Rolul naturii si al omului n structura

ecosistemelor

Ecosistemele naturale au, dupa cum s-a mai precizat, o structura extrem de complexa si un echilibru dinamic solid. Ecosistemele amenajate de om au o structura simplificata, cu sustinere energetica sporita pentru mentinerea echilibrului n conditiile realizarii obiectivului pentru care au fost create, si anume o productivitate ridicata. Desi structural difera, omul, prin cunoasterea aprofundata a ecosistemelor naturale, poate perfectiona permane 16116e412q nt structura propriilor ecosisteme.

2.4.1. Tipuri de interactiune n ecosistemele naturale

n ecosistemele naturale interactiunile dintre specii variaza n functie de sezon, stadiul de dezvoltare, masura necesarului, structurii si taliei organismelor, schimbarile ecosistemului. Toate aceste influente au consecinte pentru supravietuirea speciilor si pentru nisa ecologica pe care o ocupa.

innd cont de complexitatea unui ecosistem, tipurile de interactiune sunt extrem de diverse, ele reprezentnd practic multitudinea combinatiilor posibile ntre elementele sale structurale. Dintre toate acestea, cele mai importante grupe de interactiuni sunt cele din lumea vegetala, cele din regnul animal, cele dintre plante si animale, iar pentru ecosistemele amenajate, interactiunile n care este implicat si omul.

Interactiunile existente n lumea vegetala se produc att ntre specii ct si ntre indivizii aceleasi specii. Ele se manifesta n diferite feluri: concurenta pentru apa, influenta umbrei, raspndirea bolilor etc., multe altele nefiind nca descoperite si analizate.

Interactiunile n regnul animal sunt la fel de diversificate, ele aratnd labilitatea echilibrului biologic n interiorul ecosistemului. Daca aceste interactiuni sunt perturbate, consecintele sunt mari; cel mai adesea, perturbarile sunt provocate de om. De aceea, subliniem precautia pe care trebuie sa o avem n abordarea agroecosistemelor si implicit a fermelor agroturistice.

n ecosistemele naturale relatiile ntre pradatori si prada, ntre paraziti si gazda sunt evidente: un animal are un avantaj pe seama altuia. Competitia ntre specii sau populatii vecine poate fi att de mare nct resursele habitatului sa devina insuficiente. Uneori, unele specii se pot mentine numai schimbndu-si modul de hranire sau distrugnd concurentul respectiv (conform principiului excluderii concurentilor).

Relatiile ntre plante si animale sunt extrem de variate. Cel mai frecvent plantele servesc drept hrana animalelor. n unele situatii indivizii regnului animal pot raspndi semintele plantelor sau asigura polenizarea. Aceste interactiuni nu sunt statice, lucru care mareste dificultatea studierii lor, ele putndu-se schimba, de exemplu, si numai n functie de sezon. n fine, animalele pot utiliza plantele si pentru a-si face cuib, sau ntr-o alta interactiune ele pot fi ntr-o relatie de aparare mutuala (ca de exemplu unele furnici care se hranesc cu secretia unor plante si care, simultan, alunga animalele care sunt tentate sa se hraneasca cu plantele respective).

2.4.2. Tipuri de interactiune structurala n

ecosistemele amenajate

n ecosistemele amenajate, cu grade diferite de antropizare, sunt relatii noi ntre specii, ca urmare a introducerii lor de catre om dintr-un ecosistem n altul, precum si relatiile dintre speciile ecosistemelor amenajate, pe de o parte, si factorul uman, pe de alta parte.

Dupa cum se stie, complexitatea este definita ca numarul de "legaturi" si de interactiuni ce se pot stabili ntre subunitatile unui sistem, ceea ce poate fi reprezentat si ca o masura a numarului de retroactiuni (feed-back-uri) ce se pot stabili ntre elementele mentionate. Dar numarul de elemente, componente sub raport structural, ce caracterizeaza pe unitate de spatiu si timp un ecosistem, i da acestuia diversitatea sau densitatea elementelor structurale si a celor functionale. Pe de alta parte, una din proprietatile esentiale ale oricarui tip de ecosistem este tocmai aceea de a mentine ntre anumite limite integralitatea structurala si functionala si revenirea la o stare initiala n urma oricaror perturbari, proprietate definita ca stabilitate.

n cazul agroecosistemelor de exemplu, mentinerea stabilitatii si diversitatii se poate asigura numai prin controlul exercitat de catre om (prin cheltuirea unei cantitati suplimentare de energie). Factorul antropic regleaza eco-sistemul prin mecanisme de tip cibernetic (de feed-back sau de feedbefore), iar masura numarului acestor retroactiuni ntre elementele ecosistemului reprezinta, dupa cum s-a mai mentionat, complexitatea sa. Este incriminata astfel indestructibila relatie om - agroecosistem, dar si sugerata ideea rolului omului n complexitatea ecosistemului. Elucidarea acestor interactiuni consideram a fi esentiala si pentru ecosistemele fermelor agroturistice.

