Membrana celulara si transportul moleculelor prin membrane

Structura si functiile membranei celulare Organismele vii sunt alcatuite dintr-un numar foarte mare de compartimente fluide interdependente, marginite de membrane plasmatice. Membranele celulare sunt structuri planare cu grosimi moleculare cuprinse ntre 6 si 10 nm (1 nm = 10-9 m) care ndeplinesc cel putin doua functii dinamice esentiale, ele neputnd fi privite ca niste pelicule pasive care delimiteaza doua medii care au caracteristici fizico-chimice diferite (lichidul interstitial si citoplasma). Prima functie a membranei celulare este de a mpiedica miscarea libera a particulelor ntre doua compartimente adiacente (lichidul interstitial si citoplasma), prin urmare membrana are rolul unei bariere fizice active. Lichidul interstitial si citoplasma sunt sisteme disperse avnd ca solvent apa, iar ca faze dispersate electroliti (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite intracelulare (de ex. mitocondriile) si molecule polare mici, n concentratii diferite. Lichidul interstitial si citoplasma au aceeasi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide izotonice. Fiind semipermeabile si selective, membranele celulare ndeplinesc si o a doua functie foarte importanta si anume reglarea volumului si a compozitiei mediului intracelular. Aceasta reglare asigura mentinerea la valori constante a compozitiei si volumului intra- si extracelular, n ciuda fluctuatiilor din mediul extern. Structura membranei celulare a fost studiata prin microscopie electronica, difractie de raze X si recent, vizualizata cu ajutorul microscopiei de forta atomica.

Fig. 1 Structura membranei celulare conform modelului mozaicului fluid proteolipidic Principalii constituenti ai membranelor biologice sunt lipidele si proteinele, conform modelului mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson si Singer elaborat n 1972: membrana este formata dintr-un bistrat lipidic, n care sunt inserate proteine si glicoproteine. Acest model presupune distributia uniforma a diferitelor tipuri de lipide n bistrat, lucru care a fost infirmat n ultimii ani. Simon si Ikonen au demonstrat n 1987 existenta asa numitelor microdomenii lipidice

(lipid rafts) de colesterol si sfingomielina care nu sunt solubile n detergenti nonionici, adica prezenta unor insule membranare, lipidele nedistribuindu-se uniform pentru a forma bistratul lipidic. Lipidele Sunt molecule insolubile n apa si usor solubile n solventi organici, constituind aproximativ 50% din masa membranelor celulelor animale, avnd o densitate de aproximativ 5 x 10 6 lipide / 1 um2 arie de membrana. Lipidele formeaza matricea pentru fixarea proteinelor, dar ndeplinesc si alte functii. Lipidele sunt fie hidrofile, adica prezinta capat polar (extremitate polara care interactioneaza puternic cu apa) si una sau mai multe catene alifatice puternic hidrofobe (formate din doua lanturi de hidrocarburi numite si cozi hidrofobe) (Fig. 2).

Fig. 2 Moleculele lipidice sunt amfifile Aceasta conformatie influenteaza mpachetarea si miscarea respectivei molecule lipidice n planul lateral al membranei. Capetele polare ale moleculelor amfifile au radicali fosfat si sunt fie ionice fie neutre, acestea din urma au o distributie asimetrica a sarcinii electrice determinnd orientarea n cmpul electric sau magnetic. Cele mai importante clase de lipide ntlnite n constituirea bistratul lipidic sunt: fosfolipidele, glicolipidele si colesterolul. Fosfolipidele sunt derivati ai glicerolului (acool simplu) sau ai sfingosinei (alcool complex) (Fig. 3). Exista fosfolipide care contin colina: fosfatidilcolina, sfingomielina sau care nu contin colina: fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc. Una dintre cele doua cozi hidrofobe ale fosfolipidelor se prezinta sub forma unui lant drept de acizi grasi saturati, iar cealalta prezinta o mica bucla datorita unei legaturi duble cis nesaturate.

