FILE DE POVESTE, FILE DE ISTORIE

­ După Podul Înalt ­

Dobrin căutase un loc prielnic lângă unul dintre focurile deja aprinse, iar acum stătea întins pe spate 
cu capul sprijinit de şa – îi era pernă credincioasă de peste douăzeci de ani, de când fusese trimis de tătâne­
său să îşi apere ţara. Dusese calul la bivuac pentru o odihnă binemeritată. Astfel se va linişti destul de repede 
după zgomotele teribile de alămuri şi bucium care însoţiseră lupta şi­i va îndepărta din nări mirosul puternic 
de sânge care împânzise câmpul de bătălie, fânul şi mirosul celorlalte animale amintindu­i de izul familiar al 
hergheliei de acasă. 
Din locul în care stătea îşi vedea şi voinicii cu care venise la luptă, dar şi cortul Măriei Sale. Aşa 
gândise că se cuvine. Mica sa armată se dovedise foarte destoinică şi plină de curaj; era mândru de ei şi le­o 
spusese în câteva cuvinte bine măsurate pentru a nu li se ridica la cap... Dacă ar fi stat lângă ei, poate că s­ar 
fi simţit onoraţi de prezenţa sa, dar stingheriţi nu şi­ar fi dat frâu liber felului lor de a fi. Iar mai aproape de 
Măria Sa... nu se putea. 
După ce verifică cele două focuri, mulţumit de cumpătarea primilor şi de liniştea care­l învăluia pe 
cel de­al doilea, Dobrin îşi ridică ochii spre cerul înstelat şi se lăsă în voia gândurilor.
Nu avusese deprinderi de soldat, ba chiar ma mult ar fi putut spune că lucrase pământul cu multă 
destoinicie până când primise porunca tătâne­său. Fusese fratele cel mare şi pentru că părintele său, fiind 
comandant de oaste, era mai mereu plecat, îi rămăsese lui datoria să se ocupe de pământul familiei. Mamă­sa 
fusese întotdeauna o fire blândă şi liniştită. Părea chiar firavă pe lângă asprimea tatălui, dar reuşise să îl ajute 
mai mult decât o făcuse oricine. De multe ori luptele care erau mai rare sau mai dese, dar nu încetaseră 
niciodată, le distruseseră recoltele, iar ei trebuise să o ia de la capăt rugându­se la Bunul Dumnezeu pentru 
îndurare.
Apoi se întâmplă nenorocirea, Domnitorul Bogdan, tatăl Măriei Sale, fu ucis la Reuseni de fratele său 
vitreg, Aron, care se numise mai apoi Petru–Vodă Aron urcându­se în scaunul Moldovei cu mâinile mânjite 
de sângele frăţesc – precum se petrecuse cu Cain şi Abel. Dar pecetea păcatului îi adusese o domnie scurtă şi 
zbuciumată, iar moartea îl găsi prin sabia fiului celui omorât de el aproape douăzeci de ani mai târziu.
Atunci devenise Dobrin ostaş şi de voie şi de nevoie. În noaptea aceea groaznică, văzând că Măria Sa 
nu mai putea fi întors de pe drumul morţii, tatăl său cu câţiva boieri credincioşi luară în grabă feciorul 
domnesc şi o porniră în bejenie cu el ascunzându­l de ura ucigaşului de frate. Dar acesta se dovedi slab la 
minte   precum   fusese  şi la inimă:  se grăbi  să se înscăuneze  mulţumindu­se cu asigurarea  că  tânărul   nu 
reprezenta nici o primejdie pentru îndeplinirea dorinţelor sale josnice. De altfel, peste un an avea să fie 
alungat de un alt urmaş al marelui Alexandru, iar ultimii săi ani îi va fi petrecut fugind şi revenind în ţară dar 
fără a­şi ostoi pofta de avere. Atunci Dobrin fu chemat de tatăl său, aşa cum fură chemaţi şi fiii celorlalţi 
boieri, şi încredinţat tânărului Ştefan pentru a­şi face suita de nădejde cu care avea să revină peste cinci ani 
pe tronul Moldovei.
Dobrin oftă uşor, aducându­şi aminte de acele vremuri. Erau toţi tineri şi dornici de aventură. Viaţa 
părea uşoară şi frumoasă chiar dacă nu prea aveau casă, căci mereu îşi schimbau locul, fie pentru a nu fi 
aflaţi de iscoade, fie pentru a face felurite antrenamente, iar mai apoi pentru a cunoaşte mai bine tainele 
pământului Moldovei... Şi dacă nu i­ar fi lăsat poruncă tătâne­său tot l­ar fi urmat pe Măria Sa Ştefan... Era 
el mai micuţ de stat şi când îl cunoscuse părea mai mult o fetică decât fecior... dar asta numai până când îţi 
prindea căutătura şi îi auzeai glasul. Avea ceva căruia nu numai că nu i te puteai împotrivi, dar te chema 
tainic. Mai apoi cunoscându­l mai bine avea să ştie: de mult nu mai văzuse atâta credinţă şi dragoste de 
Dumnezeu strânsă într­un suflet cât în cel al tânărului Domnitor. Tâate câte le făcea şi le spunea erau cu 
dreptate; cu dreptatea Domnului Dumnezeu, nu cu dreptatea cea strâmbă şi rău mirositoare pe care o tot 

