P. 1
institutiile europene

institutiile europene

|Views: 481|Likes:
Published by gratiela_

More info:

Published by: gratiela_ on Oct 21, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/08/2012

pdf

text

original

Sections

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIIN ELE COMUNICĂRII

PRESA ŞI ACTUALITATE
CULEGERE DE TEXTE SEMESTRUL II

MAI 2009

CUPRINS

Uniunea Europeană Simboluri şi valori europene, state membre şi în curs de aderare / 3 Comisia Europeană/ Consiliul Uniunii Europene / 7 Parlamentul European / 9 Spa iul Schengen / 14 Curtea de Justi ie a Comunită ilor Europene / 16

Alte institu ii interna ionale NATO/ 20 ONU / 26 OSCE / 30 Fondul Monetar Interna ional / 34 Banca Mondială / 38

Notă: Acest material reprezintă un suport de curs. A fost elaborat în mai 2007 de studen ii anului I sub coordonarea: lect. univ. dr. Silvia Branea, asist. univ. Irene Buhăni ă, asist. univ. drd. Antonio Momoc, asist. univ. drd. Raluca Radu, asist. univ. dr. Romina Surugiu, cadru didactic asociat drd. Elisabeta Şerban, cadru didactic asociat Oana Dan. Corectură: Silvia Branea. Adus la zi de Romina Surugiu.

2

Uniunea Europeană - SIMBOLURI ŞI VALORI EUROPENE, STATE MEMBRE ŞI ÎN CURS DE ADERARE Istoric În 1948 se semnează conven ia instituind Organiza ia Europeana de Cooperare Economică, conven ie semnată de şaisprezece state, printre care: Austria, Belgia, Danemarca, Fran a, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, precum şi zonele occidentale de ocupa ie din Germania şi teritoriul Triestului. Trei ani mai târziu, la Paris, Belgia, Germania, Fran a, Italia, Luxemburg şi Olanda semnează documentul întemeietor al Uniunii Europene - tratatul pentru Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi O elului. Uniunea Europeana numără în prezent 27 de state care au aderat în şase valuri: • 1973 - Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit ; • 1981 – Grecia ; • 1986 – Spania şi Portugalia ; • 1995 – Austria, Finlanda, Suedia ; • 2004 - Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria ; • 2007 – România si Bulgaria. În 2005 a fost acordat statutul de candidat la aderare altor trei state : Croa ia, Turcia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei iar alte cinci state au fost declarate ca fiind posibile candidate pentru aderare - Albania, Bosnia-Herzegovina, Serbia, Muntenegru şi Kosovo sub mandatul Rezolu iei 1244 a Consiliului de Securitate ONU. Integrarea României Pentru România, procesul de aderare la Uniunea Europeana a început în 1993, o dată cu semnarea Acordului european care hotăra extinderea Uniunii către statele din est. În 1995 România a depus cererea oficiala de aderare la UE iar în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor de aderare cu şase state candidate, între care şi România. De la 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică nu numai drepturi, dar şi obliga ii. Toate aceste drepturi şi obliga ii derivă din tratatele şi legisla ia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiin area ei şi până în prezent. Simboluri europene Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unica euro şi Ziua Europei, 9 mai. (Art. I-8, Tratatul de instituire a unei Constitu ii pentru Europa) Steagul Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfec iunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organiza ie interna ională ce se ocupa cu apărarea drepturilor şi valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunită ilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate institu iile Uniunii Europene.

3

Imnul În 1972, Consiliul Europei a decis, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Imnul, scris în 1785 de Friedrich von Schiller şi preluat ulterior de Beethoven, exprima viziunea idealistă a lui Schiller despre înfră irea tuturor oamenilor. Dirijorul Herbert Von Karajan, la cerin a Consiliului Europei, a făcut 3 aranjamente instrumentale: pentru pian, pentru instrumente de suflat şi pentru orchestra simfonică. Fără cuvinte, pe limba interna ională a muzicii, oda exprimă valorile de pre ale Uniunii. Uniunea Europeana nu a urmărit, prin aceasta decizie, să înlocuiască imnurile na ionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspira ia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene. "Unitate în diversitate" "Unitate în diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosită pentru prima dată în 2000 şi a fost pentru prima data men ionata oficial în Tratatul de instituire a unei Constitu ii pentru Europa, încheiat în 2004. Articolul I – 8 enumera simbolurile UE. Semnifica ia devizei este ca, prin Uniunea Europeana, europenii îşi unesc eforturile pentru a lucra împreună pentru men inerea păcii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi, tradi ii si limbi diferite care coexistă in Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza apare in cele 20 de limbi oficiale in postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei. Moneda unica - euro Conceptul de monedă unică a fost discutat in tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara ca pia a comună este unul dintre obiectivele Comunită ii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă intre popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si pune bazele monedei unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unica sa poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis in circula ie si in buzunarele cetă enilor europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele na ionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circula ie pe 28 februarie 2002. Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirata de litera greceasca epsilon, ea trebuind sa facă legătura atât cu leagănul civiliza iei si democra iei europene, cat si cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilită ii euro. Sunt 13 state care folosesc Euro ca moneda oficiala: Austria, Belgia, Finlanda, Fran a, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania si Slovenia. Danemarca, Suedia si Marea Britanie au refuzat, păstrându-şi moneda proprie. In aprilie 2005, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Na ionale a României, a declarat ca România ar putea adopta moneda Euro intre 2012-2014. Pe 12 aprilie 2007 Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, a încurajat România sa adopte moneda unica europeana când va fi pregătita, anticipând ca trecerea sa se facă in 2014. Ziua Europei - 9 mai Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas câtre crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeana. In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Fran ei, Robert Schuman, a citit presei interna ionale o declara ie prin care chema Fran a, Germania si celelalte popoare ale Europei să îşi unească produc iile de otel si cărbune, ca “prima funda ie concreta a unei federa ii europene”.

4

Primăvara anului 1950. Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Fran ei, primeşte de la omologii din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie o misiune istorica: crearea unui plan care sa duca la reintegrarea Germaniei Federale in familia europeana. Problema delicata pe care o avea de rezolvat il face sa recurgă la sprijinul unui cunoscut diplomat: Jean Monnet. Aflat in casa sa din Moselle, in luna aprilie a aceluiaşi an, Robert Schuman meditează la acest proiect. A doua zi, in drum spre Paris, se hotărâse: „Proiectul e interesant; va fi proiectul meu”, ii mărturisea sefului sau de cabinet. Si astfel, in diminea a lui 9 mai, un emisar secret înmâna cancelarului german Konrad Adenauer un document confiden ial care cuprindea o copie a proiectului. Acordul lui Adenauer a venit imediat: Germania dorea sa devina partener al Fran ei in acest proiect ce-si propunea sa schimbe soarta Europei. La ora 16.00, in aceeaşi zi de 9 mai, in Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, Robert Schuman citea proclama ia care prin îndrăzneala ei avea sa schimbe destinul Europei. Fran a si Germania decideau sa pună in comun rezervele de cărbune si otel si invitau toate tarile europene interesate sa li se alăture. Pentru unii planul Schuman era utopia unui „aventurier politic”, pentru al ii un vis nebunesc, astăzi insa este o realitate pe care o trăim cu to ii. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunită i in cadrul căreia membrii sa isi pună sub control comun produc ia de otel si cărbune – ca baza a puterii lor militare -, in scopul evitării izbucnirii unui nou război. Tarile cărora li se adresa in primul land aceasta provocare – Fran a si Germania – fuseseră in război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape ca le distrusese. In 1985, când proiectul construc iei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotărât ca ziua de 9 mai sa devina Ziua Europei. Pentru 27 de state si 493 de milioane de oameni, UE înseamnă azi mai pu ine frontiere, mai multe oportunită i, o Europa mai curata, studii in străinătate, egalitate de şanse, libertate, securitate si justi ie sociala. Valori europene - Tratat de instituire a unei Constitu ii pentru Europa, Partea I, Titlul I, Art. I-2 "[…] Uniunea se bazeaza pe valorile respectarii demnitatii umane, libertatii, democratiei, egalitatii, statului de drept si a respectarii drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor apartinand minoritatilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta, justitie, solidaritate si egalitate între barbati si femei.[...]" Integrarea in Uniunea Europeana nu înseamnă pierderea valorilor identitare, ci contribu ia activa si împărtăşită la diversitatea valorilor europene. Opinii si resurse despre valorile europene "Politica valorilor europene" Jan Peter Balkenende, prim ministru al Olandei, Conferin a "Politica valorilor europene", Haga, 7 septembrie 2004 "[...] O valoare nu este ceea ce posedam. Nici o realizare cu care sa ne mandrim. O valoare este o misiune, o motivatie, un stimulent pentru a trece la fapte. Cu cat este mai puternic stimulentul, cu atat mai mult putem obtine impreuna in batalia pentru ‘a trai mai bine’. Nu numai vietile noastre dar si ale altora. In Europa si in lume.[...]" "Valorile definesc Europa, nu granitele" Olli Rehn, Membru al Comisiei Europene, Responsabil cu extinderea "[...] Am fost intrebat adesea unde sunt frontierele Europei. Raspunsul meu este ca harta Europei este definita de mintea europenilor. Geografia fixeaza cadrul, dar fundamental valorile sunt cele care definesc frontierele Europei. Extinderea inseamna largirea ariei valorilor europene, in care cele mai importante sunt libertatea, soldaritatea, toleranta si

5

drepturile omului, democratia si statul de drept.[...] Conform prevederilor tratatelor- care sunt baza legala - portile Uniunii sunt deschise "tuturor statelor europene care ii respecta valorile si se angajeaza sa le promoveze.[...]" Cele 10 Porunci ale Uniunii Europene Michael Emerson, cercetator la Centrul de studii politice europene, a dat nastere celor 10 porunci prin care sunt ilustrate valorile europene. Daca Moise si cele 10 porunci ale lui faceau apel la moralitate, Emerson se preocupa de valori si sistemul European din domeniul public. Continutul celor 10 porunci este bazat pe Constitutia Europeana si transmite un mesaj clar si concis ca si poruncile lui Moise. 1. Sa fii cu adevarat democrat, sa respecti drepturile omului si legea. 2. Sa fie garantate cele 4 libertati de miscare- marfuri, servicii, forta de munca si capital. 3. Sa se asigure coeziunea sociala intre oameni, regiuni si state. 4. Sa se asigure sprijin pentru dezvoltarea economiei in beneficiul viitoarelor generatii. 5. Sa se respinga nationalismul si sa se favorizeze identitatea multipla a cetatenilor. 6. Sa se asigure o guvernare federativa pe mai multe niveluri. 7. Sa se asigure o guvernare laica si sa se favorizeze pluralismul multi-cultural in societate. 8. Sa se promoveze sistemul multilateral in afacerile internationale. 9. Sa se abtina de la a ameninta sau de la a se folosi forta impotriva altuia, fara cauza,motiv. 10. Sa fie deschis, inclusiv, integrator cu vecinii care adera la valorile de mai sus.

