Sunteți pe pagina 1din 64

Profesor Cristian Dragomir

I. Noţiuni introductive

• MASAJUL MEDICAL cuprinde doua noţiuni: masajul regional si masajul


zonal.
• Masajul regional + masajul zonal = masajul terapeutic sau medical.

Masajul regional – reprezintă masajul regiunii in care este inclusa si zona de tratat;
pe regiunea respectiva vom executa un masaj compus din neteziri, frământări si bateri
pentru stimularea circulaţiei pe întreaga regiune.
Masajul zonal – este masajul concentrat asupra articulaţiilor (elementelor
periarticulare), tendoanelor, ligamentelor, periostului; este compus din neteziri, geluiri,
fricţiuni, vibraţii.

II. Masajul segmentar

MASAJUL SPATELUI

Masajul spatelui – cuprinde regiunea dorsala (toracala), regiunea lombara si


regiunea sacro-fesiera.
Coloana vertebrala:
- cervicala C: 7 vertebre C1 – C7;
- toracala sau dorsala: 12 vertebre T1 – T12 sau D1 –D12;
- lombara: 5 vertebre, cele mai mari: L1 – L5;
- sacrala: 5 vertebre sudate care formează osul sacru notat de obicei S1;
- coccigiana: 4 sau 5 vertebre sudate.
1
Masajul regiunii dorsale
Regiunea este delimitata superior de linia care trece printre vertebrele C7 si T1 si
inferior de linia care trece printre T12 si L1.
Se executa mai întâi un masaj regional, care depăşeşte liniile de delimitare a
regiunii dorsale, iar in cadrul masajului zonal ne concentram cu geluiri, fricţiuni si
vibraţii asupra articulaţiilor intervertebrale, capsulei articulare si asupra ligamentelor de
prindere a muşchilor paravertebrali. Prelucrăm de asemenea muchiile omoplatului si
inserţiile diverşilor muşchi eventual afectaţi.

Masajul regiunii lombare


Regiunea este delimitata superior de linia care trece printre vertebrele T12 si L1 si
inferior de linia care trece printre vertebrele L5 si S1.
In cadrul masajului zonal ne vom concentra asupra elementelor care compun
coloana vertebrala lombara, asupra articulaţiei dintre L5 si S1 si asupra crestelor iliace
lombare. In caz de discopatii sau alte afecţiuni ale coloanei lombare, când apar
contracturi ale musculaturii paravertebrale, vom plasa o perna sub abdomenul
pacientului pentru delordozareea coloanei lombare si relaxarea musculaturii
paravertebrale.

Masajul regiunii fesiere


Regiunea este delimitata superior de creasta iliaca corespondenta si inferior de
plica fesiera. Pacientul este poziţionat cu fata in jos (decubit ventral).
Netezirea regiunii: aşezăm mâinile mână peste mână cu partea cubitala lateral de
articulaţia soldului; îmbrăcăm cu palmele regiunea fesiera, deschidem in evantai o
mana ajungând superior pana la creasta iliaca superioara iar cealaltă inferior până la
nivelul plicii fesiere; refacem traseul iniţial până când reajungem la poziţia de început.
Prelucram regiunea prin neteziri, frământări si batere sub toate formele; geluiri si
fricţiuni vom face printre fibrele muşchilor fesieri, superior pe creasta iliaca, inferior la
nivelul plicii fesiere iar lateral la nivelul articulaţiei si al trohanterului.
De obicei masajul regiunii fesiere se face in caz de atrofii ale muşchilor fesieri sau
in afecţiuni ale articulaţiei soldului (v. coxartroza, de ex.).

MASAJUL MEDICAL IN AFECŢIUNILE COLOANEI VERTEBRALE

Scolioza
= deviaţie a coloanei vertebrale in plan frontal;
- in C sau in S (simpla sau dubla);
- se executa in curbura interna a scoliozei un masaj sedativ (- manevre sedative
asupra musculaturii paravertebrale contractate) iar in interiorul curburii
2
executam manevre excitante care sa tonifice musculatura paravertebrala
întinsa, in felul acesta producându-se o echilibrare a regiunii.
Pentru rezultatele cele mai bune masajul se va asocia in mod obligatoriu cu
gimnastica medicala.

Cifoza
= „cocoaşa”;
- in unghiul cifotic maxim vom executa manevre sedative, iar deasupra si
dedesubtul acestei zone vom executa manevre excitante care sa forţeze coloana si
musculatura sa se echilibreze.
Masajul trebuie combinat cu gimnastica medicala.

Spondilita
Se face un masaj sedativ asupra musculaturii spatelui, in special asupra muşchilor
paravertebrali si un masaj zonal uşor asupra articulaţiilor intervertebrale, combinat cu
gimnastică respiratorie pentru a preîntâmpina prinderea articulaţiilor dintre coloana si
coaste si a celor dintre coaste si stern, care ar putea duce mai târziu la probleme
respiratorii destul de grave.

Discopatiile
- sunt afecţiuni ale discurilor intervertebrale (uzuri, degenerări);
- produc dureri locale si contracturi ale musculaturii paravertebrale locale;
- se întâlnesc cel mai frecvent la nivel lombar si cervical.
Se executa manevre sedative (de relaxare) asupra musculaturii paravertebrale si se
face un masaj zonal asupra articulaţiilor intervertebrale si asupra discurilor, masaj care
va produce o creştere de metabolism locala cu fenomen de regenerare. Trebuie sa se
facă apoi, in mod regulat, un masaj de întreţinere.

Hernia de disc
- cel mai frecvent se întâlneşte tot in regiunea lombara;
- apare o iritaţie cu dureri puternice atât locale cat si cu iradieri in lungul
nervului afectat – sciatic;
- in faza acuta, când sunt dureri violente, masajul este contraindicat;
recomandarea principala; repaus realizat fie in decubit ventral cu o perna sub
abdomen, fie in decubit dorsal cu doua perne plasate sub genunchi.
Masajul se va începe in faza subacuta: sedativ asupra regiunii lombare si sacro-
fesiere, si un masaj sedativ sau excitant – după caz – asupra membrelor inferioare.

3
MASAJUL MEMBRULUI INFERIOR

Membrul inferior se descompune in:


- regiunea coapsei: de la genunchi la articulaţia soldului;
- regiunea gambei: de la articulaţia gleznei la articulaţia genunchiului;
- piciorul propriu-zis: de la gleznă în jos;
Tot aici este cuprinsa si articulaţia coxofemurala (şoldul).

Masajul articulaţiei şoldului


La început pacientul va sta cu fata in jos si facem un masaj regional asupra
regiunii fesiere si a coapsei, după care executam un masaj zonal – geluiri, fricţiuni,
vibraţii – la nivelul plicii fesiere si lateral, la nivelul articulaţiei si al trohanterului.
Gimnastica: contracţii izometrice ale musculaturii fesiere.
Invitam pacientul sa se întoarcă cu fata in sus si începem cu un masaj regional al
coapsei; poziţionăm membrul inferior in dublă flexie si facem un masaj zonal asupra
articulaţiei, la nivelul plicii inghinale, la nivelul trohanterului si lateral de articulaţie.
Încheiem cu gimnastica (mişcări) pentru articulaţia şoldului: flexia coapsei pe
bazin, bicicleta, mişcări de lateralitate etc.
Afecţiunile cele mai frecvente ale articulaţiei şoldului: coxartroza si subluxaţia de
şold – se combina obligatoriu cu gimnastica medicala.

Masajul articulaţiei genunchiului


Poziţia iniţiala a pacientului: in decubit ventral;
- facem mai întâi un masaj regional al gambei si coapsei, după care plasam o mana
sub glezna pacientului, ridicam uşor gamba flectând genunchiul si facem neteziri (cu
partea cubitala a mâinii), geluiri, fricţiuni si vibraţii la nivelul plicii genunchiului;
Ca gimnastică avem flexia şi extensia genunchiului (a gambei pe coapsă).
Invitam pacientul sa se întoarcă cu fata in sus:
- facem întâi un masaj regional al gambei si coapsei;
- poziţionăm membrul inferior in duble flexie si executam masajul zonal asupra
articulaţiei genunchiului;
- netezirea: plasam degetele 1, 2, 3 si indexul la nivelul plicii genunchiului (sub
articulaţia genunchiului) iar policele de o parte si de alta a tendonului muşchiului
cvadriceps, deasupra sau in faţa rotulei; alunecăm apoi cu policele netezind pe sub
rotulă până la spaţiul articular, coborâm apoi cu policele pe părţile laterale ale
articulaţiei spre plica genunchiului; refacem traseul în sens invers până la rotulă,
coborâm pe sub rotulă, apoi pe lângă tendonul rotulian până pe tibie.
- facem apoi geluiri, fricţiuni, vibraţii pe aceleaşi trasee, prelucrând spaţiul
articular.
Cele mai frecvente afecţiuni (de obicei la sportivi dar nu numai): de natură
traumatică - entorse, afecţiuni ale meniscului, gonartroză etc.

4
Încheiem cu gimnastică pentru articulaţia genunchiului şi pentru tonifierea
muşchiului cvadriceps; de altfel şi în masajul regional trebuie să insistăm pe tonifierea
lui (prin frământări contratimp, bateri etc.).

Masajul articulaţiei gleznei


Pacientul va sta la început cu faţa în jos şi vom face un masaj regional asupra
gambei şi un masaj zonal la nivelul tendonului lui Ahile şi la nivelul calcaneului.
Invităm pacientul să se întoarcă cu faţa în sus şi facem un masaj regional asupra
gambei şi piciorului, apoi un masaj zonal asupra articulaţiei gleznei şi asupra
tendonului care trece peste articulaţia gleznei.
Netezirea: se realizează intre police si index in jurul maleolelor, iar geluirea,
fricţiunea, vibraţia în jurul maleolelor, transversal, de-a lungul liniei articulare şi printre
tendoanele muşchilor flexori ai degetelor.
Gimnastică:
- flexia şi extensia piciorului;
- flexia şi extensia articulaţiei piciorului;
- mişcări de lateralitate şi de circumducţie.
Afecţiunile cel mai des întâlnite: recuperarea după entorsă, artroza gleznei, redori
după fracturi.

Masajul medical la nivelul piciorului


- se face în caz de platfus, fractură sau după fracturi, artroze la nivelul tarsului
etc.

MASAJUL REGIUNII CERVICALE

În caz de spondiloză vom insista cu geluiri, fricţiuni, vibraţii pe tot traseul


coloanei cervicale, vom decontracta musculatura contractată şi vom face o uşoară
gimnastică la nivelul coloanei cervicale. În caz de nevralgii Arnold vom insista cu
geluiri şi fricţiuni în jurul găurilor nervului Arnold şi pe linia nucală; în nevralgii
cervico-brahiale vom face un masaj de-a lungul traseului dureros, inclusiv la nivelul
braţului.
În contracturi musculare insistăm pe zona de contractură.
Gimnastica gâtului:
- flexie - extensie;
- lateral dreapta – lateral stânga;
- mişcări de rotaţie;
- mişcări de circumducţie.
Patologii: diverse. In caz de torticolis: facem un masaj sedativ asupra regiunii
contractate (muşchiul trapez) si un masaj tonifiant pe musculatura antagonista
5
sănătoasă, încercând o reechilibrare a situaţiei; daca situaţia e mai grava încercam o
metoda de suprasolicitare a muşchiului trapez contractat prin mişcări cu rezistenta, apoi
masaj de relaxare al întregii regiuni.

MASAJUL MEMBRULUI SUPERIOR

Membrul superior cuprinde:


- regiunea braţului: de la umăr la cot;
- regiunea antebraţului: de la cot la articulaţia pumnului;
- regiunea mâinii: de la articulaţia pumnului în jos.

Masajul articulaţiei scapulo-humerale


= masajul umărului.
La masajul regional vom face masajul muşchiului deltoid (treimea superioară a
braţului), anterior vom prelucra muşchiul pectoral si posterior jumătate din regiunea
cervicala (muşchiul trapez si muşchii care se insera pe omoplat).
Netezirile:
- poziţionăm mâinile mana peste mana la nivelul vârfului deltoid; (muşchiul
deltoid are doua fascicule: unul anterior si altul posterior, care converg spre braţ si
formează un unghi ca litera V = vârful deltoidian); îmbrăcăm cu palmele deltoidul pana
la nivelul articulaţiei umărului, apoi o palma îmbracă anterior muşchiul pectoral, iar
cealaltă, posterior, omoplatul. Mâinile refac apoi acelaşi traseu in sens invers, până
ajungem la poziţia iniţială.
- a doua netezire: netezim intre index si police separat cele doua fascicule ale
deltoidului, de la vârful acestuia pana la umăr;
- netezirea pe muşchiul trapez, de la umăr spre regiunea cervicala;
- cu doua degete, pe sub clavicula, de la acromion la manubriul sternal (de la umăr
la stern).
Frământări: frământăm cele doua fascicule ale muşchiului deltoid, musculatura de
pe omoplat, muşchiul trapez si muşchiul pectoral.
Bateri: uşoare, căuş si nuiele pe muşchi.
Trecem la masajul zonal: netezim spaţiul articular cu partea cubitală a mâinilor, de
la acromion in jos, spre linia axilei. Tot pe acest traseu executăm geluiri, fricţiuni,
vibraţii. Mai rar: o fricţiune uşoara cu policele in axila (in caz de luxaţie in special).
Masajul articulaţiei umărului: cel mai complex; articulaţia umărului are toate
gradele de mobilitate.
Mişcări:
- flexia anterioara (anteducţie 180 );
0

- extensia posterioara a braţului (retroducţie);


- depărtarea braţului de corp, lateral in sus la 180 (abducţie);
0

- apropierea braţului de corp (adducţie);


6
- mişcări de rotaţie interna si externa (cu cotul îndoit in interiorul articulaţiei);
- mişcări largi, în cerc, de circumducţie;
- mişcări combinate: ducerea mâinii sus la cap, la spate etc.
Afecţiuni mai des întâlnite:
- PSH (periartrita scapulo-hunerala) de origine reumatica sau traumatica;
- după entorse sau luxaţii;
- rar: artroze, de obicei după PSH, probleme ligamentare etc;
- diverse afecţiuni ale muşchilor (întinderi) etc.

Masajul articulaţiei cotului


Facem mai întâi un masaj regional care sa cuprindă antebraţul si braţul, apoi un
masaj zonal asupra articulaţiei cotului, punem mâna pacientului in şold, indexul de la
ambele mâini îl poziţionăm la plica cotului, iar policele deasupra articulaţiei, pe braţ, de
o parte şi de alta a tendonului tricepsului; alunecăm cu policele până la nivelul
articulaţiei (până între cei doi epicondili), coborâm în lateral spre plica cotului pe linia
articulara, refacem traseul in sens invers până ajungem pe articulaţie intre cei doi
epicondili, după care alunecăm pe antebraţ. Pe acelaşi traseu executăm şi geluiri,
geluiri, vibraţii – si la nivelul plicii cotului, fără presiune prea mare.
Gimnastica:
- flexia si extensia cotului (cotul = pârghie de gradul II, gen balama).
Afecţiuni: entorse, tratament postentorsă, luxaţie, artroza cotului, redori după
fracturi sau de alte origini (tăieri etc.).

Masajul articulaţiei pumnului


Vom face întâi masajul regional al antebraţului si al mâinii, după care facem
masajul zonal al articulaţiei pumnului netezind articulaţiile astfel:
- indexul de la ambele mâini pe fata articulaţiei si policele posterior pe linia
articulara; mai întâi alunecăm cu policele spre părţile laterale, indexul rămânând fix, iar
apoi cu indexul înspre părţile laterale, policele rămânând fix.
Prelucrăm apoi prin geluiri, fricţiuni, vibraţii spaţiul articular, iar in cadrul masajul
regional sau zonal prelucram si tendoanele extensorilor degetelor care traversează
articulaţia. Încheiem cu mişcări gimnastica: flexia si extensia pumnului, mişcări de
lateralitate, mişcări de pronaţie si supinaţie, circumducţie.
Afecţiuni:
- tratament după entorsa pumnului;
- artroza pumnului;
- redori după fracturi.

Masajul mâinii
Putem insista in caz de retracţie a tendoanelor flexorilor degetelor (boala
Dupuytraine); insistam cu masajul zonal: geluiri, fricţiuni si vibraţii pentru elasticizarea
7
tendoanelor. Se mai face in caz de artroza a mâinii, a oaselor carpului, in redori dupa
fracturi, pareze.
Se insista mult cu gimnastica; se fac mişcări de închidere si deschidere a
pumnului, flexia si extensia degetelor si a palmei; abducţia si adducţia degetelor pentru
coordonare (ducem policele pana se întâlneşte cu pulpa fiecărui deget in parte), incheiat
– descheiat singuri la nasturi; in caz de redori: gimnastica in bai călduţe; gimnastica cu
mâinile in tarate înmuiate in apa calda.

MASAJUL FEŢEI ŞI AL FRUNŢII

In caz de pareze faciale vom face un masaj selectiv (pe musculatura flasca –
tonifiere; pe musculatura normala – masaj de relaxare).
Insistam in mod deosebit pe gimnastica; închiderea si deschiderea ochilor;
închiderea si deschiderea ochilor si a gurii concomitent; ridicarea si încruntarea
sprâncenelor; mandibula dusă înainte si înapoi; lateral dreapta – lateral stânga; vom
insista spre partea afectata pentru a tonifia zona cu musculatura flască; se vor face si
mişcări cu opoziţie; se umfla muşchii obrazului; gimnastica mimicii in oglinda – se
strâmbă pentru reechilibrare); când pacientul poate sa fluiere singur: cazul este aproape
rezolvat.
Cu cât tratamentul este început mai repede, cu atât rezultatele sunt mai bune si mai
rapide; lăsata: se produce asimetrie a feţei etc.
In caz de recuperare după fractură de mandibulă gimnastica se va face unilateral
tot către partea afectata.

MASAJUL CAPULUI

Masajul capului se face in scopul de a activa circulaţia la acest nivel si pentru


activarea unor mecanisme reflexe.
Se mai face intr-o anumită formulă în tratamentul migrenelor rebele
(reflexoterapie; masaj terapeutic al regiunii cervicale; masaj terapeutic al capului, al
feţei şi al frunţii).

MASAJUL GÂTULUI (ANTERIOR)

Pacientul poate sta fie culcat pe spate fie in şezut pe un scaun


Terapeutul se poate poziţiona la capul pacientului daca acesta este culcat pe spate
sau in fata acestuia atunci când este aşezat pe scaun.
Avem doua neteziri:

8
- cu partea cubitala a mâinii, de sub mandibula pana la nivelul claviculelor,
simetric pe ambele părţi ale gâtului anterior;
- netezim cei doi muşchi SCM intre index si police de la occipital manubriul
sternal (in masajul cosmetic netezirile se fac in sens invers); se vor executa frământări
uşoare asupra muşchiului SCM cu atenţie in zona carotidei;
In caz de torticolis: frământarea contratimp se va executa selectiv, unilateral.
Geluirea si fricţiunea le vom executa pe clavicule si pe mandibula dar si pe
occipital.
Vibraţia se poate realiza pe toata suprafaţa, in funcţie de scopul urmărit.
Baterea: numai sub forma de ciupituri.
Mişcări – de lateralitate, de rotaţie; când e muşchiul afectat: flexii unilaterale; daca
nu trece in acest fel: aplicam tehnica suprasolicitării pe partea muşchiului contractat.
Putem mobiliza stânga-dreapta inelele esofagului prinzându-le intre index si
police.
Mişcări active: torticolis rebel – gimnastica cu rezistenţă pentru suprasolicitarea,
apoi pentru relaxarea muşchiului contractat.

9
III. REUMATOLOGIE

Reumatologia – se ocupa cu studiul bolilor reumatice.


Bolile reumatice pot fi clasificate in funcţie de factorii etiologici, patogeni sau
morfologici. Putem avea:
- reumatisme articulare;
- reumatisme abarticulare (extraarticulare): nu prind articulaţiile, ci ţesuturile
moi; de ex: bursite, fascite, miozite, nevralgii si nefrite, periartrite,
tenosinovite, tendinite etc.
De reţinut ca reumatismul este o boală a ţesutului conjunctiv (ţesut de susţinere);
este caracterizata prin apariţia unor noduli numiţi Aschoff Talalaev mai ales la nivelul
inserţiilor tendinoase si pe periost.

Grupa reumatismelor articulare


Reumatismele articulare pot fi de două feluri:
1). reumatisme inflamatorii;
2). reumatisme degenerative.

