida „Caritas”, sau de punerea banilor pentru automobilele Dacia, vă mai amintiţi? Copii la indigo au şi falimente recente precum Banca Internaţională a Religiilor sau prăbuşirea FNI – „Dormiţi în pace, că el veghează”. Au copiat reţeta brevetată (???) de Banca Marmorosch Blank, care a avut în 1931 o cădere ce a zguduit economia românească, după ce a emis cecuri fără acoperire către Banca Naţională… şi exemplele pot continua la nesfârşit, dar nu vreau să vă stresez prea mult, arătându-vă că de fapt şi înaintaşii noştri urlau de durere din aceleaşi motive ca şi noi.

Doar personajele erau altele, metodele aceleaşi.

Sunt foarte sigur că pentru majoritatea românilor, răsfoitul ziarelor de epocă e o activitate plictisitoare, (vai!), neinteresantă, (ce mai!) şi fără sens (chiar aşa?). Cu o mişcare viguroasă, băgăm iar capul în nisip, şi aşteptăm răbdători veşti bune dinspre est, sau dinspre vest, că ne-ar aduce o nouă „revoluţie”, după care vom ridica în slăvi zilele de azi.

Ehei după câteva tone de detergent şi înălbitor de prima calitate, Boc ar deveni un fel de înger, Băsescu ar deveni un nou Mesia, pe care doar răutatea contemporanilor săi nu l-au lăsat să facă tot binele ce-l purta în guşă, numai şi numai pentru popor, toţi tâlharii care au furat ca-n codru averea ţării, toţi îmbogăţiţii de la buget, toţi corupţii care-ţi bagă pur şi simplu

- 207 -

mâna-n buzunar, ca să-ţi rezolve o treabă pentru care sunt de fapt plătiţi să o facă, ar deveni nişte martiri care au dorit la timpul lor, propăşirea României şi a poporului român.

Şi după cât cunoaştem acest popor să nu credeţi că nu ar

fi aşa!

- 208 -

Nu ne vindem ţara! O demolăm noi.

Prin anii ’90 se auzea, poate pentru ultima dată, plin de entuziasm strigătul patriotic, de altfel, „Nu ne vindem ţara!”. Şi timp de vreo şase ani, treburile au mers, aproximativ, bine. Dar a venit acel nefast an 1996, când românului i s-a părut că nu-i deloc bine, ca să-i fie bine, şi a adus la putere prin vot, acea ciumă neagră, coaliţia CDR, acea coaliţie spurcată de partide distructive şi puse pe hoţie, în cap cu PNŢcd, coaliţie care chiar din primele zile au schimbat sloganul „Nu ne vindem ţara, ci o dăm bucată cu bucată”. În primul rând s-a decretat că întreaga industrie românească nu este decât un morman de fier vechi, că toate instituţiile agricole de stat, crescătorii de animale, staţiuni experimentale agricole sunt, doar balast consumator de bani de la buget şi trebuie lichidate urgent. Şi s-au pus pe treabă, cu demolatul, bineînţeles. Poate vă amintiţi, cum capsomani foarte docţi, demonstrau cu creta în mână la televizor, că scoaterea şi prelucrarea ulterioară a unei tone de cărbune românesc, costă 1,15 dolari, pe când o tonă de cărbune adus din Silezia, costă doar 1,12 dolari, deci cu alte cuvinte, jos cu mineritul românesc, aducem cărbune din Silezia. Însă şmecherul, sau cine mai ştie dacă nu era şi el un dobitoc sadea ce avea ceva carte, nu ne

- 209 -

spunea, de unde vom procura cei 1,10 dolari pentru cărbunele din import. Ţărăniştii au găsit metoda, au închis minele au închis marile combinate industriale, animalele din Complexele industriale de creştere au fost lăsate să moară de foame şi oraşe întregi din România au mers bucată cu bucată, la fier vechi ca să intre în buzunarele lor, croite de la început foarte largi şi încăpătoare. Capace de canalizare, feronerie şi structuri metalice industriale, utilaje uzate sau noi, montate doar de câteva zile, uzine alimentare numai inox de calitate, calorifere, radiatoare, componente de motoare, ţevi de irigaţii, acumulatori auto, locomotive cu abur sau Diesel, toate sunt dezmembrate cu frenezie şi trimise la fier vechi. Au fost vândute în acei ani, fără să se ştie cui şi de cine, (vorba vine, dar deocamdată se tace fiindcă e persoană importantă şi nu spui cine), flota maritimă comercială şi flota de pescuit oceanic… Tot ce înseamnă inox, cupru, alamă, fontă sau oţeluri de calitate, se încarcă în toiul nopţii sau ziua-n amiaza mare, prin furtişag pe faţă, şi se duce la centrele de colectare de unde iau drumul exportului. Primele victime au fost fostele combinate ale industriei socialiste, decretate drept „nerentabile” de guvernele acelea criminale, alde Ciorbea şi cei care au urmat. La Anina, Călan, Chişcani, Călăraşi, Petrila, Făgăraş, Nădrag, Iaşi, dezmembrarea fostelor combinate socialiste, devenise la un moment dat, un sport naţional pentru marii hoţi din posturi cheie, care le vindeau la grămadă mai pe nimic. Ce mai rămânea, devenise o ocupaţie zilnică pentru cei care nu puteau face altfel rost de o pâine pentru familie. Ocupaţie extrem de riscantă, care s-a soldat cu moartea pentru destui dintre hoţi, îngropaţi sub maldărele de moloz şi schelărie ale structurilor şubrede, rămase după prăduiala marilor hoţi. Ba

- 210 -

s-a întâmplat ca uneori aceştia să ajungă la puşcărie pentru furt de fier vechi. Sute de amărâţi din localităţile menţionate şi multe altele, de pe cuprinsul patriei, au făcut din asta o meserie, în timp ce pentru alţii, fierul vechi a devenit pur şi simplu, o sursă de titluri „nobiliare”. Aşa s-au născut „regii” şi „împăraţii” României celei noi, cam tuciurii ei dar cu coroană veritabilă, din aur, pe frunte. Oare contează pentru aceştia, că, aceeaşi marfă vândută pe nimic la export ni se returnează, ca import, la preţ dublu? Nu căutaţi aici nimic deosebit, sau vreun chichirez ascuns, ci e doar un paradox cu iz curat naţional, aşa funcţionează „capitalismul” românesc. Monumente de patrimoniu industrial, precum furnalele istorice ale Reşiţei – Franziskus şi Josephus, construite la 1769 şi terminate la 1771, n-au scăpat nici ele săracele, de furia demolatorilor. Doar la noi, pe piciorul de plai, invadat prea mult de ţigani, se întâmplă uneori lucruri, care nu şi-ar găsi egal nici în cele mai subdezvoltate ţări ale lumii. Aici s-a înregistrat chiar culmea inconştienţei şi a primitivismului: demontarea şinelor de cale ferată şi tăierea cablurilor din cupru care asigură siguranţa traficului feroviar, pentru a fi vândute la fier vechi! Şi asta chiar de pe liniile ferate aflate în funcţiune, care asigură circulaţia trenurilor de călători. Pretutindeni, simbolurile muncii cinstite a unui popor întreg sunt demolate, iar în locul lor se înalţă, sfidător şi sălbatic, simbolul hoţiei şi al jafului la drumul mare. Case cât Piramida lui Keops, cu sute de turnuleţe, cu piscine şi grădini zoologice private, cu paznici şi câini gata să te sfâşie, iar nu prea departe, vezi amărăşteni care dorm pe sub poduri. Sub deviza „după noi, potopul”, pornesc drujbele şi sunt defrişate păduri întregi, în oraşe sunt distruse parcuri existente de sute de ani, pentru a face loc unor clădiri ţipătoare

- 211 -

şi urâte, sunt deposedate de terenuri institute de cercetare cu tradiţie, pentru a se face cartiere de locuinţe, cică rezidenţiale. Noua faună a îmbogăţiţilor nu are teamă de nimeni şi nimic, şi, la drept vorbind, cine să-i stea în cale, când sunt doar ei între ei? Şi uneori o spun cu glas tare, ca să se ştie! Mă întreb şi eu ca tot omul care încă mai gândeşte: oare mai credeţi voi muritorilor de rând, că după socialism, la noi a venit capitalismul adevărat. Eu personal am mari, foarte mari îndoieli. Şi cred, că mulţi dintre dumneavoastră sunt de acord cu mine, că dacă în România tot s-a întors vreo orânduire, aceea este cu siguranţă comuna primitivă. Dar diferenţa este foarte mare, fiindcă faţă de primitivismul extrem de manifest din ziua de azi, pe atunci Mama Natură, era mult mai respectată. Ba chiar venerată, divinizată!

- 212 -

Schuman vs România

Adevăr, adevăr grăiesc vouă „Când mai toată lumea va avea o singură ţară, o singură voce, o singură conducere, o singură voinţă, Antichrist o va avea la picioarele lui şi o va putea stăpâni în totalitate. Manifestările şi mârâielile lui, pot fi deja văzute şi auzite de pe acum, de aceea unii spun că fără să ştim, noi trăim vremurile de pe urmă. Uitaţi-vă numai în jur şi veţi vedea cum Hora unirii se transformă treptat într-o horă a urii.” Mă veţi întreba, poate, cine a spus cele scrise mai sus. Păi cine putea să le spună? Cred că oricine gândeşte un pic mai mult la Schengen-ul european, care se lăţeşte tot mai mult ca broasca-n tău şi caută să acapareze totul. De data aceasta uite că mă autodenunţ, eu am spus-o chiar din capul meu, într-un moment de revelaţie comunitaro-europeană. Niciodată nu mi-a mirosit mie bine, ce a clocit în capul său acel Schuman, care cine ştie cum scăpase de la balamuc sau din războiul mondial. Cine mai ştie dacă nu cumva îi dogise de tot capul său, destul de francez de altfel, schijele obuzelor

- 213 -

germane, dar nebunia lui, fiindcă la timpul acela, părea la prima vedere o nebunie, se vede că a prins. Schuman în colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru acum în lumea întreagă, plan pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Să nu credeţi că planul acesta reprezenta o fâşie de trandafiri plantată peste toată Europa, ca statele europene să păşească graţioase pe aleile lui şi să trăiască liniştite, dându-şi mâna fără nici o mânie, pentru secole de aici încolo, ci planul era ca orice plan occidental, curat practic şi pe ici, pe colo, chiar de-a dreptul meschin. Acest plan, propunea chiar de la lansarea lui, exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază nu era ca să dea posibilitate românilor tuciurii să invadeze Europa, ci era aceea, că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel, nu va avea mijloacele necesare pentru a provoca un război. Aici e chichirezul, deci să le fie luate ţărilor, posibilitatea de a avea o industrie puternică, o armată proprie şi să fie aduse la cheremul unei monede comune. Toate aceste atribute, vor fi rezervate doar ţărilor care sunt mai europene decât celelalte. Celelalte ţări, nu au decât să tragă mâţa de coadă şi să participe astfel la marele cor european. Credeţi oare, că este departe timpul când se va ordona de la Bruxelles, ca în România să se cultive numai gulii şi ridichi de lună, în Bulgaria castraveţi şi mazăre, pe care să le dăm Europei aproape pe nimic? Dacă ar fi să ne călăuzim după cele sfinte, am putea spune că Dumnezeu, nu doar că a dat omului o identitate proprie, dar a lăsat o identitate proprie şi fiecărei naţii, care aşa cum este, oricum este a naţiei respective. Dar acum a năvălit pe uşă, pe fereastră, prin crăpăturile zidului, chiar şi prin galeriile

- 214 -

de şoareci globalismul. Dacă la nivel macro, globalismul înseamnă fără doar şi poate, ştergerea identităţii naţionale, la nivel de individ, fenomenul se manifestă prin ştergerea şi disoluţia eu-lui până spre anulare. Unii poate că-şi vor frământa mintea, să afle măcar pentru liniştea proprie, la ce ar putea folosi o masă omogenă de conştiinţe, fără repere, fără trecut sau viitor naţional, sau mai bine zis cui i-ar folosi asta? Răspunsul e pe cât de înfricoşător, pe atât de real. Ca o consecinţă în lumea reală, imediată, a disoluţiei eu-lui, este scoaterea omului din matca lui, de om liber, şi aşezarea într-o nouă ordine. Scoaterea din libertate, înseamnă înlocuirea realităţii cunoscute lui, cu o iluzie pe care de cele mai multe ori, nici nu o înţelege. Şi atunci, în funcţie de gradul social, omul, conştient ori nu, este obligat la un anumit comportament. Omul acesta dezorientat trebuie să meargă pe o anume parte a străzii, să îmbrace haine de anume culoare, de la anumite firme, să-şi facă cumpărăturile de la anumite magazine, să mănânce anume măncăruri, să vadă anume emisiuni, filme etc. Ca de exemplu, fenomenul emo. Aşa cum ei pot fi recunoscuţi şi se pot recunoaşte uşor între ei, cam tot aşa oamenii sunt împărţiţi în categorii definite arbitrar, dar distincte, care se vor putea recunoaşte uşor. Iluzia acestei realităţi, îţi propune o lume fără surprize, programatorii ei vor avea grijă să nu te mai miri de nimic. Dar până la urmă, te întrebi cine sunt acei programatori ai conştiinţelor umane. Aici, scuzaţi-mă, dar va trebui să fac o mică digresiune şi sper că veţi recunoaşte la urmă că era necesară. O realitate care contribuie la cunoaşterea fenomenului, este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie.