Surse : Daniela Dumitru - specialist informare europeană. www.infoeuropa.ro www.europa.eu www.evz.ro

######

6

COMISIA EUROPEANĂ / CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
Comisia Europeană joacă rolul guvernului la nivelul Uniunii Europene. Comisia Europeană (CE) este o institu ie politică independentă care are, în principiu, dreptul exclusiv de ini iativă legislativă la nivel european; astfel, Comisia Europeană reprezintă for a principală în procesul de integrare europeană (vezi http://europa.eu/scadplus/glossary/european_commission_en.htm, vizitat 5 mai 2007). Comisia Europeană pregăteşte şi pune în aplicare instrumentele legislative adoptate de către Consiliul şi de către Parlamentul European (vezi articol dedicat) în legătură cu politicile Comunită ii Europene. CE este de asemenea responsabilă pentru planificarea şi punerea în aplicare a politicilor comune, având control asupra bugetului şi punând în aplicare programele Comunită ii Europene. De pe pozi ia de „gardian al Tratatelor Comunită ii Europene”, CE veghează şi ca legisla ia europeană să fie aplicată, arată Glosarul de termeni al site-ului oficial al Uniunii Europene. CE este numită pe 5 ani de Consiliul European, după ce primeşte votul Parlamentului European, în fa a căruia trebuie să răspundă. Comisarii sunt asista i de o administra ie formată din Directorate Generale şi de departamente specializate cu sediile mai ales în Bruxelles şi Luxemburg. Ini ial, fiecare dintre membrii cu o popula ie numeroasă erau reprezenta i de câte doi comisari; după adoptarea Tratatului de la Nisa fiecare membru din cei 27 ai Uniunii Europene poate numi un singur comisar. În proiectul Constitu iei Europene, numai două treimi din statele membre vor fi reprezentate în Comisia Europeană, printr-un sistem de rota ie (http://europa.eu/scadplus/glossary/european_commission_en.htm). Sistemul decizional european Legisla ia primară a Uniunii Europene (UE) este reprezentată de Tratate; la nivelul unei ări, legisla ia primară, adică baza sistemului legislativ, este reprezentată de Constitu ie. Tratatele stau la baza legisla iei secundare, cea care are efect asupra vie ii de zi cu zi a cetă enilor europeni, se arată pe site-ul oficial al UE (http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm, vizitat 5 mai 2007). Din legisla ia secundară (vezi site-ul Asocia iei Pro Democra ia, http://bucuresti.apd.ro/modelue/documente.php?cat=acte, vizitat 5 mai 2007) fac parte reglementările (obligatorii şi aplicabile direct, fără a fi nevoie să fie adoptate de legisla ia na ională), directivele (acte obligatorii, care identifică rezultatele la care trebuie să ajungă statele membre, prin metode şi în perioade de timp pe care statele membre şi le pot alege şi negocia cu UE) şi recomandările (care nu sunt obligatorii) adoptate de institu iile Uniunii Europene. Legisla ia primară, legisla ia secundară şi jurispruden a (reprezentată de deciziile Cur ii Europene de Justi ie si ale Cur ii de Prima Instan ă- vezi articolul dedicat ) reprezintă acquis-ul comunitar (pronun at /a.'ki/). Aceste legi şi politicile Uniunii Europene în general sunt rezultatul deciziilor unui „triunghi institu ional” (http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm) din care face parte (1) Consiliul Uniunii Europene, numit şi Consiliul de Miniştrii (care reprezintă guvernele na ionale), (2) Parlamentul European (care îi reprezintă pe cetă enii europeni) şi (3) Comisia Europeană (o institu ie independentă de guvernele na ionale). Consiliul Uniunii Europene este principala institu ie decizională a UE. Fiecare membru al UE de ine preşedin ia consiliului pentru o perioadă de 6 luni (acum preşedin ia

7

este de inută de Germania). În func ie de subiectul de discu ie al unei întâlniri a Consiliului, miniştrii responsabili pentru acea chestiune reprezintă guvernele na ionale pe probleme ca agricultura, afacerile externe, industria, transportul. Consiliul şi Parlamentul împart puterea legislativă, sub forma „procedurii co-decizională” şi au responsabilitate egală pentru adoptarea bugetului Uniunii Europene. Consiliul încheie şi în elegerile interna ionale negociate de către Comisia Europeană. Deciziile Consiliului de miniştrii se adoptă prin vot, fiecare ară având un număr de voturi corespunzător cu popula ia sa. România are 14 voturi din 345 (http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm). Membrii Comisiei Barroso (2004-2009) sunt (www.infoeuropa.ro): 1. Jose Manuel Barroso, Portugalia, Preşedinte 2. Margot WALLSTROM, Suedia (Vicepreşedinta, Comisar pentru rela ii institu ionale şi strategia de comunicare) 3. Gunther VERHEUGEN, Germania (Vicepreşedinte, Comisar pentru întreprinderi şi industrii) 4. Franco FRATTINI, Italia (Vicepreşedinte, Comisar pentru Justi ie, Libertate şi Securitate) 5. Siim KALLAS, Estonia (Vicepreşedinte, Comisar pentru probleme administrative, audit şi anti-frauda) 6. Jacques BARROT, Fran a (Vicepreşedinte, Comisar pentru transporturi) 7. Joaquin ALMUNIA, Spania (Comisar pentru afaceri economice şi monetare) 8. Olli REHN, Finlanda (Comisar pentru extindere) 9. Stavros DIMAS, Grecia (Comisar pentru mediu înconjurător) 10. Viviane REDING, Luxemburg (Comisar pentru societate informa ională şi media) 11. Dalia GRYBAUSKAITE, Lituania (Comisar pentru programare financiară şi buget) 12. Danuta HUBNER, Polonia (Comisar pentru politica regională) 13. Jan FIGEL, Slovacia (Comisar pentru educa ie, pregătire profesionala, cultură şi tineret) 14. Janez POTOCNIK, Slovenia (Comisar pentru ştiin ă şi cercetare) 15. Joe BORG, Malta (Comisar pentru pescuit şi afaceri maritime) 16. Markos KYPRIANOU, Cipru (Comisar pentru sănătate) 17. Andris PIEBALGS, Letonia (Comisar pentru energie) 18. Benita FERRERO-WALDNER, Austria (Comisar pentru rela ii externe şi politică europeană de vecinătate) 19. Charlie MCCREEVY, Irlanda (Comisar pentru pia a internă şi servicii) 20. Laszlo KOVACS, Ungaria (Comisar pentru impozite şi uniune vamală) 21. Louis MICHEL, Belgia (Comisar pentru dezvoltare şi asisten ă umanitară) 22. Mariann FISCHER BOEL, Danemarca (Comisar pentru agricultură şi dezvoltare rurală) 23. Neelie KROES, Olanda (Comisar pentru concuren ă) 24. Peter MANDELSON, Marea Britanie (Comisar pentru comer ) 25. Vladimir SPIDLA, Cehia (Comisar pentru ocupare, afaceri sociale şi şanse egale) 26. Leonard ORBAN, România (Comisar pentru multilingvism) 27. Meglena KUNEVA, Bulgaria (Comisar pentru protec ia consumatorului) ######

8

PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European este institu ia în care sunt reprezenta i cetă enii statelormembre UE. În cea mai mare parte a domeniilor, Parlamentul are un rol de co-legislator; Parlamentul European constituie, pe lângă Consiliul Uniunii Europene şi autoritatea bugetară; el exercită, de asemenea, func ii de control politic asupra Comisiei Europene. Comisia răspunde, într-o manieră colegială, în fa a Parlamentului European, acesta din urmă putând adopta o mo iune de cenzură la adresa Comisiei. Numărul de deputa i europeni, aleşi prin sufragiu universal, pentru un mandat de cinci ani, a fost fixat la un maximum de 785, în numele a 492 de milioane de cetă eni. Locurile în Parlament sunt distribuite în mod propor ional cu popula ia fiecărui stat membru. Fiecare stat membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5. Deputa ii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles (Belgia), Strasbourg (Fran a) şi circumscrip iile lor electorale. La Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice, precum şi la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la douăsprezece perioade de sesiune. Deputa ii trebuie să aloce timp şi circumscrip iilor lor electorale. Deputa ii în Parlamentul European primesc în prezent acelaşi salariu ca şi deputa ii din ara în care au fost aleşi. Cu toate acestea, în septembrie 2005, a fost adoptat un Statut al deputa ilor în Parlamentul European care va elimina diferen ele salariale. Acest statut va intra în vigoare din legislatura viitoare, în 2009. Deputa ii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în func ie de na ionalitate, ci în func ie de afinită ile lor politice. În prezent, există opt grupuri politice în cadrul Parlamentului European. În vederea pregătirii şedin elor plenare ale Parlamentului, deputa ii se constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii. Există 20 de comisii parlamentare. Parlamentul European este institu ia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene. Lucrările Parlamentului sunt conduse de Preşedinte, care are şi rolul de reprezentant al acestei institu ii. Candidatul care ob ine majoritatea absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte. Dacă, după trei tururi de scrutin, nu se ob ine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate simplă, într-un al patrulea tur de scrutin. Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit. Asistat de 14 vicepreşedin i, Preşedintele coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferin a preşedin ilor), precum şi dezbaterile din şedin ele plenare. În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi alte şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles. Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate rela iile externe. Acesta se pronun ă cu privire la toate problemele interna ionale majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană. În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei institu ii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi. În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel opera ional. Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de co-decizie.