Reumatismul poliarticular acut (febra reumatică sau reumatismul Socolski -


Buyot)
- este de natura infecţioasă (dat de infecţii cu streptococul betahemolitic din grupa
A; poate debuta in urma unor faringo - amigdalite streptococice sau scarlatina, la 1-4
săptămâni);
- se manifesta la persoane cu vârsta intre 3-27 de ani; intre 3 – 12 ani poate avea si
prindere cardiaca (trebuie tratat din timp căci altfel se poate rămâne cu o cardita
reumatica; 6-12 ani este perioada critică).
- sunt cuprinse de obicei articulaţiile mari: genunchi, gleznă, cot, pumn, sold, intr-
o succesiune relativ rapidă; poliartrita ce durează in general 2-3 săptămâni si nu lasă
semne articulare; in perioada afectării, articulaţiile se tumefiază, devin calde, roşii si
dureroase (principiul: rubor – calor – tumor - dolor), mai ales la mobilizarea activa;
pot apărea si palpitaţii.
- in momentul apariţiei acestor manifestări, in sânge apar anticorpi specifici (-
streptolizina) împotriva acestor antigene streptococice (in laborator ii determinam prin
titrul Aslow; daca in mod normal este sub 200, acum creste peste 333).
Examene de laborator: pentru diagnostic precis:
- VSH: creste cu mult peste 25-30 mm/h;
- Creste proteina C reactivă;
- numărul de leucocite creste cu mult peste 15.000 – 20.000 pe mm3;
10
- Aslow creşte peste 333;
- fibrinogenul creste de asemenea;
- la examenul de urina apar proteine (sau) albumine in urina= proteinurie
(albuminurie); se asociază cu hematurie microscopica.
Cu tratament se poate vindeca in totalitate. Daca nu apar complicaţii durează 2-4
săptămâni; daca apare si cardita - poate dura 2-3 luni.
Tratamentul antibiotic cu penicilina G (1600 unităţi/zi) sau cu eritromicina (copii:
40mg/kg corp/zi; adulţi: si 1 g/kg corp/zi); tratamentul trebuie sa dureze timp de aprox.
10 zile; la nevoie se poate repeta; se va face apoi profilaxie cu Moldamin (1.200.000
unităţi/1 - 2 sau 3 săptămâni, in funcţie de cat de virulent a fost reumatismul).
Tratamentul fizioterapic: creşterea factorilor imunitari; regim igieno-dietetic,
mişcare-sport moderat; consum sporit de miere; tinctura de propolis in diverse
proporţii; cura cu polen-lăptişor de matcă, cura cu oţet de mere si miere, cura balneara;
la copii trebuie combătut rahitismul (bai de soare; căldura).

Poliartrita reumatoidă (p.r.) sau poliartrita cronica evolutiva (p.c.e.) sau poliartrita
cronica primara (p.c.p)

- este o boala generala a ţesutului conjunctiv;


- apare de obicei la femei si are incidenta maxima la 45-50 ani;
- are caracter inflamator, progresiv si simetric; articulaţiile sunt prinse simetric:
cot stâng-drept; mana stânga-dreapta etc);
- cauza apariţiei: imunitate scăzuta; factori favorizanţi: frig, oboseala;
- pe lângă articulaţii, creează leziuni si in organe si ţesuturi; primele leziuni apar
la nivelul sinovialei si apoi la nivelul cartilagiilor (la epifiza: capul osului) si in
final se instalează anchiloza fibroasa; muşchii încep sa se atrofieze de timpuriu;
in ţesutul interstiţial apar numeroşi noduli; pielea devine atrofică, străvezie;
tegumentul se subţiază, devine lucios, se usucă si se descuamează; de
asemenea, apar leziuni nervoase (in special in coarnele anterioare ale măduvei
spinării); apere o demielinizare;
- la ochi : pot apărea irido-ciclite;
- boala începe insidios; se alterează starea generala, apatie, oboseala, discreta
pierdere in greutate; apar dureri la nivelul articulaţiilor mici, cel mai frecvent
degetele mijlocii la ambele mâini, cu redoare dimineaţa; se poate si la mâini si
la picioare, boala manifestându-se simetric;
- durerile pot fi prezente luni-ani, fără tumefierea articulaţiilor sau pot
apărea/dispărea pana se permanentizează; pot exista si cazuri explozive;
- când apar tumefacţiile: au caracter permanent, chiar progresiv; uşor, încep sa
fie prinse si articulaţiile mijlocii; degetele se subţiază si apare degetul in fus.

11
Prinderea articulaţiilor: centripeta, de la articulaţiile distale spre centuri (de la
exterior spre interior).
Boala evoluează in patru stadii:
1. apar tumefierile articulare, dureri spontane la mişcare; uneori si degetul in fus;
sunt prinse articulaţiile mici si mijlocii; stare generala de inapetenţa si pierdere
ponderata;
2. încep sa se limiteze mişcările in articulaţii; apare atrofia musculara; apare
osteoporoza; pot fi prinse si articulaţiile sterno-claviculare si temporo-
mandibulare;
3. articulaţiile încep sa se deformeze; apar subluxaţii; apare anchiloza fibroasa si
o atrofie musculara mare;
4. procesul de anchiloza fibroasa si osoasa se definitivează; fixarea degetelor si
genunchilor in poziţii vicioasa; - stadiu terminal.
Examenul de laborator:
- la început nu este concludent;
- VSH-ul creste la 80-100 ml/h;
- apare o uşoara anemie la hemograma;
- la electroforeza proteinelor serice; arata un nr. scăzut de albumine, iar alfa- si
beta-globulinele sunt crescute;
- testele de aglutinare: testul Valer Rozen si Latex: pozitiv, mai târziu; exista si
microteste pentru evidenţierea factorilor reumatoizi (de obicei este vorba de
imunoglobuline: M, G si A);
- stabilirea diagnosticului: in final tot pe semiologie (prinderea articulaţiilor
mici; redoarea articulaţiilor dimineaţa; sensibilitate crescuta/durere la
mobilizare; tumefierea părţilor moi si a articulaţiilor; prinderea articulaţiilor
simetric; semne de osteoporoza; testul reumatic cu imunoglobulinele A, M, G).
Tratament : nu prea exista.
Tratament fizioterapic:
La orice bănuiala fizioterapeutul trebuie sa înceapă tratamentul, pentru a nu se
ajunge in faza in care nu se mai poate face nimic. Pe toate căile vom întări factorii
imunitari; regim de viata, regim alimentar, echilibru munca-odihna; apifitoterapie;
consum sporit de miere, propolis, lăptişor de matca, polen (primăvara-toamna); cura cu
oţet de miere si mere; gimnastica moderata; uşor masaj de întreţinere; cura balneara
(ape sărate); tratament cu înţepături de albine.

Spondilita anchilozanta

- mai este numita si: spondilartrita anchilozanta; boala Behterev;


- este o boala a bărbatului tânăr: 20-30 ani;
- are ca substrat o inflamaţie evolutiva si progresiva a articulaţiilor coloanei
vertebrale, cu tendinţa de a anchiloza;
12
- cauzele apariţiei nu sunt cunoscute; implicit; nu exista tratament medicamentos;
- debutează cu dureri sacro-iliace; pot fi confundate cu tabloul clinic de sciatica;
iradierea este de natura osoasa;
- primele articulaţii prinse: articulaţiile sacro-iliace: apare o sinovita; uşor se
extinde la coloana vertebrala pana o cuprinde toata si in final prinde si centurile (bazin
si umeri); apare o rigiditate vertebrala; flexia anterioara se limitează; lordoza lombara
începe sa dispară; cu cat evoluează : devine cifoza;
- începe sa apară o paloare tegumentara, o uşoara scădere in greutate, o uşoara
subfebrilitate; treptat se instalează o redoare a coloanei vertebrale pana la cap si încep
sa se modifice curburile coloanei vertebrale;
- fenomenul clinic dominant: durerea care cuprinde întreaga coloana; la început
apar contracturi pe musculatura paravertebrala si muşchiul trapez; atrofii; de cele mai
multe ori coloana se cifozează sau se poate rigidiza si in poziţie rectilinie; in 10% din
cazuri apare si irido-cicleita; in final sunt prinse si centurile scapulara si pelvica;
- intr-un număr variabil de ani coloana se anchilozează complet; mersul: devine
legănat; sunt prinse si articulaţiile coastelor, care dau probleme respiratorii.
Examenul radiologic:
- sacroileita bilaterala;
- procese de calcifiere a ligamentelor interspinoase si latero-laterale (aşa-numita
„coloană de bambus”);
- examenul de laborator: neconcludent;
- semne: dureri si rigiditate lombara care persista mai mult de trei luni;
- semne de iritaţie la ochi.
Tratamentul fizioterapic:
- creşterea factorilor imunitari – întreţinere si întărire a organismului din punct
de vedere imunitar;
- apifitoterapie (lăptişor de matcă, miere, tinctura de propolis – 20 picături pe zi,
polen – o linguriţa după sau in timpul mesei; si înţepături albine);
- regim de viata echilibrat;
- cura balneara; o data pe an (Sovata, Mangalia, Techirghiol; uneori si Felix);
- masaj de întreţinere a coloanei si musculaturii; in special regiunea lombara si
CDL medical;
- mişcare moderata si constanta;
- gimnastica respiratorie pe o perioada nelimitata;
- raport echilibrat: munca-odihna.
In etapa de manifestare evidenta a bolii: gimnastica medicala; gimnastica de
întreţinere; gimnastica respiratorie. Când apar deja anchilozele: putem tine boala in
frâu, dar nu putem scăpa de ea. Masajul se va face iniţial sedativ, pe contracturi; când
apare ulterior atrofia musculara: masaj de tonifiere. Daca boala ajunge in stadiul final:
o putem doar ameliora, dar nu o putem îndepărta; doar încurajare si întreţinere.

13
AFECŢIUNI ALE COLOANEI VERTEBRALE (recapitulare si completare)

Scolioza
Scolioza este o boala evolutiva caracterizata prin una sau mai multe curburi (C sau
S) laterale ale coloanei vertebrale, vizibile in plan frontal, uneori însoţite de rotaţia
vertebrelor, cu tendinţa de compensare superioara si inferioara (- curburile), dar fara o
reducere completa a acestora.
Scoliozele au răsunet asupra morfologiei trunchiului.
Ele pot fi:
- posturale (stăm strâmb);
- de compensare (in cazul unei subluxatii de sold, de exemplu);
- inflamatorii (TBC, osteomielită, miozită, sifilis);
- cauzate de o lombosciatica;
- putem avea deviaţii chiar de natura isterica.
Cea mai frecventa: scolioza idiopatica, cand avem o anomalie de tip muscular,
putând provoca paralizii de diverse grade, cu caracter tranzitoriu sau definitiv; poate
cuprinde mai mulţi sau mai putini muşchi;
Cel mai grav: când apar in perioada de creştere, după poliomielita sau
meningoencefalita; factorii agravanţi: reumatismul. La prepubertate pot apărea si din
cauza unor tulburări de creştere, mai frecvent la fete, probabil din cauza unui exces de
foliculina; exista si cauze endocrine; rahiticii sunt predispuşi; mai rar: cauze
congenitale; uneori si după intoxicaţii.
Scolioze:
- patogene;
- nepatogene.
Musculatura in concavitate este contractata; pe curbura convexa: musculatura este
întinsa si cu forţa redusa. Atunci când apare si o rotaţie vertebrala apare progresiv o
gibozitate costo-musculara, de obicei mai accentuata in zona dorsala.
De partea spre care se rotesc vertebrele apofizele spinoase costo-vertebrale se
înfunda si toata zona apare ca înfundata.
Tratament: gimnastica medicala corelata cu masaj selectiv; la copii si tineri:
reducerile pot fi 100 %.

Cifoza

Este deviaţia in flexie a coloanei vertebrale; apare in regiunea cervicala, dorsala


sau lombara; cea nepatogena este cel mai adesea in regiunea dorsala; se poate asocia
uneori cu scolioza, devenind cifoscolioza. Cifoza patologica se întâlneşte tot in
regiunea dorsala.
Cifoza poate fi congenitala sau dobândita; fie din cauza unor distrofii musculare
(provocate de tulburări neuroendocrine si metabolice, asociate cu o postura vicioasa la

14
cei care fac eforturi profesionale, in rahitism etc.); sau poate fi de natura traumatica
(după spondilita anchilopoietica, poliomielita etc.).
Tratament: gimnastica medicala si masaj terapeutic.

Discopatia

Este o afecţiune a discului intervertebral. La fenomene de suprasolicitare repetata


apare o uzura /degenerare/îmbătrânire a discului intervertebral, care da algii locale; cel
mai frecvent: in regiunea lombara si cervicala.
Tratament de întreţinere, masaj si mişcare uşoara – discopatia este reversibila; se
poate regenera.
Predispuşi sunt cei care muncesc mai greu (ridica, lucrează in frig, umezeala) dar
si sedentarii (munca la calculator, birou, lipsa de mişcare, şofat)..
Discopatia netratata poate degenera in hernie de disc; discul herniază puţin,
presează rădăcina nervului, durerile nu mai sunt locale, merg pe nerv (lombosciatică;
manifestare in diverse grade0; trebuie tratata fizioterapic neapărat.
In hernia de disc acuta : masajul este contraindicat; repaus la pat, cu fata-n jos, cu
o perna sub burta pentru delordozarea coloanei si elongarea spaţiului intervertebral sau
cu fata-n sus, cu doua perne sub genunchi.
Tratamentul de urgenta: masaj cu gheata, laser terapeutic pe zona afectata, cu rol
antiinflamator decontracturant si antalgic si reflexoterapie. Pe măsura ce durerile
cedează introducem masajul regiunii lombare si al membrelor inferioare, apoi: masaj
abdominal si exerciţii numai din poziţie stând pe spate (pentru a întări pereţii
abdominali ca sa poată prelua o parte din suprasarcina paravertebralilor). Se va
continua apoi cu masaj medical si gimnastica de întreţinere circa 6 luni, cel puţin o data
pe săptămâna. Se recomanda o cura intr-o staţiune balneara o data pe an.

Spondiloza

Este o evoluţie degenerativa a discopatiei. Discul se fibrizează, chiar se calcifiază.


Organismul începe sa depună calciu interapofizar; mişcarea începe sa fie limitata; alte
semne: vertij, ceafa ca „in gheare”, dureri de ceafa.
Tratament de durata: masaj; in forma algică: laser; gimnastica uşoara.
Se pot produce regenerări dar in timp îndelungat, indefinit.

Artrozele

Artroza este o afecţiune cronica degenerativa articulara, caracterizata prin leziuni


degenerative cartilaginoase, cu diminuarea atât cantitativa cat si calitativa a lichidului
sinovial si cu modificarea apofizelor articulare.
Artrozele sunt artropatii cronice dureroase si deformante; frecventa lor creste in
raport cu vârsta; nu sunt însoţite de semne generale si nici de leziuni extraarticulare.
15
Cele mai frecvente artroze le întâlnim la articulaţiile mari sau la articulaţiile care
suporta sarcini mari (în special genunchi: gonartroza si şold: coxartroza).
La artrozele obişnuite nu sunt afectate cotul si glezna; insa putem avea artroze
cauzate de traumatisme/fracturi, care pot afecta si cotul sau glezna.
Factori predispozanţi:
- mecanici: produc o repartiţie anormala a presiunii asupra articulaţiilor
(obezitatea, de exemplu);
- traumatici: fracturi, luxaţii care produc alterări ale cartilagiului articular;
- endocrini/metabolici (menopauza, dislipidemie = creşterea peste normal a
colesterolului);
- inflamatorii-reumatici;
- îmbătrânirea
Simptome:
- durerea si oboseala articulara care se calmează la repaus; noaptea nu doare de
obicei;
- apare o limitare funcţionala a articulaţiei; crepitaţii intraarticulare la
mobilizarea articulaţiei; mai târziu apar cracmente (troznituri); in final
articulaţia se deformează si apar proliferări osteo-cartilaginoase si lichid
intraarticular (hidrartroza).

Periartrita scapulo-humerală (PSH)

Este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale umărului si prin redoare
determinata de leziuni degenerative si inflamatorii ale tendoanelor si burselor de la
nivelul articulaţiei umărului (scapulo-humerala).
Este o diartroza acoperita cu un cartilaj gros. Este o boala reumatismala care
afectează acest cartilaj, atât cel din cavitatea glenoida cat si ligamentele care susţin cele
doua suprafeţe articulare in contact cu capsula. Capsula este întărita superior de
ligamentul coraco-humeral iar anterior de trei ligamente gleno-humerale (superior,
mijlociu si inferior). In PSH toate aceste elemente pot fi afectate, insa mai ales capsula.
Exista si un PSH posttraumatic, când apare un focar de inflamaţii in aceeaşi zona.
PSH - cinci forme clinice:
1. umărul dureros simplu;
2. umărul acut hiperalgic;
3. umărul mixt;
4. umărul blocat;
5. umărul pseudo-paralitic.

16
1. Umărul dureros simplu
Este forma clinica cea mai frecventa (dar si cea mai usoara), la baza fiind o
tendinita, o bursita sau o tenosinovita.
Pacientul acuza dureri moderate la nivelul umărului, mai ales cu ocazia unor
mişcări uzuale sau când poarta unele greutăţi. Durerea poate interveni chiar in timpul
somnului si se intensifica in anumite poziţii.
Putem găsi un punct sensibil subacromial in zona antero-exterioara sau in zona
dureroasa pe fata anterioara a umărului, pe tendonul muşchiului biceps. Sunt afectate in
mod deosebit mişcările de flexie anterioara, abducţie si rotaţie externa. Daca forma este
mai grava, braţul poate fi imobilizat cu o pernuţa in axila, care il tine la 35-45 grade,
intr-o uşoara abducţie, si susţinut de o eşarfa.
Ca tratament se recomanda: repausul umărului; laser terapeutic, masaj, gimnastica.
Când sunt dureri in articulaţie facem gimnastica pe articulaţia sănătoasa (umărul
celalalt) si contracţii izometrice; in faza acuta se va face masaj cu gheata.

2. Umărul acut hiperalgic


De obicei tendinita se repeta, apare un proces de calcifiere, uneori si in bursa
acromiodeltoidiana.
Peritendinita = afectarea tendoanelor de inserţie.
In umărul dureros acut durerile sunt violente, insuportabile si se exacerbează
noaptea. Apar si semnele inflamaţiei: rubor, tumor, calor, dolor (se înroşeşte, se
inflameaza, e fierbinte, doare).
Mişcarea devine imposibila datorita durerii si contracţiei musculare. Se recomanda
sa facem mişcare de tragere a umerilor înapoi, pentru menţinerea ligamentelor si a
muşchilor la inserţie.
Tratament: masaj cu gheata, repaus, laser terapeutic, masaj uşor cu crema
antiinflamatoare; se poate încerca si reflexoterapie.

3. Umărul mixt
In acest caz inflamaţia se extinde la nivelul tendoanelor, burselor si sinovialei si
produce limitarea mişcării prin contractura musculara antalgica (fără durere).
Pe lângă tratamentul de mai înainte, se recomanda mişcări izometrice cu exerciţii
de relaxare care se pot face uşor, chiar si de către pacienţi singuri. Se pot face bai calde
cu efect calmant, mişcările devenind mai uşoare.

4. Umărul blocat
Mişcările se limitează progresiv, ajungându-se la o blocare aproape completa a
umărului. Apar leziuni inflamatorii ale capsulei gleno-humerale, cu evoluţie către
fibroză.
In acest stadiu gimnastica devine dureroasa, dar trebuie făcută ca sa rupem
aderentele. Se va face un masaj de relaxare pentru atenuarea acestor dureri.

17
5. Umărul pseudo-paralitic
Este o tendoperiostita posttraumatica; se produce o ruptura întinsa a tendoanelor;
uneori se perforează si capsula.
Pacientul nu mai poate face mişcările active; le va executa pasiv; mai intai va fi
destul de dureros, dar ulterior durerea va dispărea treptat.
Se pot face intervenţii chirurgicale, apoi se recomanda kinetoterapie, pentru a
menţine capsula in bunăstare si sa nu devina retractila pentru a recupera forta
musculara si pentru a învăţa mişcări compensatorii.

Reumatismul secundar tuberculos (Poncett)


- apare pe fondul unei tuberculoze;
- când afectează coloana, apare gibozitatea numita „morbul lui Pott”.

