Procese si fenomene de grup Facilitarea sociala

Norman Triplett, intr-un articol publicat in 1898 intitulat Factori dinamogenetici in competitie si in imprimarea ritmuluia remarcat faptul ca sportivii care concurau unii cu altii inregistrau rezultate mai bune decat ciclistii care inregistrau timpi contra-cronometru, intr-o cursa solitara. Considerand ca teoriile din acel moment sunt inadecvate, el a propus o noua ipoteza: prezenta unui alt ciclist activeaza instinctul de competitie, care sporeste energia nervoasa si mareste performanta. Spre a-si testa ipoteza, Triplett a pus 40 de copii sa infasoare niste mulinete, alternand activitatea fiecarui copil de unul singur cu intrecerea dintre ei. In medie, timpii inregistrati au fost mai buni atunci cand copiii lucrau impreuna decat atunci cand lucrau independent. In anii 20, Floyd Allport a dat un nume acestui fenomen facilitarea sociala, care se refera la ameliorarea performantei subiectului atunci cand ceilalti sunt de fata in raport cu situatia in care subiectul se afla singur.
El face distinctie intre efectele publicului (ceilalti asista pasiv la evolutia subiectului) si efectele co-actiunii (ceilalti prezenti fac acelasi lucru ca si subiectul). In perioada dintre cele doua razboaie mondiale cercetarile s-au inmultit, atat pe subiecti umani, cat si pe diferite specii animale, dar rezultatele nu au fost de fiecare data relevante. Cateodata prezenta altor indivizi (actionand impreuna sau in fata unei asistente) sporea performanta; alteori, performantele erau inferioare. In 1965, Robert Zajonc a intrezarit un mod de reconciliere a rezultatelor experimentale contradictorii, oferind o solutie eleganta: prezenta celorlalti stimuleaza activitatea psihica, ceea ce poate sa afecteze performantele in diferite modalitati, in functie de sarcina de indeplinit. Teoria lui Zajonc Zajonc sustine ca prezenta celorlalti influenteaza performanta la capatul unui proces in trei etape. Prezenta celorlalti reprezinta o excitatie fiziologica, de natura sa energizeze comportamentul. Bazandu-se pe principii si cercetari experimentale de fiziologie, Zajonc demonstreaza ca toate animalele, inclusiv oamenii, sunt stimulate de prezenta unor indivizi de aceeasi specie. O excitatie sporita amplifica tendinta indivizilor de a da, prin comportamentul lor, raspunsul dominant reactia cea mai rapida si cel mai usor de efectuat la un anumit stimul. Si de aceasta data, Zajonc se sprijina pe datele experimentale ale cercetarilor din domeniul fiziologiei, mai ales cele referitoare la procesul de invatare. Calitatea performantei unui individ variaza in functie de natura sarcinii de indeplinit. Atunci cand sarcina este usoara (intrucat presupune operatii simple si bine invatate), raspunsul dominant este, de regula, indeplinirea sarcinii cu succes. Dar daca sarcina este dificila (deoarece implica operatii complexe, cu care subiectul nu este pe deplin familiarizat), raspunsul dominant este, cel mai adesea, incorect, ducand la un esec partial sau total

Raspuns incorect Inrautatirea performantei

Figura 1

Facilitarea sociala: solutia lui Zajonc (sursa: Craciun, 2000)

