Sunteți pe pagina 1din 77

ÎNCERCAREA ECHIPAMENTELOR ELECTRICE

Introducere

Încercarea echipamentelor electrice şi energetice este strict necesară, atât pentru asigurarea calităţii constructive şi funcţionale a acestora, pe întreaga durata de viaţă, cât şi pentru îndeplinirea condiţiilor necesare de lansare în fabricaţie a unui produs (echipament). Încercările echipamentelor electrice sunt divizate în două mari categorii:

- încercări la înaltă tensiune, pentru verificarea izolaţiei electrice, caracterizate de tensiuni înalte şi foarte înalte, dar curenţi mici (maxim 1-3 A);

- încercări la curenţi intenşi, pentru verificarea la capacitatea de comutaţie a echipamentelor electrice, respectiv la solicitările termice şi electrodinamice, caracterizate de curenţi mari, dar tensiuni limitate, conform normelor de încercare. În general încercările se divid în două mari clase:

- încercări de tip

- încercări de serie La încercările de tip sunt verificate integral calităţile, proprietăţile, parametrii electromagnetici ai aparatului, ai echipamentului în totalitate. Aceste încercări de tip sunt prevăzute pentru prototip, seria 0 sau după un număr de ani (periodic), perioadă după care se precizează că deşi lent, totuşi au apărut anumite modificări în procesul de fabricaţie, anumite abateri de la produsul iniţial. Încercările de serie sunt prevăzute pentru marea serie de echipamente electrice, pentru fiecare produs sau pe loturi de produse, certificându-se parţial calităţile constructiv funcţionale ale produsului.

Aceste încercări sunt efectuate în laboratoare specializate, laboratoare de înaltă tensiune (LIT) şi mare putere (LMP), dotate cu instalaţii şi staţii adecvate pentru verificarea calităţii execuţiei echipamentului respectiv, precum şi pentru atestarea /previzionarea că echipamentul realizat va rezista pe întreaga durata de viaţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile de exploatare. Totodată, încercările mai urmăresc, în cazul că echipamentul încercat nu rezistă la proba de verificare, să evidenţieze şi să localizeze defectele, deoarece unele dintre aceste sunt destul de greu de depistat, proiectantul şi constructorul având nevoie de aceste informaţii. Cum, din păcate, nu exista o singură metodă de a descoperi aceste defecte, pentru fiecare tip de defect corespunzând cate o metoda de încercare, cu instalaţia adecvată, rezultă că aceste laboratoare sunt foarte complexe, cu o multitudine de instalaţii de încercare, cu metodologii şi aparatură standardizate de verificare.

CAPITOLUL I

ÎNCERCAREA IZOLAŢIEI ECHIPAMENTELOR ELECTRICE

1.1. LABORATOARE DE ÎNALTĂ TENSIUNE

1.1.1. Probleme generale

Încercările izolaţiilor cu tensiuni înalte distructive se efectuează în

laboratoare speciale de înaltă tensiune prevăzute cu utilaj tehnologic corespunzător. În funcţie de scopul căruia îi sunt destinate şi pentru care sunt utilate, laboratoarele de înaltă tensiune pot fi:

- laboratoare de cercetare ale institutelor sau ale marilor firme producătoare;

- laboratoare uzinale, destinate încercărilor de tip şi de control care se

efectuează în fabricile producătoare asupra aparatajului de înaltă tensiune pe care

acestea îl produc;

- laboratoare care deservesc sistemul energetic pentru efectuarea în special a

încercărilor preventive asupra izolaţiei echipamentului din sistem. Utilaje de bază ale oricărui laborator de înaltă tensiune constituie sursele de înaltă tensiune, alternativă, continuă şi de impuls, precum şi instalaţiile de măsură

adecvată. La echipamentul electric de tensiuni înalte şi foarte înalte, transporturile în aceste laboratoare fixe sunt deosebit de greoaie, motiv pentru care s-au creat instalaţii de încercare mobile, de performanţe ridicate. Pentru obţinerea unor gabarite şi greutăţi minime s-au realizat variante constructive în mediul de SF 6 .