- 215 -

Propunerea lor din start, este crearea unei construcţii exacte a acestei lumi şi controloarea ei eficientă. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba, cu bombonele, cu oarece pomană, sau cu bâta, tunul şi racheta de croazieră, se cheamă imediat că este naţionalist, neonazist, comunist, fundamentalist, legionar, taliban, terorist, torţionar, nebun, psihopat, nevrozat etc. şi trebuie distrus fizic. Se trece sub tăcere, că în fapt omul acela nu voia decât să fie liber şi atât. Că nu nutrea nici un gând rău faţă de ceilalţi oameni. Marii trăgători de sfori ai acestei lumi malefice, s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au văzut că de acolo, din moartea în care i-a trimis, ei luptă mai abitir decât dacă ar fi trăit, aceste forţe şi-au reorientat imediat atacul spre mintea şi inima omului. Şi nişte tehui, se plâng mereu, că iată suntem opriţi de a merge ca la noi acasă prin spaţiul Schengen. Ei şi, ce-i cu asta? Cei care doresc să muncească în mod cinstit în Occident, se pot duce şi fără Schengen. Acesta ar folosi în primul rând ţiganilor şi răufăcătorilor din orice etnie, care ar putea să-şi piardă rapid urma, dispărând peste şapte hotare, după ce dau o lovitură. Deci nu este cazul românilor cinstiţi şi în consecinţă nici al nostru, al celor care citim aici. Şi iată, că viitorul vine cu propunerea ca memoria omului să fie înlocuită de memoria lucrului, iar numele lui cu… un număr, (ca la Auschwitz!). Cred că aţi citit în presa românească, despre ce înseamnă în mod real proiectul e- românia? Ţi se implantează un cip şi nu mai eşti Grigore Măsălariţă ci G3498013h. Ceea ce este de mirare e, cum se face că o ţară cu un grad de dezvoltare economică mai puţin decât modest, adoptă sisteme electronice neimplementate încă, nici măcar de ţările cele mai industrializate, de vârf?

- 216 -

Poligon de încercare, fără discuţie, asta a ajuns ţara. În mod real România, a devenit demult sclavă a intereselor străine ei. Iar conducătorii neamului ne ţin predici, se hlizesc fotogenic la televizor şi ne vând pentru mai puţin de treizeci de arginţi. Sau, poate atât valorăm în realitate!

- 217 -

Ajungi la vorba lui Fănuş Neagu

Se spune, pe bună dreptate, că dacă după 60 de ani te

trezeşti într-o dimineaţă că nu te doare nimic, înseamnă în mod sigur că ai murit. Şi să ştii că aşa este. Tusea junghiul şi… anumite zgomote suspecte, sunt la ordinea zilei pentru cei care consideră că oamenii de cincizeci de ani încă sunt tineri. Şi uite

aşa, ajungi zilnic să-ţi aminteşti de vorbele marelui scriitor român Fănuş Neagu, care a spus la un interviu al presei: „Cine

spune că bătrâneţea este frumoasă, îl bag în… aia a mamei lui”.

A spus-o, franc, româneşte cu năduf, chiar fără nici o

metaforă, ceea ce înseamnă ceva pentru omul acesta, care o viaţă a vorbit doar în metafore. Deci dureri de spate, dureri în coaste, dureri de şale, dureri de picioare, de mâini, de cap şi… să le fie de cap de dureri, că nu se mai termină cortegiul lor. Iar medicamentele sunt scumpe, pensia mică, şi se termină tocmai când în jur simţi cum începe să miroase persuasiv a colivă. Cică la vârsta asta, degeaba încerci să tratezi o boală cu indiferenţă, fiindcă dacă încerci tu să uiţi de ea, nu te uită ea pe tine, nici de al naibii şi tot timpul parcă-ţi face complice cu ochiul. Însă un cunoscut, care se laudă că el cunoaşte şi toaca-n cer, (ce-o mai fi şi aia?) mi-a suflat că el cunoaşte o metodă de

- 218 -

tratament extraordinară, ieftină şi eficace, (probabil dacă mai ţine Dumnezeu cu tine şi-ţi mai dă ceva zile de la el). Metoda se numeşte homeopatie. Mai auzisem eu cândva cuvântul „homeopatie“, dar am crezut atunci că e vorba de o boală pe care o faci de la stat prea mult pe scaun sau de la cititul ziarelor guvernamentale. Dar vecinul meu, mi-a demonstrat că nu e asta. Spune el, că homeopatia este chiar o ramură a medicinii, recunoscută oficial de mai toate organele avizate ale Guvernului român. Unii au sărit imediat cu gura, că ar fi medicină naturistă, dar parcă n-ar prea fi. Am trecut ca de obicei la documentare şi iată ce am aflat. V-o spun şi dumneavoastră pe gratis, fiindcă am la ora acesta un acces de filotimie şi în asemenea situaţie dau pe gratis tot ce am în guşă, şi-n căpuşă. Homeopatia a luat naştere în mod foarte empiric, cândva pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar cele trei postulate principale au rămas cam aceleaşi de atunci:

1) pe principiul „cui pe cui se scoate”, ceea ce provoacă un simptom poate să-l şi vindece, adică cofeina poate vindeca insomniile (logic nu-i aşa?); 2) cu cât mai diluată este o substanţă în apă, cu atât este mai activă (se exclude vinul, care se comportă invers); 3) apa dispune de o proprietate numită „memoria apei“, care îi permite să reţină din proprietăţile substanţei diluate, în urma „dinamizării“, (cam ciudat, dar cine sunt eu ca să pun la îndoială o medicină, care aproape a ajuns la frumoasa vârstă de trei sute de ani). Fiind doar trei principii, care la prima vedere par logice şi irefutabile, la fel de fundamentate ştiinţific precum astrologia şi vânătoarea de fantome, vă daţi seama că era inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să apară şi nişte contestatari, nişte cârcotaşi, mai ales că homeopatia, cu timpul, s-a transformat,

- 219 -

dintr-o simplă practică de medicină alternativă, într-o ditamai industria de medicamente aducătoare de venituri consistente. Un prieten chimist, binevoitor mi-a explicat pe îndelete cum devine cazul cu un medicament homeopat. Se ia de exemplu o picătură de ulei de ricin şi se diluează în 100 ml de apă. Avem o substanţă 1 C. Se repetă procesul de vreo 12 ori, până se ajunge la 13 C. Dar de pe la 12 C, substanţa e atât de diluată încât, conform constantei lui Avogadro, nu mai există nici o moleculă din extractul de ricin. Unele medicamente homeopate au o diluţie chiar şi de 30 C (!!!). Unii, pot să-l bănuiască pe Avogadro, că a descoperit această constantă, numai aşa de-al naibii, ca să pună beţe în roate tratamentului homeopat, dar se pare că legile lui Avogadro, laolaltă cu constanta cu pricina, au fost legal aprobate la timpul lor de Parlament (e vorba de cel ştiinţific) întrunindu-se cvorumul necesar, aşa că nu mai pot fi puse la îndoială, fiindcă „unde-i lege, nu-i tocmeală”. Deci a conchis el, „Homeopatia e apă chioară“ şi pentru a-mi demonstra aceasta, a înghiţit pe loc vreo optzeci de somnifere homeopate. Mă uit cu groază la el. E roşu tot la faţă şi clipeşte des. Se îneacă puţin, dar după ce le mestecă mai bine şi ia un pahar de apă îi trece. Aştept câteva minute, să văd dacă nu cumva dă colţul. Ei, aş! N-are nici pe dracu. Atunci m-am dus la farmacie şi am întrebat-o pe vânzătoare, care-i cel mai ieftin medicament homeopat, pentru că vreau să iau vreo cincizeci de cutii pentru a avea câte o cutie pe zi la micul dejun. M-a întrebat dacă sunt medic. I-am zis că nu, sunt doar un cetăţean informat, la care la care preopinenta se uită la mine precum curca-n lemne şi mă trimite după reţetă. Scurt! Deci acum m-am lămurit, durerile mele nu pot fi tratate nici cu indiferenţă şi nici cu medicamente homeopate. Cineva

- 220 -

mi-a sugerat, că un tratament eficace şi s-ar putea spune radical, se poate face cu zeamă de clopot, însă mă tem să încerc. Aştept să-l încerce alţii mai întâi. Şi tare aş mai dori, să-l încerce doar cei pe care-i ştiu eu că-i doare în fund de soarta României şi a noastră, a tuturor românilor. Ca să le treacă durerea!

- 221 -

Ştiţi unde-mi ţin eu banii?

E pe făraş sau nu, Boc? Va dobândi Monica sau Iri custodia copilului? Botezatu e gay sau supergay? A murit sau nu Osama? Pe cine mai are de gând să omoare Obama? Dincolo de chestiile astea, care ţin capul de afiş ale ziarelor, eu ca un om cu capul pe umeri, consider că oamenii au alte probleme, cu mult mai grave. Ca de exemplu, unde să țină în siguranţă banii, atunci când nu-i duc urgent la bancă. Desigur, o să spuneţi că e un lucru extrem de simplu să afli, aproape ca bună ziua, te duci la om şi-l întrebi. Dar s-a observat, chiar de când au apărut banii ca valoare, că nimic nu-i mai intim și considerat mai agresiv pe lumea asta, decât să-i întrebi pe oameni de banii lor, câţi au şi unde-i ţin. Nici dacă îi surprinzi în pielea goală, în timp ce fac baie, sau în patul vecinului, nu se enervează ca atunci când pui problema banilor. Unii se pot enerva atât de rău, încât să le sară ţandăra şi să-ţi îndrepte cocoaşa. Deci cunoscând riscurile, şi mai ales fiindcă am un respect deosebit pentru pielea mea, pentru că e unică şi nu am alta de schimb, nu m-am aventurat să ies în stradă şi să întreb trecătorii: unde ascundeţi banii? Dar vă rog, să-mi spuneţi

- 222 -

pentru liniştea mea sufletească doar atât, care e cel mai secret loc în care i-aţi ascuns? Aşa că, mai bine mă tolănesc comod în fotoliu şi fac intervievarea trecătorilor, din propria sufragerie. Iată acum un domn trece în grabă. Chestiunea, se pare, că îl preocupă, pentru că se opreşte şi-mi răspunde serios: „În pământ dom’le, în pământ în fața casei, îngropaţi sub un măr îi țin…“. Alt trecător, de abia merge, cam 85-86 de ani, își ține banii la… farmacie. „În casă întotdeauna mi-am oprit doar cât am nevoie. Și îi țin pe masă. Restul îl dau farmacistei.“ Văd două măturătoare de la GOSCOM care scotocesc într-un tomberon și găsesc acolo o pâine mucegăită şi un borcan pe jumătate, cu mai ştiu eu cu ce. Una dintre ele, îmi spune sfătoasă: „Vă sfătuiesc să faceţi şi matale ca mine că vă văd boier mare, mânca-ţi-aş halea. Îi pun în zidul casei. Când mai strângem, mai punem și zidim iar la loc“. Cealaltă are o altă metodă mai casnică: „Scoatem parchetul“. Zic eu: hai să-mi încerc norocul și la BCR. O angajată spilcuită de la credite îmi zice: „Nu am voie să vă spun. Aici totul este secret de serviciu. La orice întrebări, poate deschide gura să răspundă, doar doamna directoare“. O abandonez pacostei pe angajată și o întreb direct pe doamna directoare:

„Dacă ați avea bani mulți, în casă, unde i-ați ține?“. Directoarea se uită la mine cam în dungă şi-mi spune profesional: „Pot să vă ajut cu ceva? Vreţi să faceţi banking cu noi? Doriţi un credit? Aveţi garanţii? Dacă nu, vă rog reveniţi altă dată.” Sunt şi altfel de oameni cu bani, dar de aici din sufrageria mea, nu am antene suficient de puternice ca să bată până la ei, fiindcă de obicei, cum au un bănuţ grămadă, fuga până prin Elveţia, Cipru, Insulele Cayman, să-l pună la adăpost că nu se ştie, dacă peste noapte vin iar comuniştii…

- 223 -

Aceştia sunt vai de capul lor, dacă rămân fără bani de

ţigări, trebuie să se urce în avion şi după cum se ştie, Elveţia nu- i peste drum iar Insulele Cayman şi mai departe. Se mulţumesc