Important de retinut este faptul ca prezenta celorlalti faciliteaza raspunsul dominant, nu indeplinirea sarcinii ca atare. Facilitarea raspunsului dominant usureaza indeplinirea sarcinilor usoare, dar face ca sarcinile dificile sa fie si mai dificile. Intr-un studiu efectuat de Zajonc in 1969 a utilizat gandaci de bucatarie, gandacii competitori fiind asezati la start intr-o cutie puternic luminata, avand de parcurs o anumita distanta pana la sosire o cutie intunecoasa. Atunci cand traseul era simplu, ducand in linie dreapta de la start pana la sosire, gandacii pusi sa alerge cate doi s-au miscat mai repede decat cei pusi sa alerge singuri. Dar intr-un labirint ceva mai complex, in care trebuia efectuata o cotire la dreapta pentru a ajunge in cutia intunecoasa, gandacii solitari au fost mai rapizi decat perechile de alergatori. Intr -un experiment ulterior, deosebit de ingenios, Zajonc si colectivul sau de cercetatori au constatat ca gandacii au parcurs traseul usor mai repede si traseul dificil mai incet atunci cand au alergat in prezenta unui public de gandaci, compara tiv cu efectuarea acelorasi sarcini fara audienta. In calitate de spectatori, cercetatorii i-au pus pe gandaci in niste cutii de plexiglas, de-o parte si de cealalta a traseului, iar publicul a produs efectul de facilitare sociala. Zajong a insistat asupra rolului simplei prezente in facilitarea sociala. Potrivit teoriei lui, facilitarea sociala, deci ameliorarea performantei subiectului in sarcinile simple si deteriorarea performantei lui in sarcinile complexe are la baza simpla prezenta a celorlalti ceea ce implica un public total inactiv, ce nu ofera nici un feedback. Zajong sustine ca fenomenul de facilitare sociala are loc indiferent de ceea ce fac membrii publicului si indiferent de ceea ce gandeste subiectul despre prezenta lor.

Lenevirea sociala Agronomul francez Max Ringelmann, a cercetat performantele de grup in cazul sarcinilor ce trebuie indeplinite prin insumarea eforturilor colective, astfel incat performanta specifica a fiecarui individ nu poate fi determinata. In studiile sale din 1880, el a constatat ca, in comparatie cu ceea ce realizeaza lucrand fiecare pe cont propriu, indivizii isi diminueaza eforturile atunci cand lucreaza laolalta, pentru indeplinirea unor sarcini simple, cum ar fi tragerea de franghie sau impingerea uni vagon. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli sa traga de funie si a masurat cu dinamometre forta dezvoltata; a masurat si forta dezvoltata de indivizii ce evoluau singuri in aceeasi sarcina. El a constatat ca indivizii trag mai tare de funie cand li se cere sa faca asta singuri si ca forta exercitata de o persoana in grup descreste pe masura ce grupul creste ca numar de membri. Efectul Ringelmann sau lenea sociala (social loafing) se refera la reducerea efortului individual ca urmare a cresterii numerice a grupului. Pentru a distinge intre lipsa de straduinta si lipsa de coordonare a subiectilor in sarcina data, la un secol dupa Ringelmann, in 1974, Alan Ingham a folosit o instalatie de tras franghia, care permitea masurarea efortului, dar participantii erau legati la ochi. In prima conditie, li s-a spus participantilor ca trag de franghie impreuna cu altii; in cealalta conditie, participantilor li s-a spus ca actioneaza individual (ceea ce, de fapt, s-a intamplat in ambele situatii). Participantilor li s-a cerut, de fiecare data, sa traga de franghie cat pot de tare. Prin masuratori precise, Ingham a constatat ca participantii au depus un efort cu 20% mai mare atunci cand credeau ca actioneaza independent fata de situatia in care au crezut ca actioneaza impreuna cu altii. Lenevirea sociala este o reducere a efortului individual atunci cand se lucreaza in grup si eforturile fiecaruia se confunda cu eforturile celorlalti, comparativ cu situatia cand individul lucreaza singur. In 1993, Steven Karau si Kipling Williams au intreprins o meta-analiza a catorva zeci de studii si au ajuns la concluzia ca lenevirea sociala este un fenomen raspandit in multe forme de activitate, in toate tarile lumii. Dar au constatat si ca fenomenul nu este inevitabil. O serie de factori pot diminua fenomenul de chiul in colectiv. Lenevirea sociala e mai putin probabila in urmatoarele conditii:

Oamenii cred ca performantele lor individuale pot fi identificate si

evaluate, fie de catre ei insisi, fie de catre altii.

Sarcina este importanta pentru cei care incearca sa o duca la indeplinire. Oamenii considera ca eforturile proprii sunt necesare pentru reusita
actiunii colective la care participa.