1.1.2. Principale instalaţii de încercare

Un laborator complet de înaltă tensiune trebuie să cuprindă următoarele instalaţii de încercare:

- instalaţii pentru producerea şi măsurarea tensiunii înalte alternative de frecvenţă industrială;

- instalaţii pentru producerea şi măsurarea tensiunii înalte de impuls de

trăsnet;

- instalaţii pentru producerea şi măsurarea tensiunii înalte de impuls de comutaţie;

- instalaţii pentru producerea şi măsurarea tensiunii înalte continue;

- instalaţii pentru producerea şi măsurarea impulsului de curent;

- instalaţii mixte de impuls de curent şi tensiune alternativă.

Caracteristicile termice ale instalaţiilor de încercare sunt determinate de nivelele tensiunilor de încercare propuse a se realiza care la rândul lor sunt stabilite pe baza principiilor de coordonare a izolaţiei. Instalaţiile de încercare trebuie să asigure parametrii prescrişi şi mărimilor electrice pe care le produc. De asemenea, instalaţiile de încercare sunt prevăzute cu scheme de

măsurare care trebuie să asigure convertirea tensiunilor înalte în valori adecvate pentru măsurări sau înregistrare.

O dotare completă a laboratorului - hală de înaltă tensiune, include şi o instalaţie de ploaie artificială, iar unele laboratoare sunt prevăzute cu o sală anexă în care se dispune de o instalaţie de preparare a ceţei saline. La dimensionarea laboratoarelor – hală de înaltă tensiune trebuie să se ţină seama de o serie de considerente tehnice şi economice, cum sunt: asigurarea unor distanţe de izolaţie satisfăcătoare în condiţiile unui volum cât mai mic al halei: dispunerea instalaţiilor de încercare şi a obiectului de încercat astfel încât legăturile de racord să fie scurte, să fie uşor de observat din camera de comandă, să se poată asigura lucrările de întreţinere şi să se prevadă accesul uşor al echipamentelor de încercat în laborator. Camera de comandă situată de obicei la o înălţime de circa 2-3 m are dimensiunile determinate de gabaritele pupitrelor de comandă.

1.1.3. Protecţia muncii în laboratoarele de înaltă tensiune

Siguranţa în exploatare cât şi protecţia personalului ce deserveşte laboratoarele de înaltă tensiune sunt asigurate dacă instalaţiile de încercare sunt ecranate şi prevăzute cu punere la pământ, iar spaţiul destinat încercărilor este înconjurat cu un gard metalic legat la pământ. Ecranarea (cuşca Faraday) unui laborator de înaltă tensiune trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- micşorarea perturbaţiilor electromagnetice care ar străbate în exterior în timpul încercărilor;

- diminuarea câmpurilor parazite electromagnetice care pătrund din exterior, pentru evitarea erorilor de măsurare;

- realizarea repartiţiei uniforme a câmpului în încăperea de încercat;

- eliberarea instalaţiei de pământare de curenţii datoraţi capacităţilor de

dispersie dintre electrozii de înaltă tensiune şi pământ, aceştia putându-se închide

prin cuşcă. Necesitatea unei ecranări electromagnetice şi unei puneri la pământ

corespunzătoare este evidentă mai ales în cazul laboratoarelor unde se efectuează încercări la impuls de tensiune din următoarele considerente:

- impulsurile de tensiune, al căror spectru conţine frecvenţe până la ordinul

zecilor de MHz, trecând spre priza de pământ determină pe elementele legate la priza de pământ căderi de tensiune considerabile, deoarece la aceste frecvenţe conductoarele de legătură se comportă ca o linie de impedanţă mult mai mare decât rezistenţa de dispersie a prizei în curent continuu; - apare un flux magnetic rapid variabil în timp care poate induce în conductoarele de joasă tensiune sau pasive tensiuni periculoase;

- capacităţile parazite ale instalaţiei de impuls sunt încărcate şi se descarcă

în momentul producerii impulsului mărind curentul de descărcare şi creând descărcări de tensiune periculoase. Ecranul se realizează din tablă de oţel expandată sau chiar din plasă de sârmă cu ochiuri mici, sudate la încrucişări şi legată prin sudură la armăturile clădirii.