9

Biroul PE este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedin i şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi. Biroul coordonează func ionarea internă a Parlamentului: - estimarea bugetului Parlamentului European - organizarea administrativă şi financiară - Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia. Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aproximativ 5000 de func ionari, selecta i prin concurs din toate ările Uniunii şi afla i sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European. Parlamentul European se distinge de alte organiza ii interna ionale prin obliga ia de a asigura un multilingvism integral. Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul şedin elor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o excep ie par ială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse în aceste două limbi. Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator din lume de interpre i şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul institu iei. Comisia Europeană, gardianul tratatelor şi organul executiv al Comunită ii, lucrează în strânsă colaborare cu Parlamentul European. Comisia prezintă, explică şi sus ine propuneri legislative în fa a comisiilor parlamentare şi este obligată să ină seama de modificările solicitate de Parlament. Comisia participă la toate şedin ele plenare ale Parlamentului European şi trebuie să îşi justifice politicile atunci când un deputat solicită acest lucru. Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise şi orale ale deputa ilor. Procedura legislativă PE Procedura legislativă – numită în prezent „procedură co-decizională” – îi conferă Parlamentului European puterea de co-legislator, egală cu cea de inută de către Consiliul European. Conform acestei proceduri, un text propus de Comisia Europeană (singura care are ini iativa legislativă) este adoptat şi de Parlamentul European şi de Consiliul Uniunii Europene. Generalizarea co-deciziei – ceea ce proiectul de Constitu ie stabileşte ca procedură legislativă ordinară – constituie cea mai bună imagine a dublei legitimită i care caracterizează Uniunea: legitimitatea Statelor UE (Consiliul UE) şi cea a popoarelor (Parlamentul European). Consiliul UE reprezintă statele UE, iar Parlamentul UE reprezintă cetă enii UE. În anumite cazuri vor exista legi speciale, adoptate doar de Consiliu sau, mai rar, doar de Parlamentul European. Traseul legislativ: deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare, un raport privind o propunere de „text legislativ” ini iată de Comisia Europeană, singura institu ie care are drept de ini iativă legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi, eventual, îl modifică. Parlamentul îşi exprimă pozi ia prin revizuirea şi adoptarea în şedin ă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori, în func ie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul. În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distinc ie între procedura legislativă obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile

10

legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol consultativ. În ceea ce priveşte problemele „sensibile” (cum ar fi politica industrială, politica agricolă, fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate dobândi for ă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are competen a de a lua singur o decizie. Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Codecizia devine procedura legislativă ordinară (obişnuită), acordând aceeaşi importan ă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: transport, mediu şi protec ia consumatorilor). Două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului. Aceste institu ii o examinează şi o discută în două lecturi succesive. Dacă nu ajung la un acord după a doua lectură, propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere format dintr-un număr egal de reprezentan i ai Consiliului şi ai Parlamentului. Reprezentan ii Comisiei asistă, de asemenea, la întrunirile Comitetului de conciliere şi participă la discu ii. Odată ce Comitetul ajunge la un acord, textul convenit este trimis Parlamentului şi Consiliului pentru o a treia lectură, astfel încât acesta să poată fi adoptat în final ca text legislativ. Acordul final al celor două institu ii este indispensabil pentru adoptarea textului. Chiar şi în cazul în care Comitetul de conciliere convine asupra unui text comun, Parlamentul poate respinge actul propus cu majoritatea absolută a membrilor săi. Finan ele Uniunii Bugetul comunitar urmează principiile bugetare clasice şi se bazează pe anumite principii, printre care: unitatea (ansamblul cheltuielilor şi al veniturilor se regăseşte într-un singur şi unic document), caracterul anual (opera iunile bugetare sunt legate de un exerci iu anual) şi echilibrul (cheltuielile nu trebuie să depăşească veniturile). Comisia are în sarcină să prezinte proiectul bugetului anual al Uniunii. Proiectul de Constitu ie prevede adoptarea bugetului de către Parlamentul European şi de către Consiliu, după o procedură mult mai simplă decât cea care este în vigoare astăzi. Proiectul de Constitu ie prevede ca o lege europeană a Consiliului să fixeze „cadrul financiar plurianual” şi plafonurile anuale ale cheltuielilor Uniunii. Bugetul trebuie să respecte acest cadru financiar plurianual. Consiliul împarte autoritatea bugetară cu Parlamentul European. Comisia este cea care execută bugetul sub controlul Parlamentului European şi al Cur ii de Conturi. În practică, în foarte mare propor ie, bugetul este executat de pe o zi pe alta, de către statele-membre, mai ales pentru ceea ce ine de acele sec iuni ale bugetului aferente agriculturii. Bugetul este finan at prin resurse proprii ale Uniunii, care sunt, în esen ă, constituite dintr-o anumită parte din TVA percepută de statele-membre şi din prelevarea unui anumit procentaj din PNB-ul statelor-membre. Limitele şi categoriile acestor resurse sunt stabilite de către Consiliu şi, în plus, trebuie să fie ratificate de către toate statele-membre.

11

Cum este adoptat bugetul? Principiul anualită ii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru un an (anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie). Comisia pregăteşte un proiect preliminar de buget, pe care îl transmite Consiliului Uniunii Europene. Pe baza acestuia, Consiliul întocmeşte un proiect de buget, pe care îl transmite Parlamentului European pentru o primă lectură. Parlamentul modifică proiectul în func ie de priorită ile sale politice şi îl retrimite Consiliului, care, la rândul său, poate să îl modifice înainte de a-l retransmite Parlamentului European. Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua lectură. Preşedintele Parlamentului European este cel care adoptă forma finală a bugetului. Pe parcursul acestei proceduri bugetare, Parlamentul face modificări şi propune amendamente la proiectul de buget propus de către Consiliu şi Comisie. Bugetul nu poate fi executat înainte de a fi semnat de către Preşedintele Parlamentului European. Cum este controlat bugetul? Comisia pentru control bugetar supraveghează în permanen ă cheltuielile Uniunii. Parlamentul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei privind execu ia bugetară. Uniunea Europeană nu percepe direct nici un fel de taxe. Prin urmare, bugetul Uniunii Europene este finan at din patru „resurse proprii”, puse la dispozi ie de către statele membre după consultarea Parlamentului European. Cele patru „resurse proprii” sunt: 1. taxe vamale (din tariful vamal comun aplicat schimburilor comerciale cu ările ter e) - aproximativ 10% din venituri 2. impozite agricole (percepute asupra produselor agricole importate din ările din afara Uniunii Europene) - aproximativ 1% din venituri 3. „resursa TVA” (contribu ie a statelor membre echivalentă cu o TVA de 1% aplicată unei baze de impozitare armonizate) - aproximativ 14% din resursele totale 4. „resursa PNB” (contribu ie a fiecărui stat membru, calculată pe baza cotei sale parte din Produsul Na ional Brut comunitar total, cu o rată maximă de 1,27%) - aproximativ 60% din resursele globale Parlamentul European de ine o importantă competen ă de control a activită ilor Uniunii Europene Mijloacele de exercitare a controlului: Dreptul de peti ionare al cetă enilor Fiecare cetă ean european are dreptul de a adresa o peti ie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme care in de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul numeşte un Ombudsman, care încearcă să găsească o solu ie amiabilă pentru plângerile persoanelor împotriva institu iilor sau organelor comunitare. Anchetele Parlamentul European are competen a de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre. O comisie de acest gen a fost înfiin ată, de exemplu, în momentul apari iei bolii „vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agen ii veterinare europene.

12

Dreptul Parlamentului la o cale de atac în fa a Cur ii de Justi ie a Comunită ilor Europene Ac iunea în anulare a unui act legislativ care ar aduce atingere prerogativelor parlamentare. Ac iunea în constatarea ab inerii de a ac iona împotriva Comisiei sau Consiliului Uniunii Europene, dacă acestea nu îşi îndeplinesc obliga iile. Controlul financiar Parlamentul European dispune de o competen ă de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să ob ină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numi i de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fa a Parlamentului European, reunit în şedin ă plenară. Controlul asupra Comisiei şi Consiliului Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei; există, de asemenea, un anumit control parlamentar al activită ilor Consiliului. Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliu cu majoritate de voturi. Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu Preşedintele desemnat, statele membre numesc comisarii. Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat în ansamblul său de către Parlament. Parlamentul are putere de cenzură fa ă de Comisie; acesta este un drept fundamental care poate fi exercitat de către deputa ii în Parlamentul European pentru a asigura controlul democratic al Uniunii Europene. Parlamentul poate obliga Colegiul comisarilor, în ansamblul său, să demisioneze. Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi: Raportul anual al Comisiei privind func ionarea Comunită ilor, Raportul anual privind execu ia bugetului. Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita competen a de control. Parlamentul are o putere de ini iativă politică: el poate solicita Comisiei să prezinte o propunere Consiliului Uniunii Europene. Parlamentul invită periodic Comisia şi Consiliul Uniunii Europene să dezvolte politicile existente sau să ini ieze altele noi. La începutul mandatului, Preşedintele în exerci iu al Consiliului prezintă Parlamentului programul său, iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport privind rezultatele ob inute. Bibliografie: Bărbulescu Iordan Gheorghe - De la Comunită ile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001. Bărbulescu Iordan Gheorghe - UE de la na ional la federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. Bărbulescu Iordan Gheorghe - UE de la economic la politic, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005. www.europarl.europa.eu ######

13

SPA IUL SCHENGEN
Schengen este o localitate vinicolă în Luxemburg, aflată la întretăierea grani elor dintre Germania, Fran a şi Luxemburg. Are o popula ie de 509 locuitori şi a devenit faimoasă la 14 iunie 1985, când pe vasul "Princesse Marie-Astrid", navigând pe râul Mosel, cinci state din Uniunea Europeană, Germania, Fran a, Belgia, Olanda şi Luxemburg, au semnat "Tratatul de la Schengen", privind controlul frontierelor interne. La începutul anilor ‘80, a demarat, la nivel european, o discu ie în legătura cu importan a termenului libertate de mişcare. După discu ii îndelungate, Fran a, Luxemburg, Germania, Belgia si Olanda au hotărât sa creeze un spa iu fără frontiere interne. În prezent, 25 ări europene sunt membre cu drepturi depline ale Acordului Schengen (http://www.schengen.mira.gov.ro/index02.htm): Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania si Fran a Italia Spania si Portugalia Grecia Austria Danemarca, Suedia si Finlanda Islanda si Norvegia Cehia, Lituania, Slovacia, Elvetia, Estonia, Malta, Slovenia, Letonia, Polonia, Ungaria. Islanda şi Norvegia nu sunt membre ale Uniunii Europene. Irlanda şi Marea Britanie, membre ale UE, nu aplică în totalitate prevederile Acordului Schengen. Viitoare membre ale Acordului sunt Bulgaria, România, Lichtenstein şi Cipru. La 19 iunie 1990 a fost semnata Conventia cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Conven ia a intrat în vigoare în 1995, fiind astfel eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare. Acest proces a însemnat şi stabilirea unei singure frontiere externă unde controalele se desfăşoară potrivit acquis-ului Schengen (actele normative şi deciziile luate în comun de statele membre). Prin tratatul de la Amsterdam, acquis-ul Schengen a fost preluat în cadrul acquis-ului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen, iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. Principalele măsuri adoptate de statele membre vizează următoarele domenii: • Înlăturarea controalelor la frontierele interne, înlocuirea acestora cu controale la frontierele externe; • Stabilirea unor reguli comune privind trecerea frontierelor externe şi reguli comune pentru efectuarea controlului la frontierele externe; • Separarea terminalelor în aeroporturi şi porturi pe fluxuri de călători ce sosesc din state membre Schengen şi state din afara spa iului Schengen; • Armonizarea regulilor privind condi iile de intrare şi vize pentru şedere pe termen scurt; • Coordonare privind administrarea şi supravegherea frontierelor (prezen a ofi erilor de legătură şi armonizarea normelor privind pregătirea profesională a personalului); • Definirea rolului societă ilor de transport în combaterea migra iei ilegale; • Stabilirea unor norme comune privind reglementarea situa iei cetă enilor statelor ter e care se deplasează pe teritoriul statelor membre; • Stabilirea unor norme comune privind solicitan ii de azil (Conven ia Dublin înlocuită de Regulamentul Dublin II) • Introducerea unor norme privind drepturile de supraveghere şi urmărire transfrontalieră pentru for ele de poli ie din statele Schengen) 14

