Sunteți pe pagina 1din 134
 
ACŢIUNE SOCIALĂ
1.
 Desemnează orice activitate umana semnificativă faţă de o componentă structurală a societăţii, în sensul că este determinată sau determină locul, rolul sau funcţia respectivei componente în structura şi funcţionalitatea ansamblului vieţii sociale.
A.s.
 are înţelesuri particulare în cadrul diferitelor paradigme sau teorii sociologice. Astfel sociologul francez Alain Touraine distinge sistemul acţiunii sociale integratoare şi sistemul acţiunii istorice
(Production de la societe,
1973). Dacă primul sistem cuprinde ansamblul activităţilor prin care un sistem so-cial îşi asigură echilibrul, abia prin al doilea se produce societatea ca o creaţie istorică. Prin aceasta, o societate „se distanţează faţă de activităţile menite să-i asigure integrarea". Numind „istoricitate" „distanţa pe care o societate o ia în raport cu activitatea sa şi acţiunea prin care ea determină categoriile practicii sale", Touraine separă însă
a.s.
 şi
acţiunea istorică,
considerînd-o pe prima drept un concept al sociologiei ordinii sociale, în timp ce o sociologie a mişcărilor sociale sau
acţionalistă
trebuie să se bazeze pe conceptul de
a.
 
istorică.
O accepţiune limitată pentru
a.s.
 a propus sociologul italian ViIfredo Pareto
(Trattato di sociologia generale,
1915-1916), care a identificat
a.s.
 cu activităţile caracterizate prin noncoincidenţa subiectivă şi obiectivă a mijloacelor şi scopurilor („acţiunea nonlogică"). Dacă acţiunile economice sînt, prin definiţie, „logice" (mijloacele folosite sînt logic adecvate scopurilor urmărite atît din punctul de vedere al actorului, cît şi din cel al observatorului),
a.s.
 au doar o formă logică, în sensul că oamenii încearcă să dea o interpretare raţională (derivaţii) unor înclinaţii (reziduuri) indefinibile în termenii raţionalităţii (logico-experimentali). Sociologul german Max Weber 
 
a considerat că orice activitate desfăşurată de un individ (comportament uman) este socială dacă şi în măsura în care ea se modifică în funcţie de activitatea unui alt individ, pe baza unor valori sau simboluri împărtăşite în comun de membrii unui grup social sau ai unei societăţi.  Aceasmodificare poate fi determinată raţional fie de natura scopului urrit de individul care acţionează (activitate raţională prin finalitate), fie de o valoare supremă în care actorul crede necondiţionat (activitate raţională prin valoare). Cînd un comportament uman se modifică datorită stărilor afectiv-emoţionale implicate,
a.s.
 este „afectivă", iar atunci cînd credinţa într-o valoare este determinată de transmiterea ei de la o generaţie la alta,
a.s.
 este „tradiţională". Fiecare dintre aceste patru tipuri de
a.s.
, este semnificativ pentru o formă determinată de activitate umană (economică şi politică, politică şi culturală, culturală şi psihologică, psihologică şi istorică). În consecinţă, esenţial pentru identificarea caracterului social al unei activităţi umane nu este componenta societăţii implicată de respectiva activitate, ci sensul ei vizat de individul care acţionează, adică măsura în care comportamentul său se modifică în funcţie de interpretarea dată de el comportamentului celuilalt. Interpretarea dată comportamentului celuilalt este totdeauna subiectivă, dar ea tinde să fie standardizată (tipificată) prin repetiţie. Sociologul american Talcott Parsons identifică cinci asemenea forme de tipificaţii, denumite de el
alternative-tip
ale orientării a.
(The Social System,
1951): orientarea spre sine sau spre colectivitate; particularism/universalism; calitate/perfomanţă; afectivitate/neutralitate afectivă; difuziune/specificitate. O
a.
 umană este socială, după Parsons, dacă într-o situaţie caracterizată prin interacţiunea a cel puţin doi actori, fiecare dintre aceştia urmăreşte să obţină o satisfacţie optimă, dînd situaţiei respective un sens efectiv prin alegerea între cele cinci perechi de variabile alternativ constitutive ale structurii sociale. Deşi accepţiunile în care este definit şi utilizat conceptul de
a.s.
 În paradigmele la care ne-am referit pot fi cu mare dificultate sintetizate, se poate spune, în concluzie, acest concept presupune totdeauna următoarele elemente:
actorul
(individ, grup, colectivitate sau chiar societatea în ansamblul ei);
situaţie acţionată
(cadrul fizic, social şi cultural, care oferă actorilor posibilitatea opţiunii între diferitele alternative);
mecanismele
a. (ansamblul mijloacelor disponibile şi al scopurilor, valorilor, nevoilor şi motivelor, precum şi totalitatea formelor de adecvare între ele);
sensul
a.
 (diferitele forme sau tipuri de modificare şi transformare a acţiunii şi a componentelor ei ca urmare a interpretării comportamentelor celorlalţi actori).
1
 
2.
 Termen al politicii sociale, care desemnează a. destinate să satisfacă nemijlocit anumite nevoi colective (hrană, locuinţe, educaţie, cultură) sau să ducă la realizarea unui obiectiv prin alocarea programată (de către o autoritate socială) a resurselor şi mijloacelor adecvate.
I.U.ACŢIONALISM
 V.
 