Ecranul camerei de măsură pentru oscilograf este indicat să fie din tablă de cupru. Toate obiectele metalice din hală se leagă la ecran prin legături cât mai scurte; trecerile conductelor de apă, abur etc. prin ecran se fac cu tronsoane izolante, iar alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor de forţă şi iluminat se face prin transformator de izolare.

Ecranul se leagă la pământ în cât mai multe puncte. Instalaţia de pământare se realizează de obicei din ţevi de oţel zincat cu diametrul de 80-100 mm, grosimea peretelui de 5-10 mm, introduse la mare adâncime (5-15 m) şi legate între ele cu benzi de oţel sudate. Rezistenţa totală a prizelor de pământ trebuie să fie sub 0,5 Ω. Sub pardoseală prizele de pământ se leagă cu o reţea formată din bandă lată, pentru a avea inductivitatea redusă şi care formează ochiuri de 2-6 m. Pe cât posibil, sub divizorul de tensiune să se afle o priză de pământ cu rezistenţa de trecere cât mai mică. Probleme deosebite ridică şi realizarea instalaţiilor de încălzire, aerisire şi climatizare. Compartimentarea este necesară în special pentru laboratoarele care nu au camere de comandă. Uşile de acces în zona de înaltă tensiune sunt prevăzute cu blocaje electromagnetice şi contacte de siguranţă. Dacă protecţiile acţionează, tensiunea periculoasă este întreruptă şi sarcina remanentă capacitivă este descărcată automat. Funcţionarea instalaţiilor din hală este semnalizată de obicei prin lumină pâlpâitoare.

1.2. PRINCIPALELE METODE DE CONTROL PREVENTIV ASUPRA IZOLAŢIEI

1.2.1. Comportarea izolaţiei instalaţiilor electroenergetice

Izolaţia echipamentelor electrice în exploatare este supusă unui ansamblu de solicitări de natură electrică, termică, mecanică, chimică, biologică, climaterică, etc., care determină proprietăţile izolante. În afară de solicitările mecanice care pot produce spargerea “găurirea, fisurarea izolaţiei”, în exploatare degradarea izolaţiei se manifestă sub două aspecte principale:

- contaminarea sau poluarea izolaţiei generată de influenţele externe (praful industrial umezit); este o degradare reversibilă;

- îmbătrânirea izolaţiei datorită efectului cumulativ al descărcărilor parţiale şi care conduce printr-un proces lent la degradarea ireversibilă a izolaţiei echipamentelor electrice. Viteza de îmbătrânire a izolaţiei depinde de:

- calitatea materialelor electroizolante;

- particularităţile constructive;

- condiţiile de funcţionare.

Comportarea izolaţiilor în exploatare poate fi analizată pe caracteristica tensiune – timp generalizată, care reprezintă dependenţe între valoarea tensiunii

disruptive raportată la valoarea maximă a tensiunii de serviciu pe fază şi durata acesteia. O diagramă orientativă tensiune – timp pentru o izolaţie de tip hârtie-ulei (diagrama I) este reprezentată în figura 4.1. Pe caracteristică sunt delimitate mai multe nivele care corespund următoarelor solicitări distructive ale izolaţiei :

1. supratensiuni externe;

2. supratensiuni de comutaţie;

3. supratensiuni temporare;

4. străpungerea termică a izolaţiei solide;

5. străpungerea ionizantă datorită descărcărilor parţiale;

6. îmbătrânirea naturală. Cu liniile întrerupte se indică nivelele tensiunilor de ionizare critică (U cri şi U ii ); cu linii pline nivelul de ţinere la frecvenţa industrială U inc şi la impuls (50%). Prin U FF şi U CP se notează valorile maxime ale tensiunii de serviciu între fază şi respectiv pe fază, pentru a asigura o funcţionare sigură, de lungă durată a izolaţiei. Prin diagramele II şi III s-au reprezentat solicitările caracteristice ale izolaţiei între faze şi respectiv faţă de pământ, care apar în exploatare la echipamentul de 400 kV.

mânt, care apar în exploatare la echipamentul de 400 kV. Fig.1.1. Diagrama tensiune – timp pentru

Fig.1.1.