Fosfolipidele sunt asimetric distribuite n bistrat, astfel, pe partea interstitiala a membranei se afla fosfaditilcolina si sfingomielina, iar pe partea citoplasmatica a membranei se afla fosfaditiletanolamina si fosfaditilserina care are si sarcina electrica negativa. Glicolipidele contin la capatul polar molecule de zahar (glucoza sau galactoza), ele fiind ntlnite exclusiv pe suprafata extracelulara a membranelor lipidice. Colesterolul se orienteaza n biomembrane cu gruparile hidroxil din structura inelara steroida n vecinatatea capetelor polare ale fosfolipidelor interactionnd si imobiliznd partial gruparile hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor, avnd ca efect scaderea fluiditatii biomembranelor. Interactia fosfolipide apa Capetele polare ce contin gruparea fosfat interactioneaza cu moleculele polare de apa. Deoarece cozile moleculelor amfifile sunt hidrofobe, interactiunea cu moleculele de apa este mai slaba dect interactiunea dintre moleculele de apa, din acest motiv, la contactul cu apa, cozile hidrofobe sunt eliminate din contactul cu aceasta. n functie de concentratia fosfolipidelor n apa, se pot realiza trei tipuri de structuri (Fig. 4): - monostrat lipidic pentru concentratii mici de fosfolipide; prin mprastierea unei solutii de lipide pe o faza apoasa se formeaza spontan un monostrat la interfata aer/apa unde capetele polare ale lipidelor sunt orientate catre apa, iar cozile hidrofobe catre aer; astfel, lipidele sunt surfactanti (au proprietatea de a scadea coeficientul de tensiune superficiala al apei) - micele, cnd continutul de lipide al amestecului este mult mai mare catenele alifatice se vor orienta catre interior, iar capetele polare vin n contact cu faza apoasa - bistraturi, la concentratie foarte mare de fosfolipid, capetele polare vin n contact cu faza apoasa, iar catenele alifatice sunt mpachetate paralel una cu alta; miezul lipidic fiind hidrofob este exclus din faza apoasa, iar bistraturile lipidice se nchid spontan formnd vezicule stabile.

Bistratul lipidic este o structura dinamica, prezentnd fluiditate: moleculele lipidice prezinta miscari de translatie n stratul n care se afla (difuzie laterala), rotatie n jurul axei proprii, rotatie descriind o suprafata conica, flexie, basculare dintr-un strat lipidic n celalalt . Experimentul Gorter Grendel n 1925, Gorter si Grendel (initiatorii modelului de bistrat al membranei plasmatice) au emis ipoteza ca daca membrana plasmatica este bistrat, atunci, suprafata ei trebuie sa fie jumatate din cea ocupata de totalitatea lipidelor sale ntr-un monostrat. Pentru a testa aceasta ipoteza ei au masurat suprafata eritrocitelor recoltate de la diferite mamifere la microscop, apoi au extras lipidele din
3

membrana eritrocitelor, au mprastiat lipidele la supratata aer/solutie salina si au masurat aria monostratului obtinut. Prin compararea celor doua tipuri de masuratori s-a obtinut raportul de aproximativ 2:1 pentru diferitele celule rosii, confirmnd astfel modelul de bistrat al membranei plasmatice. Proteinele membranare Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente esentiale pentru toate procesele biologice. Concentratia proteinelor membranare variaza ntre 20% (mielina, de exemplu) si 75% (n membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (n membrana microorganismului Halobacterium halobium, continnd bacteriorodospina care este un pigment fotosensibil). Proteinele reprezinta elementul activ al membranei, fiind structuri organizate de baza n desfasurarea urmatoarelor procese biologice: - fenomene de transport (canalele si transportorii care contribuie la transportul ionilor si al moleculelor mici sunt proteinele specifice) - cataliza enzimatica (enzimele, n majoritatea cazurilor, sunt structuri proteice, care maresc vitezele de reactie ale proceselor desfasurate in vivo de ordinul milioanelor) - miscarea coordonata (de exemplu, actina si miozina sunt structuri proteice specifice responsabile pentru existenta miscarii coordonate) - suport mecanic (colagenul este o proteina esentiala n structura pielii, a tesuturilor osoase si a tendoanelor) - imunoprotectie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de specializate cu rol n recunoasterea organismelor straine) Varietatea lor este mult mai mare dect a lipidelor fiind determinata de diversitatea functiilor lor. n functie de modul n care se insereaza n membrana, proteinele (Fig. 6) sunt: a) proteine intrinseci (integrale) care au urmatoarele caracteristici: - traverseaza membrana celulara o data (glicoforina) sau de mai multe ori (exemplu: proteinele transportoare, pompe ionice constituite din mai multe alfa helixuri)