Osteoporoza
Este o distrofie metabolica a osului, caracterizata prin diminuarea matricei
proteice, cu conservarea componentei fosfo-calcice. Are in mod special cauze
endocrine.
Cauzele apariţiei:
- cel mai frecvent apare la femei, post-menopauza;
- poate apărea si sub forma localizata, in urma unor traumatisme;
- cauze iatrogene: administrarea de anticoagulante precum heparina, de exemplu;
sau exces de medicamente etc.
- cauze metabolice.
Osteoporoza reprezintă aşadar pierderea substanţei calcice din os ca urmare a
unui dezechilibru hormonal si implicit metabolic. Pentru a echilibra formula calciului
din sânge, organismul ia din os; ca urmare, in interiorul acestuia apar geodele (goluri)
ce determina tasări ale osului si astfel, micşorarea înălţimii. In faza avansata, apar
dureri ale oaselor ce se pot fractura uşor.
Osteoporoza trebuie tratata din fazele ei incipiente de osteopenie; aceasta poate fi
determinata chiar prin semne clinice si se evidenţiază la radiografie sub forma unor
pete întunecate.
Analiza densităţii osului se numeşte osteodensimetrie.
Tratamentul alopat: recomanda de obicei pentru faza sa incipienta un medicament
numit Alfa D 3, pentru faza sa medie, tratament injectabil de Miocalcic (calcitonina
sintetica-fiole) iar pentru faza declarata, Fosamax. Toate aceste trei medicamente au
insa reacţii negative puternice. La Fosamax de pilda, riscul cel mai mare îl reprezintă
apariţia ulceraţiilor esofagiene si a iritaţiilor de colon.
Tratamentul fizioterapic:
- presupune in primul rând o alimentaţie echilibrata;
- baza tratamentului va fi constituita de laptişorul de matcă (sublingual, pe
nemâncate, 0,2mg/ 2-3 ori pe zi timp de 6-12 luni) ce trebuie administrat din
faza de premenopauza pentru a regla organismul din punct de vedere hormonal;
18
tratamentul cu tinctura de propolis echilibrează metabolismul si potenţează
sistemul imunitar: 20 picături/zi administrate intr-o singura repriza, amestecat
cu apa, miere sau lapte; se mai poate administra si păstura (polen prelucrat) - 1
linguriţa/zi.
- consum sporit de miere;
- regim igieno-dietetic;
- cura cu oţetul de mere si miere;
- mişcare moderata;
- bai de soare/lumina.
La osteoporoza nu se face fizioterapie ci reflexoterapie si mişcare moderata.

Definitii uzuale

Contuzia: leziune anatomica închisa, fără leziune tegumentara; poate fi: uşoara,
grava, superficiala sau profunda.
Escoriaţia: leziune superficiala a epidermei.
Entorsa: traumatism al articulaţiei, produs printr-o mişcare brusca si brutala;
produce întinderi ale părţilor moi si periarticulare; pot fi uşoare sau grave (fisuri sau
microrupturi ale fibrelor muşchiului).
Luxaţia = se produce atunci cand cele doua suprafeţe articulare ies din capsula
articulara.
Fractura: întreruperea continuităţii unui os; poate fi incompleta sau completa (când
linia de rupere este transversala); poate fi cu deplasare (capetele osoase se deplasează)
sau fără deplasare, deschisa sau închisa.
Escara : este o necroza cutanata printr-o presiune prelungita.
Limfangita acuta: este o inflamaţie a reţelei limfatice dintr-o anumita regiune.
Halus valgus: o deviere si o deformare statica a piciorului, cu devierea laterala a
halucelui.
Halus varus: deviaţia mediana a halucelui.
Hematomul: acumulare de sânge in ţesut prin ruperea unor vase de sânge.
Hidrosadenita: inflamaţie acuta a glandelor sudoripare.
Lipomul: acumulare de ţesut conjunctiv adipos bine delimitata, de consistenta
relativ moale, care se dezvolta in ţesutul subcutanat.
Paralizia: este diminuarea sau dispariţia funcţiei motorii musculare.

IV. BIOMECANICĂ ŞI KINETOLOGIE

Biomecanica – studiază funcţiile motorii; este mai aproape de fiziologie decât de


anatomie.
19
Prin cunoaşterea biomecanicii putem aprecia calitatea execuţiei exerciţiilor fizice
pentru a obţine rezultatul terapeutic dorit. Putem înlătura anumite greşeli si vom sti sa
corelam gimnastica cu particularităţile individuale.
De-a lungul istoriei, biomecanica a constituit un domeniu de interes pentru
numeroşi oameni de ştiinţa (in antichitate - Galen; Leonardo da Vinci – a folosit
fotografia in studiul legilor biomecanicii etc.); la noi: prof. Iliescu de la IEFS.
Pârghiile biologice:
In cazul pârghiilor mecanice, pârghia este reprezentata de o bara rigida ce se poate
roti in jurul unui ax fix (punct de sprijin) si care la extremităţi se afla sub acţiunea unei
forte pasive si a uneia de rezistenta.
Rolul pârghiei este de a permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de
forţa. Pârghiile sunt de trei categorii, clasificate după numărul de grade, de la I până la
III.
La pârghia biologica, bara este reprezentata de os, forţa activa de muşchi iar forţa
de rezistenta de greutăţi sau de forţa gravitaţionala.
In aparatul locomotor al omului oasele se pot roti in jurul unei articulaţii care
reprezintă punctul de sprijin. Asupra oaselor privite ca pârghii acţionează forţa
tracţiunii musculare. La o extremitate este forţa activa care realizează mişcarea, iar la
cealaltă este forţa de rezistenta care se opune.
Pârghia permite efectuarea unui lucru mecanic util cu economie de forţa si
deplasare; avem trei elemente: punctul de sprijin, forţa activa F si forţa de rezistenta R.
Asupra oaselor acţionează forţa tracţiunii musculare. La o extremitate este foarte
activa (contracţia musculara) iar la celalalt capăt este forţa de rezistenta.

Pârghia de gradul I
Punctul de sprijin se afla la mijloc, iar F si R se afla la capete, având acelaşi sens;
ex: articulaţia din coloana vertebrala a primei vertebre (C1: atlas) cu capul (osul
occipital) este o pârghie de gradul I. Greutatea capului in fata reprezintă momentul
forţei F. Forţa rezistenta R este data de muşchii paravertebrali ai coloanei (extensori)
care se inserează pe occipital si pe apofizele transversale ale coloanei. La contractarea
muşchilor paravertebrali, capul este dus pe spate.
Pârghia de gradul II
Punctul de sprijin si F sunt la extremităţi, forţa de rezistenta R la mijloc intre
punctul fix si forţa activa iar forţele au sens diferit. Menţinerea unei greutăţi in mâna cu
braţul îndoit din articulaţia cotului este o pârghie biologica de gradul 2 in care cotul
este punctul fix, forta activa F este muşchiul biceps iar greutatea este forţa rezistenta R.
Pârghia de gradul III
Forţa activa F este la mijloc intre punctul de sprijin si forţa rezistenta R. Poziţia in
picioare (omul in poziţie ortostatica), in echilibru sau in mers este o pârghie biologica
de gradul III la care punctul de sprijin este suprafaţa tălpilor, forţa activa F este data de
muşchii spatelui si de cei posteriori ai membrelor inferioare. Forţa de rezistenta R este

20
data de muşchii anteriori ai abdomenului si ai membrelor inferioare. Când variem
aceste forte: variază poziţia corpului si se declanşează mersul.

Biomecanica mersului si a coloanei vertebrale


Rolul static al coloanei vertebrale consta in menţinerea atitudinii verticale a
capului in mod special si a corpului in general. Coloana vertebrala este suport al
greutăţii corpului cap-gât-trunchi de care sunt legate prin centuri membrele inferioare si
superioare.
Funcţionalitatea dinamica a coloanei vertebrale este in raport cu mobilitatea sa.
Mobilitatea articulaţiilor intervertebrale este mica, in general redusa dar atunci când se
însumează mobilitatea (porţiunea cervicala + toracală), determina o amplitudine mai
mare. Coloana cervicala: cea mai mobila, apoi coloana lombara si ultima este cea
dorsala.
Forţele care acţionează asupra coloanei vertebrale sunt pe de o parte gravitaţia iar
pe de alta parte, muşchii, ligamentele si discurile intervertebrale.
Articulaţii
- intrinsece (intervertebrale)
- extrinsece (capul, coastele, bazinul)
Mişcările coloanei vertebrale se orientează după cele trei planuri principale:
sagital, frontal si transversal.
1) flexia – extensia in plan sagital
O amplitudine mai mare a flexiei o executa coloana cervicala si cea lombara.
Coloana toracală (dorsala) este cea mai puţin mobila. Însumata, flexia ajunge la 180 de
grade. Extensia este mult mai redusa: 50-55 de grade. In extensie, se exagerează
curbura cervicala si cea lombara iar cea dorsala se redresează.
2) flexia-extensia laterala (in plan frontal); in cea mai mare măsura, se executa
din zona lombara si cervicala – 55 de grade;
3). răsucirea – zona cervicala si cea lombara – 120 de grade; combinat cu rotirea
soldurilor/membrelor inferioare, putem ajunge la o răsucire completa de 180 de
grade.
Mobilitatea coloanei vertebrale variază după vârsta si sex; la copii si femei,
mobilitatea este mai mare. Cu vârsta, discurile intervertebrale se turtesc si isi pierd din
elasticitate. In plus, exista si diferenţieri individuale destul de mari. Mobilitatea
coloanei vertebrale poate fi mult mărită prin exerciţii speciale de supleţe, permanente,
încă de la vârste fragede si se menţine numai prin practica continua.
Tulburări ale mecanicii coloanei vertebrale: scoliozele si cifozele

Biomecanica articulaţiei umărului


La articulaţia umărului participa doua oase:
- omoplatul (scapula) prin cavitate glenoida;
- humerus-ul prin capul humeral.

21
Scapula (omoplatul) este un os lat cu forma triunghiulara situat in treimea
superioara a spatelui, pe grilajul costal, intre coastele 2 si 7, cu baza in sus; are doua
fete: anterioara (cea dinspre coaste; este concava) si posterioara. Pe fata anterioara se
inserează muşchiul subscapular. Fata posterioara (sau dorsala) este convexa si prezintă
o creasta înalta care se măreşte spre umăr, denumita spina omoplatului. Lateral-exterior
se îngroaşă si formează o apofiza numita acromion(aici se prinde clavicula). Pe
marginea superioara a spinei se insera muşchiul trapez si muşchiul deltoid. Deasupra
spinei se formează fosa supraspinoasă unde se insera muşchiul supraspinos; sub spina
se formează fosa subspinoasă, unde se insera muşchiul subspinos, micul si marele
rotund.
Omoplatul are trei margini:
- de sus (superioara): cea mai subţire; nu se insera muşchi pe ea;
- interna/vertebrala: se insera muşchiul marele dinţat si romboidul;
- externa (spre umăr) – se mai numeşte si faţeta subglenoidiana; pe ea se insera
lunga porţiune a tricepsului.
In unghiul inferior al omoplatului se insera muşchiul subscapular, marele rotund si
fascicule din marele dinţat; in unghiul supero-extern al omoplatului se găseşte cavitatea
glenoida; are forma ovala, priveşte in afara si puţin in sus. Este înconjurata de un
burelet fibrocartilaginos si împreuna formează cavitatea articulara a omoplatului.
Cavitatea glenoida se uneşte cu corpul omoplatului printr-un gât iar pe marginea
superioara a omoplatului se ridica apofiza coracoida (de care se fixează muşchiul
coracoid); pe vârful acestei apofize se insera scurta porţiune a bicepsului si muşchiul
coraco-brahial.
Pe faţa superioara a acestei apofize se insera ligamentele coraco-claviculare si
muşchiul micul pectoral.
Humerus: este un os lung si reprezintă scheletul braţului; extremitatea superioara a
humerus-ului prezintă un cap cu care se prinde de restul osului, o tuberozitate mare
numita trohiter si una mica numita trohin. Capul humeral reprezintă a doua suprafaţa
articulara a articulaţiei umărului ; este neted, rotunjit, orientat in sus si puţin in fata.
Articulaţia scapulo-humerala este cea mai mobila articulaţie din corpul omenesc;
cavitatea glenoida este acoperita de un cartilaj hialin nevascularizat la interior, iar de
jur împrejur se afla un burelet bogat in vase d sânge si nervi.
Cele doua suprafeţe articulare (capul humeral si cavitatea glenoida) sunt menţinute
in contact de o capsula întărita superior de un ligament coraco-humeral si anterior de
trei ligamente gleno-humerale. Capsula articulara se insera pe omoplat pe marginea
externa a bureletului glenoidian.
Ligamentul coraco-humeral: se întinde de la spina coracoida a omoplatului la
marea tuberozitate a humerus-ului. Acest ligament este întărit de tendonul lungii
porţiuni a bicepsului. Ligamentul coraco-brahial este cel mai important ligament al
articulaţiei; el susţine capul humeral si de aceea se mai numeşte si ligamentul suspensor
(al capului humeral).
Cele trei ligamente dintre omoplat si humerus (gleno-humerale0 sunt:
22
- ligamentul supragleno-suprahumeral;
- ligamentul supragleno-prehumeral;
- ligamentul pregleno-subhumeral.
Ele se inseră pe humerus in puncte diferite. Aceste ligamente sunt foarte laxe in
menţinerea contactului intre cele doua suprafeţe articulare, pentru a permite mişcari
ample. Un rol important in menţinerea articulaţiei revine musculaturii umărului, in
special deltoidului. Paralizia deltoidului are drept consecinţa depărtarea suprafeţei
articulare si apariţia frecventa a subluxaţiei de umăr.
O a doua articulaţie a umărului este considerata spatiul dintre deltoid si acromion.
Este o articulaţie interscapulotoracica. Rolul ei este foarte important: participa la
dinamica articulaţiei scapulohumerale; iar procesele inflamatorii sau traumatice de la
acest nivel reduc mişcarea prin durere (sindromul PSH)..
Muşchiul deltoid
Este cel mai mare muşchi al umărului; este superficial si are forma triunghiulara.
Se insera proximal pe marginea anterioara a claviculei, in treimea exterioara, -
fascicul clavicular. A doua inserţie este pe marginea exterioara a acromionului –
fascicolele acromiale. A treia inserţie este pe buza inferioara a spinei omoplatului –
fascicolul spinal. Toate aceste fascicule converg intr-un tendon distal, care se insera pe
fata externa a humerusului.
Acţiunea deltoidului este complexa. Cand ia punct fix pe torace si pe centura
scapulara, el va fi abductor al braţului. Contracţia izolata a fasciculelor claviculare
proiecteaza braţul înainte, iar fasciculele spinale proiectează braţul înapoi.
Ridicarea braţului in lateral până la 90 de grade este realizata de deltoid. Mai sus
de aceasta poziţie, braţul este ridicat de trapez.
Muşchiul coraco-brahial
Este un muşchi fusiform care se insera proximal pe omoplat, pe apofiza coracoida,
împreuna cu scurta porţiune a bicepsului, iar distal se inseră pe fata interna a
humerusului. Când ia punct fix pe apofiza coracoida este proiector al braţului înainte,
iar când are punct fix pe humerus apropie omoplatul de humerus.

KINETOLOGIE
< kinein (- a merge, a se mişca; miscare) + logos (cuvant, discurs, stiinta).
- esthesis: senzatie.
Kinetologie = stiinta care se ocupa cu studiul miscarii.
Kinestezie = ansamblul de senzatii pe care-l are corpul uman in miscare.
Kinetoterapie = terapia prin miscare; pentru perfectioanare miscarii, stimularea
organismului si imbunatatirea starii de sanatate.
Scurta incursiune in istoria kinetoterapiei:
- in China antica: marele chirurg Hua To – introduce gimnastica medicala ca
parte obligatorie intr-un tratament;
- Europa: Hipocrat –parintele gimnasticii medicale; etc.

23
- Asia: celebrul medic Avicena (Abu-Ali-Ibi-Sina) introduce in tratament baile
de soare si aer, regimul alimentar si exercitiii de gimnastica medicala; este cel
dintâi care scrie un tratat de gimnastică;
- etc. etc.
- Şcoala Românească: prof. Haţeganu la Cluj; prof. Adrian Ionescu la Bucuresti.

Elementele de orientare ale corpului omenesc


Pentru a preciza poziţia unei părti din corp fata de celelalte ne folosim de anumite
elemente de orientare care sunt axe sau planuri.
Axa longitudinala a corpului: este o dreapta imaginara care uneste crestetul
capului (=vertex) cu centrul poligonului de susţinere.
Planurile de orientare:
- frontale;
- sagitale;
- transversale.
Intersectia celor trei planuri (planul transversal median cu cel sagital median si cu
cel frontal median) - reprezinta axa de simetrie a corpului.
Planurile frontale: sunt planuri verticale paralele cu planul fruntii; planul frontal
principal trece prin axa longitudinala a corpului si imparte corpul in doua parti:
anterioara si posterioara. Planul frontal anterior este tangent la frunte. Planul frontal
posterior este tangent la ceafa si spate.
Planurile sagitale: sunt planuri verticale perpendiculare pe planul frontal; planul
sagital principal (cel median, pe mijloc) împarte corpul in doua jumatati simetrice,
dreaptă si stângă.
Planurile transversale: sunt planuri perpendiculare pe planurile frontale si sagitale.
Planul transversal principal trece prin ombilic si imparte corpul in superior si inferior;
planul transversal superior este tangent la cap, iar cel inferior este tangent la tălpi.
Termeni uzuali:
- „anterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal anterior (ventral);
- „posterior” desemnează tot ce se apropie de planul frontal posterior (dorsal);
- „medial”: spre interior, spre planul sagital median;
- „lateral”: spre exterior fata de planul median;
- la nivelul membrelor: folosim „proximal” pentru apropiat si „distal” pentru
depărtat (apropiat sau depărtat fata de o articulaţie de ex.);
- la antebraţ: „radial” = lateral-extern; „cubital” = latero-intern;
- la gamba: „tibial” = median;
- flexia: realizeaza apropierea segmentelor;
- extensia: realizează depărtarea segmentelor;
- abducţia: este mişcarea prin care membrul se depărtează de planul sagital
median;

24
- adducţia: este mişcarea prin care membrul se apropie de planul sagital median
(si adunarea degetelor= tot abducţie); pozitia anatomica a membrului superior
este cu palma in sus sau in fata si cu degetul mare spre lateral;
- rotaţia poate fi: interna; externa; cu mina intinsa, cu cotul indoit la 90 de grade
- supinaţia: este mişcarea de rotatie prin care mâna ajunge cu palma in fata
atunci când cotul este extins sau cu palma in sus cand cotul este indoit la 90 de
grade;
- circumducţia este insumarea tuturor celorlalte miscari;
- genvalg (genunchi in X);
- genvar (picioare in O).

Cercetarea mobilităţii articulare (bilanţul articular)


Articulaţia umărului
Mobilitatea articulara se cercetează in primul rând prin mişcări active dirijate si
apoi prin mişcări pasive. Mişcările pasive arata întotdeauna o mobilitate mai mare
decât cele active.
Mişcari in articulaţia umărului:
- Flexia sau proiecţia braţului înainte: pacientul sta in picioare (sau şezând pe un
scaun sau chiar culcat cu fata in sus), cu membrele superioare întinse pe langa corp, cu
palmele spre corp, cu degetul mare spre înainte; poziţia de plecare: 0 grade.
Priza: prindem cu o mana antebraţul pacientului si cu cealaltă braţul deasupra
cotului; la copii putem fixa umărul; se ridica mâinile prin inainte pe rând sau
împreuna; când braţul ajunge la 90 grade facem o mica oprire după care continuam
pana la verticala. La sfârşitul miscarii se poate face o uşoara presiune. Mobilitatea
normala este de 180 de grade; putem intâlni persoane cu mobilitate rigida dar si
persoane care pot ridica mâinile si peste 180 de grade; persoanele rigide vor incerca sa
încurbeze coloana pentru a ajunge cu membrul superior deasupra umerilor (vom nota
cu – rigid, cu + prea lax).
- Extensia sau proiecţia braţului înapoi: priza este aceeaşi ca si la flexie; se duce
membrul bine întins din cot înapoi, pana la limita maxima a miscarii (activ: 30-35
grade; pasiv cu tensiune puternica: 50 grade chiar 90 grade la copii); pentru a anihila
tendinta de a se apleca putem fixa cu o mana umarul.
- Abducţia: ducem membrele superioare in lateral si in sus in plan frontal; la
nevoie mişcarea se poate face si cu cotul indoit; pana la 90 de grade palmele vor sta cu
fata in jos; la 90 de grade facem o mica oprire si intoarcem palmele cu fata in sus si
continuam pana la 180 de grade. Daca in timpul abductiei pozitia ramane neschimbata,
cu greu se ajunge la 140 de grade; din cauza elementelor anatomice ale
articulatiei(bureletul glenoidian, ligamentele si capsula) care in aceasta poziţie
impiedica continuarea miscarii.
- Adductia: se executa revenind din abductie la pozitia de plecare; se poate depasi
chiar trunchiul, fie prin fata cu coatele intinse(usoara extensie si rotatie interna), fie

25
prin spate, indoind coatele (atunci miscarea se continua si cu o mica flexie si rotatie
interna).
- Rotatia interna si externa a umarului: rotatia umarului se cerceteaza intotdeauna
cu cotul idoit la 90 de grade; cu cotul intins-se adauga si miscarile de pronatie si
supinatie a antebraţului. Putem cerceta rotaţia din doua poziţii:
1). Cu braţul in adducţie (pe lângă corp), cu coatele îndoite la 90 de grade si cu
aplmele privind înăuntru (- aceasta este poziţia 0-zero); cu o mana sprijinim cotul si cu
cealalta prindem de antebraţ si-l ducem înăuntru si in afara si vedem gradele de rotaţie;
in aceasta poziţie trunchiul împiedica o rotaţie interna maxima;
2). Cu bratul in abducţie la 90 de grade, cu cotul indoit tot la 90 de grade pe
orizontala (antebratul se mentine in plan orizontal); deplasam antebratul in sus si in jos,
cotul ramânând fix; in sus avem rotatia externa si in jos avem rotatia interna, fiecare
atingând circa 90 de grade. Pe lângă miscarea capului humeral se produce si o
basculare a omoplatului; la rotaţia externa cu bratul orizontal avem o mobilitate mai
mare. Daca rotam umarul cu bratul intins atingem 180 de grade.
In articulatia umarului miscarile se realizeaza in toate cele trei planuri:
- in plan sagital: flexia 180 de grade, extensia sau retropulsia 45-50 de grade;
muschii care realizeaza flexia sunt: marele pectoral, micul pectoral si marele
dinţat; muschii care realizeaza extensia sunt: romboidul, trapezul prin
fascicolul transvers si muschiul marele dorsal;
- in plan frontal: abducţia si adducţia; miscarea de rotatie. In cazul abducţiei:
primele 10 grade starterul e supraspinosul; pana la 90 de grade intra in acţiune
si deltoidul; 90-150 de grade: muşchiul trapez si marele dintat; 150-180 de
grade: toţi muschii abductori, dar in special trapezul. In cazul adducţiei: când
coborârea este controlata, participa marele pectoral, dorsalul mare, marele
rotund, subscapularul si coraco-brahialul.
Tot in plan frontal se realizeaza miscarea de rotatie: externa 90 de grade;
interna: 95 de grade.
- in plan transversal (orizontal): antepulsia si retropulsia. Antepulsia sau
adducţia anterioara: 140 de grade; este realizata de muschiul deltoid, prin
fascicolul clavicular, marele si micul pectoral, marele dintat, muschiul
subscapulr (care se intinde). Retropulsia sau adducţia posterioara: 30 de grade;
este realizata de deltoid cu fascicolul spinos, de supraspinos, marele si micul
rotund, romboid, trapez si marele dorsal.
Mişcarea de circumducţie combina toate miscarile, in jurul celor trei axe: brtaul
descrie in spatiu un trunchi de con neregulat, cu vârful in articulatia umarului, numit
conul de circumducţie.
Datele de mai sus reprezinta bilantul functional (articular), permiţând o descriere
concreta si completa a mobilitatii articulare, dând posibilitatea urmăririi eficientei
tratamentului si compararea gradelor de miscare in timpul tratamentului.