şi ei, doar cu gândul că au reuşit să pună la adăpost câteva sute

de milioane de euro, departe de ochii hoţilor şi mai ales al fiscului. Aşa că i-am lăsat pe aceştia deoparte în sărăcia lor, şi am continuat investigaţia. Un tânăr a spus că-i ascunde într-un furtun de aspirator,

o gospodină în frigider ascunşi într-un pui congelat, altul sub

duşumea, altul în cartea de rugăciuni… Pe un cetăţean care trecea trudnic pe două cărări şi ceva, nu l-am mai întrebat unde îşi ţine banii, fiindcă mi s-a părut că ar fi pierdere de vreme pentru mine, poate chiar şi pentru el, că după câte se vedea, avea de atins o ţintă extrem de imprecisă. Un tip mai în vârstă îmi spune visător: „Când aveam şi eu bani, şi asta se întâmpla ehei, tocmai pe vremea lui Ceaușescu, îi puneam într-o carte. Vă spun eu domnule că un hoț nu se uită niciodată în cărți. Le vine greaţă de la cărţi. Puneam banii pe rând, organizat. Foaia și bancnota. Cum dădeai o pagină, cum îți săreau în față 100 de lei “. Un tip mai atletic şi care de aceea îşi permite să fie înţepat, m-a luat la rost: „Ia ascultă, bă nene, dar de ce aş spune eu întâi chestia asta, ia ciripeşte matale unde ţii banii şi apoi întreabă pe alţii”. Cu acesta am cam încurcat-o, dar la mine nefiind nici o problemă, i-am spus sincer unde ţin eu banii: la nevastă-mea, frate! Cum adică, n-o cunoşti pe nevastă-mea? Dar atunci stai să-ţi spui. În privinţa banilor, nevastă-mea este ca un fenomen al naturii. Are ea un talent extraordinar de a-i face nevăzuţi, că nu numai hoţii nu i-ar putea găsi, dar nici măcar ea. Pune-i oricâţi bani la dispoziţie şi vă veţi mira de priceperea ei în a-i face

- 224 -

nevăzuţi. Secretul e simplu: îi topeşte. Chiar dacă sunt bancnote de hârtie şi pe acelea le topeşte rapid. Aşa că eu nu mă tem în veci, că hoţii îmi vor fura banii.

- 225 -

Vremea fanarioţilor second-hand

Mulţi se simt, ca tot românu’, şocaţi dacă uneori cineva, cumva, devine puţin mai aspru cu cei de la putere şi mai ales cu prea enervantul nostru preşedinte. Deşi în sinea lor, dau perfectă dreptate celui cu atacul, dar ei se tem ca şoriceii ca nu cumva să simtă o privire aruncată de sus asupra lor, o fac pe-a niznaiul, se uită aşa cam într-o dungă în altă parte şi nu este exclus, ca unii chiar să reproşeze, că este prea dur atacul, fiindcă noi suntem obişnuiţi să mângâiem cu trandafiri şi mănuşi de catifea, pe călăii noştri naţionali. Asta doar, până când vin străinii şi ne pun să-i împuşcăm. Există o teamă colectivă, ridicată la nivel naţional, de a ridica vocea împotriva celor, care după ce au luat votul mulţimii, se poartă cu ţara de parcă ar fi câştigat-o la poker, dacă nu şi mai rău. Românul se teme, există o teamă atavică, intrată în oase, încă de pe timpul fanarioţilor, amplificată mai ales în anii duri ai stalinismului, o teamă care a rămas pitită acolo undeva, care îl macină la interior şi omul nu răbufneşte decât atunci când simte că este sută la sută acoperit şi nu-l poate atinge, nu mânia, ci nici măcar privirea celor de sus.

- 226 -

Nu degeaba s-a spus, că România este ţara unde revoluţiile se fac numai cu învoire de la stăpânire, sau mă rog, cu învoire şi ajutor de la stăpânii cei mari ai lumii. Când nu au un ajutor dinafară, stau precum cârtiţele, o iau peste ochi zilnic, vegetează şi tac! Al dracului mai tac! Dar au descoperit că există acum un loc, unde poate să mai răbufnească şi el, internetul. Cred că internetul este terenul cel mai propice pentru ca românul, sub acoperirea anonimatului să-şi dea frâu liber durerilor sale şi mai ales să-şi declare of-ul împotriva celor care l-au adus la sapă de lemn. Şi dacă vrei să iei pulsul poporului, cred că aici ar trebui să poposeşti, pe cărările anonime ale internetului. Ai avea ce citi. De exemplu pe 31 mai 2011 în ziarul Cotidianul a apărut un articol care vorbeşte despre un atac informatic. Dar mai bine, să dau cuvântul ziarului cu pricina: „O adresă de e-mail atribuită postului de televiziune Antena 3 a fost folosită într-un atac informatic, care anunţă moartea preşedintelui Traian Băsescu. Destinatarul e-mailului trebuie să acceseze un link de unde se descarcă un virus executabil, nociv pentru computer, scrie Mediafax. Pentru a da şi mai multă credibilitate informaţiei, autorii atacului au folosit numele postului de ştiri Antena 3 în denumirea adresei de la care pare primită ştirea, o adresă însă inexistentă. Textul integral al emailului:

"Subiect - Şocant! Preşedintele Băsescu a suferit un accident mortal! Şoc naţional! Traian Băsescu este desfigurat după ciocnirea frontală a maşinii prezindenţiale cu un alt vehicul aflat în trafic. Imagini în premieră aici (urmează link)".” O glumă bineînţeles, dar la care românii au reacţionat plini de speranţă, ceea ce reiese din comentariile lor pe

- 227 -

marginea articolului cu pricina. În afară de unul, care încearcă timid s-i ia partea preşedintelui, pe ceilalţi parcă i-a apucat alte alea. Vă rog să urmărim împreună comentariile (pentru autenticitate transcriu textul exact ca în ziar):

„Bibi Cucernicu : Are dreptate ăl de mai sus. Unii care l- au votat au ajuns să-l urască din toţi rărunchii. Fraţi pupinbăsei, foşti şi actuali, eu Bibi Cucernicu declar în deplinătatea facultăţilor mintale liber şi nesilit de nimeni că eu doresc, ca Băsescu să fie cât mai longeviv. Oricum va trăi mult, fiindcă îndeobşte se ştie, ticăloşii mor ultimii. Ha-ha-ha! Ai dreacu` ne stau în gât până în ultima clipă! Ha-ha-ha! Hai dă-mă dreacu' că sunt afurisit! Ha-ha-ha! Nu pe bune, nu-l vreau mort pe Spurcat, îl vreau cât mai mult în viaţă şi cu simţurile cât mai vii. Asta pentru că trebuie să dea seamă. Vreau să-l văd anchetat! Vreau să-l văd cu venele umflate în creier. Vreau să-l văd la procese, vreau să-l văd dând declaraţii de presă despre răii de la USL, care mint boborul cu tembelizioru` şi care manevrează serviciile de informaţii împotriva lui! Vreau să-l văd fierbând în suc propriu, vreau să-l văd zbătându-se ca peştele pe uscat! Abia atunci mă voi simţi satisfăcut. Iar la coadă vreau să-l văd în zeghe! Măcar o lună, pentru că nu-i aşa, ce pericol social mai mare decât un Dictachior cercetat în stare de libertate! Ha-ha-ha! Vreau să-l văd, ca în filmele americănoase, împins de cap de miliţieni când e urcat în maşină ca să fie condus la mititica! Ha-ha-ha! Hai dă-mă dreacu’ că sunt cam răutăcios! Ha-ha-ha! Şi acum alt comentariu:

„eBA de la spital : Înainte să ajungă Chiompu la bulău, eu îi doresc multă sănătate ca să li se uşureze în freză comod şi cu talent la toţi dobitocii care l-au votat de frica mogulilor şi-a

- 228 -

pixelilor albaştri. Abia când lumea se va convinge pe calea grea

a nenorocirilor, până la ultimul dobitoc, ce înseamnă vot

responsabil, abia atunci merită javra legată cu lanţuri. Băshinescu Vodă merită să ajungă "colega" de celulă cu Bercea Mondialu, iar ţiganul să fie umflat zilnic cu afrodiziace pentru a-i fi stimulat interesul erotic pentru ultimul dictator.” Sper că nu vă deranjez prea mult dacă mai preiau un comentariu din cele câteva zeci:

„Vampuso de la FBI : O, ce veste miiinunatăăăă! Era să dau fuga în colţ la nonstop şi să cumpăr cu ultimii bani, o sticlă

de şampanie. Da’ nu-i nimic. Tot răul spre bine. A fost ca o alarmă, ca un exerciţiu, pentru cazul în care se întâmplă de adevărat, Doamne ajută!. Uite aşa înveţi că e bine să ai în casă pusă bine câte o sticlă de şampanie, că nu se ştie ce motive de bucurie se iscă, şi mai ales, când. Hai să sperăm că e şi el măcar o dată în viaţă băiat serios, se ţine de cuvânt şi chiar dă colţu'.” Urmează unul scris doar cu majuscule, ca şi cum autorul

ar fi vrut să-l bată în cuie, pe poarta ţărnii ca să-l vadă tot satu’:

„poate îl împuşcă cineva! : ŞI CÂT M-AM BUCURAT!

COMANDASEM DEJA O COROANĂ MÂNJITĂ CU RAHAT PE CARE DOREAM S-O DAU FAM. BĂSESCU ! POATE OR ŞTI BĂIEŢII CEVA? MĂI SĂ FIE? SĂ ASISTĂM ÎN CURÂND LA UN ASASINAT? NU AR FI DELOC PĂCAT! CRED CĂ 99% DINTRE ROMÂNI AR CHEFUI O LUNĂ DE ZILE.” Iar unul îi urează răstălmăcindu-i sloganul din campania electorală:

„Băsescu - javră ordinară: ce frumos era să fie adevărat dar maimuţoiu’ nu a murit încă, sper să moară rău după ce a

trăit bine

Eu, nu am să adaug mai multe la dorinţele poporului, mai ales că sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ale mele. N-o să adaug, decât imensa mea părere de rău, că de data aceasta

Să muriţi bine şi cât mai repede domnule Băsescu!”

- 229 -

zvonul despre moartea capului caracatiţei pedeliste, nu-i decât un zvon, şi atât. Dar sperăm, sperăm în continuare, ca un zvon din acesta să devină adevăr, fiindcă întotdeauna adevărul te eliberează.

- 230 -

Asemănări…

În baie, într-un loc ferit de sub calorifer, a apărut pânza unui păianjen. Şi în mijlocul pânzei trona însuşi proprietarul, un păianjen mic şi famelic având doar nişte picioare exagerat de lungi.

Părea atât de stingher şi neajutorat, încât am uitat de lecţiile date de nevastă-mea, în privinţa unor asemenea apariţii de chiriaşi nepoftiţi şi l-am lăsat în pace, ba în plus nici nu am amintit nevesti-mi de intrus. Voiam să văd cât va rezista acolo, aşa fără nici un fel de mâncare fiindcă pe la noi prin apartament nu zboară nimic, nici muşte, nici ţânţari, nici musculiţe de oţet, nici măcar avioane americane F16 sau elicoptere de atac Apache, pentru că prevăzători, avem plase la toate ferestrele. În fiecare zi mă uitam, cu frica în inimă ca să nu-l fi găsit cerberul casei, să văd dacă mai este acolo, dar se pare că a avut noroc deoarece zilele au trecut una după alta şi el a rămas tot la locul său, în mijlocul pânzei sale, parcă din ce în ce mai sfrijit şi din ce în ce mai trist. Doar picioarele parcă i s-au mai lungit. Oare ce gânduri de mai bine îl ţin ţintuit acolo şi mai ales, tare aş vrea să ştiu ce speranţe îl mai ţin în viaţă fiindcă în afară de aer, nu are nimic de mâncat. De ce am scris despre el? Tocmai pentru că situaţia lui, seamănă al naibii de bine cu situaţia actuală a poporului român.

- 231 -

Ca şi el, poporul acesta mai răbdător chiar şi decât Iov, stă, vegetează şi aşteaptă. Ce aşteaptă? Uneori nici el nu ştie precis, dar prin cap i se vântură câteva cuvinte magice: „zile mai bune”.

Asta aşteaptă! Fără să observe că la toate ferestrele, cei interesaţi, au pus plase de oţel impenetrabile.

- 232 -

O ştiţi pe baba Vanga?