 Grupul se asteapta sa fie sanctionat pentru o performanta slaba. Grupul este restrans. Grupul are o coeziune ridicata cu alte cuvinte, apartenenta la grup este
importanta si pretuita de catre membrii lui, care se simpatizeaza reciproc. Facilitarea sociala si lenevirea sociala reprezinta doua traditii distincte de cercetare, dar legatura dintre ele faptul ca ambele se produc in prezenta celorlalti i-a facut pe unii psihosociologi sa urmareasca o abordare unitara, de natura sa explice prin aceleasi principii cele doua fenomene inrudite, desi opuse prin efectele lor asupra performantelor individuale. Teoria unificata se bazeaza pe urmatoarele principii:

Atunci cand contributiile individuale pot fi usor identificate (facilitare

sociala), prezenta celorlalti sporeste starea de excitatie si posibilitatea de evaluare: individul este sub lumina reflectoarelor.

Atunci cand contributiile individuale se insumeaza (lenevire sociala),

prezenta celorlaltidiminueaza starea de excitatie si posibilitatea de evaluare: performanta fiecarui individ este inghitita de rezultatul colectiv, iar individul se poate relaxa, pierdut in multime. Afectarea performantei de stimulare psihofizica si posibilitatea evaluarii depinde de dificultatea sarcinii de indeplinit. Pe baza acestor aspecte se pot face urmatoarele patru predictii:

Atunci cand prezenta celorlalti mareste posibilitatea de evaluare a

activitatii unui individ: (1) Indeplinirea sarcinilor usoare se face la parametri superiori, deoarece individul este mai motivat. Aceasta este facilitarea sociala de tip I. (2) Indeplinirea sarcinilor dificile este perturbata de presiunea exercitata de ceilalti asupra individului. Aceasta este facilitarea sociala de tip II.

Atunci cand prezenta celorlalti scade posibilitatea de evaluare a activitatii

unui individ: (3) Indeplinirea sarcinilor usoare este perturbata de faptul ca individul nu este inspirat si stimulat. Aceasta este lenevirea sociala. (4) Indeplinirea sarcinilor dificile se face la parametri superiori, deoarece pierdut in multime individul este eliberat de anxietate. Nu exista o denumire consacrata pentru acest efect, caruia i s-ar spune securitate sociala.
Dezindividualizarea

Gabriel Tarde (1890) si Gustave Le Bon (1895) au conceput influenta colectiva ca pe o forta literalmente magnetica sau hipnotica. In viziunea lor, tarati de torentul multimii, oamenii se transforma in automate fara chip si individualitate sau, mai rau, in gloate incontrolabile. O serie de factori stimuleaza, in egala masura, atat agresivitatea individuala, cat si pe cea colectiva: imitatia unor modele agresive, o intensa frustrare, temperaturi inalte, consumul de alcool, prezenta vizibila sau accesibilitatea armelor, care declanseaza ganduri si actiuni agresive. Mai exista insa un fenomen care face ca o multime dezordonata sa devina violenta dezindividualizarea.
Dezindividualizarea reprezinta o stare caracterizata prin scaderea activitatii de autoevaluare si diminuarea fricii de evaluare, stare psihologica ce produce comportamente antinormative si dezinhibate. In pofida asocierii dintre multimi si violenta, pierderea identitatii personale nu conduce intotdeauna la un comportament antisocial. Intr-un studiu efectuat in 1979 de catre Robert Johnson si Leslie Downing, un grup de studente au fost imbracate in niste mantii albe, semanand fie cu robele purtate de membrii Ku Klux Klan, fie cu halatele asistentelor medicale. Jumatate dintre participante au fost identificate in timpul experimentului; celelalte nu. Toate participantele au avut posibilitatea sa amplifice ori sa diminueze intensitatea socurilor electrice administrate unei alte participante (de fapt, o complice a experimentatorilor), dupa ce aceasta se purtase, in prealabil, de o maniera antipatica sau necuviincioasa. Participantele imbracate in robe Ku Klux Klan au marit intensitatea socului in ambele conditii fie ca fusesera identificate sau nu. In schimb, participantele imbracate in halate albe de asistente medicale au fost mai inclinate sa scada intensitatea socurilor electrice; faptul revelator in acest caz este acela ca participantele anonime au facut acest lucru de patru ori mai des decat cele identificate. De aici se desprinde o idee importanta. Uneori, scaderea responsabilitatii ori a autocontrolului ne face mai sensibili si mai receptivi fata de nevoile celorlalti. Daca dezindividualizarea ii afecteaza pe oameni in bine sau in rau pare sa reflecte caracteristicile grupului. In masura in care se diminueaza identitatea personala si autocontrolul, identitatea sociala si normele sociale se amplifica. Daca un grup se autodefineste (ca noi) prin ura si prejudecati fata de un alt grup (ei), dezindividualizarea poate sa declanseze o explozie de violenta. Dar daca un grup se autodefineste prin grija fata de ceilalti, dezindividualizarea poate sa declanseze un acces de bunatate si compasiune. Consecintele pierderii identitatii personale depind de ceea ce ii face pe indivizi sa si-o piarda.