• Întărirea cooperării legale prin fluentizarea sistemului de extrădare şi distribuirea rapidă a informa iilor privind implementarea hotărârilor judecătoreşti • Crearea Sistemului de Informa ii Schengen (SIS). Sistemul de Informa ii Schengen reprezintă un sistem informatic la care sunt conectate poli ia de frontieră, poli ia, autorită ile vamale şi oficiile consulare ale statelor membre Schengen prin care sunt accesate date referitoare la anumite persoane de interes şi la obiecte furate. SIS este esen ial pentru existen a Spa iului Schengen. Începând cu data de 1 ianuarie 2002, cetă enii români, posesori de paşapoarte valabile, au primit permisiunea de a cãlători fără vize pentru o perioadă de 90 de zile într-un interval de 6 luni, în ările membre ale spa iului Schengen. Durata de şedere de până la 90 de zile poate fi realizată într-un singur stat sau în mai multe state Schengen. Pot fi făcute mai multe călătorii într-un semestru, dar totalul zilelor de şedere nu trebuie să depăşească 90 de zile, socotite de la data primei intrări în spa iul Schengen. Statele membre Schengen solicită îndeplinirea următoarelor condi ii de intrare în spa iul respectiv: • Paşaport valabil pentru încă cel pu in 6 luni de la data intrării, în spa iu Schengen; • Persoana să nu fie indezirabilă (să nu aibă interdic ie de intrare în vreuna din ările membre Schengen); • Asigurare medicală. Asigurarea medicală (de sănătate) se referă la asigurarea de asisten ă turistică prin care se acoperă riscul de asisten ă oferită persoanelor aflate în dificultate în cursul unor deplasări sau al unei absen e de la domiciliu sau de la locul reşedin ei permanente; • Asigurare auto de răspundere civilă (Cartea verde); • Starea tehnică bună a autoturismului. Integrarea Acordului Schengen in Uniunea Europeana Incepind cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen in cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeana si-a asumat competenta pentru largile spatii ale acquiurilor Schengen (Acordul Schengen si variatele prevederi adoptate in acest context), precum si pentru ulterioara sa dezvoltare. Deşi Marea Britanie si Irlanda nu sunt parti ale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, sa aplice acqui-urile Schengen in intregime sau in parte si sa participe la dezvoltarea ulterioara. Acordurile de cooperare dintre tarile semnatare Schengen si Norvegia si Islanda au fost inlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemanatoare la continut, incheiate in baza Tratatului de la Amsterdam. Pentru cetatenii UE si cetatenii tarilor-terte care locuiesc in UE, Acordul Schengen are drept rezultat cresterea substantiala a libertatii de calatorie si imbunatatirea sigurantei in interiorul tarilor Schengen si frontierelor lor externe. ######

15

CURTEA DE JUSTI IE A COMUNITĂ ILOR EUROPENE
►Scurt Istoric: Curtea de Justi ie a Comunită ilor Europene a fost infiintata in anul 1952. Curtea beneficiaza de sprijinul Tribunalului de Prima Instanta, care a fost infiintat in 1989. Tratatul de la Paris (1951), care a instituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Otelului a creat 4 institutii: a) Înalta Autoritate; b) Consiliul Special de Ministri; c) Adunarea Comunã; d) Curtea de Justitie. Curtea de Justitie a fost înfiintatã în virtutea art. 31-45 din Tratat. Ea efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autoritãti si ale statelor comunitare. Ea era însãrcinatã si cu supravegherea respectãrii Tratatului si cu solutionarea diferendelor dintre tãrile membre sau dintre particulari si Înalta Autoritate. Tratatul de la Nisa (2001) a introdus o reforma importanta in sistemul juridic al Uniunii Europene. In ce priveste Curtea de Justitie, cele mai importante sunt: - mai multa flexibilitate in modificarea statulului Curtii de Justitie, care poate fi amendat de catre Consiliu prin vot; unanim, la cererea Curtii sau a Comisiei. - o mai buna distributie a competentelor intre Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta, ultimul preluand o parte din volumul de munca al Curtii. ►Atributii: Ca orice sistem de drept veritabil, si cel al Comunitatii presupune existenta unor garantii jurisdictionale ce trebuie sa intre in functiune in situatia contestarii sau punerii in aplicare a legislatiei Comunitare1. Curtea de Justitie, ca institutie jurisdictionala a Comunitatii, reprezinta coloana vertebrala a acestui sistem de garantii. Judecatorii trebuie sa asigure uniformitatea interpretarii si aplicarii dreptului comunitar in fiecare Stat Membru, mentinerea sa ca sistem comunitar si aplicarea sa in mod identic tuturor celor care i se supun in toate imprejurarile.

►Organizare Curtea de Justitie numara 27 judecatori si 8 avocati generali. Judecatorii si avocatii generali sunt numiti de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de sase ani, cu posibilitatea de reinnoire. Ei sunt alesi din randul juristilor de o incontestabila independenta si competenta profesionala.

1

http://ec.europa.eu/romania/news/press_centre/press_releases/4743_ro.htm

16

Judecatorii il aleg din randul lor pe Presedintele Curtii pentru un mandat de trei ani ce poate fi reinnoit2. Presedintele conduce lucrarile Curtii si prezideaza audierile si dezbaterile. Avocatii generali acorda asistenta Curtii in indeplinirea atributiilor sale, prezentand in sedinte deschise, in conditii de completa impartialitate si independenta, avize referitoare la spetele deduse curtii. Atributiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte oficialitati - fiind vorba in acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunitatii. ► Rol Curtea de Justitie joaca un rol esential in cadrul sistemului institutional stabilit prin Tratate. In mod deosebit, Curtea are rolul de a mentine echilibrul intre prerogativele institutiilor comunitare pe de o parte si intre prerogativele conferite Comunitatii si cele pastrate de statele membre pe de alta parte. In exercitarea atributiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemata sa hotarasca in probleme de natura constitutionala sau de importanta economica majora. ► Functii Curtea de Justitie are doua functii principale: - sa verifice daca instrumentele de interpretare si aplicare de care dispun institutiile europene si guvernele sunt compatibile cu prevederile tratatelor ; - sa pronunte o hotarare preliminara, la solicitarea unui tribunal national, privind interpretarea sau validitatea diferitelor prevederi ale dreptului comunitar. ► Tipuri de actiuni -Actiune in neindeplinirea obligatiilor: Prin aceasta actiune Curtea stabileste daca un stat membru si-a indeplinit obligatiile ce-i revin in conformitate cu dreptul comunitar. Actiunea poate fi initiata de Comisie (in majoritatea cazurilor) sau de un alt stat membru. Daca Curtea ajunge la concluzia ca obligatiile nu au fost indeplinite, statul membru in cauza trebuie sa inceteze imediat incalcarea dreptului comunitar. Daca aceasta nu are loc, Curtea poate decide in final, la cererea Comisiei, sa penalizeze statul membru cu o amenda fixa sau o suma de bani proportionala cu perioada de incalcare a obligatiei respective. -Actiune in anulare: Reclamantul solicita anularea unei masuri adoptate de o institutie (regulamente, directive si decizii). O actiune in anulare poate fi initiata de un stat membru, de institutiile UE (Parlament, Consiliu, Comisie) sau de catre persoane fizice care sunt destinatarii masurii contestate sau care ii afecteaza in mod direct si individual. -Actiune in constatarea abtinerii de a actiona: Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta pot analiza legalitatea unei abtineri de a actiona din partea unei insititutii a Comunitatii, cu mentiunea ca o astfel de actiune poate
2

http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/index_cje.htm

17

incepe numai dupa ce institutia in cauza a fost somata sa remedieze situatia. Daca abtinerea de a actiona contravine legii, institutiei in cauza ii revine sarcina de a face sa inceteze deficienta prin luarea de masuri adecvate. -Actiune in despagubiri: In actiunile pentru despagubiri, bazate pe o responsabilitate non-contractuala, Curtea de Prima Instanta decide asupra raspunderii Comunitatii in caz de prejudicii aduse cetatenilor si intreprinderilor de catre institutiile comunitare sau functionarii acestora in cursul activitatii acestora.

-Recursuri: In cele din urma, recursuri la hotararile Tribunalului de Prima Instanta, in probleme de drept comunitar, pot fi aduse in fata Curtii. Daca recursul este admisibil si bine instrumentat, Curtea de Justitie poate suspenda hotararea Tribunalului de Prima Instanta. Daca procedurile permit acest lucru, hotararea finala poate apartine Curtii, altfel Curtea trebuie sa retrimita cazul la Tribunalul de Prima Instanta, care trebuie sa tina cont de hotararea pronuntata in urmare cursului. -Actiunea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare este specifica dreptului comunitar. Desi Curtea de Justitie este prin natura sa gardianul suprem al respectarii dreptului comunitar, nu este singurul organ judiciar imputernicit sa aplice dreptul comunitar. De fapt, aceasta misiune cade in sarcina tribunalelor nationale, sub jurisdictia acestora aflandu-se monitorizarea implementarii dreptului comunitar, pentru care sunt responsabile autoritatile din statele membre. Tribunalele nationale sunt primul garant al dreptului comunitar. Pentru a asigura punerea in practica eficienta si uniforma a legislatiei comunitare, tribunalele nationale se adreseaza cateodata Curtii, solicitandu-i clarificarea unor aspecte legate de interpretarea dreptului comunitar, de exemplu daca legislatia nationala este conforma cu cea a Comunitatii. Ca orice sistem de drept veritabil, si cel al Comunitatii presupune existenta unor garantii jurisdictionale ce trebuie sa intre in functiune in situatia contestarii sau punerii in aplicare a legislatiei Comunitare. ► Limba folosită în actele procesuale Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în primul rând din ce ară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată şi din ce ară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba sa maternă. Interven iile păr ilor procesuale şi ale judecătorilor sunt traduse de interpre i, la fel ca şi toate documentele care fac parte din dosarul cauzei. Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explică prin faptul că în momentul înfiin ării Comunită ii Europene în anul 1957 majoritatea popula iei din cele şase ări fondatoare (Belgia, Germania, Fran a, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceză. La ora actuală tendin a este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că majoritatea juriştilor din ările recent aderate şi-au urmat studiile par ial în limba engleză şi mai pu in în limba franceză.