Fig.6 Tipuri de proteine membranare

- pot fi extrase prin tratare cu detergenti - sunt implicate n procesele de transport

b) proteine extrinseci (periferice) - patrund n membrana pe o anumita distanta, pe una din cele doua fete, sau sunt atasate la suprafata membranei (receptorii membranari, proteine cu rol imunologic etc.) - pot fi ndepartate prin spalare ori prin tratare cu solutii cu tarie ionica scazuta - sunt implicate n transmiterea informatiei n interiorul celulei Fluiditatea membranelor plasmatice La temperatura la care se desfasoara procesele biologice, membrana are proprietati fizice ce o apropie mai mult de starea de agregare fluida, asadar, dispunnd de o mare libertate, att lipidele ct si proteinele membranare pot executa diferite miscari. Aceste miscari sunt datorate agitatiei termice proprii, precum si ciocnirilor cu moleculele cu care vin n contact, ceea ce permite realizarea reactiilor enzimatice. Proteinele pot executa miscari de translatie laterala prin bistrat, precum si de rotatie n jurul unei axe perpendiculare pe bistratul lipidic. Spre deosebire de lipide care se pot misca liber n bistrat, miscarea proteinelor este mai restrictiva, fiind conditionata de interactiunea cu alte proteine. n orice moment o fractiune nsemnata a lipidelor membranare este adiacenta proteinelor, dar exista un permanent schimb ntre lipidele limitrofe si cele din restul stratului lipidic. Diversele tipuri de lipide au afinitate diferita fata de proteine, asadar vor exista diferente ntre compozitia generala a bistratului si a paturii adiacente a proteinelor. Fluiditatea membranara depinde de compozitia acesteia. Cnd membranele plasmatice sunt alcatuite din fosfolipide nesaturate sunt mult mai permeabile pentru substantele liposolubile. Acest lucru poate fi explicat prin existenta legaturilor duble ale catenelor alifatice din fosfolipidele nesaturate, legaturi duble care mpiedica rotirea catenelor conducnd la imposibilitatea mpachetarii strnse a acestor catene. Prin urmare, interactia dintre catene este mai slaba si fluiditatea membranei creste. Se poate astfel explica de ce substantele lipidice difuzeaza mai repede prin membrane mai fluide.

Fluiditatea membranelor biologice depinde si de cantitatea de colesterol din membrana. Structural, colesterolul este situat alaturi de capetele polare determinnd extinderea catenelor alifatice n aceasta

zona (Fig. 7). Rigiditatea inelului colesterolului limiteaza miscarea naturala a catenelor alifatice nvecinate, partea dinspre exterior a moleculei lipidice devenind mai putin flexibila, cresterea concentratiei de colesterol din membrana determinnd scaderea fluiditatii membranare. Acest efect al colesterolului are un anumit rol si n natura. De exemplu, unele antibiotice formatoare de canal (Nystatinul, de exemplu) opereaza numai n membrane ce contin colesterol, probabil ca rigiditatea membranara indusa de colesterol determina o stabilitatea mai mare a porilor. Pe de alta parte, colesterolul descreste permeabilitatea biomembranelor pentru moleculele biosolubile mici, conducnd la cresterea stabilitatii mecanice a bistratului lipidic. S-a constatat ca membrana celulelor carora le-a fost suprimata genetic capacitatea de a sintetiza colesterol sunt foarte fragile din punct de vedere mecanic, prezenta colesterolului fiind absolut necesara supravietuirii celulor respective. Functiile membranei celulare n primul rnd, membrana asigura mentinerea caracteristicilor fizico-chimice diferite ale celor doua compartimente pe care le separa. Membrana reprezinta o zona de comunicare controlata ntre cele doua compartimente, n ambele sensuri prin: 1. Transport de substanta prin membrana intacta (molecule, ioni si apa) sau prin ruperea membranei urmata de refacerea acesteia datorita plasticitatii ei exceptionale. 2. Traducere si transfer de informatie adusa de diferiti stimuli (mecanici, electrici, electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana i contine. 3. Implicare n functiile celulare datorita enzimelor si complexelor enzimatice pe care le contine: replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetica celulara, raspuns hormonal. Transportul de substanta prin membrana se face prin macrotransport daca substanta transportata este n stare solida sau lichida (formele de macrotransport fiind fagocitoza si pinocitoza) si prin microtransport care poate fi pasiv sau activ. Macrotransportul
6

n procesul de fagocitoza celula nglobeaza particule de substanta solida, nvaluindu-le anterior cu niste prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri care fuzioneaza apoi n spatele acestor particule. La protozoare (la amoebe de exemplu) fagocitoza este procesul prin care celula se hraneste. La celulele mai dezvoltate, acest mecanism serveste altor scopuri si anume: macrofagele si leucocitele nghit fragmente celulare si intrusi. Prin pinocitoza, lichidele, dispersate n picaturi fine, si macromoleculele sunt introduse n celula sau scoase din aceasta, dupa ce n prealabil au fost nvelite ntr-un bistrat lipidic devenind vezicule. Veziculele fuzioneaza cu membrane celulara si pot fi transportate dintr-o parte ntr-alta a membranei. Expulzarea continutului lichid al veziculei are loc ca efect al fortelor de tensiune superficiala Formele pinocitozei sunt: - endocitoza (patrunderea in interiorul celulei a veziculei, urmata de expulzarea continutului acesteia). - transcitoza (vezicula traverseaza celula, fara a se sparge, Fig. are loc cu precadere n celulele endoteliului capilar, facilitnd trecerea proteinelor plasmatice din snge catre spatiul extravascular.