26
In gimnastica medicala pe care o vom face dupa traumatisme ale umarului vom
urmari obtinerea gesturilor fiziologice (mişcările de zi cu zi: ducerea mâinii la gura, la
centura, la ceafa, pe cap, la spate etc.).

Gradele de libertate ale unei articulatii


Putem avea trei grade de libertate.
Daca un os (sau orice corp) este fixat intr-un punct, îi rămân trei grade de
mobilitate; el se poate învârti in jurul acestui punct in cele trei planuri fundamentale:
frontal, sagital si transversal. Articulaţia umărului este o astfel de articulaţie.
Daca este fixat in doua puncte: îşi menţine un singur grad de libertate; acesta este
cazul articulaţiei cotului (osul radius: doar rotaţie) sau intre radius si cubitus (la fel, pot
executa doar rotaţie).
Daca este fixat in trei puncte necoliniare, va fi imobil; acesta este cazul oaselor
carpiene.
Mişcarea in general se poate realiza intr-un lanţ cinematic deschis (ca in cazul
articulaţiei umărului) ori poate fi un alt gen de mişcare intr-un lanţ cinematic închis (ca
la articulaţia dintre coaste si stern ori dintre coaste si coloana).

Amplitudinea miscarii intr-o articulatie


Limitarea mişcărilor depinde de particularităţile structurii articulaţiei si a
ţesuturilor moi care înconjoară articulaţia, in raport cu suprafaţa articulaţiei, forma
oaselor si a cartilajelor, lungimea si elasticitatea ligamentelor si rezistenta tracţiunii
muşchilor.
In cazul articulaţiei scapulohumerale, osul este sferic, cartilagiul periarticular
favorizează mişcarea insa din punct de vedere biomecanic, însemnătatea hotărâtoare
pentru amplitudinea mişcării o au ţesuturile moi: capsula articulara, ligamentele,
muşchii, care limitează mişcările.
In articulaţiile cu amplitudine mare a mişcării, capsula are fibre mai lungi, nu este
fixata pe articulaţie ci se cutează, cum este cazul articulaţiilor umărului, cotului si
genunchiului.
In articulaţiile strânse, cu amplitudine mica a mişcării, capsulele au fibre scurte si
mai solide, uneori sunt dispuse sub forma de evantai, micşorând astfel amplitudinea
miscarii, cum este cazul articulaţiilor costovertebrale si intercarpiene.
La articulaţiile cu amplitudine mare, limitarea mişcării este făcuta de ligamente si
tuberozităti. Mai multe ligamente menţin aceasta articulaţie in cazul in care sunt
structurate din tesuturi puternice cum este cazul articulaţiei coxofemurale (ligamentul
iliofemural, ischiocapsular si pubocapsular).
In alte cazuri, ca de pilda la articulaţia genunchiului, ligamentele sunt foarte
puternice dar scurte, oprind astfel mişcările de lateralitate si de rotaţie – ligamentele
colaterale (încrucişate) ale genunchiului.

27
Elementele care frânează de fapt mişcarea sunt muşchii ce fixează articulaţiile.
Muşchii nu au doar efect limitativ asupra mişcărilor ci, împreuna cu capsula articulara,
ligamente si tendoane întăresc articulaţia.
De aceea, la omul viu, mişcarea activa este de amplitudine mai mica decât cea
pasiva.
Asuplizare = mobilitate.
La mişcarea pasiva, muşchii nu sunt contractaţi si de aceea, va avea o amplitudine
mai mare. De pilda, la mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ, muşchii flexori ai
antebraţului si braţului in contracţie se îngroaşă si nu permit antebraţului sa se apropie
de braţ.
Particularităţile in mişcările articulare - ca direcţia si amplitudinea - nu depind
doar de forma articulaţiei, ci sunt influenţate de ţesuturile moi ce înconjoară articulaţia
si de forţele ce acţionează asupra părţilor articulate. Exista variaţii in forţa si
amplitudinea mişcării in raport cu tonusul muscular, ce depind si de gradul de pregătire
fizica si de antrenament.

Biomecanica articulaţiei cotului


Cotul este o articulaţie formata din trei oase lungi:
- humerus (osul braţului);
- radius (latero-extern) la antebraţ;
- cubitus sau ulna (latero-extern la antebraţ).
Articulaţia cotului este o trohleoartroza deoarece humerusul prezintă o trohlee
mare (structura anatomica de tip scripete, balama: doar flexie si extensie) pe care sunt
articulate radius (extern) si cubitus (intern).
Articulaţia este menţinuta intr-o capsula articulara puternica întărita de doua
ligamente: ligamentul lateral intern (cubital) si cel lateral extern (radial). Ea
funcţionează pe o axa transversala si are un anumit grad de libertate, realizând mişcări
de flexie-extensie. Poziţia zero este cu cotul întins (in extensie totala), braţul pe lângă
corp si palma spre înainte, cu degetul mare in afară. In repaus, la copii si la femei poate
apărea o extensie până la 15-20 de grade (este o hiperlaxitate normala sau anormala, in
funcţie de persoana).
Flexia activa poate fi la un unghi ceva mai mic (145 de grade) in cazul unei mase
musculare mai mari, in timp ce in flexia pasiva se poate ajunge si la 160 de grade la o
mobilitate buna a cotului (adică atunci când nu mai apare opoziţia muşchiului
contractat).
Muşchii flexori: muşchiul brahial anterior, lungul supinator si bicepsul brahial
(care este principalul muşchi flexor).
Extensia cotului este realizata de un singur muşchi: tricepsul brahial.

Biomecanica articulaţiei radio-cubitale

Mişcări: pronaţia si supinaţia – singurele realizabile.


28
Poziţia zero: cotul îndoit la 90 de grade, palm ape verticala, degetul mare in sus.
Amplitudinea: supinaţie – 90 de grade si pronaţia – 85 de grade.
Pronaţia si supinaţia: se cercetează cu cotul flexat la 90 de grade; daca ţinem braţul
întins se adăuga rotaţia umărului care creste unghiul in mod fals si ne poate induce in
eroare. Poziţia de pronaţie: cu palma in jos, iar policele se roteşte înăuntru; poate atinge
85 de grade. Poziţia de supinaţie: cu palma in sus, policele priveşte in afara; poate
atinge maxim 90 de grade
Muşchii supinatori: scurtul supinator (in jurul radiusului) si bicepsul (inserat pe
tuberozitatea bicipitala).
Muşchii pronatori: pătratul pronator (înfăşurat in jurul extremităţii superioare a
cubitusului, acţionând prin desfăşurarea cubitusului in raport cu radiusul – muşchiul se
desfăşoară si osul se roteşte) si rotundul pronator inserat pe vârful radiusului.

Biomecanica articulaţiei pumnului


Flexia palmara a pumnului trebuie sa fie de 85 de grade.
Extensia se realizează mai uşor si poate depăşi 85 de grade.
Mişcările de abducţie si adducţie se măsoară de la axul mâinii (- al treilea
metacarpian sau degetul medius).
Abducţia – mişcarea mâinii in afara; poate fi mai mica sau egala cu 15 grade;
palma este in sus.
Adducţia – mişcarea mâinii înăuntru; poate ajunge până la 45 de grade; aceste
limite pot varia in funcţie de poziţionarea mâinii.
Combinând cele patru mişcări realizăm circumducţia.
Muşchii:
- flexori: marele palmar, micul palmar si cubitalul anterior;
- abductori: abductorul policelui si scurtul extensor al policelui (sunt muşchi
radiali);
- extensori: cubitalul posterior si cei doi muşchi radiali;
- adductori: doi muşchi cubitali care încadrează apofiza stiloidă a
cubitusului..

KINETOLOGIE

Gimnastica in general urmăreşte întărirea sănătăţii omului.


Putem avea:
- gimnastica sportiva (se urmăreşte dezvoltarea performanţei intr-o anumită
ramură sportivă);
- gimnastica artistică: in care esteticul este predominant;
- gimnastica medicală: pe primul plan este sănătatea.
Prin exerciţiu fizic aplicat sistematic se urmăreşte dezvoltarea forţei, a vitezei, a
rezistenţei, precum si coordonarea.
29
Pentru fiecare gen de eficienţă/gimnastică se pot aplica diverse tipuri de exerciţii.

Scopul kinetoterapiei
Urmărim să ameliorăm capacităţile generale de mişcare si marile funcţiuni
(circulaţia, respiraţia, metabolismul).
Urmărim să ameliorăm funcţiile segmentului/segmentelor interesate si prevenirea
instalării deprinderilor compensatorii vicioase (defectuoase).
Foarte important: urmărim să stimulăm starea psihică. Prin gimnastică se
stimulează circulaţia, creşte frecvenţa cardiacă şi se reglează ritmul prin reglarea
conştientă a respiraţiei. Se echilibrează procesele neurovegetative (sistemul nervos vag
si simpatic), creşte troficitatea ţesuturilor, se produce adaptarea funcţională a tuturor
sistemelor din organism si in final se ajunge la stimularea refacerii organelor bolnave.
La copii se echilibrează procesele de creştere.

Mijloace de recuperare
Recuperarea sănătăţii o facem după sechelele diverselor afecţiuni, pentru refacerea
capacităţii funcţionale (după accidente, traumatisme, intervenţii chirurgicale etc.).
Exista si o terapie ocupaţională care poate crea noi deprinderi printr-o reantrenare
a organismului a organismului la diverse mişcări profesionale (ergoterapie).
In gimnastica la copii folosim jocurile si imitaţia mişcărilor; gimnastica generala
se va face in raport cu vârsta, aptitudinile si afecţiunile persoanei respective.
Gimnastica generala se va combina cu gimnastica respiratorie.
Revine întotdeauna in sarcina terapeutului si psihoterapia.

Legile compensării
Orice persoana care a suferit o pierdere somatica sau funcţionala este capabila sa
se compenseze funcţional. Pentru ca procesul compensării sa fie posibil sistemul nervos
central trebuie sa funcţioneze normal. Pentru a se favoriza dezvoltarea compensării
pierderea funcţionala trebuie semnalata precoce. Compensarea este un proces continuu,
care trebuie antrenat.
Etapele procesului de compensare vor fi progresive.

Principiile de baza ale kinetoterapiei


1. Primum non nocere (in primul rând sa nu faci - mai - rău).
2. Precocitatea tratamentului
Tratamentul se va începe imediat după cedarea complicaţiilor, in raport cu starea
generala a pacientului. Trebuie sa prevenim de la bun început fixarea unor compensări
greşite.
3. Gradarea efortului
Se va începe cu mişcări de încălzire si vom câştiga progresiv calitatea mişcării
pana la limitele normale. Depăşirea nivelului funcţional de mişcare este cea mai mare
greşeala in kinetoterapie (nu trebuie sa forţam). Efortul trebuie sa aibă o curba
30
permanent ascendenta si sa urmărească nivelul calităţii mişcării, atât in cadrul unei
şedinţe cât si de-a lungul întregii perioade de tratament. Se urmăreşte creşterea
calitativa de viteza, forţa, rezistenta si coordonare. In general nu trebuie depăşit
elementul durere; bineînţeles că există si excepţii.
4. Principiul individualizării tratamentului - in funcţie de natura afecţiunii, de
localizarea motorii, daca a fost intervenţie chirurgicala, de personalitatea, psihicul si
activitatea pacientului; trebuie câştigata încrederea pacientului in tratamentul aplicat.
Un pacient neobişnuit cu gimnastica trebuie abordat cu răbdare si conştientizat de rolul
acestui exerciţiu fizic. Durata tratamentului este condiţionata de: sexul pacientului
(femeile recapăta mai uşor mobilitatea iar bărbaţii, forţa), vârsta (la copii si la tineri
rezultatele sunt mai rapide decât la adulţi), gradul de deficienta fizica si eventual de
natura intervenţiei chirurgicale care a avut loc anterior asupra pacientului.
Trebuie actionat in spiritul eticii corecte fata de pacient.
5. Principiul continuării tratamentului până la recuperarea integrala. Tratamentul
prin kinetoterapie este de obicei de durata. Întreruperile de tratament inainte de
recuperarea totala pot avea ca urmare întreruperea proceselor de vindecare iar in situaţii
mai grave, chiar un regres.

Metode in kinetoterapie
Metodele reprezintă un grup restrâns de exerciţii fizice care au un anumit scop.
1) Bobath – se bazează pe o reacţie de redresare a capului sau corpului,
urmărind tonifierea muşchilor; se foloseşte in nevrite, când se fac exerciţii fie
de relaxare fie de tonifiere;
2) Watkins (Oxford) – urmăreşte creşterea forţei musculare prin exerciţii cu
rezistenta progresiva;
3) Jacobson – se fac preponderent exerciţii de relaxare, care sunt esenţiale;
4) Kabat – se bazează pe tehnici de facilitare neuromusculare proprioceptive.
Receptorii sunt clasificaţi in trei categorii importante:
- externi - recepţionează stimulii din mediul extern (termic, durere, tactil,
olfactiv, vizual, auditiv, gustativ);
- interni (viscerali) – culeg stimuli de la organele interne;
- proprii - culeg stimuli de la nivelul tendoanelor, muşchilor, articulaţiilor,
ligamentelor si periostului.
Metoda Kabat - se urmăreşte stimularea proprioceptorilor, grăbind răspunsul
mecanismului neuromuscular. Kabat a observat ca majoritatea miscarilor cotidiene sunt
facute in diagonala sau in spirala si ca pentru fiecare segment al corpului exista doua
diagonale de mişcare. A conceput o schema de gimnastica reprezentata prin cate doua
flexii, respectiv doua extensii pe diagonala dreapta-stânga, combinate cu abducţii-
adducţii, rotaţii interne sau externe. De exemplu, se executa rotaţia capului spre stânga
in hiperextensie lateral stânga si apoi la fel spre dreapta; o data cu rotaţia capului,
trunchiul si umerii se rotesc si se flecteaza spre dreapta (respectiv stânga) cu tendinţa
31
de a cobori spre sold.; bărbia, după ce a depăşit linia mediana, vine de sus in jos, cu
privirea îndreptata in jos. Acelaşi lucru se poate face si cu trunchiul.

Bazele fiziopatologice ale kinetoterapiei


Kinetoterapia poate fi atât profilactica cit si terapeutica.
La cea terapeutica trebuie determinat deficitul după caracterul afecţiunii la nivelul
articulaţiei, al muşchiului sau al complexului nerv-muşchi. Acest deficit poate însemna
o pierdere a stabilităţii sau a gradului de mobilitate a corpului.
Categorii de afecţiuni tratate prin kinetoterapie:
A) REDORI – limitări patologice ale miscarii/mobilitatii intr-o articulatie
Redorile congenitale grave se tratează prin interventie chirurgicala. Redorile
usoare se pot trata prin kinetoterapie.
Redorile dobândite sunt de mai multe categorii:
1). leziuni ale tegumentelor si ale tesuturilor celulare subcutanate, infiltraţii
hematoase sau sangvine (vânătăi), cicatrici ce limitează mişcarea (scleroza
reumatismala cronica);
2). leziuni aponevrotice (retracţii ale aponevrozelor ce limiteaza sau blocheaza
mobilizarea unui segment (ca de ex. boala Dupuytren = retractia aponevrozei palmare),
arsuri de gradul 2 sau 3, leziuni posttraumatice;
3). leziuni musculo-tendinoase cu diverse cauze: ruptura, hematom, calcifiere,
scleroza, inflamaţii; mişcarea se limitează datorita contracturii musculare si retractiei
aponevrotice;
4). leziuni capsulo-ligamentare posttraumatice cu inflamaţii, calcifieri, ostificari,
osteofite (ciocuri), ce ţin de vârsta, tulburări endocrine sau vasculare, reflexe locale
patologice; in astfel de situaţii se face kineto pasiva foarte blânda si numai după aceea
mişcari active;
5). leziuni sinoviale de natura inflamatorie cu reactie lichidiana (apa la
genunchi);
6). leziuni cartilaginoase si osoase in caz de traumatisme majore;
7). procese de retracţie si adaptare după traumatisme cu imobilizare prelungita.
B). ANCHILOZE – fibroase sau osoase, fie posttraumatice fie postreumatismale
cronice.
C). LAXITATE ARTICULARA – mobilitate exagerata a articulaţiei – poate
proveni din copilărie; articulatiile se dau peste cap (unghiul este mai mare decat cel
fiziologic); ligamentele sunt prea laxe - genvalg (picioarele in X), genvar (cracanat),
rupturi ligamentare, elongaţii tendinoase (entorse), afecţiuni cartilaginoase, reumatism
cronic, hipotomie musculara si cartilaginoasa; de multe ori au cauze genetice.

Stările patologice ale muşchiului


Atrofie musculara – apare după imobilizări in aparat gipsat; fibrele se subtiaza si
chiar se imputineaza prin procese metabolice deficitare (scade sinteza de ADN si ARN
si consumul de O2). Are caracter reversibil, putand fi remediata prin kinetoterapie
32
Distrofia musculara – „topirea” musculaturii; are caracter ireversibil; apare
datorita unor boli degenerative, adeseori genetice; singurul mijloc de recuperare sunt
exerciţiile active cu un program încărcat progresiv, până la exerciţii cu rezistenta. Se
poate doar stopa, nu inlatura complet.
La atrofie, funcţionalitatea muşchiului este normala, scăzând doar forţa sa in timp
ce la distrofie atât funcţionalitatea cât si inervaţia sunt anormale iar coordonarea este
afectata. Distrofia mai este definita in termeni populari si ca “topirea muşchiului”.
Hipertrofia nu este o stare patologica a muşchiului. Ea apare ca urmare a cultivarii
voluntare a muşchiului prin exerciţiu fizic sau efort fizic sistematic.
Febra musculara este o stare de oboseala musculara in urma unui efort fizic intens
si continuu depus de muşchi neantrenaţi. Ea apare prin acumulare de acid piruvic (o
fractiune a acidului lactic) in muşchi si se combate prin repaus, masaj, consum de
miere, calciu, glucide, magneziu.