18

Bibliografie : • Sauron, Jean-Luc, « Cours d’Institutions Europeennes – Le puzzle europeen », Gualino editeur, 2000, Capitolul 8 - « Les organes et institutions de controle », p.277-298 • www.infoeuropa.ro

######

19

Alte institu ii interna ionale

NATO – ORGANIZA IA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

Prezentare generală şi istoric Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alian ă între zece na iuni independente europene şi două nord-americane, pentru apărarea militară reciprocă. NATO este o alian ă de apărare şi securitate. Obiectivul principal este acela de a salvgarda libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi, făcând uz de mijloace politice şi militare. După 1945, Europa a fost împăr ită în mod arbitrar în două zone, cea de est şi cea de vest, separate de ideologii politice diferite – comunism şi capitalism. Europa de Est a ajuns sub domina ia Uniunii Sovietice. În 1949, 12 state au format Organiza ia Tratatului Atlanticului de Nord, pentru a combate riscul ca Uniunea Sovietică să-şi extindă controlul şi asupra altor păr i ale continentului. Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Fran a, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite – s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare. NATO şi Planul Marshall NATO a fost strâns legată la început de Planul Marshall (19471952), ini iat de SUA pentru a oferi mijloace de stabilizare economică ărilor Europei Occidentale. Rolul NATO de alian ă politică şi militară a fost de a asigura apărarea colectivă împotriva oricărei forme de agresiune şi de a men ine un mediu de securitate sigur pentru consolidarea democra iei şi creştere economică. Preşedintele SUA de atunci, Harry S. Truman, considera că Planul Marshall şi NATO erau „două jumătă i ale aceluiaşi fruct”. În 1952, Grecia şi Turcia s-au alăturat Alian ei, urmate, în 1955 de Republica Federală Germania şi, în 1982, de Spania. În anii ’90, unele dintre statele Europei de Est şi-au manifestat inten ia de aderarea la NATO. Primele trei ări admise – Cehia, Ungaria şi Polonia – au devenit membri în martie 1999, sporind numărul statelor membre la 19. Cu prilejul summit-ului Alian ei de la Praga, din noiembrie 2002, şapte noi state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare. Ele au aderat, în mod formal, la Alian ă la sfârşitul lunii martie 2004.

Ce este NATO?

România devine membră

20

NATO în 2004 Cei şapte noi membri, precum şi alte state candidate la integrarea în NATO au beneficiat de un Plan de Ac iune pentru Aderare care a început să func ioneze în 1999 pentru a sprijini statele partenere interesate să se pregătească pentru aderare. Statele care doresc să intre în Alian ă trebuie să îndeplinească anumite obiective politice - solu ionarea pe cale paşnică a disputelor teritoriale, respectul pentru institu iile democratice şi statul de drept, controlul democratic asupra for elor lor armate. Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Na iunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. În cadrul Tratatului, ările membre se angajează să-şi men ină şi Apărarea să-şi dezvolte capacită ile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă colectivă – la cadrul de lucru pentru consultări între ările membre, ori de câte ori principalul una dintre ele îşi simte securitatea amenin ată. Acest articol subliniază obiectiv importan a fundamentală a procesului de consultare pe scară largă care are loc în cadrul Alian ei şi explică de ce Alian a îşi asumă noi misiuni menite să sporească securitatea în spa iul euroatlantic luat în ansamblu. Cel mai important punct al Tratatului este articolul 5, care prevede posibilitatea unei interven ii militare comune, în cazul unui atac îndreptat împotriva unui stat membru: „Păr ile sînt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecin ă, sînt de acord că, în cazul în care un asemenea atac survine, fiecare dintre ele, în exerci iul dreptului individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de art. 51 din Carta Na iunilor Unite, va ajuta Partea sau Păr ile atacate astfel, prin luarea, singură sau împreună cu alte Păr i, a acelor măsuri care se vor dovedi necesare, inclusiv folosirea for ei armate, pentru restabilirea şi men inerea securită ii spa iului Nord-Atlantic“. Din Admiterea de noi membri în cadrul Alian ei corespunde martie 2004, articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care NATO are 26 de sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să contribuie la membri. securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare. În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea unor rela ii interna ionale de pace şi prietenie într-o serie de moduri, inclusiv prin întărirea institu iilor lor private şi promovarea condi iilor de stabilitate şi bunăstare. Tratatul prevede şi eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice interna ionale ale ărilor membre şi de încurajare a cooperării dintre acestea.

NATO după 1990

21

Sfârşitul războiului rece

În timpul războiului rece, rolul şi obiectivele NATO au fost clar definite de existen a amenin ării militare provenite din partea Uniunii Sovietice. La începutul anilor ’90, Pactul de la Varşovia a fost dizolvat, iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Deşi sfârşitul războiului rece a eliminat amenin area de invazie militară din partea Uniunii Sovietice, instabilitatea în anumite zone ale Europei a crescut. Conflicte regionale, între inute de probleme etnice, au izbucnit în fosta Iugoslavie şi în unele zone apar inând fostei Uniuni Sovietice. De asemenea, atentatele teroriste au sporit instabilitatea la nivel global. Statele membre NATO au elaborat, în consecin ă, noi forme de cooperare politică şi militară pentru asigurarea păcii şi stabilită ii în Europa şi pentru prevenirea şi rezolvarea tensiunilor regionale. Alian a s-a implicat într-o gamă largă de activită i menite să promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina şi alte ări din afara NATO şi să combată actele de terorism interna ional şi de proliferare a armelor de distrugere în masă.

Cooperarea cu Rusia

Exemplu: „Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite – prilej cu care avioane de pasageri au fost folosite ca arme de distrugere în masă – au exemplificat modul în care mediul de securitate de la sfârşitul Războiului Rece şi gradul de vulnerabilitate Amenin area al societă ii moderne la noile amenin ări de securitate s-au modificat. Ca reac ie, Alia ii au invocat, pentru prima oara, Articolul 5 al terorismului Tratatului de la Washington, prevederea NATO referitoare la apărarea colectivă, prin care se oferea sprijin politic şi practic Statelor Unite în acest moment critic. Mai mult decât atât, din acel moment ei au asistat Statele Unite în ac iunile de ripostă la atacurile teroriste şi au întreprins demersuri în scopul consolidării capacită ii NATO de abordare a amenin ărilor provenind din acte de terorism interna ional. (...) Pentru a fi în măsură să abordeze aceste amenin ări, Alian a a ini iat o serie de demersuri menite să-i consolideze capacită ile şi să intensifice cooperarea atât între membrii săi, cât şi cu partenerii şi cu celelalte organiza ii interna ionale. Acestea au inclus Ini iativa Capacită ilor de Apărare, un program de înalt nivel ini iat în 1999 destinat consolidării capacită ilor militare de răspuns la provocările noului mediu de securitate, crearea, în anul 2000, a Centrului de Arme de Distrugere în Masă, prin intermediul căruia alia ii realizează un schimb de informa ii pe tema amenin ării cu arme de distrugere în masă şi urmăresc să-şi coordoneze cele mai adecvate mecanisme de reac ie, si dezvoltarea unei Identită i Europene de Securitate şi Apărare, în cadrul Alian ei, care să ofere membrilor europeni ai

22

NATO posibilitatea asumării unei mai mari responsabilită i în domeniul securită ii şi apărării.” (NATO în secolul 21, 2004). Rusia şi problema Kosovo În ultimii ani, Rusia şi Ucraina au dezvoltat o rela ie independentă specială cu Alian a, care le-a permis să deruleze, în multe feluri, programe de cooperare într-o gamă largă de probleme practice de securitate, atât în folosul lor, cât şi al Europei în ansamblu. În urma deciziei Alian ei de a interveni pe cale militară pentru a pune capăt conflictului din Kosovo, Rusia a încetat să mai participe la o serie de astfel de programe. Totuşi, în ciuda diferendelor legate de folosirea for ei armate, ările NATO au conlucrat strâns cu reprezentan i ai guvernului rus în contextul eforturilor diplomatice de a pune capăt conflictului din Kosovo şi de a găsi o solu ie politică de durată.

Func ionarea Alian ei

Consens în luarea deciziilor

Stabilitatea în timp a NATO a fost asigurată de procesul specific de luare a deciziei în cadrul Alian ei, bazat pe consens. Toate deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate, indiferent de câte consultări este nevoie. Consensul în luarea deciziilor are două avantaje: suveranitatea şi independen a fiecărui stat membru sunt respectate. decizie are sprijinul total al tuturor statelor membre şi beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică. Cea mai importantă structură de adoptare a deciziei la NATO este Consiliul Nord-Atlantic, la nivelul căruia fiecare stat membru participă la nivel de reprezentant permanent, având rang de ambasador, sprijinit de o delega ie na ională formată din personal diplomatic şi consilieri pe probleme de apărare. NATO este condusă de un Secretar General, provenind din unul din statele membre. Secretarul General prezidează reuniunile Consiliului NordAtlantic şi ale altor structuri importante ale NATO şi contribuie la crearea consensului între statele membre. NATO nu dispune de for e armate proprii. For ele militare puse la dispozi ia NATO de către statele membre sunt controlate la nivel na ional până la momentul la care se alătură unei misiuni de apărare colectivă (cum ar KFOR - misiunea NATO din Kosovo).

Consiliul Nord-Atlantic

Secretarul General NATO

În 1994, NATO a demarat Parteneriatul pentru Pace, un program menit să asiste ările care doreau să adere să îşi restructureze for elor armate, pentru a le pregăti pentru func ionarea în cadrul unei Parteneriatul societă i democratice şi pentru participarea la opera iuni de men inere

23

pentru Pace

a păcii sub comanda NATO. România a făcut parte din Parteneriatul pentru Pace înainte de aderarea sa la NATO în 2004. Activită ile desfăşurate în cadrul Parteneriatului includeau exerci ii militare, seminarii şi cursuri de pregătire. O aten ie specială a fost acordată activită ilor de asigurare a transparen ei în procesul de reformă a for elor armate şi de creare a premiselor necesare unui control civil asupra acestora. Experien a dobândită în cadrul Parteneriatului pentru Pace a contribuit în mod semnificativ la cooperarea dintre statele participante în cadrul for elor de men inere a păcii precum For a de Stabilizare din BosniaHer egovina (SFOR) şi Fo a din Kosovo (KFOR). În 1995, NATO a creat Dialogul Mediteranean, program la care participă Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia. Scopul programului este acela de a facilita crearea unor bune rela ii cu statele din zona Mediteranei, precum şi de a promova securitatea şi stabilitatea regională. După destrămarea fostei Iugoslavii, NATO a intervenit militar pentru a stopa sau întrerupe conflictele din zonă, în BosniaHer egovina în 1995, în Kosovo în 1999 şi în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în 2001. Cea mai importantă misiune de men inere a păcii din Europa este KFOR, Kosovo Force.