Fig. 8 Transcitoza - exocitoza (expulzarea de catre celula a unei vezicule care, de exemplu, contine substante pe care celula este incapabila de a le utiliza). Fenomenele de exocitoza sunt frecvente n terminatiile nervoase si n celulele secretorii. Microtransportul Transportul pasiv Prin transport pasiv moleculele si ionii se deplaseaza n sensul gradientului electrochimic sau de presiune fara consum de energie metabolica, sistemul avnd tendinta de a ajunge la echilibru termodinamic. Gradientul electrochimic este o forta termodinamica producatoare de flux si reprezinta rezultatul unor procese desfasurate cu consum energetic. n timpul transportului, moleculele si ionii

utilizeaza energia miscarilor de agitatie termica si cea derivata din atractia sau respingerea electrostatica. Transportul pasiv al unei specii ionice nceteaza la echilibru, adica n momentul n care potentialele electrochimice ale ionului n celula si n afara ei devin egale, adica pentru .

E=Vin-Vex
ecuatia Nernst Folosind relatia lui Nernst se poate calcula diferenta de potential electric de o parte si de alta a membranei a unei specii ionice n conditiile n care se cunosc concentratiile ionului, la echilibru. Exista trei tipuri de transport pasiv: difuzia simpla, difuzia facilitata si difuzia prin canale si pori. Difuzia simpla se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate n membrana. Datorita structurii membranei de bistrat lipidic, zona interna fiind hidrofoba, o particula, pentru a trece de pe o fata a membranei pe cealalta, trebuie sa strabata o zona hidrofila si sa patrunda n zona hidrofoba. De aici rezulta ca mecanismele de difuzie sunt diferite pentru particulele hidrofile (ioni si molecule polare) si particulele hidrofobe (nepolare), respective particulele hidrosolubile si liposolubile. Solubilitatea unei substante este diferita n mediul apos si n membrana, prin urmare, difuzia simpla depinde de coeficientul de permeabilitate al membranei (P vezi cursul de sisteme disperse) dar si de caracteristicile particulei, adica de coeficientul de partitie (beta). Sa vedem care sunt particulele care pot traversa membrana prin difuzie simpla. Un ion n mediu apos formeaza un sistem stabil cu acesta datorita interactiunii cu moleculele polare de apa, si de aceea pentru a-l transporta n mediul dielectric al bistratului lipidic este nevoie de un lucru mecanic. Prin urmare, simpla difuzie a ionilor prin bistrat este improbabila, trecerea ionilor prin membrana facndu-se prin mecanisme specializate care nlatura bariera energetica. Macroionii nu pot difuza prin membrana celulara datorita att sarcinii electrice ct si dimensiunii lor mari, acest lucru avnd o importanta deosebita n stabilirea diferentei de potential dintre fetele membranei. Moleculele hidrofobe pot traversa membrana, permeabilitatea membranei pentru acestea fiind cu att mai mare cu ct dimensiunea particulei este mai mica, deoarece bistratul lipidic are o structura destul de compacta. n concluzie, numai moleculele mici nepolare, moleculele hidrofobe si gazele pot traversa membrana prin difuzie simpla. Difuzia facilitata