 
1.
 În sens larg,
a.
 defineşte un grup de concepţii sociologice relativ diferite, a căror notă comună o constituie promovarea principiului acţiunii sociale ca punct de plecare al oricărei cercetări sociologice. Sociologia acţionalistă consideră, deci, că societatea nu este un dat natural, ci un produs istoric, creaţie colectivă, instituţiile şi faptele sociale în general fiind doar sedimentări ale acţiunilor sociale. În consecinţă, sociologia trebuie să studieze mişcarea, creaţia şi procesualitatea istorică. Deoarece sistemul social nu este decît un produs derivat ai acţiunii sociale şi al interacţiunii indivizilor, aceştia sînt singurele elemente active din societate. Ei urmăresc realizarea unor scopuri determinate în funcţie de care îşi definesc situaţia în care acţionează şi proiectează sisteme de relaţii sociale pe care le modifică permanent, redefinindu-le sau schimbîndu-le semnificaţia. Principalele curente ale sociologiei acţionaliste sînt sociologia interpretativă, individualismul metodologic şi unele concepţii sociologice neomarxiste inspirate din lucrările de tinereţe ale lui Marx.
2.
 În sens restrîns, concepţia sociologică elaborată de Alain Touraine, care încearcă să elimine dificultăţile materialismului naturalist al sociologiei structuraliste, pe de o parte, şi ale idealismului voluntarist specific sociologiei funcţionaliste, pe de altă parte. Considerînd că orice acţiune socială presupune un sistem de relaţii în care sînt plasaţi actorii, un sistem simbolic în care ei comunică şi o orientare spre scopuri determinate,
A.
 Touraine
(Sociologie de l'action,
1965) defineşte
a.
ca analiză sociologică a orientărilor actorului faţă de scopuri create prin însăşi acţiunea sa. De aceea principiul
a.
 este
munca,
acţiunea istorică prin excelenţă. Analiza sociologică a muncii („principiul muncii") ne permite să depăşim opoziţia dintre situaţia socială (condiţiile sau împrejurările obiective ale acţiunii) şi semnificaţia ei pentru actor (interpretarea subiectivă a valorilor şi simbolurilor), respectiv dintre materialism şi idealism, deoarece munca este în acelaşi timp situaţie şi acţiune. Cum însă exigenţele „principiului muncii" nu sînt exprimate în aceeaşi măsură de toţi indivizii care participă la acţiunea istorică concretizată în procesele de muncă, studiul subiectului istoric presupune analiza conştiinţei muncitoreşti. În structura acesteia pot fi identificate formele tipice de orientare a subiectului istoric, care, prin actul muncii, modifică împrejurările date şi construieşte în mod progresiv un mediu tehnic.
I.U.
ACULTURAŢIE
 
Procesul de interacţiune a două culturi sau tipuri de cultură, aflate un răstimp într-un contact reciproc.
A.
 se manifestă prin schimbări fie în ambele culturi, fie în una din ele, anume în aceea mai puţin închegată, mai puţin evoluată, sau mai mică în privinţa ariei de desfăşurare. Conceptul de
a.
 a ajuns în instrumentul teoretic al ştiinţelor social-umane venind pe filiera antropologiei culturale. Antropologii de influenţă britanică utilizează în locul termenului
a.
 expresia „contact cultural". Termenul
a.
 se bucură însă de o mai mare răspîndire. Despre
a.
 se vorbeşte întîi la sfîrşitul sec. 19, dar fără amploare deosebită, în lucrările antropologilor americani W.H. Holmes, F. Boas şi W.J. McGee. În sec. 20, cercetările asupra fenomenului înmulţindu-se, un comitet format din trei reputaţi antropologi - Robert Redfield, Ralph Linton şi Melville Herskovits - a primit sarcina de a caracteriza şi sistematiza aspectele problemei. Concluziile celor trei specialişti, cuprinse într-un memorandum
(Outline for the Study of Acculturation,
1935), au constituit un punct de pornire pentru dezvoltarea ulterioară a cercetărilor pe această temă.
A.
 este un proces complex, care include aspecte ca: înlocuirea unor elemente culturale, combinarea unor elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente. De-a lungul istoriei, foarte frecvent,
a.
 s-a manifestat ca un epifenomen al cuceririlor şi al dominaţiei economice şi politice.
A.
 forţată poate duce la asimilare, fenomen repudiat astăzi pe plan politic de etica relaţiilor internaţionale.
2
 
 Într-un studiu din 1951
(Urbanism, Urbanization, Acculturation),
Ralph L. Beals a scos în evidenţă asemănările între procesul de
a.
 şi cel de urbanizare.
A.
 survine, de fapt, nu numai în contactul dintre culturi ca entităţi, dar şi în contactul dintre tipuri de cultură, cum ar fi, spre exemplu, cultura de tip urban şi cultura de tip rural. Fenomenul
a.
 rămîne şi din acest punct de vedere într-o fierbinte actualitate.
Gh.G.
 AFINITATE
 V.
 