1
sumeţeau pretendenţii la tron care se sprijineau fie pe turci, fie pe unguri sau poloni ca să vândă ce nu era a 
lor – ţărişoara moldovenilor – pe o căruţă de odoare şi mătăsuri...
Strângând uşor din ochi lăsă gândul să se piardă. Ducă­se unde le­o fi locul... Acum toate erau la 
locul lor. Măria Sa se înstăpânise cum se cuvine, arătând înţelepciunea şi tăria unui domnitor adevărat. Poate 
că era cam iute la mânie, dar în aşa vremuri aşa oameni. Vecinii lacomi de pământuri noi înţeleseseră în 
sfârşit că nu aveau sorţi de izbândă. Toţi în afara înfumuraţilor de turci... Acuma poate că înţeleseseră şi ei, 
aproape că murmură Dobrin, zâmbind mocnit la stele. Erau puternici şi faptul că toţi se plecau în calea lor le 
dăduse turcilor o mare siguranţă. Măria Sa încercase să amâne cât putuse de mult lupta. Căuta linişte pentru 
moldovenii lui. Cu toţii aveau nevoie de pace. Trebuiau refăcute gospodăriile, muncit pământul, crescuţi 
copiii... Măria Sa ştia toate astea dar nu avusese ce face... 
Planurile erau pornite mai de mult, căci Măria Sa în înţelepciunea sa încercase puterile turcilor în mai 
multe rânduri. Dar marea luptă acuma se dăduse. Totul fusese pregătit cu multă grijă. Iar caii lui Dobrin îşi 
făcuseră datoria cu vârf şi îndesat! 
Văzuse el cum stau treburile încă de la început şi, cum prinsese puţin cheag, începuse să crească cai, 
cai pentru Domnul ţării – din cei micuţi şi iuţi pentru drumurile de munte, dar şi din cei mari şi falnici să 
sperie duşmanul numai arătându­şi dinţii, cu nechezaturi care în toiul luptei te băgau în fiori. O sclipire 
ghiduşă îi apăru în colţul ochilor. După lupta asta avea să­i dea Măriei Sale un cal alb de ziceai că inorog. 
Dar era tânăr şi nu îndrăznise mai înainte de teamă ca zvăpăiatul animal să nu facă vreo greşeală în luptă, 
căci nu fusese învăţat încă cu zgomotul armelor. Iar cel pe care îl avea acum – că doar tot de la el, Dobrin, îl 
avea – asculta întocmai comenzile stăpânului, ba chiar uneori ziceai că îţi ghiceşte cu o clipă mai înainte 
dorinţa. Numai că merita şi el odihnă  ...
Da! Măria Sa fusese ajutorul dat de Domnul Dumnezeu la rugăciunile pustnicilor din munţi. După 
Măria Sa Alexandru cel Bun nu mai fuseseră domni de seamă, care să se gândească la nevoia moldoveanului. 
Iar Ştefan venise şi adunase în jurul său nu numai oamenii, ci şi animalele şi copacii şi – chiar dacă ar râde 
cine va de el – Dobrin credea că pământul însuşi s­a strâns şi s­a adunat în jurul lor. Iar astăzi văzuse că şi 
stihiile naturii au venit la chemarea Măriei Sale pentru a îndepărta primejdia.
În acel moment Măria Sa ieşi din cort şi stând drept ca sabia pe care o purta îşi ridică ochii spre cer. 
Dobrin, din obişnuinţă cercetă împrejurimile fără a se mişca din locul său; nu că nu ar fi avut domnul străji, 
dar asta făcuse mai bine de douăzeci de ani – veghease asupra vieţii Măriei Sale. Totul era în regulă, vântul 
bătea uşor, iar gerul se lăsase cu totul. Era începutul anului şi cu Voia lui Dumnezeu începutul unei noi 
perioade pentru Moldova.
Sărbătorile de iarnă le petrecuseră cu mai multă evlavie ca întotdeauna. La ospeţele de Crăciun, cu 
Măria Sa în frunte, se legaseră cu toţii să postească patru zile cu pâine şi apă dacă Domnul Dumnezeu va 
scoate din primejdie pământul străbunilor lor. Otomanii deja porniseră cu oştile către Dunăre pe care un ger 
năpraznic o îngheţase de ceva vreme, ceea ce îi întărise pe vrăjmaşi să treacă în Ţara Românească în timpul 
cel mai scurt. Şi atunci Bunul Dumnezeu arătă primul semn – vremea se încălzi atât de tare încât totul se 
transformă în mocirlă şi noroaie, iar fluviul începu să­şi poarte cu viteză sloiurile la vale, făcând împosibilă 
orice trecere îndărăt pe terenul mai solid din sud. Atunci Ştefan începu a­şi orândui oştile şi locurile unde 
aveau să se poarte luptele. Nu putea lăsa nimic la întâmplare, moldovenii erau de cel puţin zece ori mai 
puţini decât oştile turceşti dar cunoşteau ca­n palmă pământul strămoşesc.
Oştile   vrăşmase   fură   lăsate   să   intre   în   ţară   cu   uşurinţă,   înşelându­le   vigilenţa,   şi   apoi   începură 
atacurile. Noapte de noapte săbiile şi săgeţile moldovene muşcau din flancurile turcilor, apărând şi dispărând 
ca vântul printre crengile copacilor, cârmind astfel mulţimea de soldaţi otomani pe drumul dorit de Măria Sa 
ca pe o corabie fără vele pe vreme de furtună. Satele din cale erau părăsite şi pustiite şi în fiece noapte carele 
de mâncare se împuţinau văzând cu ochiul. Astfel că, după mai bine de o săptămână de marş, ajunseră la 
locul bătăliei exact în starea pe care o dorise Ştefan – ameţiţi de nesomn şi de hrană neîndestulătoare. 

