Sunteți pe pagina 1din 16

Institutul de stat de Relatii Internationale din Moldova

Referat
La tema:

Problema omului in filosofia universala 2RI1

Chisinau 2011

Cuprins:

La inceput omul a inceput sa-si puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l inconjoara, si abia intrun tarziu a inceput sa-si puna intrebari despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea? Atentia filosofiei s-a indreptat asupra omului odata cu sofistii, mai apoi continuand cu Socrate si cu Platon. Odata transferata atentia, in filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a nascut antropologia: stiinta care studiaza omul. Astfel, omul a devenit centrul de meditare filosofica si masura a tuturor lucrurilor. Filosofia despre natura si conditia umana O perioada indelungata filosofii au apreciat omul ca un model al cosmosului, ca un microcosmos. Umanul si naturalul, despre modul de existent al carora se stia putin, erau identificate. Pentru prima data evidentiaza omul ca obiect de studio, ca axa unica a filosofarii Socrate. In conceptia filosofica lui Platon este interpretata natura dubla a omului. Omul este inzestrat cu suflet, care il transforma in purtatorul spiritului impersonal. In filosofia lui Aristotel este descrisa unitatea dintre trup si suflet. Spre deosebire de antichitate, filosofia medieval crestina interpreteaza omul ca pe o imagine a lui Dumnezeu. Sufletul

anunta prezenta creatorului. Omul nu este apreciat de pe pozitiile ratiunii, ci ale inimii. Discutiile initiate de reprezentantii filosofiei crestine nu se axeaza pe raportul trup-suflet, ci pe caracteristica omului natural si a omului spiritual. Filosofia renasterii reiese din unitatea si integritatea omului. Omul are un trup sensibil si un specific moral. In filosofia lui Rene Descartes, natura omului este redusa la cugetare, la ratiune. Actul gindirii reprezinta argumentele necesare confirmarii existentei individuale. Trupul si sufletul n-au puncte trangentiale: corpul este caracterizat de intindere, iar sufletul de gindire. Continutul clar al sufletului este constiinta. In filosofia lui Kant omul este apreciat ca o fiinta dubla. Apartinind lumii naturale, in care domina necesitatea, omul ajunge in lumea libertatii. Specificul existentei umane este determinat de libertatea morala a comportamentului. Pentru Hegel omul este un purtator al Ratiunii, al Spiritului, este subiectul activitatii spiritual, creatorul culturii. In aprecierea omului Marx pune accentual pe munca, pe activitatea de productie. Marx sustine ca omul este ansamblul relatiilor sociale, ceea ce inseamna ca insusirile personalitatii sunt determinate de societate. Filosofia existentialista (Freud) abordeaza problema autenticitatii existentei umane. Reprezentatii acestei scoli isi propun sa elibereze omul de influentele tuturor fortelor. Omul, in

opinia filosofilor existentialisti, ocupa un loc privelegiat in univers. Existenta naturala, existent-in-sine, este inerenta, imaubila, lipsita de contradictii si devenire. Omul nu are modul de a fi a lucrurilor. El este ceea ce se face, existent-pentru-sine proprie umanului ii ofera libertate. Existentialismul inlocuieste interpretarea traditionala a esentei uman imuabile, absoluite, data odata pentru totdeauna. Existentialismul plaseaza omul sub semnul posibilului, al creatiei de sine. Conceptind libertatea ca dimensiune definitorie, prin care omul, operand alegeri successive, isi modeleaza propria esenta. Esenta omului consta in istoricitate, devenire, creatie, proiect. In viata sa individuala omul poate realiza potentele esentei, dupa cum poate sa nu le afirme, sa nu le evidentieze. In fine, afirma filosofia existentialist: omul poate trai autentic. Fenomenologia lui Husserl isi propune sa inlature frontierile de afirmare a personalitatii. Folosoful apreciaza trairea ca tensionata, orientata din start catre lume. Omul nu exista doar, el exista in lume. Dezvoltind ideile expuse in conceptiile reprezentantelor filosofiei vietii, in fenomenologie, Max Scheller isi propune sa fundamenteze o noua stiinta filosofica antropologia. Antropologia este prezenta ca noua stiinta filosofica deosebita care se acupa cu sintetizarea cunostintelor accumulate de stiintele particulare despre om biologie, psihologie, sociologie, cu scopul de a elabora o imagine integra a omului.