,
 
,
,
Relaţie afectivă de atracţie, de simpatie între persoane cu idei, sentimente, statuturi şi roluri asemănătoare. Ca sentiment,
a.
este motivată prin similitudine şi apropiere spirituală între două sau mai multe persoane. Ca raport  juridic între un soţ şi rudele celuilalt soţ (de ex.: între gineri şi socri, între cumnaţi), un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale. În acest caz, proba
a.
 se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.
M.Vn.
AGRESIVITATE
 V. etologie
 
(lat. aggresio, "atac"), comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi. Comportamentul
a.
 poate fi orientat şi contra propriei persoane (autoagresîvitate), ca în cazul unor tulburări psihice, sau spre distrugerea obiectelor investite cu semnificaţii sociale. Pentru explicarea originii comportamentelor
a.
 s-au propus mai multe ipoteze: biologice, etoiogice, psihologice, sociologice. În perspectivă biologică,
a.
 reprezintă un răspuns instinctiv, determinat de activitatea subcorticală şi endocrină. Hormonul masculin, testosteronul, s-a dovedit că are un rol important în declanşarea
a.
 (F.H. Bronson, C. Desjardins, 1971). De asemenea, anumite substanţe neuromediatoare sînt responsabile de declanşarea
a.
 Cercetările etoiogice susţin ipoteza caracterului înnăscut al
a.
 Konrad Lorenz (1903-1989), laureat în 1973 al Premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină, considera că instinctul de
a.
, chiar intraspecie, are principial funcţii pozitive: împiedică epuizarea hranei, menţine ordinea ierarhică şi, prin selecţie naturală, conservă caracteristicile vitale ale speciei. Spre deosebire de ipotezele biologice şi etologice, ipotezele psihologice şi sociologice promovează concepţia caracterului achiziţionat, dobîndit,  învăţat al comportamentelor
a.
 Cercetările lui Albert Bandura (1963) au demonstrat că
a.
 se dobîndeşte prin învăţare socială şi că în realizarea comportamentelor
a.
 un rol important îl au mijloacele de comunicare în masă. În cadrul abordărilor psihologice se înscrie şi ipoteza frustrare-agresivitate, lansată în 1939 de N.E. Miller, J. Dollard şi LW. Dood, verificată, revizuită şi nuanţată ulterior în numeroase cercetări.  În orientarea psihanalitică,
a.
 rezultă din conflictul dintre pulsiunea morţii (thanatos), după S. Freud (1920), şi cea a plăcerii (eros). În aceeaşi orientare psihanalitică, A. Adler (1908) considera pulsiunea
a.
 ca un factor general-uman, prin care se urmăreşte depăşirea sentimentelor de inferioritate şi se asigură satisfacerea dorinţei de putere. Ipotezele sociogenetice ale
a.
 par a explica mai cuprinzător comportamentele
a.
 individuale şi de grup. Aşa cum menţiona Friederich Hacker: „La originea agresivităţii se întîlneste jocul reciproc al factorilor ereditari, influenţele psihologice şi culturale, structura sistemului nervos central, de asemenea, mecanismele hormonale şi modelele sociale"
 Aggression. Violence dans le monde moderne
, Paris, Calmann-Levy, 1972, p. 93).
S.C.
ANALIZA DE CAZ (STUDIU DE CAZ)
 
 
V.
 
,
1.
 Metodă de cercetare exhaustivă a unei unităţi sociale, a unor evenimente, fenomene sau procese considerate a alcătui un tot structurat (semnificaţie foarte apropiată -chiar identică, pentru unii - cu aceea de monografie). Sînt şi teoretizări ale metodei
a.c.
 În care se subliniază caracterul său empiric, ca strategie de cercetare de teren de tip neexperimental, în care sînt utilizate surse diverse de informare (Robert K. Yin,
Case Study Research
, 1984). Se consideră că metoda
a.c.
este adecvată cînd se cercetează aspecte prezente de viaţă socială şi nu se exercită un control asupra comportamentelor şi acţiunilor (ceea ce o deosebeşte de experiment), căutîndu-se să se răspundă la întrebări de tipul „cum" şi „de ce" au loc acestea (ceea ce o deosebeşte de monografie, care rămîne descriptivă, aşa cum sugerează însuşi numele).
3
576648e32a3d8b82ca71961b7a986505