Încet, încet, ne-o iau bulgarii înainte la orice înseamnă activitate socială şi asta chiar până la ce eram, sau ne simţeam noi imbatabili, la ghicirea viitorului naţiunilor lumii, rămânând pentru specialistele noastre cu fuste pestriţe, doar partea cu bafta şi norocul, magia albă şi neagră, deochiul şi umblatul ilegal cu argintul viu. Pe când futuroloagele noastre, bronzate natural, ghicesc în globul de cristal, ghioc, bobi, cafea sau mai economic, în palmă, câte fire de păr îi vor mai cădea lui Băsescu anul acesta din cap, bulgarii trag vii semnale de alarmă periodic, bătând monedă pe chestii mult mai grave ca de exemplu, pe tema celui de-al treilea război mondial. De unde ştiu ei când va începe? Păi au specialistul sau mai precis specialista lor. E vorba de Baba Vanga, celebra ghicitoare-n stele din Bulgaria, despre care se zice, că ar fi fost consilieră cu carte de muncă în regulă, a fostului preşedinte comunist Todor Jivkov. Baba Vanga, care a dat-o la viaţa ei de multe ori în bară, (se mai întâmplă şi pe la bulgari chestii de malpraxis în ramura

- 233 -

aceasta) a avut şi predicţii extraordinare, la care iniţial toată lumea a râs, dar care, minune, s-au adeverit până la urmă. Nu cred că vă mai amintiţi, predicţia ceea cu scufundarea Kursk-ului. Râdeau ruşii chiar şi alte naţii cu gura până la urechi, şi cum nu ar fi râs când era normal că un întreg oraş nu se putea scufunda, aşa tam-nesam… Dar până la urmă ce să vezi, s-a scufundat ditamai submarinul Kursk, şi plâns, şi jale mare a fost pe pământul rusesc! Aceasta, (adică baba cu pricina), cică a fost resuscitată din uitarea relativă în care o aruncase poporul ei, care în privinţa recunoştinţei naţionale nu se deosebeşte prea mult de poporul român, şi citată copios anul trecut, cu privire la data de 11 noiembrie, zi în care ar fi trebuit să se declanşeze după profeţia ei, cel de-al treilea război mondial. Acum după atâta timp, ştim precis că ziua a trecut liniştită şi nimic spectaculos nu s-a întâmplat, iar predicţia Babei Vanga a fost uitată, popii care fiind prea bulgari sadea în cuget şi simţiri au condamnat-o public, desigur din perspectivă religioasă, alţii au ironizat-o pur şi simplu comentând:

„clarvăzătoarea oarbă şi analfabetă a scris înainte de a muri o profeţie” etc., punând accent deosebit pe contradicţiile din text – „clarvăzătoare, oarbă”, „analfabetă care a scris” etc. Dar oare chiar aşa să fi fost? S-o fi dat Baba Vanga din nou rasol sau totuşi la fel ca şi cu Kursk-ul nu vedem noi pădurea din cauza copacilor, sau mă rog, copacii din cauza pădurii… Deci subsemnatul, care în asemenea materie este un cârcotaş de nu se mai poate, nu am luat de bun fiasco-ul presupus al babei şi am început să fac săpături mai adânci. Poate cel de al treilea război mondial a început şi noi încă nu am aflat, din motive de manipulare colectivă, sau…

- 234 -

Deci m-am aplecat cu mai multă luare aminte, să văd ce s-a întâmplat, aşa mai important, în materie mondială la 11 noiembrie Anno Domini 2010. Dacă Băsescu o mai dădea fasolită pe la vreo televiziune, dacă vreo unul de pe la Pocreaca- Iaşi îi tăia cu sapa gâtul nevestei că nu-i adusese de băut, sau dacă spre exemplu, mai dădea afară Becali vreo „zdreanţă” de antrenor, ehei, vuiau televiziunile şi ziarele de ştiri, dar se pare că nimic din astea nu s-a întâmplat. Şi totuşi, la ce făcea aluzie Baba Vanga, acest Nostradamus modern cu fustă? Cred că într-un târziu, m-am prins, (asta fiindcă am în mod real stofă de Sherlock Holmes încă de pe când păşteam gâştele pe tăpşanul din Curseşti) m- am prins, cum devenise la o adică profeţia, fiindcă la 11 noiembrie s-au adunat la Seul, în Coreea de Sud, şefii celor mai bogate 20 de state ale lumii. Bogaţii, tot ca bogaţii, în loc să vorbească la modul serios şi responsabil despre „războiul silicoanelor” dintre Daniela Crudu şi Andreea Mantea, despre divorţurile cu scântei dintre Monica şi Iri, sau focoşii Oana cu Pepe, au discutat în spatele uşilor închise, despre cu totul alte chestii pe care presa mondială le-a luat în serios prin titluri ca: „războiul valutelor”, „protecţionism şi absenţa unei colaborări reale”, „sunt în joc milioane şi milioane de locuri de muncă”, „chinezii invadează lumea cu lichidităţi”, „dolarul e pe făraş”, „ONU nu mai există, există doar G8 şi G20” şi alte chestii din astea. Deci după cum se vede, Baba Vanga nu prezisese nici „războiul silicoanelor”, nici „război în Ghencea”, ci „războiul valutelor”. Sună a război mondial, nu-i aşa? Sfrijitul acela, care pare de abia scos de pe frigăruie, Nikolas Sarkozy, preşedintele francez devenit şef la G20, cerea nici mai mult, nici mai puţin decât „un nou sistem monetar internaţional, bazat pe euro şi yuan-ul chinezesc alături de dolar, „care să pună capăt

- 235 -

harababurii actuale”, iar Robert Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale, era de părere că „lumea are nevoie de un nou sistem monetar internaţional, care să-i urmeze celui actual şi în care aurul să aibă rol stabilizator. Americanii, neavând (din păcate, sau poate din fericire) cu ei la summit, avioanele F16 şi nici Flota 7 din Pacific, simţindu-se din ce în ce mai izolaţi, nu pot decât să arate cu deştiu’ lor american în altă parte şi să dea vina pe chinezi pentru moneda lor naţională, cică subevaluată, iar Ministerul german de Finanţe intrat bine în priză, mai toarnă şi el gaz peste foc, spunând că modelul american de creştere este în criză şi nu dă semne de redresare. Când i-a venit rândul, analistul Frank Biancheri, director de studii la LEAP/ E 2020 şi preşedinte „Newropeans” spune că soluţia cea mai bună este „crearea unei monede de schimb internaţionale, care ar putea fi numită „globală”, bazată pe mai multe valute corespunzătoare marilor economii ale lumii şi guvernată de un Institut Monetar Mondial. Zice el! Totuşi se pare, că ar da dovadă certă de oarecari talente ca şi Baba Vanga, deoarece, precum baba, avertiza ca să se ştie, printr-o scrisoare deschisă, statele G20 – adică pe marii bogaţi lumii – că întârzierea deciziilor din motive egoiste ar putea declanşa o „dislocare geopolitică” fără precedent(!!!). Ce-ar însemna asta în traducere liberă domnilor? Cred că înţelegeţi şi fără să vă mai spun eu. E tot un fel de al treilea război mondial, soro! Deci cu alte cuvinte, dacă analizăm cum se cuvine totul, vedem că atunci pe 11 noiembrie putem spune că a început, pe şest, chiar acel temut, al treilea război mondial. Deci, cred că se cuvine să n-o luăm peste picior pe Baba Vanga şi mai ales dându-ne seama, fie chiar şi mai târziu, să nu scandăm ca la douăzeci de ani după Revoluţie: „Baba Vanga să

- 236 -

ne ierţi, că-n noiembrie am fost beţi” (varianta românească sună aşa: „Ceauşescu să ne ierţi, că-n decembrie am fost beţi). Ce s-o fi întâmplat cu adevărat, la 11 noiembrie 2010 în spatele uşilor închise? Cum s-o fi desfăşurat păruiala? Cine a câştigat şi cine a pierdut? Grele întrebări, ascunse răspunsuri! Dacă nu vom afla noi curând pe pielea noastră, în mod sigur o vor afla, probabil, nepoţii noştri din manualele de istorie

- 237 -

Un popor cu dor de ducă

Mă întrebam, de ce se tot încăpăţânează guvernanţii noştri să modernizeze această ţară la modul cel mai original, curat românesc. Aşa cum delicte, infracţiuni şi păcate pe care ţi le iartă doar grade bisericeşti de la protopop în sus, se pot face şi prin omisiune şi nu numai prin comitere, tot aşa poate exista şi reversul, adică prin omisiuni sistematice, să se creeze în perioada postdecembristă tipul de om nou, pe care socialismul nu a reuşit să-l creeze cu toate sforţările depuse. Tipul de om nou, creat cu susţinere europeană şi americană, presupune în primul rând ca omul să aibă duritatea şi consistenţa pietrei, mai ales la creier şi apoi la toate celelalte aspecte cum ar fi, de exemplu, un stomac de om nou-nouţ care să fie capabil să mistuie pietre ca singură sursă de hrană. Şi se pare, că rezultatele pozitive nu au întârziat să apară. O ştire demnă de a fi pusă în ramă, vine hăt, de la mare depărtare şi ca să fie mai credibilă este şi copios asezonată pe deasupra cu un oarecare iz de aventură. Hai să nu vă fierb la foc mic şi să vă spun dintr-o răsuflare despre ce este vorba. Ştirea şoc pentru alţii, nu pentru noi, e că, şase români au rezistat cu brio timp de 15 zile în aridul deşert american Colorado, în condiţii deosebit de aspre, care potrivit scenariului american, simulau viaţa pe Marte.

- 238 -

Este demn de luat în seamă că Agenţia Spaţială Română, care ne tot ameninţa pe toate canalele de mass media, până de curând, că din toată sărăcia românului, prin strângerea curelei şi strângere la pungă se va lansa un fel de rachetă-balon sau balon-rachetă, naiba să-l ia, că nu ştiu precis, dacă-i balon sau rachetă, spre „tăriile” cerului. În privinţa rezistenţei la condiţiile de pe Marte, agenţia românească este cică este cea de-a treia agenţie spaţială din lume, după cea americană NASA şi surata sa europeană ESA, care a reuşit cu brio această performanţă, apreciată de altfel cu mari laude în mod public de confraţii americani, care ştiu ei ce ştiu când e vorba de deşertul Colorado, deşertul acela groaznic, aflat, cum faci la stânga, exact pe Valea Morţii. Ceea ce i-a şocat pe americanii de la faţa locului, a fost faptul că reprezentanţii agenţiei noastre, care se şi vedeau călătorind cu primul satelit românesc în spaţii interplanetare, nu mai voiau nici de-al naibii să mai iasă din capsulă, după două săptămâni petrecute în cel mai inospitalier mediu deşertic de pe Terra! Unii cred că se simţeau mult mai bine acolo, decât în România actuală. Americanii au stat timp de 15 zile cu frica-n sân, că, Doamne fereşte, cei şase temerari români ar putea suferi vreun accident şi n-ar mai fi apţi să-şi ducă misiunea la bun sfârşit sau cine mai ştie Dar din partea Agenţiei Spaţiale Române, au primit un răspuns deosebit de liniştitor, în care se spunea că pe meleagurile mioritice există nu mai puţin de 23 de milioane de înlocuitori pentru cei şase, oricând dornici să ceară, ca şi ei, să mai rămână ceva vreme în deşert, sau eventual chiar pe vreun bolovan din acela din spaţiu, care se numeşte meteorit, fiindcă oriunde s-ar simţi mai în siguranţă şi mai protejaţi, decât în ţara unde s-au născut.

- 239 -

Pentru românii căliţi la cozi, încă de pe timpul lui Ceauşescu ca să fie răbdători şi care s-au învăţat în ultimii douăzeci de ani să trăiască cu mâncare doar pe sponci, fără medicamente, sau fără încălzire în apartament pe timpul iernii, antrenamentele, care i-au chinuit pe americani şi europeni când a fost rândul lor, pentru români acestea par floare la ureche. „Au făcut duş o dată la trei zile pentru că apa e preţioasă, au mâncat prafuri şi hrană deshidratată”, s-a grăbit presa internaţională să ia notiţe şi să le difuzeze în eter şi pe hârtie. Românii nu văd nimic spectaculos în asta. Cei care au de furcă cu preţul gazului şi al apei de la robinet au făcut duş mult mai rar ca bieţii viitori astronauţi, cât despre economiile la alimente, ce să mai vorbim, cu noile mercuriale ale pieţei, antrenamentul din România ar fi suficient pentru Pluton sau Jupiter, nu pentru „boieria” de pe Marte. „Eu am făcut omletă dintr-un praf galben care era într-o cutie de carton. Turnam peste el apă fierbinte, aşteptam două minute şi era gata” povestea presei unul dintre viitorii astronauţi români, în legătură cu experienţa sa din Mars Desert Research Station. Dar vă rog, numai să vă gândiţi, cu ce ochi privesc aceste confesiuni „dramatice” unii pensionari de ai noştri, având în vedere, că aici apar cuvinte pe care aproape că le-au uitat, ca de exemplu, „omletă” şi „apă caldă”, cuvinte care pentru unii definesc nişte chestii, care pentru ei există doar pe undeva pe… Marte! Deci iată, că antrenamentele la care au fost supuşi românii din ţară, mai ales în ultimii doi ani, s-ar putea să dea rezultate nebănuite. Şi dacă tot s-au făcut atâtea experimente pe români, de la tăierea salariilor, reducerea pensiilor şi până la desfiinţarea în masă a spitalelor, şcolilor, transportului pe calea ferată, nu mai lipseşte decât propunerea guvernului ca vreo

- 240 -

douăzeci de milioane să fie trimişi cu bilet numai dus, pe Marte, unde cu siguranţă se vor simţi mult mai fericiţi. Dacă se face propunerea, probleme de procedură nu mai sunt la noi, fiindcă guvernul îşi asumă răspunderea şi gata! De abia pe Marte vor putea fi „veseli, joviali, entuziaşti şi cu simţul umorului”, nu aici, cum sugerează noul Cod al Muncii, (asumat şi acesta), care-i condamnă să tragă ca sclavii la galeră până la 16 ore pe zi. Sperăm din toată inima, ca responsabilii de la Mars Society, să nu ne ocolească şi să nu ezite, atunci când vor trimite prima expediţie umană pe Planeta Roşie. Românii, dintre toate naţiunile lumii, sunt cei mai căliţi, cei mai calificaţi, şi mai ales, cei mai dornici de ducă!