OMUL in conceptia lui Blaise Pascal

Urmand firul filosofilor si a conceptiei lor despre om ajungem si la cel mai important antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Blaise Pascal, care in opera sa cea mai importanta Cugetari si mai ales in ultimele cinci capitole alea acestei opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o fiinta medie, nici inger si nici bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul in natura? Un nimic in raport cu infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza putin despre cunoasterea generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei umane, cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma, mizeria omului. Astfel, autorul introduce in antropologia sa si o anumita doza de religiozitate caracteristica persoanei sale, el insusi fiind, printre altele, un bun crestin. "Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce priveste neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din care se trage decat de infinitul in care este inghitit." Astfel incepe Pascal sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind

totul si nimic in acelasi timp, situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si din cauza caldurii excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si din cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci altfel, din dorinta de a ridica un turn care sa atinga infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant, pe marginea abisului cel mai intunecat ce se deschide in fata sa. Omul nu este capabil prin natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul s-ar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane, cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale. Ajunge astfel sa si-l imagineze fara maini si fara picioare, dar se blocheaza in momentul in care ar vrea sa-l conceapa fara cap caci experienta ii spune ca omul gandeste cu ajutorul lui si fara de gandire omul este de neconceput. Astfel, el sustine ca omul este pentru el insusi cel mai important scop al naturii, caci nu poate concepe ce este trupul si mai putin chiar ce este spiritul si aproape deloc ca un lucru oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este o problema pentru cunoastere, pentru ca nu se poate

cunoaste finitul fara a se cunoaste totul, crede Pascal. Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca obiectul sau este un obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a omului. El, omul, isi poate cunoaste in felul sau propria natura finita, dar despre natura infinitului si a lui Dumnezeu el nu poate insa spune nimic temeinic in afara credintei. Iar finitul devine un pur neant in prezenta infinitului, de unde rezulta direct tragedia conditiei omenesti, aceea de a fi un nimic, o minuscula existenta contingenta, pe fondul imensitatii spatiilor eterne. Fiinta umana este atat de sensibila, incat, spune autorul "nu este nevoie ca intreg universul sa se inarmeze pentru a-l strivi pe om" fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vant sau un strop de apa care sa-l aplece si sa-l doboare la pamant. Dar omul este nobil pentru ca este constient ca moare, lucru care nu se poate afirma si despre univers, caci acesta din urma nu constientizeaza avantajul sau asupra omului. Pascal vede in om un rege deposedat deoarece desi are cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toata demnitatea noastra sta in cugetare." Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Pascal dimpotriva, include o realitate in alta, sondeaza mizeria in profunzime pentru a cunoaste mai bine maretia: pe masura ce inainteaza mai adanc in noaptea mizeriei, el descopera in fiinta umana si mai multa maretie, dar si mizerie. in ceea ce priveste vanitatea omului autorul vorbeste de faptul ca nu se bucura de viata continuta de

propria-i fiinta, dar se forteaza sa para ceea ce nu este, astfel incat sa isi atraga respectul semenilor sai de partea sa Pascal noteaza: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in sufletul omului, incat pana si un soldat, o ordonanta, un bucatar sau un hamal se lauda si vrea sa aiba proprii admiratori. Acelasi lucru este valabil si pentru filozofi". In aceasta fuga necontenita de sine, omul ajunge pana acolo incat il considera infam pe acela care nu si-ar da viata pentru a-si pastra onoarea in fata lumii, caci "dulceata gloriei este atat de mare, incat orice lucru careia ii este atasata devine placut si demn de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal descopera faptul ca aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate care ne face sa citim anumite opere si sa vizitam anumite locuri exotice doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata celorlalti. Tot curiozitatea este cea care ne impiedica sa traim prezentul, caci ne indreapta atentia ori spre un viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre trecut, ale carui evenimente imuabile nu ne mai apartin si dau nastere unei stari de nostalgie: "Astfel noi nu traim niciodata, ci doar speram sa traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane, autorul puncteaza asupra slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare mai degraba in cei care nu o cunosc decat in cei care sunt constienti de ea", si continua rationamentul "Daca suntem prea tineri nu putem judeca lucrurile bine. Daca suntem prea in varsta, la fel. Daca nu gandim destul, sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem gasi adevarul." Eul poate fi incomod pentru ceilalti, deoarece