Moleculele hidrofile mari, cum sunt multi factori nutritivi necesari celulei, precum si unii ioni traverseaza membrana prin difuzie facilitata, utiliznd molecule transportoare existente n membrana sau introduse artificial n aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumita specificitate, recunoscnd specia moleculara sau ionica pe care o transporta. Exista transportori pentru glucoza, colina, pentru diferiti ioni (ionofori). Transportorii sunt proteine att de specializate nct pot deosebi speciile levogire de cele dextrogire. Fiind vorba despre o forma de transport pasiv, sensul de actiune al transportorilor n difuzia facilitata este sensul gradientului electrochimic. Molecula transportoare, cu rol enzimatic, se poate gasi n doua stari conformationale. n Fig. 9 este figurat transportul facilitat al moleculei de glucoza. Se poate observa cum molecula de glucoza, numita substrat n aecasta situatie, se leaga pe una din fetele membranei ntr-un anumit loc de legare numit situs. Se produce n urma legarii o modificare conformationala si situsul de legare este expus partii opuse, simultan cu scaderea afinitatii transportorului pentru glucoza si eliberarea acestei molecule de partea cealalta a membranei. Prin eliberare se revine la conformatia initiala si ciclul se repeta. Difuzia prin canale ionice Substantele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrana se poate face prin structuri proteice specializate care strabat membrana pe toata grosimea ei si creeaza cai de trecere pentru ioni, formnd canale sau pori. Notiunea de por este folosita pentru structurile neselective, facnd o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precadere, prin pori trece apa, caz n care acestia se numesc porine. Ionii au n jurul lor o zona de hidratare, din care cauza au diametrul prea mare pentru pori. Canalele ionice sunt proteine specializate care strabat membrana lipidica celulara, permitnd astfel trecerea substantelor neliposolubile. Prin canale ionii pot sa treaca n ambele sensuri, dar transportul are loc n sensul gradientului electrochimic. Spre deosebire de pori, canalele ionice sunt structuri selective. Eficacitatea transportului prin canale este foarte mare, printr-un singur canal putnd trece 106-108 ioni/s. n Fig. 10 este reprezentata schematic structura unui canal ionic. Filtrul recunoaste un anumit tip de ion si l lasa sa treaca n vestibulul. Senzorul primeste informatia din exterior, fie din partea unei molecule receptoare, fie direct de la un semnal electric (acesta este cazul canalului din Fig. 10), si, daca informatia este corespunzatoare, comanda deschiderea portii permitnd ionului sa intre sau sa iasa din celula, mpins de potentialul sau electro-chimic. Canalul poate fi nchis sau deschis printr-o modificare conformationala a proteinei canal comandata printr-un mecanism specific electric, chimic sau prin alte mecanisme. Fiecare tip de canal poate fi blocat specific de anumite toxine: tetrodotoxina inhiba functionarea canalului de Na+ din membrana axonala, tetraetilamoniul blocheaza canalul de K +). Blocantii specifici permit studierea proprietatilor canalelor sau identificarea proteinelor canal. Canalul ionic este caracterizat de un parametru electric numit conductanta G, care reprezinta inversul rezistentei electrice R. Unitatea de masura a conductantei este Siemens-ul (S). Din punct de
9

vedere biologic, conductanta canalului reprezinta echivalentul electric al permeabilitatii acesteia pentru un anumit tip de ion. Se poate aprecia conductanta unei portiuni de membrana ca fiind data de produsul dintre conductanta unui canal izolat si densitatea canalelor deschise, deoarece conductanta canalului deschis este constanta. Ordinul de marime al conductantei unui canal ionic este pS (1 picoSiemens = 10-12 S).

Fig. 10 Reprezentarea schematica a canalului membranar Exista substante care formeaza n jurul ionului o structura hidrofoba, permitndu-i acestuia difuzia prin bistrat. O astfel de substanta care, inclusa n membrana celulara, permite translocarea ionilor de pe o fata pe cealalta se numeste ionofor. Ionoforii pot forma canale prin membrana sau pot actiona ca niste molecule transportoare. De exemplu, valinomicina (Fig. 11) este un ionofor care poate ncorpora ionii de K+, fortndu-i sa paraseasca prin membrana celula bacteriana, provocnd moartea acesteia, actionnd astfel ca un antibiotic.

Fig. 11 Valinomicina este un ionofor care face ca ionii de K+ sa iasa din celula bacteriana, provocndu-i moartea Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitata si al transportului prin canale rezulta urmatoarele: - moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii transportati dect canalele, moleculele transportoare putnd distinge ntre diferitii izomeri ai unei molecule - moleculele transportoare au o viteza mult mai mica de lucru dect a canalelor ionice, permitnd trecerea doar a 1000 de ioni pe secunda, acest lucru fiind compensat de numarul lor foarte mare

10

- transportorii pot participa si la transportul activ - canalele au o foarte mare viteza de lucru, pna la 10 milioane de ioni pe secunda motiv pentru care canalele sunt caile preferate pentru transportul ionilor atunci cnd sunt necesare variatii bruste ale compozitiei si concentratiei ionice (n excitatia celulara, de exemplu).

n concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin transport pasiv de moleculele mici hidrofobe prin difuzie simpla, de ioni prin canale si difuzie facilitata si de moleculele hidrofile mari prin difuzie facilitata (Fig. 12).