Resursa principala de actionare a factorului uman asupra ecosistemelor este, fara ndoiala, informatia. Ea mijloceste si realizeaza, de fapt, relatia omului cu ecosistemul, att pe directia luarii deciziilor ct si pe cea de executie a acestora. Factorul antropic din ecosistemele amenajate, inclusiv din agroecosisteme (factor aflat pe bucla conexiunii inverse) realizeaza reglarea sistemului n mod diferit, n functie de raporturile sale fata de informatia pe care o mnuieste. De aici si rolul diferit pe care l au n ecosistem anumite categorii ale componentei antropice. Deci rolul omului n complexitatea ecosistemelor este legat de cantitatea si calitatea informatiei vehiculate. Concret, cantitatea informatiei echivaleaza cu calitatea organizarii sistemului, ea reprezentnd n acelasi timp si o resursa care ntareste rolul factorului antropic n ecosistem. Ne referim la nsusirile informatiei vehiculate n ecosistemele amenajate, ea fiind recognoscibila, refolosibila si utilizabila n procesele conduse de om, n cadrul actiunilor si strategiilor sale redefinite pe principiile integratoare ale unui management compatibil cu complexitatea ecosistemelor. Este vorba despre principiile managementului integronic, aplicabil sistemelor complexe si hipercomplexe de tipul ecosistemelor amenajate si mai ales a relatiei mediului cu activitatea economica a omului (Gruia, R., 2006).

2.4.2.1. Relatia structurala si functionala Om - Natura

Din punct de vedere practic consideram ca rolul omului n cadrul ecosistemelor este legat de rezolvarea unei probleme esentiale pentru momentul de fata, si anume: stabilirea relatiei ideale om natura. Potrivit cercetarilor efectuate (Odum, 1972, citat de Ionescu Al. si col., 1989) rezulta ca pentru realizarea unui standard de viata relativ ridicat, factorul uman (exercitndu-si rolul sau optimizator n cadrul ecosistemelor) va trebui sa asigure o structura a terenului per individ adult asemanatoare cu cea descrisa n tabelul 5. Este o structura de principiu, exemplificata ca optima pentru zona temperata. Pentru relatia structurala si functionala Om - Natura ne intereseaza nsa si alte zone geografice si mai ales aspectele legate de gospodarirea sustenabila a terenului, inclusiv a suprafetelor agricole.

Model de structura optima a terenului, pentru asigurarea unui

ecosistem echilibrat (pentru zona temperata)

Tabelul 5 Tipul de teren Suprafata

ha %

Suprafata naturala (nemodificata de om) destinata regenerarii re-surselor fundamentale ale vietii (apa, oxigen, substanta uscata) 0,8 40

Suprafata agricola, pentru producerea de alimente 0,6 30

Suprafata de paduri economice (producatoare de lemn si celuloza)

0,4 20

Suprafata destinata constructiilor (asezari umane, industrie, cai de comunicatie etc.) 0,2 10

3 - Ferma de animale tratata ca ecosistem zooproductiv

33

Dupa cum se observa din tabel suprafetele naturale (incluznd si padurile) reprezinta 60 % ntro structura considerata optima. Pornind de la necesitatea aplicarii unor astfel de strategii de dezvoltare a ecosistemelor, o serie de studii (Soran si Margareta Borcea, 1985) arata ca. optimul cresterii valorilor totale se atinge cnd raportul dintre aria naturala si aria dezvoltarii sociale se mentine n jur de 1:1. De ndata ce valorile naturale scad sub 50 %, apar o serie de retroactiuni ecologice cu efect negativ. Acestea actioneaza ca factori limitativi ai cresterii si n consecinta valorile ,,dezvoltate" scad si ele. La o scadere a valorilor naturale pna la 60-75 % se intra n zona din care reechilibrarea devine imposibila, tradusa prin nlocuirea prosperitatii cu deteriorarea ireversibila a mediului (dezvoltare nesustenabila).

Mergnd pe aceasta idee consideram importanta concluzia constructiva a ecologilor (Odum H.P. ,1975) ca justa echilibrare ntre natural si economic nu trebuie interpretata ca o limitare a dezvoltarii, omul putnd construi tot ce doreste, dar, spre binele sau, sa construiasca n conditiile respectarii legilor ecosistemelor naturale n mijlocul carora traieste. n acest sens, agroecosistemele de pilda, si dintre

acestea ecosistemele fermelor agroturistice, vor trebui sa concureze la acest deziderat ntr-o agricultura sustenabila a secolului XXI.

Pentru modificarea peisajului natural omul utilizeaza o serie de metode si tehnici: de productie, de organizare, de orientare, de educare s.a. Este foarte important pentru o ntelegere corecta a relatiilor cu natura (deci si cu agricultura, cu turismul ecologic, cu plantele, cu animalele etc.) ca oamenii sa primeasca o educatie adecvata, temeinica si multilaterala. Pentru realizarea unui asa-numit Homo ecologicus educatia va trebui angajata pe drumul transformarii cunostintelor pentru stavilirea asaltului poluarii si alterarii profunde a diverselor cicluri naturale (exemplu cele biogeochimice), precum si pentru stabilirea unor bune raporturi ntre marimea populatiilor ecosistemelor (plante, animale, oameni) si a resurselor acestora. n general, pentru stabilirea unor bune relatii ecologice ntre om si natura. Pe aceasta baza se pot realiza agroecosisteme, si n mod special ecosisteme ale fermelor agroturistice, a caror eficacitate va avea un grad ridicat de certitudine.