"vrea sa ii inrobeasca", si este pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece vrea sa devina centrul a tot: Fiecare eu este dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul moral nu este decat un impostor, deoarece onorabilitatea sa este doar o fatada, iar prima victima a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub amenintarea infinitului a transformat omul intr-un mister chiar si pentru el insusi. Pascal se intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradictie, ce miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de pamant; purtator de adevar, un munte de incertitudine si eroare; gloria si rebutul universului" Pascal foloseste pentru a defini omul cu predilectie oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste contrariile ii permite sa demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii uimitoare. In cele din urma, omul este prins intre cele doua moduri de a cunoaste: prin intermediul ratiunii si/sau al simturilor, acestea doua inselandu-se una pe alta. Astfel simturile inseala ratiunea, ca la randul lor sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie nici ratiunea nici simturile, ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa intre in interiorul sau ca sa vada ceea ce este acolo, caci stie ca ce se afla acolo nu va face decat sa-l intristeze. Fiinta umana este intr-o permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere, spre grijile de azi si de maine si nimic altceva in afara acestora, iar atunci cand vrea sa-si regaseasca pacea interioara, linistea deplina, se duce la mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa contemple, dar nu il pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu

el insusi, sa stea in locuinta sa interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu ar trai." Dar viata noastra se scurge astfel: ne propunem un scop bine determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele din urma reusim sa-l ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata, aceasta devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de cucerit. Multe dintre meditatiile pascaliene din Cugetari, asupra unor probleme importante si astazi, au facut ca aceasta scriere sa fie citita cu mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios, ceea ce probeaza caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor sa recunoasca aspectul universal existential al dimensiunii religioase. Blaise Pascal, in Cugetari, ne ofera o imagine a omului aflat intr-o continua lupta cu sine si cu limitele sale in descoperirea adevarului ce il inconjoara.

Problema vietii si mortii. Sensul vietii. Moartea si nemurirea.

Problema vieii i morii este venic, ea se discut ncepnd din antichitate i pn n zilele noastre. Filozofia marxist considera, c pentru noi este tot clar n aceast problem, c noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri mree i nu pot s fie discuii n privina sensului vieii i morii. Aceast problem era abordat mai mult n concepiile religioase. Viaa i moartea sunt noiuni ce stau n centrul oricrei religii. Viaa de pe pmnt a fost considerat ntotdeaune un mister, o tain, iar moartea fizic ca trecerea ntr-o via mai perfect, superioar. ns vrem noi ori nu problema sensului vieii, valorii ei i interesez pe toi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relaiile dintre om i om, om i societate, comportamentul lui. Viaa omului este la urma urmei satisfacerea necesitilor lui, pe baza cror se desfoar diferite acte de activitate vital i social, acte de comunicare i munc. Orice activitate, reeind din anumite necesiti i bazndu-se pe ele, depinde de unele sau

altele sisteme de valori, pe care omul le produce ori se folosete de ele.Sensul vieii nu exist de la sine nsi ca un atribut al realitii n genere, el este o manifestare a personalitii umane, const n contientizarea de ctre individ a propriei sale existene. Kant considera, c sensul vieii const n supunerea benevol a individului legilor morale i asta l ridic pe om deasupra naturii sale. Contientizarea de ctre individ a propriei sale existene este o condiie i form spiritual de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste considerente exprimarea sensului vieii capt form de concepie despre lume. Fichte afirma, c adevratul sens al vieii umane const n realizarea de ctre individ a acordului deplin cu sine nsi, n raiune, n libertate, n activitate. Omul din produs al naturii devine fiin raional liber. Sensul vieii este dezvoltarea adecvat a omului cu natura sa proprie, formarea personalitii. Hegel socotea, c sensul vieii n esen i dup coninut este ceva supraindividual, suprapersonal, unind viaa individului cu aceast sistem supraindividual, supunnd individualul acestei sisteme. n concepiile religioase viaa are o valoare oarecare dac ea are careva sens. Sensul vieii fiecrui om aparte este determinat de o for suprem, exterioar omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaa omului este un mijloc de supunere i servire acestui absolut, viaa de pe pmnt este numai o pregtire ctre viaa de apoi. Filozofia apeleaz la raiunea omului i socoate c el singur trebuie s caute rspuns la aceste probleme, folosind pentru asta forele spirituale proprii. Acumulnd experiena uman filozofia

poate s-i ajute omului n cutarea sensului vieii. n rezolvarea acestei probleme filozofia materialist rees din aceea, c fiecare via omeneasc este o autovaloare i scop n sine i este dat individului nu ntmpltor (cum li s-ar prea unora) i nu fr sens, deoarece omul, individul, personalitatea sunt pri componente a societii umane. Cu alte cuvinte, n determinarea sensului vieii trebuie s reeim dintr-un sistem de valori. Sensul vieii omului are dou aspecte individual i social, viaa pentru sine i viaa pentru alii. Viaa fiecrui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea capacitilor, necesitilor, posibilitilor creatoare a lui i, din alt parte, aceast realizare are loc n lumea extracorporal, obiectiv, mai nti de toate ntr-un anumit mediu social, care formeaz anumite cerine ctre individ. Sensul vieii este un scop strategic contient al vieii omului, o problem pe o perioad destul de ndelungat ori pe toat viaa. Sensul vieii presupune coordonarea vieii personale cu o sfer mai larg a realitii i n primul rnd cu viaa poporului su, grupurilor sociale, societii n ntregime, ori coordonarea vieii personale cu viaa unor persoane eminente. Sensul vieii n contiina i comportamentul individului capt form de datorii i idealuri care nu i se impun forat individului, ci sunt primite de el benevol i se manifest ca libertatea voinei. Sensul vieii se realizeaz ntr-o mulime de moduri de activitate n munc, n viaa familiar, n educarea copiilor, n ocuparea cu tiina, literatura i arta, n activitatea obteasc .a.