Mersul si deficientele de mers


Postura corecta a corpului se realizează prin echilibru static si dinamic in jurul
axei principale a corpului, axa care trece prin C7 si prin centrul poligonului de sprijin
dintre tălpi.
Factorii care influenţează postura coloanei vertebrale sunt: ereditatea; zona
geografica; stările patologice: rahitismul duce la cifoscolioze, reumatismul la necroza,
tuberculoza osoasa la cifoza (morbul lui Pott).
In cazul unor muşchi ai spatelui cu forţa redusa pot apărea diverse deviaţii ale
coloanei vertebrale.
In dezvoltarea fizica se apreciaza statura(inaltimea), greutatea si armonia corpului.
Armonia cu privire la proportiile dintre diferitele parti ale corpului si pozitia acestora
trebuie sa fie in raport cu varsta si sexul. O postura corecta in perioada de creştere a
organismului este foarte importanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, de aceea trebuie sa
fim foarte atenti la atitudinea corecta a copiilor/tinerilor. Omul creste staturala in
primele trei luni dupa nastere, intre 6-7 ani si la inceputul pubertatii; perioada de
pubertate reprezinta ultimul puseu de creştere si defineşte practic in linii mari statura
individului (la fete: mai devreme decât la baieti). In timpul pubertatii, creşterea in
inaltime este de 1-15 cm/an. Este si perioada optima de remediere a deficientelor
staturale; dupa incheierea perioadei de crestere aceste deficiente nu mai pot fi
remediate total.
Perturbaţii ale mersului
- asimetrii nesemnificative in lungimile membrelor inferioare ceea ce duce
îndeobşte la o inclinare a bazinului;
- coloana vertebrala perpendiculara pe bazinul inclinat determina o scolioza
lombara pe partea piciorului afectat pentru a determina o corectie pe bazin; in aceasta
situatie este obligatorie verificarea existentei unei rotaţii vertebrale – pacientul este pus
sa se aplece mult in fata din poziţia in picioare; daca exista vreo rotatie de vertebre, in
zona respectiva va apare o gibozitate.
33
Scoliozele trebuie depistate cât mai devreme iar gimnastica inceputa cit mai
devreme, de la 7 ani. In caz contrar, curbura scoliotica se accentueaza si se ajunge la o
încetinire a creşterii.
In cifoza dorsala se executa exercitii de extensie pe spate insa acestea pot accentua
lordoza si atunci trebuie intarita foarte bine musculatura abdomenului prin flexia
trunchiului in fata din asezat sau din picioare iar din culcat ridicarea membrelor
inferioare sau a trunchiului pâna la 90 de grade.

Statura si cauzele deficientelor de inaltime


Exista trei tipuri de statura: longilina (peste 185 cm la barbati si 160 la femei);
mediolina (170, 150), brevilina (150, 140).

STATURA Bărbaţi Femei


Mica 157,5-164,4 cm 147,5-154,4 cm
Medie 164,5-178,4 cm 154,5-168,4 cm
Înalta 178,5-185 cm 168,5-174 cm

Bineînţeles ca exista întotdeauna si excepţii: extremele – statura foarte mica si


statura foarte înalta.
Cauzele deficientelor de inaltime pot fi de natura endocrina: dereglarea glandei
hipofize, principala responsabila pentru inaltimea omului. Cresterea exagerata in
inaltime este denumita gigantism la copii. La adulţi, se manifesta prin cresterea
anumitor extremitati ale corpului (nas, urechi, etc.) peste limitele normale si se numeşte
acromegalie. Creşterea insuficienta in inaltime se numeşte nanism.

Greutatea
Organismul uman este compus din: 65-70% apa, 205 proteine si 10% minerale. In
alimentaţie trebuie păstrata o proporţie echilibrata intre glucide (zaharuri si făinoase) –
50-55%, lipide – 25-30% (sunt recomandate lipidele de natura vegetala, mono- si
polisaturate) si proteine –15-25% (aminoacizi esenţiali pe care organismul nostru nu-i
poate produce-sintetiza).
In cazul ideal teoretic, procentul de masa musculara activa trebuie sa fie de 85-
90% iar cel de tesut adipos de 10-15%. Mai mult de 15% ţesut adipos reprezintă exces
de grăsime. In realitate, in general 30 % sau chiar mai mult reprezinta stratul
adipos/grăsimea.
Greutatea corpului depinde de o serie întreaga de factori (ereditari, geografici,
climatici etc). Greutatea ideala a corpului se determina astfel:
- la barbati: inaltimea exprimata in cm –(minus) 100;
- la femei: inaltimea exprimata in cm – (minus) 105.
Din punct de vedere al obezităţii ce depaseste cu 5 kg greutatea ideala - tendinţe
de ingrasare; + 10 kg – obezitate de gradul I; + 15 kg – obezitate de gradul II etc.
34
Întocmirea unui program de gimnastica
Un program de gimnastica trebuie sa cuprindă trei părţi: o parte introductiva
(încălzire), o parte fundamentala si o parte de încheiere.
1). partea introductiva: se încălzesc treptat muşchii si articulaţiile si se adaptează
progresiv organismul la efort; un rol important îl vor juca in prima parte exerciţiile de
respiraţie. Terapeutul va evalua pacientul si va urmări amplitudinea mişcărilor, starea
generala si evoluţia pacientului.
2). partea fundamentala: se introduc exerciţii cu grad de complexitate maxim,
necesare pentru recuperarea afecţiunii respective, in general doar mişcări active, mai
rar si pasive, prin care sa fie mobilizate si solicitate toate articulaţiile si toate grupele de
muşchi.
3). partea finala: exerciţiile revin la un ritm mai lent, insistându-se pe exerciţii de
respiraţie astfel încât organismul sa revină uşor la normal.
Programul se va încheia când pulsul si respiraţia au revenit la normal.
La prima întâlnire cu pacientul, terapeutul trebuie sa-i afle motivaţia si sa
întocmească o schema de tratament.

Gimnastica pentru afecţiunile coloanei vertebrale


Putem avea scolioze (in C sau in S), cifoze sau lordoze patologice (accentuarea
curburilor anatomice) sau cifoscolioze; la fete sunt mai frecvente lordozele.
Scolioza poate fi complicata prin apariţia unei rotaţii de vertebre (de obicei in zona
dorsala ori lombara); in acest caz se va pune accentul pe exerciţii de elongaţie, iar la
exerciţiile cu rotirea coloanei vertebrale se va lucra cu foarte mare grija.
Programul de gimnastica va cuprinde exerciţii cu acţiune asimetrica.
Exemple de exerciţii pentru scolioza in C (spre stânga) - (umărul stâng este mai
coborât; convex: dreapta; concav: stânga):
- braţul stâng, mai coborât, îl ridicam in sus, cu palma drept in sus, iar braţul
drept îl ridicam lateral cu palma in fata; din aceasta poziţie - hiperextensie pe
spate; cu picioarele uşor depărtate facem tensiuni pe spate;
- mişcări de rotaţie cu tensiuni pe punctul maxim de rotaţie;
- cu mâinile la ceafa, cu cotul stâng cat mai sus si cotul drept pe spate si coborât:
se vor face cate doua tensiuni puternice, după care relaxam musculatura; capul
îl ţinem in uşoara extensie; vom face apoi rotaţii pe spate cu mâinile fie in
aceeaşi poziţie fie in forma de U; se pot folosi si gantere uşoare;
- gimnastica la inele inegale;
- exerciţii in patru labe: ex.- ridicam mana cu umărul lăsat si piciorul opus; ne
deplasam spre dreapta (aducem umărul lăsat in fata);
- exerciţii din poziţie ventrala (pe burta): ridicam mana stânga - piciorul drept; +
gimnastica abdominala;
- cu un baston la ceafa: răsuciri cu umărul drept in fata.
35
Schema de gimnastica in cazul fracturilor de humerus
Un element important de interes in astfel de cazuri este existenta durerii. In
general, fractura de humerus in treimea medie nu doare. Daca insa pacientul acuza
dureri, acesta este un semnal ca exista probleme. Daca degetele sunt cianotice,
înseamnă ca circulaţia de întoarcere este deficitara. De aceea, la fracturi, membrul
gipsat se tine mai sus decât restul corpului pentru a favoriza circulaţia de întoarcere. Se
executa exerciţii generale, fără deplasarea membrului gipsat.

Schema de gimnastica in cazul aparatului gipsat pe torace


Programul începe cu exerciţii de respiraţii lente in poziţiile cele mai comode
pentru pacient.
Inspiraţia va fi profunda, cu abdomenul supt puternic iar expiraţia va fi urmata de
relaxarea abdomenului. Se executa apoi mişcări de flexie-extensie a genunchiului,
concomitent cu mişcările de respiraţie. Se continua cu mişcări de crawl cu labele
picioarelor, in ritm din ce in ce mai rapid, pentru ameliorarea circulaţiei periferice.
Contracţia muşchilor stimulează circulaţia sângelui si a limfei. Daca pacientul
reacţionează bine, se poate executa flexia genunchiului pe abdomen, mişcarea de
rotaţie rapida a labei piciorului, mişcări de abducţie a membrelor inferioare cu
genunchii îndoiţi (mişcări lente) contracţii pasive ale musculaturii antebraţului si
mâinii, ale musculaturii feselor si membrelor inferioare, unde prin stimularea circulaţiei
in membrele inferioare se stimulează circulaţia in întregul organism.
Mişcarea izometrica – mişcarea sau contracţia fără deplasare; creste forţa
muşchiului si o menţine la un nivel optim. Mişcarea izotonica – mişcarea cu deplasare.
Un alt set de mişcări ce pot fi executate sunt mişcări alternative ale membrelor
inferioare cu mişcări de flexie-extensie ample, cu genunchiul apăsând pe abdomen. Pot
urma apoi mişcări de tip foarfecă pe orizontala a membrelor inferioare, la început
ample si lente apoi mărunte si rapide.
Se încheie printr-un set de exerciţii de respiraţie profunda si foarte lenta.
Fiecare set de exerciţii se repeta de cca. 10 ori. Pe măsura creşterii numărului de
şedinţe, frecventa exerciţiilor va creste progresiv.

Elemente de gimnastica pentru abdomen


- mersul pe jos, progresiv ca distanta si ritm;
- alergări pe loc 1-5 minute sub diverse forme;
- controlul respiraţiei: inspiraţie in doi timpi si expiraţie in patru timpi – in raport
cu condiţia fizica;
- scurt program pentru tot corpul: mişcări ale capului, braţelor, trunchiului
(înclinări laterale, extensii si flexii), ridicarea alternativa a membrelor inferioare;
- din poziţia culcat lateral se ridica concomitent piciorul si braţul opus;
- exerciţii din toate cele patru membre;
- se intercalează un minut de alergare cu respiraţii profunde;
36
- exerciţii de echilibru: cumpăna;
- din poziţia culcat pe spate: aducerea genunchilor la piept urmata de întinderea
lor, lumânarea, bicicleta, crawl, cercuri, foarfeca;

37
V. TEHNICI SPECIALE DE MASAJ

Masajul Transversal Profund (Cyriax) - MTP

MTP se adresează manifestărilor posttraumatice ale aparatului musculo-tendinos si


capsulo-ligamentar.
Afecţiunile pentru care se aplica aceasta tehnica de masaj sunt: entorse mai vechi
ale articulaţiei tibiotarsiene, capsulite retractile reci, sechele postentorsa, entorsa
recenta de gr 1, tendinite, tenosinovite, traumatisme musculare (lovituri, etc.).
In general, acest tip de masaj are indicaţii in afecţiunile in care medicina alopată
indica infiltraţii cu corticoizi.
Contraindicaţii: artrite septice (inflamarea unei articulaţii din cauza unei infecţii
microbiene), artropatie gutoasa, calcifieri periarticulare, bursite.
Tehnica de execuţie
Practic, se efectuează o fricţiune punctiforma cu pulpa indexului peste care se
suprapune mediusul pentru augmentarea forţei. Pentru o aplicare corecta, trebuie
cunoscut cu precizie sediul leziunii. Presiunea se aplica perpendicular pe sediul leziunii
si se executa mişcări in toate sensurile, cu o amplitudine suficient de mare pentru a
mobiliza structura masata.
Profunzimea manevrei depinde de elementul asupra căruia se acţionează.
Posturarea pacientului este in funcţie de afecţiunea care trebuie tratata, de sediul
acestei afecţiuni si implicit de tipul de manevre ce urmează a fi aplicate. Astfel, la
tratarea unei tenosinovite de pilda, pacientul executa o tensiune a tendonului prin
încordarea muşchiului.
Timpul de execuţie este variabil. Pentru leziuni recente se începe cu efleuraj (5-10
minute) si apoi masaj Cyriax (3 minute). Pentru leziuni vechi, se măreşte timpul
aplicaţiei la 5-10 minute. Se urmăreşte reacţia pacientului întrucât de obicei, durerea
locala va creste in primele minute (2-3 minute) după care va disparea progresiv. Daca
in timpul tratamentului durerea se intensifica, se opreşte imediat masajul pentru a nu
provoca o reacţie tendinostala.
In timpul tratamentului pot apărea fluctuaţii ale sindromului dureros.
Acest tip de tratament nu se face zilnic. El are efecte antalgice si de rearmonizare
funcţionala. De obicei, la locul unei dureri stagnează anumite substanţe chimice ce
întreţin durerea iar prin hiperemia locala provocata de masaj, aceste substanţe sunt
îndepărtate. El este totodată util pentru ruperea aderentelor posttraumatice. Daca se fac
si mişcări active, aderentele nu se vor mai reconstitui.

38
Masajul de drenaj limfatic manual (după Leduc – şcoala franceza)

Acest tip de masaj se executa in trei etape succesive:


- drenajul ganglionilor limfatici;
- drenajul de apel (drenajul colectorilor limfatici);
- drenajul de resorbţie.
1) Drenajul ganglionilor limfatici
Ganglionii pot face acumulări de limfa si pot avea mărimea variind intre cea a
unui bob de orez până la cea a unei măsline. Drenajul se face in scopul evacuării limfei
lor prin presiuni repetate, lente si de intensitate medie.
Mana este culcata pe nucleele ganglionare, degetele apasă perpendicular prin
presiuni moderate: 2-3 mişcări la fiecare 10 secunde; aceasta manevra se repeta de 5-10
ori pe fiecare nucleu ganglionar.
2) Drenajul de apel - se executa asupra vaselor colectoare si de evacuare a limfei,
in aval de regiunea tratata. Are drept scop golirea colectorilor prin realizarea unei
„aspiraţii” la nivelul regiunii pe care dorim s-o drenăm.
Rolul vaselor colectoare: - dirijează limfa colectată din capilare spre nucleele
ganglionare.
Tehnica de execuţie:
Mişcarea mâinii relaxate urmează mişcarea de circumducţie a umărului. Contactul
dintre mâna maseurului si corpul pacientului începe întotdeauna proximal si se termina
distal. Poziţia mâinilor: degetele sunt perpendiculare pe vasele limfatice, in scopul de a
le stimula in timpul presiunii. Presiunea are in vedere stimularea limfaticelor
superficiale hipodermice, astfel ca presiunea degetelor trebuie resimţita la nivelul
subcutanatului, adică trebuie sa rămână foarte uşoara. Mişcările trebuie sa se execute
foarte lent, in ritm aproximativ de 3 manevre la 10 sec., de 4-5 ori in acelaşi loc si din
aproape in aproape.
Stimularea colectorilor începe de la rădăcina membrelor (după ce stimulam mai
întâi nucleele ganglionare) si mâinile se deplasează odată, progresiv, spre regiunea pe
care dorim s-o drenam.
3) Drenajul de resorbţie se realizează doar daca avem edem. Edemul periferic
invadează ţesuturile situate intre derma si fascia musculara. Lichidul excedentar din
spaţiul interstiţial este progresiv împins spre capilarele limfatice prin care limfa va fi
condusa încet spre colectori. Drenajul de resorbţie se realizează la nivelul zonelor
infiltrate si are rolul de a dirija lichidul interstiţial spre capilare si apoi spre vasele
colectoare.
Tehnica de execuţie
Mana relaxata urmează mişcările induse de circumducţia umărului; presiunea
exercitata in cursul manevrei începe distal si se termina proximal, fiind orientata spre
colectori. Daca avem un edem mare el trebuie fragmentat in decursul manevrei de
resorbţie, adică el va fi drenat progresiv, din aproape in aproape. Poziţia mâinilor:
mâinile vor cuprinde in brăţara zona edematizată (umflata) in totalitatea sa; daca acest
39
lucru nu este posibil, trebuie sa cuprindem total fragmentul de edem pe care dorim sa-l
drenam. Presiunea este orientata spre colectori. Manevrele trebuie sa fie lente; faza cea
mai importanta a manevrei este relaxarea presiunii, moment in care capilarele îşi
regăsesc calibrul iniţial; daca presiunea propulsează limfa din capilare spre colectori,
relaxarea permite capilarelor sa se umple din nou.
Succesiunea manevrelor: 3 mişcări la 10 secunde.

Indicaţii:
Drenajul limfatic manual este indicat in:
- in faza iniţiala a tratamentului tuturor formelor de edem de origine venoasa,
cardiaca sau limfatica, cu excepţia edemului elefantiazic congenital (unde un
avem cai limfatice si deci nu avem ce stimula);
- in tratarea proceselor inflamatorii cu conţinut mare de proteine;
- in perioada pre- si post-operatorie a inserţiilor de grefe cutanate;
- tratarea leziunilor cutanate: drenajul limfatic manual al pielii si al ţesuturilor
subcutanate accelerează procesul de regenerare;
- tratarea tulburărilor trofice cauzate de insuficiente arteriale sau venoase.
Drenajul limfatic are de asemenea un efect relaxant, ritmul lent al manevrei
asociat cu blândeţea execuţiei contribuind la relaxarea fizică si psihica a pacientului.
Contraindicaţii:
- procese infecţioase grave;
- recidive metastazice.

Masajul periostal (dupa dr. Vogler)

Tehnica lui Vogler, făcută publică începând cu 1953, se bazează pe declanşarea


efectelor reflexogene plecând cu manevre efectuate asupra anumitor puncte ale
periostului. Prin excitaţii bine dozate ale sistemului neuro-vegetativ se obţin efecte
antalgice in durerile provocate de ulcer gastric, colici hepatice sau nefritice, accese
inflamatorii de origine reumatica si chiar osteoporoza.
Masajul periostal - consta in stimularea unor zone periostale punctiforme si poate
influenta zone reflexogene aflate la distanta.
Tehnica manuala
Este punctuala, acţionându-se cu: articulaţia interfalangiana proximala a degetelor
2 sau 3, a doua falanga a indexului, pulpa degetului 2 si/sau 3, pulpa degetului 2 întărita
de 3, pulpa degetului mare.
Se realizează presiuni punctuale ritmice pe suprafeţele osoase accesibile. Plecând
de la punctul tratat, manevrele se dezvolta in forma de stea, înlăturând ţesutul
superficial pana la limita zona masate, insa fara ca degetele sa alunece cumva pe piele.
Presiunile si relaxările repetate vor avea o intensitate care creste pana când atinge
limita suportabilului. O data atinsa aceasta limita, manevrele descriu mişcări circulare
40
foarte lente, întotdeauna in locul dureros, cu o presiune ce se va diminua uşor pana la
simplul contact. In felul acesta pot fi tratate, alternativ, mai multe puncte dureroase. La
finalul acestei părţi se va face un masaj al ţesutului subiacent, in genul presiunilor
alunecânde, profunde, ce au in vedere mobilizarea părţilor moi vecine.
In funcţie de durere, şedinţa poate dura intre 20 si 30 minute.
Este un masaj profund care presează direct periostul; se caută sediul durerii si se
apasă pe punctul de durere maxima, efectuând o fricţiune in stea si tratând mai multe
puncte alternativ.
Puncte de electie:
- pe articulaţia condrosternala in anghina pectorala;
- pe articulaţiile interapofizare din paravertebral lateral (nu se fac presiuni pe
apofizele spinoase nici la bolta craniana, nici pe rotula sau pe clavicula).

Chiropractica (chiropraxie, vertebroterapie) se ocupa cu rearanjarea articulatiilor


interapofizare si intervertebrale.

Masajul cu gheaţă

Este un masaj antiinflamator si decongestiv, mai puternic decât medicaţia


antiinflamatorie clasica, eficient după traumatisme, in contracturi sau chiar rupturi
musculare, in torticolis recent (foarte eficient), hernii de disc, periartrite sau
spasmicitate neurologica (se executa pe musculatura antagonista).
Consta in fricţiuni locale sau regionale cu un cub de gheata (pahar) timp de 5-10
minute. Produce iniţial o vasoconstricţie (contractarea vaselor de sânge), apoi o
vasodilataţie cu efecte trofice si analgezice locale.
La apariţia hipereremiei intense, se opreşte tratamentul.
Se poate executa de câteva ori de zi, in funcţie de necesităţi.