Dialogul Mediteranean

Problema fostei Iugoslavii

Summit-ul NATO de la Bucureşti România a găzdui în aprilie 2008 summit-ul NATO. A fost prima dată când România a organizat o astfel de reuniune la nivel înalt. Bucureştiul devine astfel, după Praga (2002) şi Riga (2006), a treia capitală a unui stat din fostul bloc comunist care găzduieşte un summit NATO. La eveniment au participat to i liderii importan i ai lumii – de la preşedintele SUA de atunci, George W. Bush şi până la fostul preşedinte rus, Vladimir Putin. Rezultatele întâlnirii de la Bucureşti: Croa ia şi Albania au devenit membre cu drepturi depline ale Organiza iei Atlanticului de Nord. Macedonia nu a reuşit să intre în organiza ie, deoarece s-a opus Grecia (Motivul refuzului a fost acela că Grecia nu este de acord cu numele de Macedonia, adoptat de fosta republică iugoslavă când şi-a proclamat independen a în 1992.) Georgia şi Ucraina nu au reuşit să ini ieze demersuri în vederea aderării la NATO. Opozi ia Moscovei le-a convins pe Germania şi Fran a să exprime re ineri cu privire la aceste state.

24

Bibliografie NATO în secolul 21, NATO Public Diplomacy Division / Division Diplomatie publique de l’OTAN, Brussels / Bruxelles, 2004. Site-ul Ministerului Apărării Na ionale, http://www.mapn.ro Site-ul oficial al NATO, http://www.nato.int

######

25

ONU – ORGANIZA IA NA IUNILOR UNITE
Prezentare generală şi istoric Organiza ia Na iunilor Unite a fost înfiin ată la 24 octombrie 1945 de către un număr de 51 de ări care se angajau să men ină pacea prin cooperare interna ională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate na iunile lumii sunt membre ONU - în total 192 de ări. Sediul ONU este la New York. Statele membre ONU acceptă şi îşi asumă obliga iile prevăzute în Carta Natiunilor Unite, un tratat interna ional care stabileşte principiile de bază ale rela iilor interna ionale. Conform Cartei, ONU are patru obiective majore: să men ină pacea şi securitatea interna ională; să dezvolte rela ii de prietenie între na iuni; să coopereze în rezolvarea problemelor interna ionale şi în promovarea respectului pentru drepturile omului; să fie un centru pentru armonizarea ac iunilor tuturor statelor. ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul – au sediul central în New York. Cel de-al şaselea - Curtea Interna ională de Justi ie - îşi desfăşoară activitatea la Haga, în Olanda.

Func ionarea ONU Documente fundamentale Carta Organiza iei Na iunilor Unite Statutul Cur ii Interna ionale de Justi ie Declara ia Universală a Drepturilor Omului Rezolu iile Consiliului de Securitate Hotărârile Adunării Generale Documentele Consiliului Economic şi Social. Adunarea Generală Toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală – „un parlament al na iunilor” care se întruneşte în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Deciziile în probleme-cheie precum pacea şi securitatea interna ionale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt luate cu acordul a două treimi din membri. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii ani, sau depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decât

Principalele organisme

Adunarea Generală – un parlament al na iunilor

26

prin vot formal. Adunarea nu poate for a statele să ac ioneze, dar recomandările ei sunt indicatorul opiniei interna ionale generale şi reprezintă autoritatea morală a comunită ii na iunilor. Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în luna septembrie şi durează până în luna decembrie a fiecărui an. Daca este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează o sesiune specială ori de urgen a pe teme de interes specific. Men inerea Consiliul de Securitate Carta Na iunilor Unite acordă Consiliului de Securitate păcii şi a principala responsabilitate în men inerea păcii şi securită ii securită ii interna ionale. Consiliul se poate reuni oricând, de fiecare dată când interna ionale există amenin ări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt obligate să respecte şi să aplice deciziile Consiliului. Consiliul are 15 membri. Cinci dintre aceştia - China, Fran a, Federa ia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii - sunt membri permanen i. Ceilal i zece sunt aleşi de către Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani. Statele membre continuă să discute propuneri de reformă în componen a Consiliului de Securitate, pentru o mai bună reflectare a realită ilor politice şi economice actuale. Deciziile Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excep ia votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau al exercitării drepturilui de veto din partea unui membru permanent. Când Consiliul consideră că există o amenin are la adresa păcii mondiale, acesta discută mai întâi modalită ile de rezolvare paşnică a unei dispute. El poate sugera principiile unui acord de pace sau poate media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure mai întâi încetarea focului. Poate trimite o misiune pentru men inerea păcii cu scopul de a ajuta păr ile aflate în conflict să men ină armisti iul şi să împiedice reluarea violen elor. Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sanc iuni economice sau poate impune un embargo asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele membre să adopte „orice mijloace necesare”, inclusiv ac iunea militară colectivă, pentru a asigura ducerea la bun sfârşit a deciziilor sale. Activitatea economică şi socială a ONU Consiliul Economic şi Social Consiliul Economic şi Social, aflat în subordinea Adunării Generale, coordonează activitatea economică şi socială a Na iunilor Unite şi a organiza iilor din sistemul ONU. În calitate de forum central de discu ie a subiectelor economice şi sociale interna ionale şi formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-cheie în cooperarea interna ională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organiza iile neguvernamentale, dezvoltând astfel legătură între Na iunile Unite şi societatea civilă. Consiliul are 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală pentru mandate de câte 3 ani. Se întruneşte pe tot parcursul anului şi are o sesiune principală în cursul lunii iulie, perioadă în care miniştrii

27

statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, problemele economice, sociale şi umanitare majore. Teritorii aflate sub tutelă interna ională Consiliul de Tutelă Consiliul de Tutelă a fost înfiin at pentru a asigura supravegherea interna ională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă şi administrate de şapte state membre; de asemenea, s-au asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru autoguvernare şi independen ă. Curtea Interna ională de Justi ie Curtea Interna ională de Justi ie este principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecători ai săi sunt aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent şi simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate in litigiu. Daca un stat alege să participe la procedurile cur ii, atunci este obligat să se supună rezolu iilor acesteia. Curtea emite, de asemenea, opinii consultative către ONU şi agen iile specializate ale acesteia. Secretariatul Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Na iunilor Unite, în baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor Consiliul de Securitate şi ale altor organisme ONU. În fruntea Secretariatului se află Secretarul General, care are drept sarcina asigurarea managementului general. Secretarul General al Na iunilor Unite Din 1 ianuarie 2007, Secretar General este sud-coreeanul Ban Ki-Moon. Secretarul General este numit de către Adunarea General ONU la propunerea Consiliului de Securitate. Selec ia persoanei care urmează să ocupe aceasta func ie este, din acest motiv, supusă dreptului de veto ce poate fi exprimat de oricare dintre cei cinci membri permanen i ai Consiliului de Securitate. În baza Cartei ONU, Secretarul General îndeplineşte sarcinile cu care a fost mandatat de către Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social şi alte organisme ale Na iunilor Unite. Carta il împuterniceşte pe Secretarul General „să aducă în aten ia Consiliului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, poate amenin a pacea şi securitatea internationale”. Activitatea Secretarului General include: participarea la sesiuni ale organismelor ONU; consultări cu liderii lumii sau cu oficiali guvernamentali; călătorii în întreaga lume pentru a intra în contact cu reprezentan ii tărilor membre. Toti interlocutorii săi sunt informa i despre aria largă de subiecte de interes pe plan mondial, teme care se află şi pe agenda ONU. În fiecare an, Secretarul General face public un raport de activitate al institu iei pe care o conduce, document în care îşi autoevaluează activită ile, dar îşi anun ă şi priorită ile de viitor.

Organismul judiciar al ONU

Partea administrativă

Secretarul General al ONU

28

Bibliografie www.onuinfo.ro www.un.org ######

29

OSCE – ORGANIZA IA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

Prezentare generală şi istoric

Organiza ia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este un organism de securitate, pan-european, ale cărui state participante (56) acoperă zona geografică dintre Vancouver şi Vladivostok. Organism de OSCE are o structură cooperativă, toate ările participante având securitate panstatut egal (state participante). Deciziile sunt luate prin consens (nici un european vot „împotrivă”). Deciziile OSCE nu au for ă legală, ci doar politică. OSCE este recunoscută de către ONU în virtutea Capitolului VIII din Carta Na iunilor Unite şi constituie un instrument important pentru prevenirea şi detectarea conflictelor, managementul crizelor interna ionale şi reabilitarea zonelor post-conflict. OSCE abordează problemele de securitate prin prisma a trei dimensiuni: cea politico-militară, cea economică şi cea privind dimensiunea umană şi mediul înconjurător. Astfel, OSCE se ocupă de o gamă largă de probleme de securitate, de la controlul armamentelor, măsuri de creştere a încrederii între state, drepturile omului, minorită i na ionale, reforme democratice, managementul for elor de poli ie, combaterea diverselor forme de trafic (persoane, arme, droguri), dezvoltare economică şi protec ia mediului. OSCE îşi are originea în dialogul pe probleme de securitate dintre Est şi Vest demarat la începutul anilor ’70, când a fost creată Conferin a pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) – un forum de dialog şi negociere care a cuprins statele NATO precum şi statele comuniste, membre ale fostului Pact de la Varşovia. Rezultatul convorbirilor din cadrul CSCE a fost Actul Final de la Actul Final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975. Acest document con ine un număr de angajamente fundamentale în ceea ce priveşte problemele politicoHelsinki militare, economice, de mediu şi drepturile omului care vor deveni baza aşa-numitului „Proces Helsinki”. În acelaşi timp, a fost stabilit un „Decalog” al principiilor ce trebuie să guverneze rela ii dintre state şi rela iile dintre state şi proprii cetă eni. Până în 1990, CSCE a func ionat sub forma unei serii de reuniuni şi conferin e, care s-au ocupat de extinderea şi consolidarea principiilor adoptate la Helsinki în 1975, monitorizând implementarea lor de către statele semnatare. La sfârşitul Războiului Rece, Summit-ul de la Paris (noiembrie 1990) a decis dotarea CSCE cu institu ii permanente, pentru a putea aborda mai eficient provocările de securitate resim ite în acel moment în Europa. Primele şi cele mai importante institu ii au fost şi sunt Secretariatul, Oficiul pentru Alegeri Libere şi Centrul pentru Prevenirea CSCE devine

30

OSCE în 1994

Conflictelor. CSCE a devenit OSCE în 1994, cu ocazia Summit-ului de la Budapesta. În compara ie cu alte organiza ii, OSCE este unică din mai multe puncte de vedere: are state participante atât din regiunea euro-atlantică precum şi din cea eurasiatică; are o abordare cooperativă asupra problemelor de securitate; a dezvoltat instrumente institu ionale de prevenire a conflictelor; are o tradi ie bine-stabilită a dialogului şi consensului; de ine o re ea largă de misiuni în teren; a acumulat o serioasă experien ă în colaborarea cu alte organiza ii interna ionale.