ns munca i producerea nu-s scopuri n sine, dar sunt primize necesare i baz obiectiv pentru creiarea condiiilor n care orice individ ar putea s se autorealizeze. Conceperea just a sensului vieii se formeaz atunci, cnd omul poate deosebi valorile adevrate de false, cnd nelege zdrnicia poziiei individualismului, absurditatea vieii numai pentru sine. Cel mai important sens al vieii este atunci, cnd omul dezvolt toate capacitile sale i le realizeaz n activitatea sa pentru binele oamenilor, societii. Anume aa sens al vieii are cea mai mare recunotin a societii i n acelai timp aduce omului cea mai mare satisfacie sufleteasc i fericire personal. ns n viaa sa individual omul niciodat nu atinge scopurile vieii omenirii i n acest sens el este o fiin care venic nu-i realizeaz adecvat scopurile sale. Acest moment de venic nesatisfacie a scopurilor sale l impune pe individ la o activitate creatoare, la o perfecionare a capacitilor sale. Anume n aceasta i const destinul omului, sensul vieii lui de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul su personal n istorie, n progresul societii, culturii ei. n asta i const sensul vieii unei personaliti aparte, care se realizeaz prin societate, i n principiu tot acesta este i sensul vieii societii, omenirii n ntregime.Aa concepie despre sensul i valoarea vieii umane rees din teoria filosofic despre esena social a omului. ncercrile de a deduce sensul vieii din sfera biologicului sunt sortite la eec, deoarece viaa omului este determinat de o multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.

Conceperea sensului vieii este imposibil fr a ptrunde n taina morii. Moartea este sfritul vieii, este negarea ei ca o valoare suprem. Toat viaa contient a omului este ptruns de o contradicie ntre intenia nemuririi i mortalitatea lui real, contientizat de el. Aceast contradicie se rezolv prin crearea concepiilor nemuririi omului i respectiv concepii despre valoarea vieii, care sunt dou elemente principale n viaa omului. Concepiile religioase promit nemurirea sufletului i deci o via venic (n rai sau iad) n lumea cealalt. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza, Kant ) subliniau, c ideea nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este necesar pentru ntrirea moralitii n societate. Omul ca organism viu nu-i venic, el se nate, mbtrnete i moare, aa-s legile biologice. Viaa omului este unic, unical, irepetabil, nu se rennoiete i deatta ea capt o valoare extraordinar. Sensul morii i depirea ei depinde de aceea cum noi nelegem sensul vieii. Cercetrile cazurilor de suicid arat, c viaa devine insuportabil numai pentru acei oameni care nu vd nici un scop n via, nici aa ceva datorit cruia are sens s trieti, nu vd nici un sens a vieii. Dac sensul vieii este conceput n aspectul ei social, atunci i moartea poate fi depit. Poetul tatar Musa Djalil spunea, c trebuie de trit aa, ca i dup moarte s nu mori. n structura vital a omului putem deosebi patru grupuri de necesiti care formeaz strategia activitii i respectiv intenia imortalitii: omului i este propriu intenia imortalitii individuale, care se

exprim n tendina de autopstrare, de a ocoli moartea; - intenia imortalitii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens i se exprim n tendina de a se continua pe sine n viaa urmailor proprii; - intenia imortalitii ca tendin de a se pstra pe sine n creaiile sale materiale i spirituale; - intenia imortalitii n aspectul social tendina de a sluji poporului su, altor oameni. Cu alte cuvinte nemurirea trebuie conceput nu n sens individual, biologic, ci ntr-un sens social, ns toate aceste intenii a imortalitii nc o dat dau dovad, c problema morii nu-i altceva dect problema constituirii adevrator valori i fundamentarea sensului vieii. Numai gsindu-ne fa-n fa cu moartea noi putem concepe i aprecia adevratele valori i sensul vieii.

Bibliografie:
1. L.Rosca, L.Dergaciov, P.Rumleanschi, Filosofia, Chisinau 2002 2.