- 241 -

Glasul roţilor de tren

Glasul roţilor de tren/ E o şoaptă cu suspine/ dac-ai să-l asculţi mai bine/ Din oţel, din fier, din şine/Ai să le auzi cum se jelesc/. Aşa ar suna azi doar puţin modificat în sensul adevărului, cântecul Margaretei Pâslaru, care a încântat cândva ieşirea din adolescenţă, a celor care suntem intraţi bine în vârsta părului alb şi candidaţi incontestabili la un loc de veci. Azi sunt din nou trist. Nu-mi vine nici să fac haz de necaz şi nici să mă joc de-a râsu-plânsu. Fiindcă am lucrat un sfert de veac la calea ferată şi încă-mi mai trec trenuri prin cap, mai ales după miezul nopţii. Bineînţeles, că dacă ar citi versurile de mai sus, prietenul meu cel logic îmi va sări la gât urgent luându-mă la rost: „Cum adică să plângă roata trenului, dar şina, e o aberaţie în vremurile cestea noi când suntem liberi de comunism, când speranţele noastre se pot înălţa până la cer şi mai departe”. Am uitat să vă spun, că prietenul acesta al meu este extrem de mulţumit de vremurile pe care le trăim, fiindcă până în 1989 a tăiat vârtos frunză la câini şi când îl prindea uneori defuncta Miliţie, îl opresa groaznic fiindcă îi mai dădea câte ceva de făcut într-un loc de muncă oarecare, dar i se pierdea

- 242 -

urma urgent, fiindcă prietenul acesta al meu, avea un talent dat dracului de a se pierde precum măgaru-n ceaţă. Când a venit buntul acela pe care unii îl numesc revoluţie (dar nici ei, aşa zişii revoluţionari, nu se încumetă să scrie acest cuvânt cu literă mare) el s-a nimerit să fie ca de obicei la cârciumă şi ieşind aşa cu trăscăul în cap a nimerit, nici el nu ştie cum, în sediul fostului Comitet Judeţean de partid şi asta i-a schimbat viaţa complet. A devenit revoluţionar şi în consecinţă a devenit tăietor de frunză la câini cu acte în regulă. Diferenţa între cei care au muncit şi au tras la şaibă o viaţă, este că la această oră aceia au o pensie echivalentă cu 6-7 milioane lei vechi iar onor tăietorii de frunză la câini, au o indemnizaţie de revoluţionar de peste 20 de milioane şi acelea neimpozitate. Dar nu de asta plâng roţile trenului şi chiar şinele, săracele. Problema este mult mai gravă, deşi i se trage tot de la revoluţie, ca şi prietenului meu cel logic. Până prin 1990, atunci când era prezentat la televizor un accident feroviar, putea să nu ne spună, că ştiam aproape sigur că tragedia s-a întâmplat undeva prin India, Pakistan sau Bangladesh, ţări desprinse prin anii ’50 de sub stăpânirea trufaşului Imperiu Britanic. De fiecare dată, la finalul ştirii, crainicul nu uita să anunţe cu pretenţii de specialist, că reţeaua feroviară din respectivele ţări e cu totul la pământ, fiind cam aceeaşi pe care englezii o construise pe acele meleaguri la anii 1900 şi nu o mai întreţinuse, nefiind în Anglia lor. Deci indienii şi vecinii săi transpirau luptându-se cu„greaua moştenire” colonială şi uneori o mai făceau fiartă, scăpând vreun un tren de pe pod în gârlă, sau care o lua de nebun, pur şi simplu razna pe câmp. Cred că fiind aşa atenţi precum vă ştiu eu, aţi observat că în ultimul timp astfel de noutăţi cutremurătoare s-au mai rărit. N-am de unde să ştiu dacă – Doamne ajută! – locuitorii

- 243 -

subcontinentului indian şi-au rezolvat problemele cu infrastructura, lichidând între timp „greaua moştenire” colonială, dar cert este că mai nou ştirile cu deraieri se referă la propria noastră ogradă, adică la propria noastră reţea feroviară. Din păcate, acum crainicul nu uită să spună că toate accidentele din ultima vreme confirmă faptul că structura noastră feroviară, de fapt întreaga infrastructură, este la pământ. În privinţa „grelei moşteniri” tace chitic. Oare de ce? Că nu era ungher al noii societăţi postdecembriste, în care să nu se invoce „greaua moştenire ceauşistă”. Prin disciplină, aproape mai ceva decât cea militară şi conştiinciozitate, CFR-iştii noştri erau consideraţi pe timpuri un fel de elită a clasei muncitoare, care s-a bucurat de o atenţie specială din partea liderului „de partid şi de stat” Gheorghe Gheorghiu Dej, el însuşi fost ceferist. Cu brigăzi voluntare, cântând voioşi cântece patriotice, cu roaba, târnăcopul şi cu dinamita răzbind prin munţi, România şi-a construit o infrastructură de cale ferată, demnă de invidiat, de peste 11.000 de kilometri de cale ferată bine întreţinută, cu un personal calificat şi disciplinat. După ’90, calea ferată a fost considerată, ca şi cea mai mare parte a industriei noastre, un morman de fiare vechi numai bun de demontat şi furat. După 20 de ani de veselie tâmpită şi inconştienţă economică, în zilele noastre călătoria cu trenul începe să devină o aventură. Credeţi oare, că va mai trece mult până când înainte de apleca undeva cu trenul, să fie obligatoriu să-ţi faci testamentul? Şi cum să nu ajungem aşa, când se constată că furturile de cabluri, vitale pentru semnalizarea semafoarelor sau funcţionarea liniilor electrice, nu numai că s-au înmulţit, ci au devenit ceva aproape cotidian, că se cere insistent insolvenţa CFR Călători, că fosta CFR marfă, are o cotă de piaţă în declin şi

- 244 -

nu va trece mult şi o vor cumpăra străinii pe nimic, că angajaţii sunt ameninţaţi mereu cu şomajul, fie el chiar şi „tehnic”, că halele depourilor de locomotive, nu au mai fost încălzite din iarna lui 1989… Deci acum în România şi nu în Bangladesh, necesită înlocuire urgentă peste 600 de poduri şi podeţe de cale ferată, fiind considerate oficial expirate, că 67 din cele 170 de tuneluri, în care noi acum mai apucăm să zărim luminiţa de la capăt, nu mai sunt sigure din diferite motive, că nu s-au mai făcut verificări şi reparaţii, că Că trenul care a fost considerat cândva, nu demult, cel mai sigur mijloc de transport, rulează la ora actuală pe aproape 6000 km de cale ferată lăsată naibii de izbelişte, care-şi aşteaptă (poate chiar până la Sfântul Aşteaptă) revizia capitală, ca şi vreo 15.000 de macazuri. Vă ziceţi poate în sine, că eu ca fost ceferist sunt acum cârcotaş şi văd pete negre acolo unde nu sunt. Oare aşa să fie? Să vedem ce zice statistica pe ultimii patru ani. Investiţia în reviziile capitale la linie a fost în 2007 cele mai „vaste şi cuprinzătoare”, când au fost revizuiţi 3 (trei) kilometri cale ferată, pe întreaga ţară din cei 11.000, de 0 (zero) kilometri în 2008, 0 (zero) km în 2009, 0 (zero) km în 2010. Imaginaţi-vă dragi români, care-i îndopaţi pe „revoluţionari” cu bani cum se îndopau cândva curcanii cu nuci, dialogul dintre telespectatorii pakistanezi, indieni sau de pe meleagurile Bangladeshului dacă ar vedea asemenea ştiri la ei la televizor. Prima replică ar fi o întrebare: „Auzi mă da’ România asta nu cumva e ţara ceea care a intrat acu’ câţiva ani în Uniunea Europeană?”. Iar răspunsul ar fi tot după capul lor: „Da, dar cum ne- am luptat noi cu „greaua moştenire” colonială, aşa se luptă şi ei cu greaua moştenire comunistă, săracii”!

- 245 -

De unde ar şti ei că de fapt noi ne luptăm, nu cu „greaua moştenire”, ci cu noul colonialism care nu construieşte nimic, ci numai distruge. Până nu va mai rămâne piatră de piatră în ţara aceasta!

- 246 -

Moartea tragică a statului social

A venit vara, e cald, se poate moţăi în voie pe o bancă în timp ce oameni, mai mult sau mai puţin marcaţi de griji, trec într-o mişcare browniană halucinantă pe lângă tine. Mă gândesc şi eu ca românul, la care conştiinţa civică stă toată ziua ţonţoroi, având rădăcini democratice adânc înfipte în solul Constituţiei: ce-ar fi să opresc pe câte unul din aceşti oameni grăbiţi şi să le citesc pentru liniştirea sufletului lor răvăşit art 1. paragraful 3. din Constituţia României:

„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. Parcă văd că unii s-ar opri o clipă, ar ridica din umeri a lehamite şi mi-ar zice fără înconjur: „ Ia te uită, şi ce mare lucru! Dă-i bă în mă-sa”, alţii poate mai acriţi m-ar lua la fix: „Bă, ţie nu-ţi este bine, vrei să fii scărpinat? Ce mă iei tu pe mine cu Băsisme din acestea? Nu sunt eu din aceia care să mai fie ameţiţi cu: Trăiască Republica. Eu zic, să stai liniştit acolo pe banca ta, ca să nu-ţi dea cineva cu ditamai statul social în cap”. De fapt, cam aşa se prezintă lucrurile. Românii, obişnuiţi cu rezistenţa pasivă, nici măcar nu mai tresar când se iau

- 247 -

măsuri abominabile în legislaţia acestei ţări secătuite. Ei circulă mai departe abulici pe potecile lor, văzându-şi de problemele lor curente, departe de orice manifestări de solidaritate, întru apărarea unor drepturi ce par fireşti, dar de neatins. Nu asta-i doare pe ei acum, şi parcă nu-i doare nici-unde, că România a încetat de mult să mai fie un stat social. De fapt, chiar paragraful cu pricina pare să fie scris în derâdere. Dacă s-ar fi oprit la sintagma „valori supreme”, totul ar mai fi fost corect, poate ar fi dat speranţe pentru viitor, dar când urmează imediat „în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român” gata, a făcut-o fiartă fiindcă, se ştie acum prea bine, pe ce s-au clădit „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român” în perioada interbelică. Pe hoţie, politicianism găunos, lăcomie, sărăcirea şi înfometarea populaţiei, „tunuri” economice răsunătoare, vânzarea de ţară, perpetuarea relaţiilor medievale în economia agrară, ignorarea şi detestarea clasei muncitorilor şi a ţăranilor de la coarnele plugului, care de fapt erau singurii producători direcţi a bunurilor sociale, interogatorii în beciurile Siguranţei (precursoarea Securităţii), întemniţarea celor care ridicau glasul contra stăpânitorilor vremii, o Românie cenuşie fără cer senin şi fără vise, astea au fost „reperele sfinte”, care au plămădit „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român”. Cât despre idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 care sunt garantate, eu vă propun să fim serioşi, că în afară de

o serie ce hoitari ai revoluţiei, care s-au îmbogăţit de pe urma

unui întreg popor, şi a unei cohorte de ploşniţi grase, hrănite cu bani mulţi, numite pompos - revoluţionari, ce a adus revoluţia

poporului? Sărăcie, multă, multă sărăcie, deznădejde şi jale.