Lenevire sociala
MAY 3RD, 2007 0

Atunci cand primim o sarcina individuala e usor sa ne dam seama daca am facut-o bine sau nu si cat efort am depus pentru a ajunge la rezultatul pe care l-am obtinut. Situatia se complica un pic in momentul in care lucram intr-o echipa. Si cu cat echipa este mai mare cu atat creste riscul ca membrii

echipei sa nu mai functioneze la capacitate maxima. Practic, o parte dintre membri nu mai trag atat de tare fiindca se bazeaza pe ceilalti.

Evident ca atunci cand 3 oameni lucreaza (coordonat) in echipa rezultatul este mai bun decat daca ar fi lucrat un singur om dar nu intotdeauna este atat de bun cat ar fi putut sa fie daca fiecare dintre cei 3 muncea la capacitate maxima. Chestia asta are si un nume. Se cheama lenevire sociala (sau social loafing).

Ceea ce este interesant este ca, desi fenomenul apare mai peste tot, in mai toate tipurile de activitati, acesta nu este deloc inevitabil. Mai jos, cateva modalitati de a diminua fenomenul, citate din cartea Psihologie Sociala a lui Dan Craciun:

Levenirea sociala e mai putin probabila in urmatoarele conditii: - oamenii cred ca performantele lor individuale pot fi identificate si evaluate , fie de catre ei insisi, fie de catre altii - sarcina este importanta pentru cei care incearca sa o duca la indeplinire - oamenii considera ca eforturile proprii sunt necesare pentru reusita actiunii colective la care participa - grupul se asteapta sa fie sanctionat pentru o performanta slaba - grupul este restrans - grupul are o coeziune ridicata. Altfel spus, apartenenta la grup este importanta si pretuita de catre membrii sai, care se simpatizeaza reciproc

Coeziune, conformism si deviationism. Mentinerea grupului ca sistem unitar este rezultatul convergentei fortelor centripete care mentin unitatea, contracarand fortele centrifuge care tind spre dezintegrarea sistemului. Coeziunea reprezinta totalitatea campului de forte, care are ca efect mentinerea laolalta a membrilor unui grup, opunandu-se fortelor dezintegratoare. Ea exprima atractia globala pe care grupul o exercita asupra membrilor sai, prin intermediul functiei de control, a presiunii spre uniformitate si a integrarii afective a membrilor, ceea ce are drept rezultat formarea sentimentului de noi, ce prevaleaza asupra tendintelor de autonomie individuala. Factorii coeziunii

a)

in functie de zona de provenienta:

- factori extrinseci sunt anteriori grupului, tin de cadrele formale de ordin organizational sau sociocultural, care impun valori, norme, modele ce devin referentiale pentru grup imediat dupa formarea sa. Ia astfel nastere o presiune externa de impunere a unei unitati bazate pe reguli a caror incalcare se presupune ca va fi sanctionata atat de opinia publica si structura organizationala careia apartine grupul (din exterior), cat si de membrii grupului (din interior); - factori intrinseci sunt proprii grupului, rezultand din interactiunea intre membri, normele consensuale care fundamenteaza viata de grup, sentimentele si motivatiile din context etc. Acesti factori se pot imparti in mai multe categorii: - factori socioafectivi rezultatul atractiilor si respingerilor sociometrice dintre membrii (valenta grupului). Aici intra: jocul afinitatilor interpersonale, atractia scopului comun, atractia apartenentei la grup, satisfacerea unor trebuinte individuale s.a. - factori socio-operativi fortele coezive date de organizarea grupului ca sistem si de desfasurarea coordonata a activitatilor de realizare a sarcinii. Aici intra: distributia si articularea rolurilor, controlul si coordonarea activitatii de catre lider, interdependentele create de actiunea comuna, structura retelei de comunicare si a celei de influenta interpersonala s.a. Pentru determinarea indicelui de coeziune grupala cea mai simpla metoda este calculul diferentei dintre relatiile pozitive (de atractie) si cele negative (de respingere) dintre membrii grupului, evidentiat prin aplicarea unui chestionar sociometric: Ic = [(n+) (n-)] / N , unde (n+) numarul de alegeri (n-) numarul de respingeri N numarul de membri sau (Cristea) Ic = [(2n*+)+(n+) (2n*-) (n-)] / N , unde n* relatii bilaterale n relatii unilaterale Conformismul de grup apare ca rezultat direct al coeziunii, urmare a presiunilor sociale care tind sa uniformizeze conduitele membrilor grupului. Apar uniformitati atitudinale si comportamentale ce capata treptat caracterul unor norme si modele cu valoare simbolica pentru apartenenta la un anumit grup. Nerespectarea lor echivaleaza cu respingerea valorilor colective si este resimtita ca o contestare sau atac la principiile ce fundamenteaza activitatea comuna a grupului. Reactia este proportionala cu importanta normelor incalcate, cu frecventa incalcarilor si atitudinea nonconformistului la presiunile exercitate de grup. De asemenea, reactia este diferita in functie de natura grupului, tipul sarcinii, traditiile grupului, rolul si personalitatea deviantului, imprejurarile incalcarii normelor, statutul deviantului in grup si in afara sa, contextul social si organizational general etc.

In grupurile formale exista doua categorii de valori, norme, modele cu functie prescriptiva pentru membri: cele din cadrul normativ al constituirii grupului cele spontane si informale, construite progresiv in timp. Raportul dintre componenta formala si informala a normelor este important pentru realizarea sarcinii si pentru dinamica generala a grupului. In grupurile informale, cadrul normativ institutional aparent nu exista, in realitate exista si este preluat din ansamblul valorilor, normelor si modelelor social specifice unui anumit spatiu cultural. Din punct de vedere individual, conformismul este resimtit ca o garantie a acceptarii de catre grup a securitatii individuale si colective, a indeplinirii scopurilor grupului. Deviationismul reprezinta tendinta de indepartare de la prescriptiile ce definesc comportamentul considerat normal de catre grup sau, mai grav, negarea valorilor, normelor si modelelor acceptate de grup. El imbraca diferite forme si grade de intensitate, de la simpla atitudine fantezista considerata capriciu nesemnificativ, pana la comportamentul criminal, care ataca fundamentele existentei individuale si sociale. Raportul dintre deviationism si conformism este insa foarte complex si evolueaza in functie de situatie. Astfel, in masura in care, conformismul excesiv echivaleaza conservatorismul ce blocheaza tendintele de innoire sau inovare, atunci deviationismul poate fi pozitiv, exprimand tendinte firesti de evolutie si schimbare, ce pot fi benefice. Daca deviationismul este singur, fara adepti, presiunea va fi tot mai mare, ducand la izolare si excludere. Daca insa polarizeaza adepti in jurul sau, el va deveni lider al unei miscari de innoire, grupul va trece printr-un dezechilibru, dupa care se va stabiliza pe noile coordonate. Intr-un sens general, alinierea, delincventa si criminalitatea pot fi considerate forme extreme de deviationism, care sunt reprimate de societate aproape in totalitate. Rareori cand nu se intampla, se considera interpretarea politica a unor actiuni violente, forme de protest si lupta pentru obtinerea unor drepturi, eliminarea discriminarilor de ordin etnic, religios sau economic. Relevante in acest sens sunt schimbarile prin revolutii. Rezistenta impotriva deviationismului este efectul direct al conformismului, exprimand o subtila relatie de conditionare reciproca intre tendintele manifestate in grup, motivatia membrilor si situatia sociala generala. O atitudine care intr-o imprejurare este considerata intolerabila de catre grup, sanctionabila, in alta imprejurare poate aparea ca o solutie oportuna si dezirabila pentru evolutia grupului, deviationistul fiind perceput ca un erou, curajos, ce ofera o deschidere grupului. Interesant pentru viata de grup este si deviationistul tolerat, care este perceput ca sursa de amuzament: el diminueaza tentatiile de manifestare nonconformista a membrilor grupului.

http://ru.scribd.com/doc/25326703/REFERAT-Performanta-in-Conditiile-Grupale-Si-LenevireaSociala