41
VI. Masajul bioenergetic după Djuna Davitaşvili
(- „Masajul fără contact”)

Înainte de a începe descrierea si metodele de aplicare ale masajului fără contact


trebuie sa reţinem ca bolile nu se vindeca printr-un magnetism deosebit al mâinii, ci
prin executarea corecta a unor manipulări ale mâinilor pe parcursul unei durate
determinate de timp – şedinţa.
Numărul si durata şedinţelor depind de caracterul si diagnosticul îmbolnăvirii.
Daca nu se cunoaşte diagnosticul exact, iar cel care aplica metoda nu l-a putut stabili,
nu se va încerca nici un fel de acţionare a organismului bolnav; sa nu începem sa ne
ocupam de recuperarea sau tratarea unor deficiente asupra cărora nu avem certitudini.
Nu încercaţi niciodată sa trataţi îmbolnăvirile grave, mai ales in fazele de
acutizare.
Şedinţele profilactice trebuie sa se desfăşoare pe parcursul unei săptămâni, cu
pauza de o zi, după care urmează repetarea şedinţelor timp de încă o săptămâna.
Următoarea pauza trebuie sa fie de minimum o săptămâna pentru a nu permite
organismului sa se dezobişnuiască sa funcţioneze in regim normal. In caz de necesitate,
tratamentul se va repeta.
Nu se vor face şedinţe cu femei însărcinate; pentru ele, doar in cazuri
excepţionale, se pot face şedinţe profilactice care tratează îmbolnăvirile renale, dar
aceasta sub o stricta supraveghere medicala.
Pentru şedinţele la copii se recomanda ca acestea sa fie efectuate in timpul
somnului.
La metoda masajului fără contact se recurge in cazurile in care pacientul simte o
stare de oboseala, o proasta dispoziţie sufleteasca care de multe poate fi in conexiune
cu stările atmosferice, cu furtunile magnetice, cu stările date de tensionările nervoase,
stres sau in alte situaţii similare.
Studiul masajului fără contact trebuie început cu învăţarea si exersarea primelor
proceduri generale profilactice. Acestea trebuie executate cu răbdare si perseverenta;
însuşirea si învăţarea lor atenta, prin efectuarea unui antrenament sistematic de exersare
a lor duce la rezultate remarcabile.
In fazele iniţiale procedurile se însuşesc ca îndemânare si dexteritate de mişcare a
mâinii, pana la atingerea unui nivel de execuţie ritmic si corect. Doar după ce simţiţi ca
aţi ajuns la un oarecare automatism si aţi căpătat siguranţa gesturilor puteţi trece la
desfăşurarea şedinţelor.
Executarea procedurilor generale se va face cu mişcări uşoare, line. Mâinile
trebuie sa fie învăţate sa nu capete niciodată o poziţie încordata. Mişcarea va fi

42
continua, intr-un tempo constant. Pana la obţinerea unui automatism deplin in
executarea acestor proceduri nu lăsaţi ca atenţia sa va fie distrasa de la acţiunea pe care
o executaţi. Faceţi efortul de a va concentra asupra vârfurilor degetelor si printr-un
susţinut efort interior încercaţi sa va sugeraţi ca va îndreptaţi energiile către ele.
Nu încercaţi sa executaţi procedurile care vor fi descrise dintr-o data.
Perfecţionaţi-vă in timp, lent, căci numai aşa se poate atinge efectul scontat al acţiunii
întreprinse. In mod practic procedurile sunt accesibile tuturor, insa fiecare persoana si
le va însuşi in maniera proprie, atât ca durată de timp cât şi ca rapiditate si ca rezultat al
acţionărilor sale. De aceea trebuie sa aveţi multa răbdare si sa depuneţi sârguinţa de la
bun început; învăţarea metodei presupune un efort constant, constructiv, destul de
extenuant, mai ales in etapele de învăţare, insa acest efort va fi răsplătit atunci când veţi
aduce satisfacţii si sănătate dumneavoastră si celor din jur.
Doar după ce sunteţi convins ca acţiunea executata de dvs. este corecta, ca va
putea fi resimţita de pacient, ca ii produce o reala senzaţie de uşurare prin
îmbunătăţirea stării generale de sănătate o sa puteţi trece la şedinţe care sa fie
îndreptate direcţionat către anumite organe.
Faceţi ca mişcările dvs. sa nu mai necesite nici un fel de încordare mentală
specială, ca ele să devină automate, ritmice si continue pe o durat a de 10-15 minute.
După ce învăţaţi si executaţi foarte corect aceste proceduri puteţi trece la şedinţe
de durată, in care o sa începeţi sa simţiţi in mod evident legătura dintre dvs. si pacient,
fără a mai conştientiza mişcările pe care le faceţi.

Principalele proceduri
Maseurul acţionează in timpul şedinţei asupra biocâmpului pacientului având
mâinile la o distanţă de 5-10 cm de corpul sau capul pacientului. Printr-o mişcare lenta
maseurul va simţi în mâini o senzaţie de căldură, uneori chiar înţepături în vârful
degetelor. Cu timpul, datorită experienţei, maseurul va începe sa perceapă diferite stări
de iradiere a corpului pacientului pe diferite puncte si va învăţa sa descifreze informaţia
pe care organismul uman o transmite in mediul înconjurător.
Pentru început este suficient daca pacientul va simţi căldura mâinii dvs. Puteţi
începe antrenamentele si pe propria persoana. Ţineţi mana cu palma întoarsă in aşa fel
încât ea sa fie deschisa si îndreptata spre corpul pacientului, cu degetele intr-o uşoară
flexie. Mâinile se ţin lejer, fără nici o încordare voită, dar prin concentrarea care se face
asupra lor ele nu pot fi nici total destinse. Fixaţi atenţia asupra vârfurilor degetelor dvs
si doriţi-vă intens, chiar printr-o sugestionare verbala şoptita, sa iradiaţi forţă şi bine.
Începeţi executarea unei mişcări line, plutitoare a mâinilor de-a lungul corpului
pacientului, la început de sus in jos (podul palmei îndreptat in jos), apoi in sens invers
de jos in sus. Deasupra capului pacientului mâinile aproape ating (distanta dintre ele
ajunge la aproape 2-3 cm), se executa o uşoara răsucire si palmele încep sa alunece din
nou in jos. Aceasta mişcare trebuie însuşita temeinic, ea fiind baza de pornire pentru
toate procedurile ulterioare. Cu cat o exersaţi mai mult si devine un automatism, cu atât
începeţi sa simţiţi legătura cu pacientul. Va puteţi imagina situaţia ca si cum aceste
43
mişcări le-aţi executa in apa; apa opune o anumita rezistenta, in acelaşi timp dând si
senzaţia de elasticitate a mişcării, dar nepermiţând o deviere brusca de la traseul
propus.
De regula, prin aceasta procedura se începe şedinţa; este o procedura in care nu
exista un contact fizic strict intre maseur si pacient, dar se creează legătura dintre cei
doi. Mişcările se vor executa atât pe partea din fata cat si pe cea din spate a pacientului.
Antrenamentul acestei mişcări se va face temeinic, întrucât execuţia corecta si eficienta
a acestei proceduri va determina desfăşurarea în continuare a şedinţei.
Alta procedura pe care trebuie s-o exersaţi foarte bine si cu care se face
deschiderea şedinţei de interacţionare este cea sub forma de „intersecţii” – „ochiuri”.
Execuţia acestor mişcări se începe pe deasupra capului pacientului, continuându-se de-
a lungul corpului până in partea inferioara a bustului. Mâinile intr-o stare de relativa
relaxare sunt îndreptate cu vârful degetelor către pacient; degetele sunt uşor îndoite.
Începând de la creştetul pacientului, prin mişcări de intersectare (petrecere a mâinilor
una deasupra alteia), cu gesturi de alunecare lina, la o distanta de corp de 10-12 cm, se
parcurge traseul până in regiunea lombara (şalelor), la care se executa mişcarea de
modificare a direcţiei, înapoi către creştetul pacientului. Si aceste mişcări se efectuează
atât in fata cat si in spatele persoanei supuse tratamentului.
Cele doua mişcări - proceduri descrise mai sus poarta denumirea comuna de
mişcări de difuzare a energiei si stau la baza metodei profilactice. Prin simpla lor
executare, efectuata corect si cu răbdare, maseurul reduce starea de oboseala a
pacientului, se face o reglare a tensiunii arteriale, se îmbunătăţeşte regimul de somn, pe
scurt, se îmbunătăţeşte radical starea generala a pacientului.
Difuzarea energiei este o parte componenta a fiecărei şedinţe de tratament; după
executarea acestor proceduri, organismul pacientului este deja pregătit pentru
recepţionarea şedinţei de tratament propriu-zis. Acest proceduri ridica tonusul general,
mărind capacitatea de lucru a organismului pacientului.
In timpul masajului fără contact pacientul poate adopta trei poziţii; in picioare,
şezând sau culcat. Decizia care se va lua privind poziţia pacientului va fi luata de masor
in funcţie de mai mulţi factori: boala pe care o tratează, particularităţile individuale ale
pacientului, dispoziţia sufleteasca a pacientului etc.
Când poziţia aleasa pentru pacient va fi in picioare, acesta va sta relaxat, cu
mâinile lăsate pe lângă corp, ca intr-un fel de poziţie „pe loc repaus”. In poziţia şezând
mâinile pacientului vor fi relaxate, aşezate pe genunchi, cu palmele îndreptate in sus.
Pentru poziţia culcat nu se dau indicaţii speciale dar este absolut obligatoriu ca
pacientul sa caute sa găsească o poziţie optima in care sa evite orice fel de încordare si
care sa-i dea starea de relaxare.
Locul si poziţia terapeutului sunt determinate de procedura aplicata – in fata, in
spatele sau in lateral de pacient.
Nu exista o ora speciala la care se recomanda executarea şedinţelor; daca şedinţa
se executa corect, orice ora aleasa va fi buna.

44
Şedinţa se începe prin procedurile de difuzare a energiei; prin aceste mişcări se
cuplează organismul pacientului la legătura cu terapeutul si îl aduce intr-o stare de
receptivitate activa.
Durata de executare a fiecărei proceduri va fi de 2-3 minute, la fiecare şedinţa
procedurile repetându-se in aceeaşi ordine; durata medie a unei şedinţe este de 10-15
minute, dar ea variază in funcţie de cazul tratat si de pacient.
La terminarea şedinţei prin masaj fără contact este obligatorie executarea unui
masaj de contact a cutiei toracice si a părţii superioare a spatelui. Mişcările de masaj
tradiţional se executa simultan pe spatele si pieptul pacientului, in sensul acelor de
ceasornic. Orice şedinţa trebuie finalizata cu aceste mişcări ale masajului tradiţional;
ele stimulează activitatea inimii. A timusului, duc la aport fizic sporit de sânge in partea
superioara a plămânilor, întrerup intr-un mod lent, delicat, legătura creata intre terapeut
si pacient.
După ce se însuşesc temeinic, aproape de starea de automatism, mişcările de
difuzare a energiei, se trece la învăţarea celorlalte proceduri care se executa in timpul
tratamentului.
Mişcările de presare - constau intr-o îndepărtare si apropiere a mâinilor in plan
orizontal; palmele se găsesc la o distanta de 10-15 cm una fata de alta, cu degetele
îndreptate spre pacient; palmele terapeutului se apropie si se îndepărtează intr-o
mişcare de îmbinare si dezbinare, ca si cum ar întinde un fir nevăzut pana la o distanta
de 3-5 cm; in funcţie de necesitate, şedinţa se repeta continuu pe o perioada de 5-10
minute.
Mişcările sabie – sunt o varianta a mişcării de presare; pentru aceasta mâinile se
afla in poziţie orizontala, de exemplu la nivelul umerilor pacientului, palmele sunt
îndreptate in jos, degetele întinse către corpul pacientului; se executa mişcări line de
îndepărtare si apropiere a mâinilor cu amplitudine de 5-7 cm, trecând la nivelul
umerilor pacientului.
Mişcarea de extracţie este o mişcare circulara cu degetele in jurul locului bolnav;
in timpul aplicării procedurii degetele mâinii sunt adunate in mănunchi, făcându-se
mişcări de apropiere ai de depărtare de locul bolnav, in plan perpendicular. După ce s-
au executat 5-6 mişcări circulare, degetele sunt îndepărtate de locul in care se aplica
procedura pana la o distanta de 7-10 cm si se face o mişcare fina de scuturare a lor.
Mişcarea de dirijare a energiei se realizează printr-o acţiune a mâinilor dirijata
de direcţia dorita, perpendicular fata de o anumita porţiune a corpului. Mişcarea
necesita cu obligativitate stabilirea legăturii dintre pacient si terapeut (dacă, in poziţie
nemişcata, mâinile terapeutului simt radiaţiile date de corpul pacientului, care ii apar ca
o manifestare a stării de răspuns – frig sau căldură, înţepături, furnicături in
extremităţile degetelor).
Mişcarea de pompare – se executa cu ambele mâini aduse in partea din fata a
corpului pacientului. Mâinile au podul palmei îndreptat in sus; mişcarea începe sa se
execute de la nivelul plexului solar pana in dreptul bărbiei, unde se face o răsucire
semi-brusca, podul palmei se îndreaptă in jos, începând coborârea inversa. Prin
45
procedura de pompare se poate induce si o descărcare energetica, care se va face la
modificarea direcţiei de mişcare a mâinilor, printr-o scuturare energica a mâinilor intr-o
parte.
Mişcarea perie se executa cu mâinile ce degetele foarte încordate pentru a căpăta
poziţia unei aparente gheare ce efectuează o mişcare ce ar sugera perierea locului
bolnav.
Mişcarea de lipire – se executa la o distanta de 7-10 cm de corpul pacientului,
timp in care degetul mare se uneşte cu degetul arătător si mijlociu, ca si cum ar lipsi
ceva.
Mişcarea de presărare a sării - după cum arate denumirea, degetele mâinii
executa o mişcare in care degetul mare trece pe rând peste toate celelalte degete foarte
fin, intr-o maniera in care se sugerează presărarea.

Toate procedurile descrise mai sus compun baza masajului fără contact.
Pentru deprinderea iniţiala este bine sa efectuaţi următorul exerciţiu; imaginaţi-vă
ca intre palmele dvs. îndepărtate la o distanta de 5-8 cm ţineţi o bila elastica. Încercaţi
sa simţiţi căldura care se degaja de la o palma la alta. Începeţi o mişcare de apropiere si
îndepărtare a palmelor, ca si cum aţi presa aceasta mingiuţă elastica. De la amplitudini
de îndepărtare mici (3-4 cm) ajungeţi in timp sa resimţiţi aceleaşi senzaţii si de la o
distanta de 20-30 cm de îndepărtare a palmelor una de alta. După ce un timp ati exersat
sistematic aceasta mişcare cu dumneavoastră puteţi trece la însuşirea principalelor
proceduri ale masajului fără contact.

Ceea ce trebuie reţinut este ca masajul bioenergetic nu are de fapt nişte reguli
speciale; noi am propus aici masajul după Djuna Davitaşvili, insa fiecare persoana are
un potenţial propriu, capacităţi unice, pe care va învaţa sa si le folosească singura in
mod optim, intr-o maniera originala. Masajul bioenergetic se poate face si independent,
insa combinat cu masajul clasic este si mai benefic

46
VII. BALNEOTERAPIE

Balneologia: ştiinţa care se ocupa cu descoperirea, studiul complex si aplicarea in


practica medicala a factorilor naturali: ape minerale, nămoluri, gaze terapeutice etc.
Balneoterapia = terapia prin întrebuinţarea acestor factori naturali (ape, nămoluri,
gaze etc.)
Fizioterapia este o terapie cu ajutorul agenţilor fizici (aer, lumină, apă,
electricitate etc); are caracter atât profilactic cât si curativ.

Balneofizioterapia este o ramura a medicinii generale ce foloseşte in scop


terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali. Cuprinde: masaj si reflexoterapie,
kinetoterapie, hidroterapie, helioterapie (helios = soare), talazoterapia (thalassa = mare;
valuri), balneoterapia, electroterapia.
Homeostazia – reprezintă starea de echilibru si de autoreglare instalata intre
diversele procese fiziologice ale organismului uman; este influenţata prin trei cai:
- calea nervoasa – prin arcul reflex;
- calea neuroendocrina – prin sistemul nervos vegetativ si glandular;
- calea umorala – prin intermediul metaboliţilor tisulari (vitamine).
Excitantul extern poate determina efecte diferite pentru subiecţi diferiţi; de aceea
se poate spune ca trebuie avut mai degrabă in vedere pacientul in particular decât boala
in general.

Hidroterapia - terapia prin intermediul apei (fie simpla fie combinata cu alte
substanţe); factorul sau cel mai activ este cel termic. Factorul termic si cel mecanic
influenţează terminaţiile nervoase ale pielii, transmiţând semnale la creier ce
elaborează la rândul său răspunsuri sub forma reflexelor.

Crioterapia (frigoterapia) metoda de hidrotermoterapie bazata pe acţiunea


excitantului termic rece la temperaturi sub 0 grade sau foarte apropiate de temperatura
de îngheţ; metoda necesita indicaţii corecte, precauţii si o cunoaştere foarte buna a
tehnicii.

Termoterapia este terapia care foloseşte factorul termic cald, intre 45-80 de grade
prin intermediul căldurii (45-80 grade), apa sub forma de aburi (sauna, împachetări cu
parafina, cu parargil etc.).

Băile sunt proceduri de hidrotermoterapie.


In funcţie de temperatura lor, ele se clasifica in:

47
- bai reci (sub 20 de grade);
- răcoroase (21-33);
- neutre (34-35) temperatura de indiferenţă a apei;
- calde (36-40);
- fierbinţi (40-45); peste 45 grade: insuportabile .

Baia de nămol: este o metoda de balneoterapie cu aplicarea generala, bazata pe


acţiunea cumulata a excitantului termic, mecanic (presiunea hidrostatica) si chimic
(compoziţia nămolului).
Cura de nămol se recomanda a se face maxim una la fiecare 24 de ore, cel puţin
12 bai/an. Nămolul conţine substanţe active ce pătrund prin canalele pielii până la
nivelul hipodermului si dermului de unde sunt preluate de sânge prin reţeaua capilara
sub forma de substanţe coloidale in decurs de 24 de ore, declanşând fenomene
imunologice in organism.
Este indicata in afecţiuni reumatice (boli reumatismale degenerative cu localizare
articulara si abarticulara), afecţiuni musculo-ligamentare si osoase, rahitism, afecţiuni
respiratorii, afecţiuni ginecologice inflamatorii cornice (cu avizul medicului specialist)
etc.
Cura de nămol la Techirghiol:
- nu mai mult de o şedinţa/zi; se face mai întâi expunerea la soare cam de 20
minute pentru a pregăti corpul; ne ungem apoi cu nămol in strat cat mai subţire, numai
pana la gât; nămolul se usucă; când începem sa transpiram intram in lac; putem face o
uşoara gimnastica in apa, înot, stăm in apa cam ½ - 1 ora; ieşim, ne uscam; putem face
un duş; după ce ne uscam la soare stăm la umbra 15-20 minute ca sa ne revină
pulsul/tensiunea la normal. Ideal: o cura de 12 zile pe an; pentru rezultate: minim 6
şedinţe.

Sovata – cura cu nămolul negru de stejar


La Sovata: 500-600 m altitudine; climat sedativ; avem lacul Ursu, helioterm, cel
mai mare de acest gen din lume si singurul din Europa; adâncime 17 m. Compoziţia
chimica a apei: unicat mondial - multistratificat: fiecare strat are o alta compoziţie
chimica, amplificând radiaţia soarelui in mod diferit;; stratul superficial are temperatura
de afara; pe măsura ce se înaintează in profunzime este din ce in ce mai cald, astfel
încât pe fundul lacului apa poate ajunge si la 90 de grade. Nu sunt izvoare termale; din
punct de vedere al compoziţiei straturile de apa nu se schimba in decursul anului; apa
de ploaie rămâne la suprafaţă, apoi se varsă in alt lac vecin (Aluniş). Cura in aceasta
zona este foarte recomandata: fie natural, in perioada 1.07-15.09, in lac; fie in bazele de
tratament special amenajate.
In aceeaşi zona se afla si lacul Negru; de aici se extrage nămolul negru de stejar,
recomandat in special pentru afecţiuni ginecologice.