Fig. 13 Difuzia apei printr-un por Transportul apei care intervine esential n toate procesele biologice se realizeaza att prin difuzie simpla si osmoza ct si prin canale (pori aposi (Fig. 13)), permeabilitatea membranei pentru apa fiind foarte mare. Mecanismele de transport al apei sunt foarte complexe si incomplet elucidate, un rol foarte important avndu-l diferenta de presiune osmotica. Transportul activ Este o forma de transport care necesita consum de energie metabolica (a unei reactii chimice, de exemplu). Se realizeaza n sensul invers gradientului de potential electrochimic. Se disting doua forme de transport activ: transportul activ primar si transportul activ secundar. Transportul activ primar se realizeaza folosind proteine integrale numite pompe ionice membranare. In urma transportului activ se stabileste gradientul de concentratie n sensul caruia se desfasoara transportul pasiv. Pompa leaga ionul pe o parte a membranei ntr-o anumita zona activa numita situs de legare si, datorita unor modificari conformationale care intervin n urma legarii ionului, l transfera pe cealalta parte unde l elibereaza. Pompa foloseste, de obicei, hidroliza ATP n ADP si P.

11

Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na+/K+ care transloca 3 ioni de Na + din interiorul celulei, unde concentratia acestuia este mica, spre mediul extracelular si 2 ioni de K + din exteriorul celulei n interiorul acesteia (Fig. 14).

Fig. 14 Pompa Na/K Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcina pozitiva n exteriorul celulei, spunem ca pompa este electrogenica. De asemenea, pompa de Na+/K+ asigura prin functionarea ei osmolaritatea egala pe ambele fete ale membranei. Schema Albert Post are urmatoarele etape: 1. enzima ia Na+ pe partea citoplasmatica si leaga ATP aceatsa legare este posibila numai n prezenta ionilor Mg++ 2. ATP este hidrolizat, complexul fosforilat sufera o tranzitie conformationala, urmata de scaderea afinitatii pentru Na+ si cresterea afinitatii pentru K+ 3. ionii de Na+ se desprind si se leaga ionii de K+ 4. legarea ionilor de K+ determina defosforilarea 5. n urma defosforilarii, proteina pierde afinitatea pentru K+, acestia desprinzndu-se 6. enzima revine la conformatia initiala si ciclul se reia. Exista si alte pompe n membrana celulara, cum ar fi: - pompa de H+, K+ din mucoasa gastrica (din membrana plasmatica a celulelor parietale) (Fig. 16), tot o ATP-aza a carei structura este asemanatoare cu cea a Na-K-ATP-azei. Aceasta pompa se gaseste n veziculele intracelulare. n urma unui semnal hormonal, veziculele fuzioneaza cu membrana, n care se insereaza pompele. Se pot obtine diferente de pH de 6,6, corespunzatoare unui raport de concentratie a protonilor de 4.106. - pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic si din membrana plasmatica
12

- pompa protonica bacteriorodopsina (Fig. 18) care, sub actiunea luminii, pompeaza protoni din interiorul n exteriorul celulei. Transportul activ secundar Prin transport activ secundar speciile transportate patrund ntr-un compartiment (extracelular sau intracelular) mpotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule care se deplaseaza n sensul gradientului de concentratie. Specia transportata ct si molecula care efectueaza transport pasiv se leaga de aceeasi molecula transportoare. Transportul activ secundar utilizeaza transportorii ntlniti la difuzia facilitata, acestia putnd lega substratele transportate n aceeasi stare conformationala sau n stari conformationale diferite (Fig. 19). Daca ambele specii moleculare transportate se leaga de aceeasi parte a proteinei, transportul poarta denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul si poate modifica starea conformationala doar dupa ce ambele substrate au ajuns n situsurile de legare. Cazul n care speciile transportate se leaga pe cele doua parti ale transportorului, care se va afla astfel n stari conformationale diferite, se numeste antiport sau contra-transport. ntlnim simport la patrunderea glucozei n celulele mucoasei intestinale; ea se asociaza cu Na + care intra pasiv. Ionii de Na+ sunt eliminati activ prin transport primar, prin ATP-aza de Na+/K+, iar glucoza ramne. Si n acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net consta n transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei n cealalta. Un exemplu de antiport este cel de 3Na+/Ca2+, de la nivelul muschiului cardiac, care asigura o concentratie scazuta a ionilor de calciu n interiorul celulei. Energia pe care o foloseste antiportul este furnizata de transportul activ al ionilor de sodiu din mediul extracelular catre interiorul celulei. Transportul este electrogenic, deoarece avem sarcina neta (+1) translocata prin membrana celulara. Traducerea si transferul de informatie prin membrana celulara Pentru a mentine parametrii termodinamici n limite fiziologice si pentru a departa sistemele biologice de starile de echilibru termodinamic este nevoie ca ntre diferitele compartimente ale unui organism viu sa existe transfer de informatie. Receptorii membranari din membrana plasmatica celulara sunt proteine intrinseci cu functie enzimatica care au capacitatea de a recunoaste o molecula semnal din mediul extracelular, numita mesager prim, si de a interactiona cu ea rapid si reversibil. Molecula purtatoare de informatie se numeste ligand specific si se poate lega de un anumit tip de receptor. n mod obisnuit, moleculele semnal nu patrund n interiorul celulei, rolul lor fiind doar de a transmite prin diferite mecanisme membranare informatia pe care o poarta.