Institu iile OSCE Consiliul Permanent Este principala institu ie care organizează consultări politice şi luarea de decizii în cadrul OSCE. Este vorba despre un forum ce cuprinde reprezentan i ai tuturor celor 56 de state participante. Are întâlniri săptămânale, la Palatul Hofburg din Viena. Miniştrii de Externe ai celor 56 state OSCE participă anual la un Consiliu Ministerial, cu excep ia anilor în care se organizează Summit-uri ale Şefilor de State şi Guverne. Aceste reuniuni oferă oportunită i pentru evaluarea activită ilor OSCE, adoptarea de decizii şi formularea de orientări strategice pentru organiza ie.

Consultări politice

Preşedintele în Exerci iu al OSCE (Chairman-inResponsabilitatea Office, CiO) Responsabilitatea politică pentru activită ile OSCE este politică de inută de Ministrul de Externe al ării ce de ine preşedin ia organiza iei. Preşedin ia este încredin ată anual unui stat membru. La 1 ianuarie 2008, pozi ia a fost preluată de Finlanda, care o predat-o Greciei, la 1 ianuarie 2009, urmând ca în 2010 să fie preluată de Kazakhstan. Aceste trei ări formează aşa-numita „troika”, care are datoria de a oferi consiliere preşedin iei în exerci iu a OSCE. Preşedintele OSCE are puterea de a numi Reprezentan i Personali sau Speciali, pentru diferite probleme sau arii geografice. Structurile opera ionale Secretariatul OSCE Este localizat în Viena, din 1993. Este condus de Secretarul General, Marc Perrin de Brichambaut (Fran a), al cărui mandat a început în iunie 2005. Secretariatul gestionează structurile opera ionale şi activită ile OSCE (misiunile) din teren. Secretariatul mai include Centrul pentru Prevenirea Conflictelor şi Biroul Coordonatorului OSCE pentru Activită i Economice şi de Mediu, precum şi departamente administrative (resurse umane, management financiar). Respectarea drepturilor omului Oficiul pentru Institu ii Democratice şi Drepturile

31

Dimensiunea umană şi de mediu

Problema minorită ilor

Omului (ODIHR) ODIHR are sediul la Varşovia, Polonia, şi joacă un rol important în dezvoltarea institu iilor electorale na ionale. ODIHR oferă asisten ă tehnică, monitorizează alegerile şi pregăteşte observatori pentru alegeri, promovează dezvoltarea ONG-urilor şi a societă ii civile, sus ine drepturile omului şi pregăteşte monitori pentru modul în care acestea sunt respectate în ările participante. ODIHR este şi punctul de contact al OSCE pentru probleme minorită ilor Roma şi Sinti. Forumul Economic Este principalul organism al OSCE activ în domeniul dimensiunii umane şi de mediu a politicilor de securitate. Forumul Economic se reuneşte anual în Praga.

Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorită i Na ionale Are sediul la Haga, Olanda, şi se ocupă de analizarea conflictelor poten iale în care sunt implicate minorită i na ionale, încercând să detensioneze situa iile cât mai rapid şi devreme Misiunile în teren posibil. Oficiul Reprezentatului OSCE pentru Libertatea Mass-Media Creat în 1997, monitorizează situa ia mass-media în ările participante şi oferă asisten ă şi consiliere în cazul încălcărilor libertă ilor presei. Sediul este la Viena. Misiunile OSCE în teren În prezent, OSCE are 19 misiuni sau activită i în teren, desfăşurate în 17 state: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herzegovina, Croatia, Georgia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Moldova, Muntenegru, Serbia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. Cea mai mare este Misiunea OSCE în Kosovo. În total, aproximativ 2.800 de persoane sunt angajate în cadrul misiunilor OSCE, dintre care o pătrime sunt interna ionali, iar restul localnici. Adunarea Parlamentară a OSCE Numără 300 de membri, parlamentari din statele participante OSCE. Scopul acestui organism este să sus ină implicarea parlamentarilor din ările participante la activită ile OSCE. Membrii Adunării participă şi la misiuni de monitorizare a alegerilor în ări participante, în cooperare cu ODIHR Secretariatul Adunării Parlamentare a OSCE se află la Copenhaga.

Monitorizarea alegerilor

Bibliografie www.osce.org

32

Statele participante la OSCE (ordinea alfabetică este cea a limbii engleze, limba de lucru a OSCE; celelalte limbi oficiale ale organiza iei sunt: franceza, italiana, spaniola, germana şi rusa) ■ Albania ■ Andorra ■ Armenia ■ Austria ■ Azerbaidjan ■ Belarus ■ Belgia ■ Bosnia şi Her egovina ■ Bulgaria ■ Canada ■ Croa ia ■ Cipru ■ Republica Cehă ■ Danemarca ■ Estonia ■ Finlanda ■ Fran a ■ Georgia ■ Germania ■ Grecia ■ Sfântul Scaun ■ Ungaria ■ Islanda ■ Irlanda ■ Italia ■ Kazakhstan ■ Kârgâzstan ■ Letonia ■ Liechtenstein ■ Lituania ■ Luxemburg ■ Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ■ Malta ■ Moldova ■ Monaco ■ Muntenegru ■ Norvegia ■ Olanda ■ Polonia ■ Portugalia ■ România ■ Federa ia Rusă ■ San Marino ■ Serbia ■ Slovacia ■ Slovenia ■ Spania ■ Suedia ■ Elve ia ■ Tadjikistan ■ Turcia ■ Turkmenistan ■ Ucraina ■ Marea Britanie ■ Statele Unite ale Americii ■ Uzbekistan

33

FMI – FONDUL MONETAR INTERNA IONAL
Prezentare generală şi istoric Fondul Monetar Interna ional este o organiza ie Cooperarea interna ională cu 185 de ări membre, al cărei scop este să promoveze cooperarea monetară interna ională, stabilitatea monetară schimburilor şi oferirea asisten ei financiare ărilor în scopul interna ională ajustării balan ei de plă i externe. Fondul Monetar Interna ional monitorizează dezvoltarea Stabilitatea economică şi financiară a ărilor membre şi acordă consultan ă schimburilor pentru preîntâmpinarea situa iile de criză. FMI acordă ărilor care au deficite ale balan ei de plă i, Asisten ă împrumuturi pentru a sus ine politicile propuse şi a rezolva financiară problemele apărute. Statele membre îi plătesc Fondului Monetar, în func ie de economia lor, o sumă în aur, devize şi monedă na ională. Această sumă le stabileşte cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, dar şi importan a creditelor de care pot beneficia. Accesul la aceste credite atrage, pentru respectivul stat, măsuri de supraveghere şi control din partea FMI. FMI-ul este o institu ie independentă. El este condus de Consiliul reprezentan ii statelor membre, reuni i în cadrul diferitelor guvernatorilor instan e de decizie. La conducere se afla Consiliul guvernatorilor, învestit cu toate puterile, compus din câte un guvernator din fiecare stat membru. Se reuneşte o dată pe an, în adunare generală (în septembrie sau octombrie), pentru a examina activită ile FMI şi Consiliul de administra ie pentru a adopta decizii importante, cum ar fi revizuirea Statutului sau admiterea de noi ări membre. Deoarece se reunesc destul de rar, guvernatorii deleagă Consiliului de administra ie o mare parte din puterile lor. Consiliul de administra ie are sediul la Washington. Cinci dintre membrii lui sunt numi i în mod direct de către ările lor (SUA, Japonia, Germania, Fran a şi Marea Britanie). Rusia, China şi Arabia Saudită au ob inut, de asemenea, dreptul de a avea administratori proprii. Toate celelalte state membre trebuie să se reunească în cadrul unor „circumscrip ii”, adică pe grupe de ări. La conducerea FMI se află un director general, ales pe Comitetul cinci ani, care dirijează serviciile şi prezidează Consiliul de interimar administra ie. Prin conven ie tacită, directorul general este un european, în timp ce preşedintele Băncii Mondiale este un american. Preşedintele este asistat de trei directori generali adjunc i. Comitetul interimar a fost creat în 1974. El este compus din 24 de membri, la nivel de miniştri sau de guvernatori de bănci 34

Comitetul de dezvoltare

centrale, care se reunesc de două ori pe an, primăvara şi cu ocazia Adunării generale a guvernatorilor, pentru a propune acestora marile orientări ale sistemului monetar interna ional şi func ionarea FMI-ului. Numărul redus al membrilor săi îi permite să fie un bun forum de discu ii. Un al doilea organism consultativ, Comitetul de dezvoltare, este compus din 24 de membri, miniştri sau guvernatori, cu rol de consilieri pe lângă guvernatorii FMI-ului şi ai Băncii Mondiale, în legătură cu problemele de transferări de resurse către ările în curs de dezvoltare. Acesta se reuneşte în acelaşi timp cu Comitetul interimar.