48
Helioterapia – terapia prin intermediul expunerii la soare (helios = soare).
Baia de soare (helioterapie; plaja) – expunerea totala sau parţiala a corpului la
actiunea razelor solare directe si a aerului. Plaja se poate face oriunde este soare.
Iradiatia solara cea mai intensa este la mare, datorita fenomenului de reflexie favorizat
de apa si nisipul plajei si la munte datorita lipsei nebulozităţii si prezentei stratului de
zăpada.
Mod de acţiune: efectele cumulate ale razelor ultraviolete (chimice), infraroşii
(calorice) si luminoase in contextul caracteristicilor unui anumit climat. De regula,
helioterapia este asociata cu aeroterapia (baia de aer) si talasoterapia (baia in mare) sau
baie in lacuri, râuri, ştranduri, piscine. Sub acest aspect se adaugă si efectele
termoterapiei contrastante (cald-rece), cu solicitarea mecanismelor de termoreglare in
ambele sensuri (termoliză1 - termogeneză2).
Helioterpia este un tratament solicitant pentru organism si trebuie făcuta cu avizul
medicului.
Helioterapia la mare – tehnica de aplicare: expunerile la soare se fac progresiv, ca
suprafaţa de piele expusa si durata. Perioada cea mai indicata este intre orele 7-11 a.m.;
după acest interval de timp razele ultraviolete cresc in intensitate si concomitent cu
infraroşiile (calorice) apar si condiţii favorizante pentru accidente. Expunerile la soare
se vor intercala cu perioade de odihna egale, la umbra. In cazul in care nu exista
contraindicaţii se vor intercala si scurte imersii in apa. Orientativ: se poate începe cu
baia de aer de 10 – 15’ (odihna sub cort), urmata de expunerea la soare: 10’ faţă si 10’
spate, urmate de o scurta baie in mare de 5’, ştergerea cu prosopul, schimbarea
costumului cu unul uscat, odihna sub cort 10’ după care totul se repetă. Pentru o
persoana care vine pe plaja la orele 7-8 a.m. durata totala a primelor doua zile poate fi o
ora. In zilele următoare expunerea la soare creste cu 10’, apoi cu 15’-20’-30’. Pentru
cei cu surmenaj fizic si intelectual expunerile al soare vor fi mai scurte, capul va fi
protejat cu o pălărie de soare, indiferent de vârsta. Pomezile grase pentru piele nu sunt
indicate.
Durata expunerii descreşte proporţional cu creşterea orei la care se merge la plaja,
respectiv: cu cât mai devreme, cu atât expunerea poate fi mai lunga, cu cât e mai
aproape de prânz, cu atât durata va fi mai scurta. Persoanele care nu au făcut o pregătire
înainte de a pleca la mare (expuneri la soare in localitatea de reşedinţa) nu trebuie sa
depăşească durata totala de expunere de 60’ in primele 4-5 zile. După acest interval de
timp durata expunerii la soare poate fi crescuta, dar un total de 2 h-2 ,1/2 h prin
expuneri intercalate de odihna la umbra si bai in mare este suficient.
Menţiune: efectul ultravioletelor asupra pielii (eritemul) apare după o perioada de
latenta de 4-6 ore de la terminarea plajei. Datorita brizei marii, care răcoreşte in
1
Termoliza= pierderea de căldura; mecanisme prin care organismul se adaptează la condiţiile create de creşterea
temperaturii mediului ambient. Hidrotermoterapia calda mobilizează organismul uman in sensul declanşării mecanismelor
de termoliza (vezi si termoreglarea).
2
Termogeneza = producere de căldura; mecanisme prin care organismul se adaptează la condiţiile create de scaderea
temperaturii mediului ambient. Hidrotermoterapia rece mobilizează organismul uman in sensul declanşării mecanismelor
de termogeneză.

49
permanenta pielea, supradozarea nu este sesizata. Astfel, in cazul nerespectării
parametrilor indicaţi de medic, pot apărea incidente si accidente ca : arsuri de diverse
grade, insolaţii, crize de tetanie etc.
Pentru ca organismul sa răspundă adecvat solicitării complexului de factori, pe
care in însumează helioterapia, sunt necesare unele precauţii; efectuarea unui consult
medical general pentru depistarea contraindicaţiilor posibile, in condiţii de sănătate
aparenta; respectarea orelor de somn si evitarea consumului de băuturi alcoolice, mic
dejun uşor dimineaţa, evitarea alimentaţiei, cat si a consumului exagerat de lichide pe
plaja.
Indicaţii: profilaxie la copii si adulţi (staţiunile de litoral maritim). Precizare: băile
de soare sunt indicate in general copiilor încă din primele luni de viata, cu unele
precauţii (vezi ultravioletele). Tratament curativ la copii: afecţiuni otorinolaringologice
si traheobronşice, rahitism, hipofuncţii endocrine etc.; la adulţi: astmă alergic,
traheobronşite, afecţiuni ginecologice cronice, hipofuncţii endocrine, unele afecţiuni
dermatologice etc.
Contraindicaţii; cancer (indiferent de tratament prealabil efectuat si de starea
generala bun actuala); TBC pulmonar, afecţiuni reumatismale inflamatorii, in faza
activa, hiperfuncţii glandulare (hipertiroidii, hiperfoliculinie etc.), insuficienta
cardiorespiratorie, ateroscleroza sistemica in faza avansata, hipertensiune arterial in
stadii înaintate, nevroza astenica, boala ulceroasa, epilepsie etc.

Balneoterapie – staţiunile balneare


Staţiunile balneare se clasifica in principal după climatul lor:
- cu climat excitant (litoral, staţiuni la mare altitudine - 2000 de m);
- cu climat sedativ (regiune de deal, submontane);
- cu climat neutru dar cu efect sedativ.
Bioclima sedativa (de cruţare) se caracterizează printr-o solicitare de mica
intensitate a sistemului nervos central si vegetativ si a glandelor cu secreţie interna:
Felix, Buzias, Sangeorz – Bai, Bazna, Sovata, Slanic-Prahova, Calimanesti, Caciulata,
Olanesti, Herculane, Govora.
Bioclima excitant – solicitanta se afla la:
a) climatul alpin de mare altitudine (1000-2000 m) – pentru astm bronşic, refacere
după pneumonii, anemii (favorizează hematopoieza);
b) litoral si stepa Bărăganului (Amara, Lacul Sărat; întreg litoralul Marii Negre).
Staţiunile subalpine: Vatra Dornei (808 m altitudine), Borsec (900 m), Slanic
Moldova, Tuşnad, Covasna, Sinaia, Cheia, Predeal, Azuga, Buşteni – pentru rahitism si
tulburări de creştere la copii; contraindicate in tulburari cardiace, afecţiuni
cardiovasculare grave (preinfarct).
In stepa: bai de aer, de soare, nămol, apa – doar vara.
Litoralul are o bioclimă solicitanta a sistemului nervos central si vegetativ si a
activităţii glandelor si activează intens procesele imuno-biologice si de depunere a
calciului in oase. Este recomandat in afecţiuni ale aparatului locomotor, sistemului
50
nervos periferic, rahitism, osteoporoza, tuberculoza nepulmonara, sterilitate,
reumatism. Este contraindicat in tuberculoza pulmonara activa, orice afecţiune in faza
acuta, ulcer acut, hipertiroidie, nevroze grave, afecţiuni cardiovasculare grave.
Cure naturale se pot face pe tot litoralul, inclusiv Techirghiol, si in statiuni cu ape
sărate: Bazna, Sovata, Lacul Sărat, in cele cu ape minerale sărate: Govora, Bălţăteşti,
Slănic Moldova.
Cura balneara poate fi:
- in primul rând preventiva si de refacere;
- curativa (afecţiuni uşoare);
- sau ca tratament in pentru afecţiuni declarate.
O cura balneara trebuie sa dureze 12 – 18 zile, chiar mai mult in unele cazuri.
După cură, organismul trece printr-o perioada de criza balneara – care reprezinta
răspunsul organismului prin modificări vegetative progresive.

51
VIII. ELECTROTERAPIE

Electroterapia este terapia care foloseşte ca agent fizic terapeutic curentul electric.
A. Terapia cu curent electric de joasa frecventa
1. Curenţi diadinamici
Prin intermediul unui strat hidrofil se aplica doi electrozi (unul pozitiv si unul
negativ) prin care trece un curent de joasa frecventa ce variaza intre 50 si 100 Hz.
Procedura presupune un ciclu cu durata de 15 minute in trei faze a cite 5 minute
fiecare: a) curent difazat; b) curent monofazat; c) curent ritmic sincopat.
Polul activ este cel negativ (-); el se va simţi mai intens pentru ca acolo se
acumulează NaCl iar la cel pozitiv, NaHO.
Pacientul trebuie atent supravegheat întrucât se pot produce iritaţii tegumentare si
chiar arsuri.
Curenţii diadinamici produc o creştere circulatorie locala si se mizează pe o
creştere de metabolism local.

2. Trőbert – curenţi de 50 Hz invariabili


Se folosesc electrozi mici si polul negativ se pune direct pe punctul dureros.
Aceasta procedura durează 15 minute si are efect anesteziant.
Daca stratul hidrofil este prea gros, intervine riscul unei arsuri.

3. Curenţi galvanici – sunt curenţi continui unde polul pozitiv este anesteziant
(activ).
Se poate face de-a lungul traseului unui nerv.
Când se pune substanţa hidrofila, se produce ionoforeza (ion pozitiv la polul
pozitiv, ion negativ la polul negativ); intensitatea este de ordinul miliamperilor.

B. Terapia cu curent de medie frecventa electrostimulator – curenţi interferenţiali


cu frecventa de 10.000 – 30.000 Hz.
Se lucrează cu patru electrozi aşezaţi in cruce.

C. Terapia cu curent continuu


1. Curenţi de înalta frecventa cu unde scurte
2. Diapuls – emite in pulsaţii
Se folosesc doi electrozi mari protejaţi de sticla sau de plastic si poate fi apropiat
sau depărtat de stratul protector; când e apropiat produce efecte de suprafaţa iar când e
depărtat produce efecte de profunzime.
Electrozii trebuie sa fie paraleli iar ţesutul uman sa fie la mijloc.
Aparatul poate lucra pe trei puteri diferite cu efecte diferite:
52
- unde slabe (reci);
- unde medii (calde);
- unde puternice (fierbinţi).
Efectul caloric este mai mare in grăsime si in os. La persoanele vârstnice are efect
antiinflamator (in anexite, reumatisme)

Terapia cu ultrasunete
Radiostatul are un corp activ ce are înglobat un cristal piezoelectric si un cablu de
înalta tensiune ce rezista la înalta frecventa.
Ultrasunetele nu se propaga prin aer ci doar prin mediu dens.
Se lucrează cu c.a. cu frecventa de 80.000 – 100.000 Hz.
Terapeutul poarta mănuşi de bumbac.
Se unge tegumentul cu gel, se aplica traductorul pe piele, fără goluri de aer, se
reglează puterea si US trec din traductor in ţesutul uman.
Puterile mici, de 0,2-0,4 W, produc efecte reversibile. Puterile de 0,6 W au efect
maxim. Puterile de 0,8-1 W au efect ireversibil.
US se propaga si prin apa - se folosesc la răni, arsuri, etc.

Fototerapia (terapia cu lumina) foloseşte raze ultraviolete la intensităţi mici si


timpi mici; cu maxima precauţie in calculul biodozei.
Se folosesc ochelari speciali de protecţie.

Laserul
Laser: acronim in limba engleza de la light amplified by the stimulated emission of
radiation
Laserul terapeutic: LLLT- Low Label Laser Therapy
Energia fotonilor emişi de aparat măreşte capacitatea de regenerare a ţesuturilor.
Parametrii de lucru se aleg in funcţie de tipologia afecţiunii si a pacientului; la
persoanele supraponderale si/sau cu tenul închis (brunete) se folosesc puteri mai mari;
la afecţiunile acute, recente, puteri mai mici iar la cele vechi, cronice, puteri mai mari.
In lucrul cu laserul se delimitează zona ce trebuie tratata si se lucrează pe puncte,
cu sonda poziţionata perpendicular, câte 5-25 de secunde pe fiecare punct, timp de 5-10
minute pentru toata zona.
La sfârşit, se netezeşte zona.

Bioptronul
Foloseşte lumina filtrata; nu pătrunde mai mult de 3 mm. in derma.

53
IX. APITERAPIE

Apiterapia este terapia cu produse apicole.


Mierea –este singurul produs dulce cu calităţi datatoare de viata care nu se găsesc
in nici un alt aliment. In timp ce zaharul trebuie sa fie supus unui proces de invertire in
organism, in cazul mierii, acest proces a fost efectuat deja de către albina, cu ajutorul
secreţiilor salivare glandulare. Mierea conţine: monozaharide direct asimilabile
(levuloza si dextroza), minerale, fier, clor, potasiu, calciu, sodiu, fosfor, aluminiu,
magneziu, vitamine, enzime, hormoni, inhibine (= antibiotici naturali) etc. Ea umple
toate golurile care ar putea apărea in hrana zilnica, susţine si întreţine starea de sănătate
a organismului. Mierea se asimilează uşor si repede. Ea nu are aşadar nici un element
chimic comun cu zaharul.
La mierea matura procentul de apa trebuie sa fie de maxim 18%. Mierea matura
are ardere completa; in procesul de metabolizare nu necesita nici o prelucrare din
partea organismului uman. Densitatea mierii este mai mare decât a apei; cu cat
densitatea ei este mai mare, cu atât mierea intra mai mult intr-un proces natural de
cristalizare care-i conserva calităţile.
Este tonic muscular; prin arderea ei rezulta apă, energie si dioxid de carbon; nu
îngraşă.
Din punct de vedere medical, mierea este recomandata in diverse afecţiuni; in
cazul copiilor: fixează calciul.

Ceara – este o substanţa grasa; albina consuma cam 10 kg de miere pentru a


produce 1 kg de ceara(=vitamina A condensata). Ceara se poate consuma sub forma de
fagure cu miere; este folosita in fabricarea unor creme cosmetice, împotriva arsurilor,
in creme depilatorii (ceara si colofoniu-sacâz); căpăcelele de la fagure (conţin şi
fracţiuni de propolis) – pot fi mestecate in afecţiuni respiratorii.

Polenul – conţine absolut toate vitaminele si complexele vitaminice, proteine


(aproximativ de 5 ori mai multe decât carnea) si toţi aminoacizii (esenţiali si
neesenţiali). Este foarte benefic intr-o multitudine de afecţiuni: in terapia anemiei, a
stărilor de slăbire, convalescenţă, inapetenţă, este un foarte bun protector hepatic. Se
administrează in timpul meselor; trebuie mestecat foarte bine si dizolvat încă in gura,
prin intermediul salivei bucale; in perioade critice se iau cate 2-3 linguriţe pe zi; cura
cu polen va dura cam o luna, apoi pauza; nu se fac mai mult de 2-3 cure cu polen pe an.

Păstura – este polenul prelucrat natural de către albina; are proprietăţi net
superioare polenului, insa este destul de greu de recoltat, si in cantităţi foarte mici; este

54
cea mai buna protectoare si reconstructoare a ficatului; combinata cu propolisul are
rezultate extraordinare si in hepatita B sau C. Se consuma cam ½ linguriţa pe zi. Foarte
eficienta, pe lângă celelalte afecţiuni mai uşoare, in hepatite si in scleroza multipla.

Propolisul – este produsul natural cel mai apropiat de panaceu. Compoziţia sa este
încă insuficient elucidata. Este cel mai puternic antibiotic natural cunoscut; este
restructurant si regenerator celular (vindeca răni interne si externe), antitumoral,
inhibând înmulţirea celulara haotica. Conţine o serie întreaga de elemente foarte rare.
Reglează metabolismele intime celulare; conţine foarte multe elemente/uleiuri esenţiale
(printre care si substanţe antibiotice naturale ale plantelor, seva din muguri, exina etc.).
Poate fi folosit:
- sub forma pura, in stare bruta, ca atare; se pot face bobiţe de mărimea unui
sâmbure de vişină si păstrat in miere de salcâm de obicei, ermetic – se
consuma câte o bobiţă pe zi; si sub forma de cataplasme pe răni, bătături,
furuncule;
- cel mai adesea sub forma prelucrata: tinctura de propolis (cu o concentraţie de
30% + alcool natural din cereale de obicei). La adulţi: 20 picături/zi dizolvat in
apa, lapte, ceai; daca afecţiunea este mai grava doza poate fi uşor mărita; la
copii: 3-5 pic/zi; preadolescenţi: 10-15 picături/zi etc.
Foarte eficient in giardia, cel mai eficient in candida; singurul remediu cu adevărat
in paradontoză (trebuie supt sub forma pura; atenţie mare sa nu adoarmă cu el in gura,
căci este caustic; trebuie dizolvat); pentru întărirea imunităţii; in infecţii ascunse.
Se recoltează foarte greu si in cantităţi foarte mici; de aceea – sub forma de
tinctura.
Cel din comerţ: mare atenţie sa scrie pe sticluţa pentru uz intern.

Lăptişorul de matcă – produs glandular al albinei, secretat de glanda


hipofaringiana din creierul albinei; îl secreta doar albinele tinere, sub 12 zile; cu el se
hrăneşte doar matca.
Intensifica activitatea hormonala, reuşeşte sa întinerească permanent celulele. O
albina, vara, trăieşte 45 zile, iar iarna 2-3 luni; matca trăieşte aproximativ 6 ani si
depune zilnic 1500 oua, adică dublul greutăţii ei - lăptişorul cu care se hrăneşte este
foarte eficient împotriva uzurii si in activitatea hormonala intensa.
Lăptişorul reglează foarte bine activitatea hormonala: pentru fete, la pubertate,
pentru copii in convalescenta, sportivi; când începe sa apară o uzura a organismului:
pentru întinerire; in premenopauza si menopauza: tratament de prevenire a
osteoporozei. Combinat cu apa distilata: in cosmetica, sub forma de masca.
Sub doua forme:
- pura: de la recoltare pana la începerea administrării se tine in congelator; când
începe sa fie administrat: se tine in frigider; o bobiţă mica (mărgeluţa),
sublingual, pe nemâncate; cura cu lăptişor: 2-5 grame, apoi pauza;
- prelucrata: fiole sau drajeuri (amestecat cu glicol).
55
Mierea + propolis + cura cu oţet de mere si miere: tratament preventiv pentru
osteoporoza (cura - pauza; cura - pauza); medicaţia clasica pentru osteoporoza: Ca +
D3, Alfa D3; pentru osteopenie: Miacalcic (= calcitonina sintetica de somon); in
osteoporoza declarata: Fosamax – risc de ulceraţii esofagiene. Este mult mai eficienta
tratarea osteoporozei prin produse apicole, naturale.

Cura cu oţetul de mere şi miere – cura după dr. Jarvis. Oţetul se face din suc
natural de mere combinat cu miere: fermentat; conţine magneziu, potasiu, calciu, fluor,
brom, iod etc. Este un reglator metabolic.
Se administrează cate doua linguriţe oţet + 1-2 linguriţe de mire; amestecate bine-
bine, intr-o cana cu apa (1-3 ori pe zi); persoanele sănătoase: poate fi administrat
oricând; la cele cu probleme digestive: la ¼ h după masa; la cele cu ulcer activ: nu se
administrează.
Dizolva calciul si uraţii din articulaţii; pentru rinichi este foarte bun; reglează
echilibrul acido-bazic, metabolismul grăsimilor, scade colesterolul si acidul uric; foarte
bun pentru cei cu tendinţe de depuneri calcice, cu guta, cu infecţii renale; indirect:
pentru slăbit; este un excelent energizant pentru omul sănătos.
Fabricarea oţetului de mere si miere: mere spălate, cântărite, rase cu totul pe
răzătoarea mare sau zdrobite; 1 kg mere/2 l apa – 150 g miere /1 l apa; se pun intr-un
butoiaş descoperit si se lasă sa fermenteze la o temperatura de minim 24 de grade; după
doua săptămâni: strecurat, stors prin tifon; sucul – evaluat la loc; la fiecare litru de suc
se pun 50 g de miere; se pune sucul intr-un butoiaş legat cu tifon la gura de data
aceasta; începe faza a doua de fermentaţie, când cidrul rezultat după prima faza, uşor
alcoolic, se lasă sa fermenteze 40-60 de zile, in funcţie de temperatura. Când procesul e
gata: deasupra se formează ca o membrana de 2-3 cm, gelatinoasa si lichidul este
limpede; se da membrana la o parte, se trage cu furtun in alt vas, trecându-se chiar prin
tifon; după doua săptămâni se poate folosi; are o tărie de 4-7 grade; timp de doi ani isi
păstrează calităţile; cantitatea de miere folosita: 150 g - maxim 300 g /litru.

Apilarminul – este triturat de larve de trântori, cu o zi înainte ca larva sa fie


căpăcită; conţine lăptişor şi un precursor hormonal masculin; pentru sportivi, culturişti
(pentru creşterea masei musculare), pentru persoanele cu probleme de dinamica
sexuala/activitate hormonala masculina. In cazuri speciale poate fi folosit si de către
femei, dar, in general, este un produs destinat bărbaţilor.

Veninul de albine – se foloseşte in toate cazurile in care imunitatea organismului


trebuie crescuta: in reumatisme, in boli antiimune, in spondilita, poliartrita reumatoida,
in scleroza multipla; este radioprotector.
Se poate administra sub trei forme:
- înţepături naturale; se folosesc albine tinere; se face mai întâi testul daca
pacientul este alergic: o înţepătura la glezna; chiar daca este alergic, nu va fi
56
foarte afectat; daca nu este alergic: va avea un uşor edem 1- zile; după ce trece
reacţia: in funcţie de afecţiune, se va urma schema 1 înţepătura mai multe zile,
apoi 2x2, 3x3, 4x4, 5x5, 6x6 stagnare in platou mai multe zile, apoi scădem
progresiv; pauza; se repeta; numărul maxim de înţepături admise intr-o singura
şedinţa: 12; înţepăturile se vor face in zona afectata de obicei; in scleroza: pe
membre, antebraţ, paravertebral, in zone musculare sau articulaţii; nu pe gat,
fata, abdomen sau alte zone sensibile.
- sub forma injectabila;
- unguente speciale care conţin venin de albine (ex. Apirevin etc.)