13

Mesagerii primi pot fi molecule dar si factori fizico-chimici. Printre moleculele cu rol de mesager prim se ntlnesc: mediatorii chimici, hormonii polipeptidici, factori de crestere, antigenii, medicamentele, drogurile. n urma interactiei, celula poate sintetiza o alta molecula semnal numita mesager secund care declanseaza raspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul receptor mesager prim. Mesageri secunzi frecvent ntlniti sunt: acidul adenozin monofosforic ciclic (c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul (DAG), inozitol trifosfatul (InosP3). Procesele care au loc la nivel celular sunt urmatoarele (Fig. 22): de ndata ce ligandul s-a fixat de receptor, informatia este transmisa la nivelul membranei, acest lucru survenind de obicei, n urma modificarii conformatiei receptorului; n urma acestui proces se declanseaza o cascada de reactii n interiorul celulei avnd ca urmare o modificare a activitatii celulare la nivelul metabolismului sau la nivelul expresiei genelor; informatia se transmite si de-a lungul membranei celulare, prin semnale electrice sub forma de potentiale locale si de tip tot sau nimic.

Fig. 22 Calea de transductie a unui semnal De exemplu, membrana plasmatica a axonilor celulelor nervoase este capabila sa conduca pe distante lungi informatia sub forma unui curent electric transmembranar care se propaga de la corpul celular la extremitatile sinaptice. Etapele semnalizarii intercelulare 1. Sinteza moleculei semnal 2. Eliberarea moleculei semnal 3. Transportul moleculei semnal catre tinta 4. Detectia semnalului 5. Raspunsul celular 6. Desprinderea moleculei semnal de receptor Semnalele sunt clasificate in urmatoarele categorii: - semnale endocrine
14

- semnale paracrine - semnale de contact - semnale nervoase. Semnalele endocrine sunt reprezentate de hormonii produsi n glandele endocrine, secretati n snge si distribuiti n organism; Semnalele paracrine, generate de celule, actioneaza local n vecinatate; Semnalele de contact, necesita contactul intercelular; Semnalele nervoase se transmit de-a lungul axonilor catre celulele tinta; n ceea ce priveste clasificarea receptorilor membranari, aceasta se face dupa un criteriu bazat pe clasele functionale de evenimente primare asociate cu legarea moleculei semnal de receptor. Avem de-a face cu - receptori ionotropi care sunt asociati cu canalele ionice si care chiar pot fi canale ionice - receptori metabotropi care pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin intermediul unei proteine efectoare), pot fi protein kinaze sau pot activa o protein kinaza Receptorii ionotropi au o zona receptoare de care se leaga mesagerul prim si o zona efectoare prin care comunica senzorului canalului comanda de deschidere sau nchidere a portii. Receptorul este nu canal ionic si legarea ligandului (numit si agonist) determina dschiderea canalului, permitand un flux ionic ce modifica potentialul membranar. Prin urmare, n urma activarii, receptorul ionotropic afecteaza direct activitatea celulei prin deschiderea nemijlocita a unor canale ionice. Printre receptorii ionotropi se numara receptorul de acetilcolina, receptorul acidului gammaaminobutiric (GABA), receptorul glicinic. Receptorii metabotropi pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin intermediul unei proteine efectoare), pot fi protein kinaze sau pot activa o protein kinaza. Mesagerii secunzi sintetizati activeaza o protein kinaza citoplasmatica -influenteaza activitatea celulei in etape -modificare metabolica a celulei -aceasta poate sa duca in final la deschiderea sau nchiderea unui canal ionic ori poate modifica o alta activitate a celulei Prin legarea mesagerului prim de zona receptoare, zona efectoare activeaza adenilat-ciclaza care catalizeaza transformarea ATP n AMP-ciclic, care este chiar mesagerul secund. Acesta, la rndul sau, activeaza protein kinaza c-AMP dependenta, facnd-o apta sa declanseze raspunsul celular. Exista posibilitatea ca n loc de c-AMP sa fie folosit c-GMP n calitate de mesager secund, caz in care n locul adenilat ciclazei avem de-a face cu guanilat ciclaza si cu o protein kinaza c-GMP dependenta. Exista receptori care prin zona lor efectoare activeaza o proteina kinaza. De exemplu receptorul de insulina poate activa o tirozin kinaza , se fosforileaza alte protein si n final se produce raspunsul celular care poate fi cresterea permeabilitatii pentru glucoza.