Asta i-a adus românului în acest stat, care se proclamă chiar de la articolul 1 a Constituţiei, „stat de drept, democratic

şi social”. Nu-i aşa nea Grigore, că împreună cu ceilalţi români

- 248 -

asemenea ţie, îţi vine să vomiţi direct pe statul acesta al hoţilor cu statut legal? Vă amintiţi cred că data de 16 martie 2011, odată cu Noul Cod al Muncii, are toate şansele de a rămâne în istorie ca moment al îngropării definitive al acestei idei la origine atât de generoase. Nu avem decât să-i cântăm în linişte statului social, „Veşnica lui pomenire”, fiindcă nu e departe vremea când, pe la 58 de ani, patronul îţi va da un şut undeva, taman cu şapte ani înainte de pensie. Lucru care acum este perfect legal, de altfel: nu eşti competent, nu eşti competitiv, nu eşti la fel de rentabil ca un muncitor din China, Thailanda sau Vietnam! Unde mai pui, că te lasă şi vederea, nu mai eşti în pas cu tehnica, la efort pufăi ca locomotiva, başca ai probleme şi cu ţinerea de minte! Şi spune- mi, te rog, român din stat social, unde te mai angajezi matale la neguroasa vârstă de 58 de ani, când singurele cadre considerate „cu experienţă” şi acceptate uşor sunt secretarele de până în 22 de primăveri? Gândeşte-te nea Grigore, am al muncii postdecembriste, cum ai să te duci matale la şef, cocoşat de nevoi şi de gura nevestei, învârtind şi boţind basca în mână, ca să-ţi negociezi singur salariul, fără vreun contract colectiv? Şi cum ai să răspunzi, când şeful te va întreba dacă n-ai auzit de cutremurul din Japonia, de luptele din Libia, de creşterea preţului petrolului şi de furtunile solare care ameninţă vara asta scoarţa Pământului? Aud? Păi nea Grigore, în aceste condiţii extreme, cum poţi să fii atât de nesimţit, încât să ceri o mărire de salariu? Spune şi tu, în asemenea context internaţional şi astral, de unde să-ţi mai dea sărmanul patron, fie şi vreun sfanţ peste salariul minim? Poate te gândeşti cu jind că, decât bătrân şi „plugar” în câmpul muncii româneşti, ar bine să fii tânăr şi cu putere deplină de

- 249 -

muncă. Dar să ştii nea Grigore, că nici aici fericirea nu dă pe dinafară. Potrivit noului Cod al Muncii, dacă boss-ul are chef, o ţine tot în angajări de probă. Fără număr, fără număr! Te

speteşti, faci sluj precum căţelul, zâmbeşti deferent la comandă

şi

după câteva luni eşti din nou în stradă, vorba cântecului: „ca

la

20 de ani, fără griji şi fără bani”. Şi să ferească Dumnezeu nea Grigore, să gândeşti măcar

o

clipă că e mai bine să fii femeie? Dacă ai impresia asta, să ştii

că mai bine, ori nu te naşti, ori să nu naşti, să aduci pe lume copilaşi, noii roboţi ai muncii capitaliste, fiindcă nu ştii dacă la întoarcere, nu pleci de la birou în jos pe scări cu lucruşoarele adunate într-o cutie de carton. Şi dacă ai de gând să te faci însoţitoare de zbor sau manechin la 45 de ani, eu îţi urez din inimă baftă şi succes. Cică Boc, de vreo câteva zile, se pregăteşte intens ca să-şi asume a mia oară, asumarea asumării şi reforma reformei. Văzând cu ochii, datorită eforturilor susţinute ale guvernanţilor actuali, România se modernizează în ritm rapid, energic şi radical, medicii, profesorii, studenţii şi ultimii meseriaşi pricepuţi iau drumul pribegiei peste hotare, pensionarii se tratează de boli cu indiferenţă, ceaiuri şi mai ales rugăciuni care dacă nu te duci la popă, ca să dai de parastas, nu te costă nimic. Numai eu, stau aici pe bancă şi deplâng decesul statului social…

- 250 -

Doi câte doi, c-aşa-i jocul pe la noi

Politica românească se pare că a fost întotdeauna populată de cupluri, formate pe principii sănătoase, cum ar fi, orice sac îşi găseşte peticul, cine se aseamănă se adună, cum e turcu-i şi pistolu’, pentru a se atinge premisele celebrului postulat a lui Ion Roată, unde-s doi, puterea creşte. Lăsăm deoparte cuplurile mai mult sau mai puţin politice din vechime, şi să ne amintim fugitiv doar de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, de exemplu, care a supus statul la cheltuieli suplimentare, când cu festivitatea anunţată a morţii lor, fiindcă a trebuit să se folosească de două ori mai multe cartuşe cu ocazia asasinării susnumiţilor, la Târgovişte, în acel decembrie de buimăceală colectivă. După revoluţie s-a dansat politic numai în cuplu, doi câte doi, c-aşa-i politica pe la noi, începând cu acel cuplu de acum clasicizat: Ion Iliescu şi Petre Roman (arătosul nostru evreu! Ce curios dom’le, şi comunismul a început tot cu un dans colectiv pe capul nostru, a evreilor: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Walter Roman şi mulţi, mulţi alţii din această etnie). Desigur, că având în timpul din urmă doar cupluri- cupluri, era foarte necesar să se găsească un cap limpede, care să poată despărţi, nu apele de uscat, fiindcă asta a făcut, mai

- 251 -

bine sau mai rău, bunul Dumnezeu, ci folosind intensiv reţeta „cele bune să se-adune, cele rele să se spele” să elaboreze pentru uzul general al ameţiţilor ăştia de români, un ghid al cuplurilor bune şi rele – varianta oficială, sau mă rog, oficializată, cum doriţi… Şi iată, că specialistul în cupluri a fost găsit, sau mai precis s-a găsit singur, s-a îmbărbătat cu un şpriţ prelungit, s-a luat de moţ, cu mână viguroasă şi s-a depus pe piedestalul nemuritor al descoperitorilor de cupluri bune şi rele din politica românească. Am zis că s-a luat de moţ? Rectific, nu s-a luat de moţ, fiindcă nu mai are demult moţ, fiind chel ca-n palmă, ci s-a luat de guler, fiindcă din acesta mai are deocamdată. Încolo ce-i mai trebuie, cap limpede are, hâc!, tupeu are, hâc!, ciraci are, hâc!, coniac are, hâc!, contract de chirie la Cotroceni pentru încă cinci ani are, hâc!, cupluri nu lipsesc, hâc! Aşa că isteţul nostru preşedinte s-a apucat cu spor, hâc!, să scrie acel ghid al cuplurilor (bune şi rele). Ia să ne uităm peste umărul său şi cu atenţie să nu-i vărsăm, Doamne fereşte, paharul de whyski, veşnica sursă de inspiraţie a domniei sale, să vedem ce a scris şi eventual, precum e obiceiul nostru, să comentăm. Cuplu rău: Marga – Andronescu. „Campioni ai dezinformării” (în opinia prezidentului Băsescu n.n.), cei doi reprezentanţi ai „găştilor” din învăţământul superior sunt un fel de Bonnie şi Clyde ai mediului universitar. Androneasca – poreclită „Abramburica” şi Marga – cel care „a dus învăţământul cu targa” au fost în sfârşit demascaţi de atotputernicul preşedinte jucător, şi puşi la colţ cu prilejul promulgării noii Legi a învăţământului. Ahaaa, v-am prins, vrăjitoarelor! Cel puţin la DNA cu voi! Cuplu bun, (aici cred că preşedintele a strivit, după vechiul său obicei, o lacrimă în colţul ochiului): Udrea –

- 252 -

Baconschi. Aceşti frumoşi Al Bano şi Romina Power ai politicii şi Puterii româneşti (Power vine, pentru cei care încă nu ştiu, de la Putere, cu „P” mare) se completează de minune. Cel mai curajos şi cel mai acerb critic al deciziei Schengen a Uniunii Europene, de a ne trânti uşa în nas, după ce ne-a luat sub aripa sa protectoare în 2007, ca pe-un pui de curcă chior, Teodor Baconschi, declară cu strălucirea-n ochi şi cu cei trei trandafiri rituali ai PDL în mână: „Eu, preafrumoasă Elena, sunt extrem bucuros să lucrez cu tine. Ca om prea muritor trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Elena, eşti minunată, eşti inteligentă, eşti frumoasă, eşti tenace, eşti deşteaptă, eşti pricepută, ai anduranţă la mediul politic general şi aduci o lumină dumnezeiască în mediul dezgustător al politicii româneşti, în care pot fi văzuţi adeseori pesedişti şi penelişti, pendulând aiurea, ca anumite chestii într-o găleată”. Iar Elena auzind aceste cuvinte, a dat niţel ochii peste cap, a încălecat pe acel cal alb (nu ştiu dacă mai ţineţi minte faza, fiindcă a fost dată şi la televizor) şi-a plasat la locul potrivit frunza, ca să nu i se vadă principala armă politică, şi a pornit la luptă sub deviza „Cu frunza înainte!”. Sau „Cu frunza dinainte!”, nu sunt prea sigur. În concluzie: Udrea – Baconshi, cuplu bun, „ca doi ochi într-o lumină, ca doi fraţi într-o tulpină”, vorba poetului. Iar Lumina se ştie de unde vine, dacă priveşti atent spre Cotroceni… Cuplu rău: Vântu-Voiculescu. Nenea cel cu tichia de mărgăritar i-a dibuit imediat şi a spus lumii prin trompeta sa, putătoare de cuvânt, că Vântu este un mişel, care vrea poşta, Voiculescu, alt mişel, care vrea sarea. Le-a găsit şi nume pe măsură, primul e Nuş, celălalt e Felix. Ca semn distinctiv, s-a descoperit că amândoi au televiziuni manipulatoare, şi de aceea unul e „malefic”, celălalt e „soluţia imorală”.

- 253 -

Cuplu bun: Moraru-Andreea Pora. Cei doi nu reuşesc mai nimic în materie de rating, însă reuşesc de minune maximum de pupincurism, atunci când ore în şir doar asta fac, din toate poziţiile. Moraru este cel care a făcut în 2010 şi celebra emisiune, în care Gigi Becali molfăie sarmale de Sărbători, apoi se ridică de la masă, cu gura plină, strigând: „dă mă pe gesepeeee!” Cuplu rău: Ponta-Antonescu. Despre Ponta, care era mic procuror pe timpul comuniştilor, fiindcă persoane de încredere l-au demascat pe micul comunist, că se juca doar de-a procurorul cu lopăţica în nisip. Despre el n-ar fi prea multe de spus, decât că i se urează călduros, ruperea fără chinuri a gâtului cu ocazia proximei curse de raliu. Însă pentru onor-preşedintele cotrocenist, Crin Antonescu e de-a dreptul enervant. De ce? Fiindcă îşi vopseşte părul! Şi mai are şi ochi albaştri, pe deasupra. Se mai şi trezeşte târziu dimineaţa. Asta este de neîndurat pentru o politică dinamică, precum e cea dâmboviţeană! Alt cuplu rău: Hortefeux-Maiziere. Veţi obiecta poate că ăştia nu sunt de-i noştri, dar ce are a face? Brice Hortefeux şi Thomas de Maiziere, consideră făuritorul ghidului de cupluri, că trebuie ţinuţi minte de români. Dacă nu ştiţi cine sunt aceştia, vă spun eu pe gratis, sunt miniştrii de externe ai Franţei şi Germaniei care ne discriminează, nu ne vor nici de-al naibii în spaţiul Schengen, şi mai ales pentru tuciurii noştri sunt cusurgii fără pereche, ba şi pestriţi la maţe! Băsescu îi consideră cam slabi de cap, deoarece nu înţeleg, cât de avansate sunt reformele băgate cu forţa în fundul ţării, de PDL, cât de cinstiţi sunt vameşii noştri, multimiliardari dintr-un salariu modest, cât de integraţi romii pe care nici cu arcanul nu-i poţi aduce la şcoală. Şi o ţin tot aşa pestriţii aceia

- 254 -

deşi le-a spus-o de la obraz Baconschi că nu ne vom lăsa discriminaţi! Din motive doar de preşedinte cunoscute, se trece cu tăcerea peste mult prea sudatul cuplu Băsescu-Udrea, pe motiv că ei au atins sublimul, ridicându-se deasupra conceptelor lumeşti de bine şi rău. Şi în final, găsim încrustat în marmură tip Videanu, numele unui cuplu bun, cel adevărat, (cel mai înjurat, zic eu), cuplul suprem, singurul cuplu politic în care unul tace şi coace şi altul ascultă şi face: Băsescu-Boc. Şi lista ar putea continua, dar i s-a terminat sticla de Johny Walker. Boc, mergi urgent şi cumpără alta, de peste drum de la Golden Shlitz!