Diagrama tensiune – timp pentru izolaţie tip hârtie – ulei

1.2.2. Sarcinile controlului preventiv asupra izolaţiei

Controlul preventiv se efectuează în primul rând în fabricile constructoare

de echipamente electrice şi constă în verificarea nivelelor de izolaţie în principal. Uneori, se mai efectuează şi aşa-zisele probe sau încercări de referinţă sau limită prin care se testează posibilităţile maxime, de ţinere a izolaţiei. Aceste încercări se pot efectua sistematic şi în exploatare la locul de funcţionare, asigurându-se astfel mărimea duratei de serviciu a izolaţiei. Controlul preventiv are următoarele sarcini:

- asigurarea unor lucrări de calitate superioară de montaj, punere în

funcţiune şi reparaţii; - depistarea unor condiţii de funcţionare anormale ale izolaţiei (temperatură sau umiditate excesivă etc.);

- scoaterea în evidenţă a unor defecte incipiente în izolaţie şi luarea de

măsuri corespunzătoare;

- evidenţierea gradului de îmbătrânire a izolaţiei, în scopul restabilirii siguranţei în funcţionare.

1.2.3. Clasificarea metodelor de control preventiv

Pentru fiecare tip de construcţie izolantă sunt caracteristice anumite tipuri

de defecte, care necesită metode adecvate de control preventiv. Defectele izolaţiei pot fi de două feluri:

- defecte locale sau concentrate care ocupă o parte mică din volumul izolaţiei, ca de exemplu: fisuri de izolaţie, urme de carbonizare etc. ;

- defecte distribuite, care ocupă în întregime sau o parte mare din volumul izolaţiei, cum ar fi de exemplu umezirea acesteia. Starea izolaţiei se poate constata prin examinare şi prin încercări şi

măsurători în laborator sau la locul de montare. Aceste încercări se efectuează la punerea în funcţiune a utilajului respectiv, valorile obţinute servind ca date de comparaţie pentru verificările ulterioare. De asemenea ele se execută după reparaţii precum şi periodic pentru a determina starea izolaţiei şi a depista locurile defecte în vederea reparării şi înlocuirii elementelor respective. Din acest motiv ele se numesc încercări preventive. Metodele de tensiuni pot fi:

a) Distructive, care pot duce la distrugerea izolaţiei.

Acestea au ca scop verificare comportării izolaţiei la acţiune supratensiunilor din punct de vedere al probabilităţii de ţinere. În această categorie se includ încercările pentru stabilirea caracteristicilor de performanţă (care se efectuează la tensiunea de descărcare disruptivă) precum şi încercările de verificare la tensiunile nominale de ţinere (în cadrul controlului uzinal) şi la tensiunile de încercare ale izolaţiei (în cadrul încercărilor de exploatare). Deşi tensiunile de ţinere cât şi cele de încercare sunt inferioare tensiunilor de încercare disruptivă, în timpul efectuării acestor încercări există pericolul deteriorării ireversibile a izolaţiei. Din acest motiv toate încercările susceptibile să producă descărcări disruptive sunt considerate distructive. b) Nedistructive, în urma cărora izolaţia nu se deteriorează. Acestea au ca scop determinarea stării unei izolaţii prin determinarea, intensităţii anumitor fenomene fizice care au loc în dielectrici sub acţiunea solicitărilor electrice şi care preced şi determină distrugerea unei izolaţii. Din prima categorie fac parte încercările cu tensiune mărită, alternativă,

continuă şi de impuls. Principalele metode nedistructive sunt:

- măsurarea tangentei unghiului de pierderi, tgδ;

- măsurarea caracteristicilor capacitive;

- măsurarea descărcărilor parţiale în izolaţie;

- determinarea repartiţiei tensiunii pe izolaţie;

- metode utilizând tensiunea continuă;

- defectoscopia cu tensiune de impuls nedistructivă;

- defectoscopia prin raze RÖNTGEN şi ultrasunete.