15

Exemplu:epinefrina (adrenalina), mesagerul prim, se leaga de receptorul specific (de zona receptoare a acestuia). n urma acestei legari, n urma unei modificari conformationale, receptorul devine apt sa lege o proteina G. Proteina G, alcatuita din 3 subunitati notate alfa,beta si gamma, si care n stare libera leaga GDP, sufera la rndul ei o modificare conformationala n urma careia elibereaza GDP si leaga GTP la subunitatea alfa. Subunitatea alfa se separa de subunitatile beta si gamma si difuzeaza pna cnd ntlneste un efector (zona efectoare), adenilat ciclaza. Prin legare de efector acesta se activeaza si catalizeaza transformarea ATP din celula n c-AMP (mesager secund); c-AMP declanseaza o serie de reactii enzimatice prin care este activata enzima fosforilaza si aceasta din urma determina transformarea glicogenului n glucoza ce este eliberata din celula (raspunsul celular). Dupa activarea efectorului, subunitatea alfa a proteinei G, prin hidroliza GTP devine inactiva si se recombina cu subunitatile beta si gamma, refacnd proteina G. Procesul se poate relua. Exemplu: ciclul biochimic al rodopsinei n excitatia vizuala. Receptorul pentru lumina, rodopsina, leaga n urma fotoactivarii traductina (proteina G) si, n mod analog, traductina activeaza o proteina efectoare (PDE). PDE converteste c-GMP (mesager secund) n GMP. Prin aceasta conversie se nchid canalele de Na si Ca. Celula se hiperpolarizeaza si informatia este transmisa creierului pe caile nervoase. Categoria de receptori care functioneaza cu o proteina G ramn activi si dupa disocierea de proteina G, putnd activa n continuare un mare numar de proteine G, determinnd astfel o amplificare a semnalului. Mesagerul secund c-AMP poate activa o serie de protein kinaze care, la rndul lor, determina n ultima instanta eliberarea de hormoni, neurotransmitatori etc. Alti receptori folosesc drept mesageri secunzi diacil glicerolul DAG sau inozitol trifosfatul InosP3 (IP3) care se sintetizeaza plecnd de la fosfaditil inozitol difosfat (PIP2) din membrana. Spre deosebire de DAG care activeaza direct protein kinaza, Inos P3 elibereaza Ca din depozitele celulare si acesta activeaza protein kinaza Ca dependenta. De exemplu, anumiti receptori leaga molecule semnal cum ar fi angiotensina, glucoza, Ach etc si activeaza apoi o proteina G care, la rndul ei, activeaza o enzima numita fosfolipaza C. Substratul acestei enzime este reprezentat de fosfolipide, n special fosfatidil inositol 4-5 difosfat (PIP2). Enzima descompune PIP2 in inositol 1,4,5-trifosfat (IP3), eliberat in citosol, si diaciglicerol (DAG) care ramne atasat de bistratul lipidic. IP3 se leaga de un receptor specific situat in membrana reticulului endoplasmic, receptor care este un canal de calciu. La legarea IP3 canalul de Ca se deschide. La rndul sau, calciul eliberat poate actiona si el ca mesager secund pentru alte procese celulare. Unul dintre acestea este activarea, mpreuna cu DAG, a protein kinazei C- Ca dependente si aceasta poate fosforila diverse proteine. Un alt proces declansat de Ca este activarea calmodulinei care poate apoi interactiona cu alte proteine etc.

16

BIBLIOGRAFIE
www.wikipedia.com

Biologie celulara si moleculara - Aurel Ardelean , Pribac G. Ciprian Stein , W.D. , Channels , Carriers and Pumps : An Introduction to Membrane Transport , Academic Press , San Diego , 1990
Mihai Cruce Biologie Celulara si Moleculara , Editura Aius , Craiova , 2000

17