- 255 -

Film real

Americanii ăştia, care fac filme despre orice, doar scenariu să aibă, au apelat la un cunoscut ministru român, pentru a le scrie el un scenariu pe care are de gând să-l probeze în realitate. Vreţi să ştiţi despre ce este vorba în acest film, care a fost turnat mai rapid decât o Ordonanţă de urgenţă a guvernului, film serios, cu George Clooney în distribuţie? Este un film care pendulează între comedie sadică și dramă. Practic, în cele vreo două ore cât durează filmul, sunt concediați oameni încontinuu, ca pe bandă rulantă. Zeci, sute, mii. Unii tipi concediaţi se sinucid, tăindu-şi gâtul, aruncându- se de pe poduri sau de la balcoanele Parlamentului, dar ca şi la noi se trece peste asta rapid, ca şi cum ar fi ceva normal. Diferiți inşi plâng, se revoltă, țipă, urlă, aruncă cu obiecte, vorbesc urât, cer bătând în masă motive întemeiate. Mă rog, filmul e trist. Pentru rolurile de concediați, nici nu s-a apelat la actori profesionişti, ci la anonimi, la oameni simpli deja concediați, cărora li s-a mai dat o șansă să câștige niște amărâţi de bani jucând în filmul cu Clooney. Și, pe parcursul concedierilor, pe tine, biet român, te izbește această diversitate umană pe care nu o bănuiai și pe care, de altminteri, când treci pe stradă, ai ajuns să n-o mai observi. Acum, în acest film, cică inspirat de domnul nostru

- 256 -

ministru, persoanele devin foarte concrete și ajungi să te identifici rapid cu ele. Ciudat, parcă te concediază pe tine. E trist, nu-i aşa, începutul acestei scrieri de azi, dar observ eu că totuşi te frământă, nu un gând, ci o întrebare, din nevoia firească de concretizare. Despre care ministru este vorba? Totuşi scuzaţi-mă, aici voi păstra secretul, fiindcă numai aşa totul devine mai interesant. Unii presupun că ministrul cu pricina ar fi ministrul de Interne Traian Igaș. El a fost cel care, de la 1 aprilie vedea cu ochii minţii, cum 10.000 (!!!) de poliţişti şi jandarmi pleacă în şomaj, în rânduri strânse, cu cântec înainteee, marş. Dar un scurtcircuit în Parlament a oprit să se înfăptuiască visul lui Igaş. Totuşi, cred că mai toată lumea ştie, că nu capul plăpând a lui Igaş a funcţionat aici, vorbă să fie, fiindcă el nu-i decât un pion nenorocit şi precar, aşezat câş pe harta cotrocenistă. De când poliţiştii au strigat la Cotroceni, „Ieşi afară, javră ordinară şi au trecut la însămânţările de toamnă, semănând cu caschete curtea onorabilului preşedinte, acesta nu a mai avut linişte, până nu-i va termina, indiferent dacă va suferi ţara. Nu s-a reuşit cu concedierile, s-a trecut la planul B, adică la înfometarea preopinenţilor. Ordinul semnat zilele acestea, de ministrul de Interne Traian Igaș, prin care norma de hrană a polițiștilor a fost redusă de la 700 la 150 de lei, i-a nemulțumit foarte tare pe aceștia. Mulţi din ţara asta, orbiți de egoism, şi oarecare neîncredere în dispoziţiile PDL-iştilor din guvern, nici nu-și dau seama cât bine va face țării româneşti decizia ministrului. S-a estimat în cercurile PDL, că poliţiştii având simțurile mai ascuțite din cauza foamei, vor prinde infractorii mult mai rapid, şi eficient. De asemenea se speră, că pe unii dintre cei prinşi, îi vor mânca, prăjiţi şi săraţi corespunzător, acţiune, care în mod sigur, va avea dublu efect şi anume: se va reduce dintr-

- 257 -

un foc atât aglomerația actuală din pușcării, cât și riscul de recidivă. Apropo, tot despre reduceri, onor conducerea noastră guvernamentală, chiar de 1 iunie a lansat un proiect pregătit cu migală de Casa de Asigurări de Sănătate, şi care stipulează clar:

noi românii n-o să ne mai calificăm sau să câştigăm concursul pentru internarea în spital, decât dacă, şi numai dacă: avem febră de mai mult de cinci zile (peste 38 de grade), ne-am pierdut văzul, auzul, cunoștința sau o parte din sânge, avem fracturi, puls sărit grav de pe fix sau tensiune hiperoscilantă. Unii totuşi au sărit în sus de bucurie strigând: „Vai ce bineeee! În sfârșit, guvernul acesta ia o măsură care va îmbunătăți simţitor starea de sănătate a românilor. Cu cât vom fi ținuți mai departe de sinistrele spitale românești, cu atît vom fi mai sănătoși. Uraaa!” . Şi uite aşa, aglomeraţia din spitale va deveni de domeniul trecutului fiindcă s-a calculat că mai multe şanse are echipa de fotbal a României să se califice pentru Campionatul mondial, decât un amărăştean pălit de boală, pentru un nenorocit de pat, de spital. Dar ca să nu vă tai entuziasmul, (care acum a ajuns sinonim cu tăiatul macaroanei) şi să nu vă stresez de tot, în sfânta zi de azi, vă voi demonstra că unii, totuşi se gândesc la popor, folosindu-se vechiul dar sănătosul principiu românesc:

„Țara arde și baba se piaptănă“. De exemplu, doamna Udrea, care dă sfaturi tinerilor pedeliști, cum să răzbească în politică. Ea a declarat fremătând, serafică şi genuină: „Când am intrat eu în politică, era o vină să fii blondă“. Sărmana doamnă Udrea, cred că are grave probleme cu ţinerea de minte, că de fapt şi pe atunci nu era o vină să fii blondă, dar era penal și vulgar să ieși pe stradă doar în furouri scurte pân-la… fund și bluze decoltate până la buric,

- 258 -

chiar dacă erai zilnic prea aplecata slugă a primarului de Bucureşti, numitul Băsescu. Partea proastă pentru ea, e că mulţi care o cunosc de pe atunci, au o memorie excelentă şi se pare că nu au uitat. Ei sunt unanimi de acord că ar fi fost corect, pentru ea, să gângurească aşa: „Ehei, dragii mei, când am intrat eu dezbrăcată în politică, nu era o vină să fii blondă“. Poate tot din această categorie şi pe acelaşi principiu, Înalt Preafericitul Daniel, insistă pe lângă Parlament ca ziua de 30 noiembrie, în care este celebrat Sfântul Apostol Andrei, să fie declarată sărbătoare legală nelucrătoare (?!?). Pe o parte ar fi bine, că 1 decembrie, care vine imediat după 30 noiembrie, e tot sărbătoare legală nelucrătoare. Dar cred că l-ar bucura şi mai tare pe muncitorul popor român, ca IPS Daniel să facă presiuni unde trebuie, ca să fie mutat 1 mai, ori imediat înainte de Sfântul Andrei, ori imediat după 1 decembrie. Atunci ar fi ceva veselie şi pe poporul acesta şi ar avea timp omul să meargă odihnit, chiar la câte un parastas. Doamne, cât de limbareţ am devenit aşa deodată, fără să iau seama la imensul vuiet de schimbare, care se aude dinspre Cotroceni. Măria Sa, Traian Băsescu I-ul trage cu mâna sa proprie clopotele, că vrea schimbarea Constituției, zice el vorbă mare, cu una care să consolideze Parlamentul, rânjind apoi spre cei „care au pus botul”: Am glumit, bă, ha-ha-ha, vreau una care să dea puteri mai mari președintelui. Dar în sinea lui, se zbate ca peştele pe uscat, storcind zi şi noapte gândul, cum ar putea să facă o Constituţie scurtă, foarte scurtă, în care să se spună doar atât: „Ţara noastră se numeşte România. Președintele României este, pe viață, Traian Băsescu și are puteri absolute!“. Punct.

- 259 -

O asemenea Constituţie nu ar pune probleme prea mari să fie predată chiar şi de dom’ profesor universitar de drept constituţional, Emil Boc. Sunt sigur de asta!

- 260 -

Agresiune la capra podului

Ce linişte e pe aici, pe la noi, pe halca noastră, desprinsă mioritic din piciorul de plai! Nici tu, avioane americane, care să te bombardeze în miez de noapte, nici drone, din alea fără pilot, care să te facă terci, pe timp de zi, nici piraţi cu lungi cuţite între dinţi, sau arăboi îmbrăcaţi, în loc de veste, cu bombe atent alcătuite, nici măcar un vulcan din acela, al cărui nume îţi pune limba pe bigudiuri dacă încerci să-l pronunţi, cum e ăla din Islanda, care scuipă fum, pară şi nori de cenuşă, nu avem. Şi totuşi agresiunea există şi la noi. N-o să spun aici nimic, de agresiunea la care ne supune zilnic o guvernare tâmpă, prin Ordonanţe de urgenţă şi legi asumate cu toptanul, fiindcă la modul logic, veţi motiva, că asta, noi ne-am făcut-o, cu mâna noastră, şi potrivit principiului, „ce-şi face omul cu mâna lui, nici dracul nu mai poate desface”, nu avem decât să ne purtăm crucea spre Golgota noastră cea de toate zilele. Despre un alt tip de agresiune voiam să vă vorbesc eu aici, o agresiune devenită, parcă pe zi ce trece din ce în ce mai atent orchestrată, mai persuasivă, poate chiar şi niţel mai obraznică, atunci când nu receptezi cum se cuvine mesaju-i filosofic. Da, da, nu vă miraţi, o asemenea agresiune, care se numeşte, agresiunea mâinii întinse, se conduce ferm după

- 261 -

propriul ei principiu filosofic, enunţat clar în sintagma: „mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte nimic”. Din start, sunt scoase din povestea mea, cohortele de blonde contemporane, blonde natur, sau contrafăcute, care nu întind mâna, ci se întind ele cât sunt de lungi, doar când sunt suficient de goale, clipind moale şi diafan din gene, fâţâind insinuant din şolduri. Ele au cu totul altă filosofie, care nu necesită o poveste, ci altceva, care nu constituie obiectul scrierii noastre de azi. De asemenea, voi trece repede şi peste amărâţii, sau amărâtele care sună la uşa apartamentelor de la bloc să-ţi spună că au de făcut un „sfânt maslu” la mai ştiu eu ce rudă de gradul unu, sau că au ieşit mintenaş din spital şi nu au bani de autobuz până la Pocreaca. Vă spun eu, că sunt şi altfel de cerşetori, cerşetori cu „ştaif”, cu costume impecabile fără nici o scamă care să le strice aspectul, cu ochelari din aceia „supăraţi” de boss, cu pas elastic şi cu glas sigur, nu miorlăit şi milog, ca a unui cerşetor de rând. Acesta are propria lui metodă de cerşit: “El coboară dintr-un jeep BMW negru, spălat, lustruit şi dichisit, cu număr neapărat de Bucureşti, ca să ia ochii prostului, şi-ţi spune o poveste complicată, dar perfect credibilă, cu un drum la Vatra Dornei şi nişte carduri care nu se ştie din ce cauză, nu mai funcţionează, iar la sfârşitul poveştii îţi cere bani de benzină, cu promisiunea, spusă doar cu jumătate de gură, că-ţi lasă buletinul, ca să fii sigur că o să ţi-i înapoieze rapid, de cum ajunge acasă”. Nu-i aşa, că povestea asta e mai tare decât aia a amărăştenilor care sună la uşă, cu “Mi-a murit azi copilul în spital şi îmi trebuie bani ca să-l scot de-acolo” (de parcă morţii se cumpără din spitale, nu se primesc pe gratis, numai să-l iei de acolo), poveste pe care, dacă ai ţinere de minte, ai s-o auzi de

- 262 -

cel puţin două ori, de la acelaşi personaj, la distanţă de vreo lună, două. Alta este situaţia cu cerşetorul cu BMW, e bine îmbrăcat,

e foarte civilizat şi în plus deţine şi una bucată blondă, tânără,

tânără, pe scaunul din dreapta, pentru credibilitate. Acţionează, de obicei, în parcările marilor megamarketuri, unde e mult mai uşor să intri în dialog cu alţi şoferi, decât în alte locuri unde se parchează haotic şi poţi s- aştepţi şi 8 ore până să te poţi apropia de un alt mânuitor al volanului. Dacă e refuzat, nu-i nimic, îşi disimulează aproape

perfect dracii şi nu scoate ranga din portbagajul BMW-ului, la

tine. Se mută pur şi simplu, cu aerul său jovial, cu mâna-ntinsă

şi povestea la altă maşină.