Fiecare din aceste metode evidenţiază un anumit tip de defect; de aceea, pentru descoperirea întregii serii de defecte posibile în instalaţie, e necesar să se utilizeze toate metodele.

1.2.4. Încercări distructive ale izolaţiei cu tensiune mărită 1.2.4.1. Încercarea cu tensiune alternativă mărită

Prin această metodă se permite, verificarea prezenţei unei rezerve necesare în ceea ce priveşte rigiditatea dielectrică a izolaţiei şi pentru evidenţierea unor defecte locale, care determină reducerea valorii tensiunii de străpungere. Acest tip de încercare poate fi:

a) Cu tensiune aplicată de frecvenţă industrială care serveşte la verificarea

tuturor izolaţiilor externe precum şi a izolaţiei interne a aparatelor de comutaţie şi a

izolaţiei principale uniforme a transformatoarelor, caz în care puterea surselor este:

(1.1.)

S

2

πfCU

2

inc

10

9

[kVA],

=

în care:

f – este frecvenţa

C – capacitatea totală de sarcină (inclusiv cele parazite) [pF]

U inc – tensiunea de încercare [kV]

b) Cu tensiune indusă, care se poate aplica la echipamentele ce au cel puţin

două înfăşurări cuplate magnetic şi serveşte la verificarea izolaţiei longitudinale a

transformatoarelor ca şi a izolaţiei principale a transformatoarelor cu izolaţie redusă.

Pentru micşorarea saturaţiei circuitului magnetic şi deci a puterii absorbite, se impune mărirea frecvenţei de obicei până la 150 Hz. În acest caz se modifică şi timpul de încercare după formula:

(1.2.)

200

f

t = 60

[s]

Scheme de încercare pentru transformatoare sunt date în fig. 4.2. – pentru tensiunea aplicată şi fig. 4.3. – pentru tensiune indusă. În aceste figuri 4.2.a,b şi 4.3.a,c,d,e corespund încercării cu alimentare monofazată, iar 4.2.c şi 4.3.b încercării cu alimentare trifazată. Înainte de încercare, toate obiectele de încercat sunt curăţate, nu se supun încercării:

de încercat sunt cur ăţ ate, nu se supun încerc ă rii: Fig. 1.2. Scheme pentru

Fig. 1.2. Scheme pentru încercarea transformatoarelor trifazate cu tensiune alternativă mărită aplicată

- izolaţiile cu defecte evidente sau cele cu depuneri;

- izolaţiile care prin metode precedente de control nedisruptive au fost

găsite necorespunzătoare;

- izolaţiile în ulei, la care nivelul acestuia nu este suficient.

Tensiunea se aplică brusc până la cel mult 50% din valoarea tensiunii de încercare, apoi se creşte lent şi continuu sau în trepte de maxim 5% într-un timp

cuprins între 10 şi 30 secunde, se menţine un minut, după care se micşorează continuu până la cel puţin 50% din tensiunea de încercare în cel mult 5 s şi se

deconectează, aceasta în scopul reducerii supratensiunilor de comutaţie. Prezenţa defectelor în izolaţie poate fi sesizată prin oscilaţiile indicaţiilor aparatelor de măsură, declanşare automată, străpungeri sau conturnări vizibile, zgomote specifice, prin oscilografiere şi prin prezenţa unor încălziri locale ale izolaţiei. Încercarea se execută după reparaţii capitale şi prezintă unele neajunsuri, în special pentru izolaţiile cu hârtie – ulei ca:

- reprezintă o solicitare grea pentru izolaţie favorizând descărcările parţiale,

fără a le putea detecta şi având posibilitatea de producere a defectelor remanente;

- este insuficient de sensibilă faţă de exigenţele siguranţei în exploatare a

echipamentelor. Pentru a ţine seama de pericolul defectării izolaţiei, datorită efectului cumulativ, valoarea tensiunii de încercare pentru control preventiv se alege cu 20 – 30 % mai mică decât nivelul de ţinere la tensiunea alternativă de 50 Hz. Încercarea cu tensiune alternativă mărită prezintă unele avantaje; reproduce modul de solicitare din exploatare; străpungerea se observă uşor prin creşterea bruscă a curentului şi scăderea la zero a tensiunii de încercare, iar sursele tensiunii de încercare nu sunt complicate. De aceea este şi cea mai răspândită încercare.