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST) Sunt prima monedă interna ională creată vreodată de guverne. Această monedă a fost creată cu ocazia adunării anuale de la Rio de Janeiro, în 1967, pentru a furniza lichidită ile necesare bunei func ionări a sistemului monetar interna ional, într-o epocă în care crearea de dolari necesară expansiunii mondiale a fost percepută ca insuficientă. DST-ul este compus dintr-un grup de cinci monede cărora le este dată o anumită pondere din total. Esen ialul resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda credite este format din cotele-păr i subscrise de statele membre. Cum cotele-păr i sunt câteodată insuficiente pentru a răspunde ărilor membre, FMI-ul face apel la resurse împrumutate. Cotele-păr i reprezintă „capitalul” FMI, adică fondurile proprii care-i permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, element esen ial în via a institu iei, căci cotaparte serveşte la determinarea importan ei drepturilor de vot şi a mărimii eventualelor credite. Totalul acestor cote-păr i se ridică astăzi la 145 miliarde de DST, adică mai mult de 200 miliarde de dolari. Una din misiunile cele mai importante ale FMI este aceea de a acorda credite ărilor membre pentru a le ajuta să-şi rezolve dificultă ile balan ei lor de plă i. Pentru multe ări în curs de dezvoltare, FMI-ul este singura sursă de finan are în devize: atunci când pie ele private refuză să acorde împrumuturi, Fondul este deseori singura institu ie capabilă să acorde un credit în baza unui program de ajustare economică. Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe natura Fondului, făcându-l să semene cu o banca ce împrumută ca să-şi finan eze creditele, aşa cum face Banca Mondială. ările membre au decis ca Fondul să rămână o institu ie ale cărei resurse provin în mod esen ial din cotele-păr i şi au impus un plafon echivalent cu 60% din valoarea totală a acestora, adică suma pe care Fondul poate să o împrumute. Mai multe facilită i sunt oferite statelor membre. Alegerea

DST create în 1967

Cotepăr i pentru fiecare stat

Accesul la împrumuturi

35

facilită ii cel mai bine adaptate depinde de natura problemelor cu care se confruntă ara membră. Tranşele de credit - Este vorba de politica de credit cea mai Acorduri stand-by veche şi cea mai răspândită. Aceste credite sunt disponibile pentru ările membre în tranşe echivalente, fiecare, cu 25 % din cota-parte. Pentru prima tranşă de credit, ările membre trebuie doar să demonstreze dorin a de a reechilibra balan a de plă i. Pentru tranşele de credit ulterioare se cere un acord de confirmare (denumit acord stand-by), bazat pe politici de stabilizare ce acoperă o perioadă de unul sau doi ani. Facilitarea de ajustare structurală reîntărită este răspunsul la eşecul relativ al programelor de ajustare tradi ională în ările cele mai sărace. Această facilitate pune accentul pe creşterea economică, pe lupta împotriva sărăciei, pe reformele structurale şi pe o finan are externă adaptată pe o perioadă de trei ani. Facilitatea de compensare şi de finan are a cheltuielilor neprevăzute are ca scop să acopere pierderile temporare ale încasărilor din exporturi şi să finan eze o creştere a costului importurilor de cereale. Facilitatea pentru transformarea sistemică are ca scop să permită o finan are a ărilor în curs de tranzi ie care se confruntă cu dificultă i ale balan ei de plă i din cauza dispari iei rela iei lor comerciale tradi ionale în cadrul CAER sau din cauza creşterii costurilor energiei importate. Asisten a financiară în caz de urgen ă permite acordarea unui ajutor financiar ărilor membre care se confruntă cu probleme ale balan ei de plă i în cazul unei catastrofe naturale.

România şi FMI România este membră a Fondului Monetar Interna ional din anul 1972, cu o cotă de participare care în prezent este de 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Romania de ine 10.552 voturi, reprezentând 0,49% din total. În cadrul FMI, România face parte din grupa de ări (constituentă) care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Hertegovina, Croa ia, Macedonia. Grupa de ări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez - Jeroen Kremers. În cadrul biroului directorului executiv, România are un reprezentant care îndeplineşte func ia de consilier al acestuia. Reprezentantul României la FMI este Guvernatorul Băncii Na ionale a României, Mugur Isărescu. Romania a acceptat obliga iile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI, la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se

Membră FMI din 1972

36

angajează să nu recurgă la introducerea de restric ii cu privire la efectuarea plă ilor şi transferurilor pentru tranzac ii interna ionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea sau consultarea FMI.

Bibliografie http://www.fmi.ro http://www.mae.ro http://www.bnro.ro ######

37

BANCA MONDIALĂ
Prezentare generală şi istoric După cel de-al Doilea Război Mondial, delega i din toate na iunile aliate s-au întâlnit la Bretton Woods în cadrul Conferin ei Financiare şi Monetare ale Na iunilor Unite, ce avea ca scop refacerea sistemul economic interna ional. În cadrul conferin ei, pe lângă stabilirea aurului ca etalon s-a hotărât înfiin area Fondului Monetar Interna ional şi a Băncii Interna ionale pentru Reconstruc ie şi Dezvoltare (IBRD), IBRD fiind in prezent una din cele cinci institutii care formeaza Banca Mondiala (World Bank, WB). Alaturi de IBRD institutiile care formeaza Banca Mondiale sunt: Asociatia Internationala de Dezvoltare (IDA), Corporatia Financiara Internationala (IFC), Agentia de Garantare Multilaterala a Investitiilor (MIGA) şi Centrul International de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investitiilor (ICSID). Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare si Asociata Internationala de Dezvoltare apartin si sunt operate de cele 185 de state membre. Prin traditie conducerea WB revine Statelor Unite (momentan adjudecata de Robert B. Zoellick). Cand se vorbeste despre Banca Mondiala, se face referinta in general la activitatile IBRD, aceasta fiind responsabila pentru 80% din imprumuturile Bancii Mondiale. IBRD nu are actionari iar puterea de vot este distribuita intre tarile membre. Regulile privind modalitatea de alocare a voturilor au fost stabilite la infiintarea Bancii. Statele Unite contribuind initial cu 75% din capitalul de infiintare, a fost intotdeauna statul cu cele mai multe voturi, in prezent circa 17% si este urmat de Japonia cu 7,9%. Pentru a opera o modificare semnificativa in politica Bancii este necesara o majoritate de voturi de 85%, Statele Unite fiind singura tara cu drept de veto. Telul Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare (IBRD) este de a reduce saracia in tarile slab dezvoltate prin promovarea dezvoltarii sustinute de imprumuturi, garantii, servicii de analiza si consultanta. Fondurile IBRD provin din emisia de obligatiuni in cadrul pietelor financiare din lumea intreaga. Asociatia Internationala de Dezvoltare (IDA) joaca un rol cheie in misiunea Bancii Mondiale de combatere a saraciei. Atentia IDA este concentrata in special asupra celor mai sarace tari unde venitul pe cap de locuitor este mai mic de 885$, carora le acorda imprumuturi fara dobanda. Creditele acordate de catre IDA sunt esalonate pe o perioada de 35-40 de ani si beneficiaza si de o perioada de gratie de 10 ani. Fondurile IDA provin din donatiile facute o data la trei ani de catre guvernele tarilor dezvoltate. Fonduri aditionale provin si din rambursarea de fonduri din imprumuturile anterioare. 38

Institu iile afiliate Corporatia Financiara Internationala a fost infiintata in 1956 in scopul incurajarii activitatii sectorului particular in tarile in curs de dezvoltare. IFC realizeaza aceasta in primul rand prin trei tipuri de activitati: finantarea de proiecte ale sectorului particular, sprijinirea societatilor din tarile in curs de dezvoltare in vederea mobilizarii finantelor pe pietele internationale si acordarea de servicii de consiliere si asistenta tehnica firmelor si guvernelor. IFC ofera societatilor din tarile in dezvoltare membre o serie completa de produse financiare si servicii: imprumuturi pe termen lung in valute principale, cu rate ale dobanzii fixe sau variabile; investitii de capital; instrumente tip-capital (imprumuturi subordonate, actiuni preferentiale, bilete de venituri); garantii si finantare standby; management-ul riscurilor (intermedierea unor operatiuni de swap valutar sau al dobanzilor). IFC percepe pentru produsele sale tarifele pietii si nu accepta garantii guvernamentale. Capitalul actionar, varsat in intregime, provine de la tarile membre si puterea de votare este proportionala cu numarul de actiuni detinute. Capitalul autorizat al IFC este de 2,45 miliarde de dolari. Consiliul Guvernatorilor delega multe dintre puterile sale Consiliului de Directori, compus din Directorii Executivi ai BIRD, care reprezinta tarile membre ale IFC. Consiliul de Directori examineaza toate proiectele. IFC este afiliata la BIRD, dar are propriul capital, statut si personal. Desi in general activitatea IFC se deruleaza independent de a BIRD-ului, cele doua institutii isi coordoneaza activitatea in multe domenii. Investitiile de capital si cele tip-capital ale IFC sunt realizate din capital propriu - totalul capitalului varsat si profiturile retinute. Majoritatea fondurilor necesare pentru operatiunile sale de acordare de imprumuturi provin din imprumuturi de pe pietele financiare internationale facute prin emisiuni de obligatii publice si plasamente private, in timp ce o mica proportie este luata cu imprumut de la BIRD. Agentia de Garantare Multilaterala a Investitiilor (MIGA) are rolul de a incurajarea investitiilor directe in tarile in curs de dezvoltare. MIGA ofera garantii investitorilor straini in cazul pierderilor cauzate de riscuri non-comerciale. Astfel MIGA ofera trei servicii esentiale investitorilor: asigurarea riscului politic pentru investitorii straini in tarile in curs de dezvoltare, asistenta tehnica pentru imbunatatire climatului investitional si promovarea oportunitatilor, medierea disputelor pentru a inlatura eventualele

39

obstacole in calea viitoarelor investitii. Centrul International de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investitiilor (ICSID). In diverse randuri Banca Mondiala ca institutie si presedintele bancii au asistat in medierea si concilierea disputelor intre investitori si guverne. Infiintarea acestei institutii a fost in primul rand pentru a nu mai implica presedintele in acest gen de dispute. Banca Mondială şi România România a devenit membră a Băncii Mondiale în 1972. Din 1991, Banca Mondială a finan at peste 30 de proiecte, acoperind o gamă largă de activită i. La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al Băncii Mondiale pentru România (CPS) pe perioada 2006-2009. Strategia, elaborată în strânsă colaborare cu Guvernul României, reprezintă un ghid al asisten ei acordată ării de către Banca Mondială. Până în prezent, Banca Mondială a finan at peste 40 de opera iuni în ară, reprezentând un angajament total ini ial de aproape 5 miliarde de dolari. Opera iunile de investi ii şi împrumuturile pentru politici de dezvoltare (DPL) abordează trei domenii largi: Promovarea sectorului privat şi dezvoltarea unor pie e eficiente. Aceasta include finalizarea agendei de privatizare, îmbunătă irea serviciilor de infrastructură, crearea unui mediu de afaceri favorabil investi iilor şi creşterii economice şi consolidarea eficien ei pie ei muncii. Edificarea unor institu ii din sectorul public şi îmbunătă irea guvernării prin reforma serviciului public, îmbunătă irea gestionării cheltuielilor publice şi a responsabilită ii, implementarea unei strategii împotriva corup iei şi reforma justi iei. Constituirea capitalului uman şi îmbunătă irea protec iei sociale prin ameliorarea asigurării de servicii sociale în domeniul sănătă ii şi educa iei şi îmbunătă irea sistemului de pensii. În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează îmbunătă irea infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de iriga ii, serviciile sociale şi sistemul de finan are rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, opera iile băncii vizează îmbunătă irea productivită ii agricole şi forestiere.

Bibliografie www.worldbank.org www.wikipedia.org

40

www.ifc.org www.fmi.ro ######

41

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->