Artistul, chiar n singuratate fiind, are nevoie de prieteni, de o ntelegere sufleteasca

Artistul literar, aflndu-se n picul creatiei, deschiderii a unei culori noi, simte mereu un zbucium interior care l urmareste ca un blestem, ca o taina ce cere a fi descoperita, ca o simtire launtrica de o importanta vitala ca aerul, apa si lumina; fara de care esti doar o simpla umbra a carei reflectii reprezinta un suflet pustiit ce rataceste singur n cautare de liniste. El nu poate sa accepte o astfel de soarta, caci daca am defini soarta, am spune ca ea este o conditie de viata descrisa de un drum al vietii ntr-un ecosistem format din doua lumi(interioara si cea exterioara), ele fiind doua forme diferite, nsa mereu ntr-o interdependenta continua. Scriitorul n singuratate se simte izolat doar n lumea sa interioara: el nu are cu cine vorbi, nu are pe nimeni aproape ce l-ar putea asculta si astfel a-i sustine putina liniste macar pna seara viitoare, caci este imposibil de a ignora total acest zbucium, dupa cum am mai spus, el este un adevarat blestem, "se framnta ca urmarit de blestem" pna cnd nu va dezvalui gndurile sale lumii ntregi, o conditie a omului de creatie fara de care nu-si vede rostul; dar de ce sa spunem ca artistul are nevoie de singuratate si liniste amortitoare pentru a crea esteticul? Sigur, arta cere liniste si implicatie maxima cu tot trupul si sufletul creatorului, dar care este sursa de inspiratie a artistului? Natura, lumea, lumina, sunetul, ntr-un cuvnt "frumosul" - sunt principalii generatori de arta, care pot fi expuse datorita senzatiei, capacitatea corpului uman de a percepe obiectele cel nconjoara, acestia sunt factorii care impun omul de creatie sa lamureasca lumii ce simte, ce vede, cum ntelege lasnd o mare comoara pentru cei ce doresc sa o dezvaluie. Daca vorbim ca principala sursa de inspiratie este lumea nconjuratoare, tot spatiul n care se afla artistul, atunci n aceasta lume exterioara creatorul nu este singur, el este nconjurat de propria complexitate creatoare si ea se manifesta din plin; el soarbe mesajul transmis de lumea exterioara si o importa n cea interioara pentru ai perfectiona continutul, fiindca tot ce vedem si sesizam o facem cu ajutorul unui aparat de functie non-stop pe nume ratiune a sufletului; o unicitate de care dispune fiecare din noi, nsa nu fiecare are acces la ea; e foarte important de a te ntelege pe tine nsuti ca apoi sa-ti zici: "totusi e minunat sa fii geniu de creatie" , toti suntem genii, nsa nu va vedea nimeni n noi un geniu, fiindca noi nsine nu avem ochi pentru a ne desoperi; perioada n care traim astazi este cea a tentatiilor ce are foarte putin comun cu ratiunea sufletului. Tentatia este o forma aparenta, nonvalorica cu o existenta mizera, de moment. Artistul pentru a crea are nevoie de un ansamblu bogat de idei pe care le poate sesiza, dupa cum am mai spus, n obiectele ce l nconjoara, sau din practica sa de viata, din relatiile sale sociale; ideea nu rezulta din singuratate, ideea apare n urma unui raport ntre doua sau mai multe lucruri, necesita legaturi directe ntre fapte; de asemenea se pot naste idei din alte idei, asemenea a doua teoreme demonstrate n urma carora se deduce o a treia teorema. Astfel, artistul de creatie descopera ideile sale n fenomene care de la prima vedere nu au nici o importanta, nsa luate n raport cu alte obiecte sau putin schimbate - afla ne-descoperitul. De exemplu: sa luam doua fenomene ca rasaritul si apusul soarelui. De la prima vedere pare ceva obisnuit, ceea ce poti admira de zi cu zi, nsa daca cineva le va schimba cu locul, adica, te vei culca la ora obisnuita, dar nu te vei trezi dimineata ci seara cnd soarele apune si vei fi ntru-totul ncrezut ca e dimineata - vei simti ndata ca ceva sa schimbat, ca e o dimineata neobisnuita, soarele ti va fura atentia, un soare pe care nu l-ai descoperit niciodata, un rasarit de apus neobisnuit. Astfel se nasc ideile, apoi si creatia.