Nu ştiu ce s-ar întâmpla, dacă vreun zurliu i-ar da bani, dar i-ar cere garanţie buletinul, sau blonda. Oare ce s-ar întâmpla? Puteţi încerca şi o să vedeţi, eu oricum nu am chef şi

nici nu conduc nici un fel de maşină. Şi totuşi dacă aş întâlni un asemenea personaj, cred că aş folosi o metodă proprie, pe care o voi breveta cândva. Până atunci v-o recomand, cu condiţia să- mi comunicaţi ulterior rezultatele. Iată cum să procedaţi:

Dacă aveţi la dispoziţie suficient timp si energie, încercaţi următoarea variantă: îl ascultaţi cu aparent interes, după care începi să-i depeni, cu o mulţime de amănunte, o poveste similară, care ţi s-ar fi întâmplat chiar ţie. Apucaţi-l bine de un nasture de la palton în timpul ăsta, şi ţineţi-l bine, de să nu scape, neam. Gura să nu-ţi mai tacă, „da, domnule, păi să vezi, lucrul dracului, că şi io am păţit, fix aşa, acum vreo lună, ba nu, o lună

şi jumătate, şi eram tocmai pe la Dărăbani, acolo unde se pune

harta-n cui, nu cunoşteam pe nimeni, e adevărat că bunica săraca, Dumnezeu s-o ierte, că a murit la 95 de ani, chiar acu trei veri în urmă, de Sfântul Ilie, avea o verişoară de al treilea

- 263 -

pe la Dărăbani, da’ nu chiar în Dărăbani, ci într-o comuna p- acolo p-aproape, numită Horodiştea, comună care acum este la Ucraina, fiindcă s-a nimerit în partea luată de ruşi în 1940, dar cred că tre’ să fi murit şi ea săraca demult, că era mai în vârstă decât bunica şi suferea şi cu tiroida dinainte de dictatura lui Carol al doilea, tanti Geta parcă îi zicea, ba nu, îi spunea… dar stai aşa un pic domnule, să-ţi spui cum devine cazul, că ea fusese şi la Bucuresti, la tratament, ehei, pe vremea aia nu era aşa de crunt cu şpăgile prin spitale, etc, etc. ‘ Sunt extrem de curios, ce o să se întâmple în cazul acesta. Va scoate el nişte bani ca să-ţi dea, numai să-i dai drumul la nasture, sau se smuceşte ca năucul şi fuge, mâncând pământul, că îi pierzi, de pomană, timpul lui preţios şi ratează alţi potenţiali fraieri … Dar ieri, un ciocolatiu din acela care dă tare cu furatul, m-a luat în râs, la fix. „Ce vorbeşti şăfule? Ha-ha-ha, ce mă mai râd! Păi ascultă la mandea, eu niciodată n-o să am nevoie să cerşesc bani dă benzină la Bemveul meu! Vă daţi matali, seama doar câţi litri dă gaz iau eu dă-n banii ăia? Eu îi salt portofelu’ cu tot cu bani, cu tot cu carduri, şi pot să am patru blonde în maşină, patru blonde române dă la Traian şi Dăcebal, nu ca amărâtul ăla, dă are numa’ una! Şi aia expirată! Uite aici neamule, numai cu ce-am dobândit dă la fraieru ăla de colo, ăla care-şi întoarce pe dos buzunarele şi-l ceartă nevasta, mă duc să-mi cumpăr o pereche dă ciocati, o găleată dă gel, dă ăl mai scumpu’, un treling, prima, cu 7 dungi şi neşte hochelari din hăia periculoşii, dă să moare toţi dujmanii mei dă necaz, când mă vor vedea!” Nu-i aşa că e interesant domnii mei? Dar de undeva, mă şicanează un amic, „nu e prost cine cere, e prost cine dă”. E drept, aşa e!

- 264 -

Sunt Preşedinte, cu P mare

Am vândut străinilor, toate bărcuţele copilăriei mele şi ale tuturor cunoscuţilor mei, fără păreri de rău, fără mustrări de conştiinţă (fiindcă s-a descoperit recent, de cercetătorii institutului nostru specializat în cercetarea comunismului, că, pardon, era să fac o cacofonie, conştiinţa, este o apucătură comunistă, un obicei curat ceauşist, care trebuie să dispară, pentru sănătatea mintală a omului modern, contemporan). Conştiinţa mea, era pusă demult pe vătrai, fiindcă vă spun sincer, mă încurca groaznic, când plecam pe mările şi oceanele lumii, după blugi şi alte alea, dar mai ales, după ce am fost desemnat drept mare mahăr naval, tocmai la Anvers şi mi se cerea zilnic rapoarte de către cunoscuta Cooperativă socialistă „Ochiul şi timpanul”, rapoarte săptămânale, despre comportamentul, cumva deviaţionist de la statutul de adevărat comunist, al colegilor mei. Şi uite aşa, domnii mei, vremea a trecut, am intrat în politica scării mele de bloc şi fiind abia la început, am fost ales cu o largă majoritate ca primar general al etajului patru, etaj format din patru apartamente. Dar cum mă ştiţi, energic şi mare jucător politic, nu acesta era visul meu. Acesta era mult mai vast, mult mai măreţ.

- 265 -

Visul meu dintotdeauna a fost să ajung Preşedinte, cu P mare, a Scării blocului meu, să pot pune eu personal, prim ministru de Scară, pe cine vreau eu, să pun miniştri pe cine vreau eu, să remaniez guvernul de Scară când vrea muşchii mei şi nu în ultimul rând, să asigur un loc în executiv Leanţei Urdea, de la doi, care mi-a dovedit de nenumărate ori, că are o mulţime de talente ascunse, chiar dacă la prima vedere, pare că nu prea ar avea multe de ascuns, fiindcă nu mai are după ce. După o luptă electorală acerbă, cu Adrian Tănase, de la şase, în 2004 mi-am văzut visul realizat. Poporul de pe scara noastră a căpătat un nou preşedinte, anticomunist, democrat, capabil, energic, deştept, cu o inteligenţă nativă sclipitoare, jucător politic în orice condiţii, în persoana mea. Nu că m-aş lăuda, însă mă cunosc foarte bine, ca să spun cum sunt, şi poate să dea referinţe în acest sens şi Leanţa Urdea de la doi, care mi-a fost alături, ziua şi mai ales noaptea, în toate luptele mele electorale. Am făcut guvernul scării, doar cu oameni pe care-i cunosc eu că nu mişcă în front, iar prim ministru a fost desemnat domul Emil Trosc, de la trei, care l-a surclasat la înălţime şi număr de litere pe Emanuel Bec de la demisol. Numai că Licuriciul cel mare, SUA mi-a trimis drept cadou de învestire în funcţie, una bucată criză economică majoră, cu buletin de calitate în regulă, fără să-mi trimită şi cartea tehnică de gestionare eficientă. Drept urmare am fost nevoit să remaniez Guvernul Scării. Am rezolvat aceasta foarte simplu: i-am dat afară pe toţi miniştrii şi i-am încredinţat extrem de capabilei, Leanţa Urdea, toate portofoliile lor, iar pe Emil Trosc l-am uns chiar cu mâna mea, prim ministru pe viaţă. Timpul a trecut, poporul de pe scară înjura doar în apartamentele lor, pe când ajunsesem deja la Guvernul Trosc

- 266 -

numărul 482 şi ne era din ce în ce mai greu să ţinem numărătoarea, cu toate că ne ajuta specialista în numărătoare doamna Aftanase de la Camera Parlamentului de Scară. Nu am avut încotro, am modificat Constituţia Scării şi l-am numit premier pe domul Trosc, nu pe viaţă, ci doar până la moarte. Cu el la conducerea executivului scării şi cu Leanţa, Ministru Absolut, al Tuturor Ministerelor, sunt absolut sigur, că o să-mi fie mult mai uşor să conduc Scara, fiindcă după câte-i ştiu, că n-o să mă mai contrazică nimeni. Profilactic, aşa cum mă ştiţi, am luat şi măsuri în cazul în care, Doamne păzeşte, îşi pierde minţile Emil Trosc şi începe să mă înfrunte. O să vedeţi că o să mă descurc, nu-i nici o problemă. Ce mi-i greu să modific iar Constituţia şi îl schimb. M-am gândit şi la cazul în care o ia Leni prin porumb, sau de-a dreptul desculţă pe mirişte, dar asta, v-o spun eu, e aproape imposibil să se întâmple vreodată, fiindcă o cunosc foarte bine,

din toate poziţiile, politice bineînţeles, şi să vă fie ruşine dacă aţi gândit altceva, adică la ceea ce ştim, doar eu şi ea.

Şi ca să nu uitaţi cumva, pot s-o spun din nou, nu am

mai întâlnit până acum un om mai capabil, mai bine intenţionat,

mai priceput, mai democrat, mai energic, mai deştept, cu o inteligenţă mai sclipitoare, mai bun jucător politic în orice condiţii şi mai devotat Scării, decât mine, desigur.

O parte, doar o parte, din aceste atribute excepţionale, le

puteţi găsi, procurate prin transfer de personalitate, în şedinţe

speciale, de la subsemnatul, la Leanţa Urdea. Ea se pricepe, draga de ea şi scumpa de ea, la tot ce se ridică ţonţoroi, de la dezvoltare regională, la turism, de la agricultură până hăt, la finanţe, de la învăţământ până la transporturi, de la economie până priceperea extraordinară de a se coafa singură, bineînţeles când n-are timp să ajungă la salon,

- 267 -

fiind bine ciufulită în urma unei şedinţe prelungite de Guvern, în care am participat doar eu şi ea. Uneori după o asemenea şedinţă, când pot să evaluez la cald, imensele ei talente native, chiar mă întreb, de ce nu l-am dat afară şi pe Trosc, s-o păstrez doar pe ea. Dumneavoastră ce spuneţi? Ce sfat îmi daţi? Să-l dau afară pe Emil Trosc? Să nu-l dau? Cred că deocamdată îl mai ţin, totuşi, o vreme fiindcă poate mai sunt saci de ciment de cărat, sau lemne de tăiat pe la Guvern şi Leanţa e, aşa cum o ştiţi, prea fragilă pentru asta. Acum, sunt aproximativ mulţumit, cu ocazia acestor schimbări în conducerea Scării, am toate motivele să fiu optimist. Simt eu aşa cum tiptil ieşim din criză şi dacă n-o să trăim rău, o să trăim bine, cum am prezis eu cândva. O să trăim bine, numai dacă, împuţitul de popor de pe Scară, ar înţelege să-şi plătească impozitele doar triplate, la timp, cele 4382 de taxe anuale, lunare şi săptămânale, şi n-ar băga atâta mâncare-n el, chiar în fiecare zi. După părerea mea şi a Leanţei, frumoasa de ea, deşteapta de ea, aşa e românul, îi place să mănânce ca porcul, şi să bea precum cămila, fără a înţelege că e criză şi că e musai să strângă bine cureaua. Una-două, cum întorci ochii în altă parte, hop, îl şi vezi la ghena de gunoi, scociorând în tomberoane, după ceva de mâncare. O să-i trasez sarcină Leanţei, ca în calitate de Ministru de Interne, să întărească paza la gunoaie şi fără milă, să-i amendeze pe cei care încalcă legea, prin evacuare forţată, din apartamentele lor. Iar, în calitate de Ministru de Finanţe, o să-i sugerez ca să modifice pentru a 914-a oară Codul Fiscal, în aşa fel încât împuţiţii să poată fi prinşi şi amendaţi, chiar şi atunci când ar încerca să respecte legea. Motivaţia este clară, avem nevoie urgentă de bani la buget şi e singurul mod în care-i putem obţine rapid. De când

- 268 -

cu criza, s-au dublat salariile multor funcţionari din ministerele Scării şi nu prea avem cu ce să le-acoperim. Dar soluţia a venit tot de la inepuizabila Leanţa, care a spus răspicat de la înalta tribună a Guvernului de Scară: vom direcţiona către salariile lor şi banii cu care, până luna trecută, se subvenţionau medicamentele pentru bolnavii cronici. De asemenea se consideră că Scara are mai mare nevoie de nişte patinoare de lux, decât să ţină în viaţă nişte candidaţi aflaţi deja pe lista popii.

nu

credeţi?

Grozav

conduce

treburile

Scării

Leanţa

Urdea,

- 269 -

Vreau să mă fac de poveste

Am avut un moment de revelaţie! Aşa mi se întâmplă pe la ora 21, 43 de minute, 18 secunde şi 82 de sutimi de secundă, de fiecare dată, când ascult la televizor un personaj chelios, cu tichia pusă şmechereşte pe-o ureche, ca să se vadă sclipind mărgăritarele, chelios, care ne spune de fiecare dată poveşti, poveşti, nu de adormit copiii, ci de trezit adulţii români, care din punct de vedere civic, dorm pe ei ca moşnegii senili. Dar ţi-ai găsit! Aceştia, tot moţăind, deschid precum găinile, numai un ochi şi se uită la cel care îi priveşte, din motive obiective, tot cu un ochi destul de câş, apoi mormăie ca pentru ei: „Iar ne jupoaie de vii ăsta! Dar Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat!”. Şi se culcă la loc, şi dorm, şi dorm, iar cheliosul, precum zmeul din poveste, îi jumuleşte aşa cum vrea muşchii lui. Şi în asemenea moment, am avut acea revelaţie pe care o să v-o împărtăşesc şi vouă, fiindcă, fiind români cu toţii, vorba lui conu’ Iancu, mai mult sau mai puţin oneşti, mai mult sau mai puţin avuţi, în materie de poveşti adevărate şi transpuse în practică de chelios, cu ajutorul unui pitic, făcut de acum bine de poveste, suntem toţi din popor, o apă şi-un pământ, ca în vorba coanei Veta, „compătimim împreună”. Dar să nu mă iau cu ziua târgului şi să vă spun revelaţia avută, la fapt de seară, când se spun poveşti nepoţilor.

- 270 -

Concluzia la care am ajuns este clară: poveștile ne învață

greșit. Nu este vorba de poveştile cheliosului, despre ieşirea din criză, sau altele de aceeaşi factură, ci de poveştile alea ce ni le spunea Ion Creangă şi Petre Ispirescu, (exclus Mugur Isărescu). Adevăratul exemplu masculin din ele, tipul de erou strălucitor şi viteaz, pe care ar trebui să-l ia ca etalon orice puștan în creștere şi educare în şcolile răsmodernizate de pedelistul Funeriu, nu e Făt Frumos, Harap Alb, sau Prâslea cel voinic. Modelul lor este depăşit complet în ziua de azi. În zilele noastre, e clar, modelul de urmat, este zmeul.