57
X. RECUPERARE MEDICALA

Reumatismul poate lua doua forme: articular acut si abarticular (la muşchi). Este
o boala infecţioasa declanşata de infecţia cu streptococ betahemolitic (in sânge) ca
urmare a unor abcese, infecţii urinare etc., apărute cel mai adesea in copilărie.
Reumatismul se poate instala la nivelul oricarui organ. Când ataca muşchii, poate
genera miozita (inflamaţia muşchilor). Tratamentele moderne sunt eficiente astfel incât
streptococul este înlăturat definitiv. Analize: ASLO si VSH.
In reumatismul infecţios acut tratamentul cu antibiotice este obligatoriu.
Reumatismul articular acut se tratează cu reflexoterapie, gimnastica, sejur in
staţiuni balneare; nu se aplica masaje. Se recomanda si apiterapie pentru intarirea
factorilor imunitari: cura cu tinctura de propolis: la adulţi - 20 picături de 3 ori pe zi; la
copii mai mari de 6 ani – 10-15 picături; la copii mici – 3-5 picături; cura cu oţet de
mere si miere; consum sporit de miere.

Spondilita anchilozanta este dificil de diagnosticat din timp întrucât nu se


manifesta dureros. Este mai frecventa la bărbaţi si evoluează spre anchilozarea lenta a
CV.
Când apar, durerile sunt vagi si localizate in zona sacro-iliaca, cervicala si a
centurii scapulo-humerale, sub forma unor pusee periodice (o data la 6 luni).
Inflamaţia cuprinde treptat întreaga coloana vertebrala si fie o deformează sub
forma unei cocoaşe, fie ca blochează gâtul (brad). La radiografie are aspectul unui
trunchi de bambus sau a unei linii de tramvai cu trei sine, ca urmare a sudurilor dintre
apofizele spinoase si cele laterale.
Analiza prin care se diagnostichează se numeşte SA.
Tratamentul in faza incipienta consta in cura cu oţet de mere si miere si tinctura de
propolis, sejur in staţiuni balneare cu lacuri sărate, soare si nămol (Amara, Lacul Sarat),
cu scopul întăririi sistemului imunitar al organismului.
La un nivel mai ridicat al evoluţiei bolii se aplica masaj terapeutic, gimnastica,
reflexoterapie.
In faza sa cea mai grava, boala anchilozează coastele si sternul ceea ce duce la
insuficienta respiratorie si cardiaca.

Poliartrita reumatoida este mai frecventa la femei si debutează încet, fara


simptome deosebite. Se manifesta prin dureri ale articulaţiei degetului mijlociu după
care se întinde la toata mina, apoi la cot, umăr, articulaţii. In faze avansate se formează
noduri in articulaţii. Diagnosticul se pune in urma analizei reumatoide.
Tratamentul consta in reflexoterapie si cura cu tinctura de propolis.
In cazul spondilitei si poliartritei: la cea mai mica bănuiala tratamentul trebuie
început; daca aşteptam confirmarea diagnosticului va fi prea târziu boala avansând mult
prea mult; tratament intensiv: apiterapie, reflexoterapie, masaj terapeutic, gimnastica
58
medicala articulara; in funcţie de stadiul bolii – tratamentul adecvat: exerciţii
respiratorii, masaj sedativ al cutiei toracice.

Discopatiile reprezintă afecţiuni ale discului intervertebral avănd drept cauze


cifozele, lordozele, coloana rectilinie, sedentarism.
Tratament: masaj terapeutic de regenerare, gimnastica de întreţinere.
Discopatiile netratate duc la depunerea de substanţa calcica intre apofizele laterale
sub forma de osteofite (ciocuri), determinând contracţii musculare. Ele mai pot evolua
si in direcţia iritării rădăcinii nervoase ce determina hipoxia nervului si in final
spondiloza.
Terminaţia -oza = degenerare iar –ita = inflamare.

Discopatia lombara poate fi fie sub forma lombalgiei (dureri ale CV in zona
lombara) fie sub forma lombosciaticii (dureri al CV in zona lombara si ale piciorului).
In astfel de cazuri nu este afectat doar discul ci si ligamentele.
Tratamentul alopat frecvent uzitat in astfel de cazuri si anume infiltraţiile cu
hidrocortizon, deşi calmează durerile, duc in timp la sclerozarea ţesuturilor si la ruperea
tendoanelor.
Lombalgia (discopatia acuta) se tratează cu masaj cu gheaţă (local) si cu laser.
Sunt contraindicate băile fierbinţi. Masajul terapeutic se aplica numai după ieşirea din
criza iar gimnastica doar la final.
Netratata, lombalgia duce la hernia de disc, apoi la parestezie sau chiar la pareza.
Se manifesta prin dureri violente pe traseul nervului sciatic (in zona L5-S1, L3-
L4).
Tratament: in prima faza doar repaus la pat; apoi, daca se ia decizia intervenţiei
chirurgicale, se începe un tratament preoperator ce urmăreşte delordozarea coloanei
lombare prin relaxarea muşchilor si dilatarea spatiilor intervertebrale. In timpul acestui
tratament, pacientul va avea perna sub genunchi daca este aşezat cu fata in sus si sub
glezne si pântece daca este aşezat cu fata in jos. Daca sta pe o parte se recomanda cu
picior întins si unul flexat spre piept. Tratamentul consta in masaj cu gheata aplicat
paravertebral si fesier in zona dureroasa, laser (cu efect decongestiv si antiinflamator),
reflexoterapie, timp de 5-10 minute de 3 ori pe zi, in serii de 5-15 zile, de-a lungul a 5-
6 luni. Pe măsura ce pacientul îşi revine se renunţa la masajul cu gheata si se trece la
gimnastica uşoara executata din poziţia întins pe spate.
Intervenţia chirurgicala consta in curăţarea sau chiar îndepărtarea discului afectat.
După o astfel de operaţie este absolut necesar un tratament de recuperare având ca scop
evitarea sclerozării ţesutului. Cel mai adesea un astfel de tratament se continua pentru
tot restul vieţii; el consta in masaj terapeutic executat cel puţin o data pe săptămâna sau
măcar doua serii de 10-15 şedinţe de doua ori pe an.

Periartrita este inflamaţia ţesuturilor (bureletul si capsula) care înconjoară o


articulaţie; este provocata de forţarea articulaţiei sau tendoanelor.
59
(Artrita este inflamaţia articulaţiei, arterita este inflamaţia unui vas de sânge,
flebita este inflamaţia unei vene iar tromboflebita este inflamaţia venei însoţita de
apariţia unui cheag de sânge).
Periartrita scapulo-humerala (PSH) este cea mai frecventa dintre formele de
periartrita.
In prima faza, umărul este dureros. Netratata, evoluează spre faza a doua: cuprinde
articulaţia iar durerea devine acuta si apare in special noaptea. In faza a treia sunt
cuprinse tendoanele si muşchii iar in ultima faza are loc blocarea umărului ca urmare a
depunerilor de calciu.
Tratamentul este gradat in funcţie de faza de evoluţie a bolii: in prima faza - masaj
terapeutic si gimnastica uşoara activa; in faza a doua – masaj cu gheata, laser,
reflexoterapie si fără gimnastica; in faza a treia – masaj, reflexoterapie, gimnastica; in
faza a patra – kinetoterapie pentru ruperea aderentelor, masaj de relaxare in cazul
contracturilor si blocajelor, gimnastica uşoara, sejur in staţiune balneara.

Tuberculoza osoasa duce la înmuierea osului prin apariţia unor fistule osoase si
este adeseori urmarea tuberculozei pulmonare (bacilul lui Koch) care devine rezistenta
si ataca sistemul osos. Ea poate evolua spre gibozitate (cocoaşa) datorita infecţiei cu
morbul lui Pott.
Tratamentul consta in kinetoterapie de echilibrare, masaj selectiv tot pentru
echilibrare (excitant si relaxant), alimentaţie. După echilibrarea musculaturii se
urmăreşte tonifierea musculaturii paravertebrale si abdominale.

Artrozele sunt afecţiuni articulare degenerative (de uzura) caracterizate prin


alterarea distructiva a cartilagiilor sau fibrocartilagiilor articulare. Ele apar datorita
lipsei de mişcare, inflamaţiilor articulaţiei, traumatismelor (fracturi).
Gonartroza este artroza genunchiului iar coxartroza este cea a soldului.
Pot exista si forme parţiale de artroza la coloana vertebrala: cervical inferior,
dorsal.
Mai rar, pot apărea si la articulaţiile pumnului, umărului si gleznei ca urmare a
unor fracturi sau chiar la articulaţia temporo-mandibulara.
Tratamentul consta in cura cu oţet de mere si miere, lăptişor da matca, tinctura de
propolis. Laser la nivelul articulaţiei, masajul pentru tonifierea musculaturii si creşterea
metabolismului local; regim alimentar si controlul greutăţii; gimnastica medicala (fără
greutate pe genunchi/sold etc.); gimnastica in apa, bai sau cataplasme cu tărâţe si foi de
varza.
La articulaţiile mici se recomanda gimnastica in apa calda iar la articulaţiile mari
se poate face încălzirea acestora si cu foenul.

Scolioze si cifoze
Vârsta optima de începere a tratamentului: de mici; depistate la timp, pot fi
corectate; la fete: pana la 24 – 25 ani; la băieţi: 26-28 ani.
60
Tratamentul de baza cuprinde: kinetoterapie (inclusiv subacvatica, înot); masajul
este adjuvant, va fi un masaj selectiv pentru reechilibrarea musculaturii; in anumite
situaţii poate fi adjuvanta si reflexoterapia; cura balneara, helioterapie, eventual cura cu
nămol. La kinetoterapie: nu exista programe standard; trebuie conceput un program
pentru fiecare persoana in parte; in general se merge pe gimnastica asimetrica.

Luxaţia este deplasarea anormala a doua suprafeţe articulare care isi pierd
raporturile lor normale si sunt menţinute permanent in aceasta situaţie. Luxaţia poate fi
completa când cele doua suprafeţe articulare nu mai au nici un fel de contact ori
incompleta (subluxaţie) când mai exista un oarecare contact intre suprafeţele articulare.
O data cu ieşirea osului din articulaţie are loc si ruperea bureletului si capsulei
articulare (trauma mecanica).
Tratament: aparat gipsat. Tratamentul de recuperare: apiterapie de regenerare;
gimnastica articulara pe membrul sanatos, reflexoterapie; dupa scoaterea aparatului
gipsat: si LT; apoi masaj si gimnastica pana la recuperare.

Subluxaţia congenitala de şold


La fete, daca apare scolioza, trebuie verificat si şoldul, sa nu fie o subluxaţie
congenitala de sold. Problema, deşi datează de la naştere, poate sa se manifeste in
adolescenta, când se ia in greutate sau la prima sarcina. Daca diferenţa este de 3 cm,
subluxaţia poate fi corectata prin tehnici speciale de reechilibrare si gimnastica
medicala.
Examenul:
- pacientul cu spatele la noi; terapeutul, de la 1,5-2 m de pacient, in spatele
acestuia, urmăreşte linia umerilor; daca sunt diferenţe de nivel; urmăreşte apoi vârful
omoplaţilor, daca sunt mai sus sau mai jos si musculatura paravertebrala;
- pacientul din profil: terapeutul urmăreşte, dintr-o parte, tangenta ceafa – umeri –
fese; se urmăreşte unghiul maxim de cifoza/lordoza;
- pacientul cu fata spre terapeut; acesta urmăreşte simetria claviculelor, chiar a
mameloanelor si simetria soldurilor.

Examenul pentru trenul inferior


- pacientul in picioare: se urmăreşte linia genunchilor, plica genunchiului, bolta
plantara. Când centrul de greutate este pe tricepsul sural (pe gamba avem ca o gâlmă )
– pacientul fie poarta tocuri fie are platfus.
- pacientul pe canapea cu fata in sus: echilibram si relaxam soldurile; apropiem
călcâiele (tălpile), pentru a vedea eventualele diferenţe de lungime; ca sa fim siguri;
măsuram membrele inferioare din creasta iliaca anterioara pana la maleola interna;
daca diferenţa este mai mica de 3 cm: poate fi corectata;
- la genunchi: se verifica rotula (lateral si longitudinal); facem presiune sub rotula
cu degetul (depistam daca este lichid); se face flexia coapsei pa bazin; daca sunt
crepitaţii/cracmente: avem gonartroza in diverse stadii; pentru menisc: forţăm prin
61
rotirea gambei (in flexie la 90 de grade) faţă de coapsa; daca simţim
„cârâieli/cracmente/crepitaţii” avem o afecţiune a meniscului; - când apare joc lateral
avem deficienţe ligamentare.
Tratament: in funcţie de gravitate: kinetoterapie; masaj terapeutic; laser terapeutic.

Fracturile - constau in fisurarea sau ruperea osului.


In cazul fracturilor tratamentul de recuperare incepe inca in timpul aparatului
gipsat. Pacientul urmeaza o dieta cu alimente bogate in calciu; se va face masaj si
gimnastica a membrului sanatos, stimulând astfel circulaţia si revigorarea somatica a
membrului gipsat prin influx nervos; apoi gimnastica si cu membrul care este in ghips
– contractii izometrice; daca degetele sunt libere: miscari de flexie, extensie, tot ce ne
permite.
Consolidarea efectiva a osului fracturat are loc intr-un interval de 6-12 luni, astfel
ca după îndepărtarea aparatului gipsat este absolut necesar un tratament intensiv de
recuperare ce consta in LT pe locul fracturat, masaj (mai întâi sedativ apoi excitant),
gimnastica izometrica (serii de contracţii – 4- 5 sec. si de relaxare –8- 10 sec.); la
scoaterea aparatului gipsat constatam ca membrul este tumefiat datorita stazei limfatice
si venoase – masaj intens de decongestionare si drenaj limfatic.
Prin geluiri, fricţiuni si laser se urmăreşte îndepărtarea depunerilor de calciu vicios
de pe traiectul de fisura. Se mai recomanda cataplasme/bai călduţe cu tărâţe si
cataplasme cu frunze de varza si tinerea picioarelor ridicate pe perna.
Prepararea amestecului de tărâţe: se pune un pumn de târăţe intr-un vas cu apa;
vasul se pune la fiert si se lasa apoi la racit pana la temperatura corpului; cu membrul
bolnav se fac miscari in vasul cu apa si târăţe; daca nu: se strecoara si se aplica
cataplasme cu tărâţele respective; compozitia se refoloseste mai multe zile, dimineata si
seara inainte de culcare (doarme cu ea); este foarte bogata in vitamina B (intreg
complexul de vitamine B).
Se poate face si reflexoterapie.

Entorsa - este o leziune traumatica articulara (capsulo-ligamentara), produsa de o


mişcare forţata, brusca, ce antrenează întinderea, ruptura sau smulgerea tendoanelor sau
ligamentelor fara deplasarea suprafeţelor articulare.
Entorsa poate fi uşoară, medie sau grava. In formele sale cele mai grave pot avea
loc si rupturi de fibre musculare sau chiar de muşchi întregi si de tendoane sau
ligamente. Cele mai frecvente sunt entorsa gleznei sau a genunchiului.
Tratamentul de recuperare consta in repaus total/imobilizarea articulatiei, masaj cu
gheata de 2-3 ori pe zi, laser, masaj uşor cu crema antiinflamatorie (Heat Lotion -
crema roşie Aloe Vera, Diclofenac, Fastum Gel, Voltaren, creme pe baza de spânz,
arnica, menta etc.); se poate face si reflexoterapie. Dupa aparenta recuperare (dupa faza
acuta) se va face masaj terapeutic de restabilire si kinetoterapie (gimnastica de întărire
a ligamentelor, slabite ca urmare a laxitatii posttraumaticearticulaţiei).

62
Boli metabolice
Diabetul - este o boala metabolica ce afectează pancreasul; acesta fie nu mai
produce insulina deloc fie o produce dar in cantitate insuficienta, astfel încât zaharoza
nu mai poate fi metabolizata. Zaharoza circulanta in sânge distruge ţesuturile si vasele
de sânge in special pe cele din retina (ceea ce duce la retinopatie diabetica), pe cele din
membrana rinichilor (scapă in sânge substanţe ce trebuiau prelucrate) si din membrele
superioare si inferioare (ceea ce duce la neuropatia diabetica ce generează arterita
diabetica ce se manifesta îndeosebi prin crampe in moleta).
Diabetul poate fi insulinodependent (apariţie juvenila) sau in timpul vieţii (se
tratează cu sulfamida si regim alimentar).
Semnele sale clinice sunt sete, bulimie, uscăciune in gura, urinari in cantitati mari.
Valorile normale ale zaharului in sânge sunt de 70-140. Până in 180-200 se
controlează cu sulfamida si regim alimentar. Peste 200 apare glucozoria (zahar in
urina).
Tratamentul consta din regim alimentar, regim de viata si mişcare, lăptişor de
matca (scade glicemia si previne degradarea ţesuturilor), cura cu polen, cura cu oţet de
mere si miere (– cu precauţie, numai la cei cu glicemie sub 130); efort fizic mediu
(gimnastica medicala moderat sau simple plimbări in parc), reflexoterapie (minim 15-
20 de şedinţe de doua ori pe an iar in rest cel puţin o şedinţa pe luna, ideal una pe
săptămâna, pentru întreţinere), cura balneara in climat sedativ, de cruţare (nu pe litoral,
nici la cote înalte), fitoterapie (frunze de salvie, de afin - conţin insulina vegetala,
fasole uscata).

Guta - este o boala metabolica ce poate apărea si dintr-o predispoziţie ereditara


dar si din excese alimentare - multe purine (proteine) provenite preponderent din carnea
animalelor tinere. Aceste purine, prin metabolizare, generează cantităţi mari de acid
uric pe care rinichiul nu reuşeşte sa le elimine si care se depune subcutanat pe
articulaţie sub forma de cristale (trofi). Creşterea concentraţiei acestuia in sânge se
numeşte hiperuricemie. La depunerea de trofi peste un anumit nivel se declanşează
criza gutoasa. Articulaţia se umfla (TUMOR), se înroşeşte (RUBOR), se încălzeşte
(CALOR) si devine dureroasa (DOLOR). Durerea este pulsatorie.
Cel mai frecvent se întâlneşte la bărbaţi, in special după depăşirea vârstei de 40 de
ani. Se manifesta prin crize de artrita acuta, localizata deseori la articulaţia halucelui,
îndeosebi noaptea. Atipic, poate fi atacata si articulaţia genunchiului.
Tratamentul alopat pentru guta este Colchicina care este insa toxic: ataca ficatul,
rinichii, ochii si da diaree severa. Pentru stagnarea creşterii nivelului de acid uric se
administreaza Milurit si Alopurinol. Aceste medicamente nu rezolva insa problema ci
doar îndepărtează crizele; in plus, dau si dependenta.
Tratamentul natural presupune mai întâi un regim alimentar fără alcool, carne
grasa, porc, vânat, carne tânără, grăsimi, fasole, spanac, ştevie; cura cu oţetul de mere

63
si miere; tinctura de propolis pentru reglare metabolica; reflexoterapie – foarte
benefica; cura cu ape minerale (Călimăneşti, Olăneşti, Căciulata), izvoare.

Osteoporoza
Poate apărea la orice vârsta, dar cel mai frecvent la femei după menopauza; la
bărbaţi după 40 de ani sau după traumatisme.
Tratamentul fizioterapic: cure cu lăptişor de matca (2-5 g./cura – pauza, apoi iar
cura); tinctura de propolis; cura cu oţet de mere si miere; cura cu polen; gimnastica
uşoara; cura balneara; regim alimentar bogat in produse care conţin Calciu.

Afecţiuni gastrice/Ulcer
Nu trebuie sa se ajungă la ulcer. Regim alimentar in primul rând: mese regulate si
cantitativ mici. Masa: un singur fel; mese mici si dese 3-5/zi; fără lichide in timpul
meselor; echilibru cu factorii de stres; in funcţie de afecţiune: fie lapte cald cu miere,
fie, dimpotrivă, iaurt; tinctura de propolis diluat in lapte (daca îl suporta), in ceai călduţ
(nici rece, nici fierbinte, fără extreme)– îndulcit cu o miere pe care o suporta cel mai
bine. Reflexoterapia: foarte indicata.

Constipaţia
Stare patologică caracterizată prin dificultatea sau imposibilitatea de eliminare a
materiilor fecale; cauzele sunt multiple.
Tratament fizioterapic: regim alimentar, puţin si bogat; lichide multe;
reflexoterapie (insistenta si pe bila, nu numai pe intestine si colon), apiterapie; tărâţe in
apa/lapte cu miere, fructe; gimnastica obligatorie; când tranzitul intestinal se
normalizează – sa avem grija sa-l menţinem.

Migrena rebelă
- cauzata adesea de trio-ul: tulburări biliare, afecţiuni ovariene, după anestezii.
Tratamentul: reflexoterapie, masaj cervical, masajul capului, feţei şi frunţii.

Obezitatea
Reprezinta cresterea greutatii cu mai mult de 5 kg fata de greutatea normala (la
barbati greutatea normala este exprimata astfel: inaltimea in cm – 100; la femei:
inaltimea in cm – 105; ce depaseste: reprezinta tendinte de ingrasare – pana la
obezitate).
Cauzele obezitatii: alimentatia; sedentarismul; cauze glandulare.
Terapia:
- regim alimentar adecvat in raport cu efortul depus;
- gimnastica de intretinere;
- reflexoterapie (insistenta si pe sistemul endocrin).
Dieta: fara alimete rafinate, fara grasimi; multe legume si fructe, cruditati.
64