2
 Cu jumătate de ceas înainte de sunarea atacului Măritul Dumnezeu arătă cel de­al doilea semn – o 
ceaţă deasă, păcloasă se lăsă încet peste locul pregătit pentru întâmpinarea turcilor. Dobrin ar fi putut să jure 
că vede chipuri şi chiar trupuri formate din acea ceaţă care înainta ca o ceată de mercenari hotărâtă să nu lase 
nimic să treacă mai departe. Şi aşa şi fu. Bieţii oameni – că ţi se şi făcea milă de ei când îi vedeai – se 
împiedicau unii de alţii şi căutau ca orbi un adversar de negăsit. Atacul moldovenilor fu fulgerător: din trei 
părţi ploua cu bolovani, pietre şi săgeţi, copacii pe lângă care treceau se prăvăleau peste duşmani, iar din 
spate veniră voinicii Măriei Sale călare pe caii cei uriaşi crescuţi de Dobrin, rotind săbiile ca pe nişte morişti.
Turcii care mai scăpară o luară la goană în jos pe Siret şi o ceată special pregătită de Măria Sa porni 
în goană după ei ca să nu lase frica să le părăsească cugetele. 
Cel de­al treilea semn al Domnului Dumnezeu se arătă pentru a încununa victoria – ceaţa se risipi ca 
prin minune şi soarele ieşi din nori luminând cerul pictându­l cu un curcubeu mare chiar deasupra locului în 
care se aflau strânşi oştenii moldoveni. 
La semnul Măriei Sale oastea se rânduise şi pornise în marş spre capătul curcubeului care se dovedi a 
fi   pe   Dealul   Tecuciului.   Acolo   aveau   să   rămână   timp   de  patru   zile   şi   să  postească   aducând   mulţumire 
Domnului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor şi ale neamului moldovenesc, iertare ce se arătase prin 
gonirea mulţimilor de duşmani de pe pământurile Moldovei. 
Dobrin îşi făcu o cruce mare, se sprijini mai bine de şa, închise ochii şi porni în lumea viselor 
murmurând nişte rugăciuni. Mai erau trei zile de reculegere şi apoi vor porni mai departe ...

***

Călătorule, dacă mergi astăzi în oraşul Tecuci, pe deal, lângă Turnul de Apă ai să dai de un loc unde 
dacă stai nemişcat şi îţi goleşti mintea de orice gânduri ai să poţi auzi nu scrâşnetul săbiilor, ci murmurul 
rugăciunilor.   Iar   în   curtea   unei   gospodării   vei   putea   vedea   un   pâlc   de   brazi   care   s­a   înălţat   prin   Voia 
Domnului acolo unde a fost cortul Măriei Sale Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Pacea  care îţi va umple inima 
va fi una de neuitat şi poate că măcar aşa ai să poţi pleca înapoi în timp pentru a fi măcar pentru o secundă 
lângă IO Ştefan, domn al Moldovei ...
Eu am fost şi asta am primit: povestea pe care tocmai aţi citit­o ...
Monalisa Livia GHEORGHIU