Seductia si empatia sunt doua moduri de comunicare ireductibile Totul pune in opozitie seductia si empatia: in timp ce empatia permite

intelegerea emotiilor si a punctelor de vedere ale celuilalt, da acces la intimitatea lui, confera sentimental unei impartasiri, permite daruri care indatoreaza, seductia este, dimpotriva, o violenta neimpartasita, care raspunde legii totul sau nimic, care nu functioneaza decat in present. In cazul empatiei, gasim ceea ce vechii greci numesc philia, adica prietenia tandra, fara posesivitate, neconditionata, care se presupune ca exista intre mama si copil. Mai gasim si ceea ce ei numesc agape, iar romanii numesc caritas , pe care noi l-am tradus prin caritate. Este vorba de un sentiment de bunavointa, de solicitudine, de curtoazie, o dragoste altruista si dezinteresata, cea pe care un barbat se presupune ca o simte pentru fratele lui. Philia,ca si agape, se lipsesc de motivatie: faptul de a-l intelege pe altul e sufficient pentru a resimti sentimente positive fata de el. Da, dar unde e pasiunea in toate acestea? Si dorinta, si sexul? Demersul empatic nu se potriveste cu ele, asa incat trebuie cautate la cealalta forma de comunicare care este seductia. Contrar empatiei, aceasta nu datoreaza mare lucru psihologiei. La drept vorbind, cum intelectul pare sa conteze atat de putin in aceasta stare de vraja, e mare ispita de-a vedea in ea un mechanism de alt ordin, care ar face apel la o alta parte a creierului, mai intunecata, mai primitive, dar care genereaza atata placer cand pune stapanire pe noi. Sa ne amintim ca noi, Homo Sapiens, avem la baza trei creiere, si nu unul singur: dupa celebra teorie a lui Paul MacLean, din 1970, pe primul il avem in comun cu pestii si reptilele, pe al doilea, cu mamiferele zise inferioare si pe al treilea cu primatele. Aceste trei parti ale creierului difera radical una de cealalta, atat prin chimia, cat si prin structural or, si corespund fiecare unei logici diferite, unei forme de inteligenta distincta. Bineinteles, aceste creiere sunt inter-conectate, dar fiecare opereaza mai mult sau mai putin independent de celelalte doua, si nu de putine ori se intampla sa nu se armonizeze, ceea ce duce la multe complicatii. Creierul reptilian, situate la baza creierului, este cel mai primitive; el are o functie rigida, automata si ritualizata, fara posibilitatea de invatare. In anumite privinte, aceasta functionare e mai potrivita, de exemplu, la controlul inimii, al respiratiei si al functiilor de baza, si deopotriva pentru a sprijini, in momente mai mult sau mai putin bine alese, mecanica elementare a reproducerii specie. Creierul paleomamalian, sau sistemul limbic, aflat in pozitie central, permite emotiile si este punctual de trecere obligatoriu al proceselor de memorizare si de invatare. El este cel prin care simtim frica, furia, durerea, ca si placerea si bucuria. Acesta este creierul care confera o tonalitate afectiva amintirilor, care ne ingaduie sa le memorizam si apoi sa le regasim sis a le avem la dispozitie.

Sa consideram ca pe o metafora ispititoare ideea ca asocierea acestor doua creiere guverneaza forma de comunicare care este seductia. Aceasta parte primitive a creierului ar fi cea care recunoaste anumite semnale declansatoare ale comportamentelor sexuale sau de aparare pornind de la cateva caracteristici de baza: acest creier nu e greu de pacalit Cat despre al treilea creier, zis neomamalian sau neocortex, constituit din circumvolutiunile cerebrale de la suprafata creierului, el reprezinta doua treimi din greutatea creierului omenesc. Este intr-adevar nevoie de aceasta proportie pentru ca, printer altele, sa stapanim limbajul, sa cream tot felul de scenarii si de concepte care ne ingaduie sa ne reprezentam lumea sis a actionam asupra ei. Neocortexul este cel capabil sa elaboreze o lume imaginara si conceptuala complexa, sofisticata si nuantata, sa conceapa sentimente, puncte bde vedere, idei, credinte care pot fi impartasite cu ceilalti prin intermediul empatiei. Ar fi totusi simplificator, ca sa nu spunem eronat, sa cantonam seductia, dorinta si sexualitatea in creierele arhaice sis a facem din neocortex un inger. Cand seducem, nu ezitam sa ne folosim de toate mijloacele, inclusive de cele mai rele: strategiile complexes i elaborate sunt bine venite, dupa cum se va vedea mai incolo. Speram ca periplul nostrum a fost util pentru a identifica anumite idei irationale, scheme mintale care ne influenteaza fara s-o stim si care ne reduc capacitatea de a fauri relatii durabile si satisfacatoare. Una dintre aceste credinte irationale, care nelinisteste, e ca a trai in cuplu duce la o pierdere a independentei. Aceasta credinta nu este la urma urmei cu adevarat irationala: irationale sunt concluziile care se trag de pe urma ei. Tindem la independenta noastra atat de mult, incat facem tot felul de declaratii cu privire la acest subiect. Dar alienarea partial a independentei in folosul cuplului permite crearea unei apartenente care serveste la definirea propriei identitati. Faptul de-a apartine reciproc unul celuilalt precizeaza devenirea noastra ca personae. O alta credinta irationala e cea a egalitatii: un cuplu trebuie sa functioneze pe baze egalitare si rolurile trebuie sa fie intersanjabile. Ideea aceasta e si buna si rea. Credinta intr-o egalitate a tot si a toate e unul dintre acele locuri commune pe care nu e bine sa le contesti. Si totusi exista motive pentru a o face. Barbatii nu sunt femei si invers si isi construiesc in mod normal relatiile pe o baza de alteritate. Barbatii, de exemplu, nu pot sa nasca. Faptul ca sotia lor se consacra acestui fapt ii oblige pe barbate sa efectueze sarcini compensatorii. Ceea ce este essential in viata in doi nu e atat egalitatea, cat echitatea. E correct ca fiecare sa-si indeplineasca datoria care ii revine, sa nu fie indatorat fata de celalalt. E la fel de correct sa nu faca prea mult, ceea ce l-ar indatora pe celalalt excesiv. Sa vezi lucrurile asa inseamna sa-ti ingadui schimburi de servicii foarte practice.