De aceea este ş i cea mai r ă spândit ă încercare. Fig. 1.3. Scheme pentru

Fig. 1.3. Scheme pentru încercarea transformatoarelor trifazate cu tensiune mărită alternativă indusă

1.2.4.2.

Încercarea cu tensiune continuă mărită

În anumite situaţii, când nu se dispune de surse de tensiune alternativă, sau

în cazul obiectelor cu capacitate mare, încercare cu tensiune mărită se poate face folosind tensiunea continuă. Faţă de încercarea cu tensiune alternativă mărită, această încercare prezintă următoarele avantaje:

- nu reprezintă o solicitare atât de grea pentru izolaţie în ce priveşte

fenomenul de descărcări parţiale şi ca urmare, valoarea tensiunii de încercare în curent continuu poate fi de 3 – 4 ori mai mare decât cea în curent alternativ;

- o serie de defecte locale, legate de creşterea conductibilităţii unor straturi de izolaţie, sunt evidenţiate mai bine la încercarea cu tensiune continuă;

- verificarea rigidităţii dielectrice cu tensiune continuă permite totodată

măsurarea curenţilor de scurgere, care dau indicaţii cu privire la umezirea izolaţiei. Dezavantajul metodei constă în aceea că instalaţiile de încercare sunt mult mai complicate decât cele cu tensiune înaltă alternativă. Pe de altă parte, repartizarea tensiunii continue aplicată pentru încercarea izolaţiei se face după rezistenţele de izolaţie ale structurilor izolante şi nu după permitivităţile dielectrice ale acestora cum se întâmplă sub acţiunea tensiunii de serviciu şi a supratensiunilor ce apar în sistem. Instalaţia de încercare este o sursă de tensiune înaltă redresată, adesea

mobilă.

1.2.5. Încercări nedistructive ale izolaţiei

1.2.5.1. Metode de încercare utilizând tensiunea continuă

Schema electrică echivalentă a unei izolaţii poate fi reprezentată în fig. 1.4. C reprezintă capacitatea geometrică a izolaţiei.

reprezint ă capacitatea geometric ă a izola ţ iei. Fig.14.4. Schema echivalent ă complet ă (a)

Fig.14.4.

Schema echivalentă completă (a) şi simplificată (b)

Ramura care conţine capacitatea C p şi rezistenţa r caracterizează gradul de neomogenitate al dielectricului şi determină pierderile dielectrice în izolaţie în curent alternativ. Rezistenţa r s caracterizează curentul de conducţie prin izolaţie. C , C , r ţin seama de fenomenul de descărcare parţială: C modelează capacitatea incluziunii

gazoase, C modelează capacitatea dielectricului aflat în limitele liniilor de câmp ce limitează incluziunea, r este rezistenţa canalului de descărcare iar comutatorul modelează amorsarea şi stingerea descărcărilor parţiale. La aplicarea tensiunii U, prin izolaţie circulă curentul i care conţine trei componente:

- curentul de impuls, de încărcarea a capacităţii geometrice, i ;

- curentul i p de polarizare a izolaţiei, numit curent de absorţie;

- curentul de conducţie i s , numit şi curent de scurgere pe suprafaţa sau prin masa izolaţiei. Variaţia în timp a curentului de polarizare poate fi caracterizată prin relaţia.

i

p

=

U

r

e

t

T

(1.3.)

unde constanta de timp T=r. C p are durata de ordinul secundelor sau zecilor de secunde. Curentul de conducţie, care se menţine constant pe durata aplicării tensiunii, are valoarea dependentă de conductibilitatea straturilor dielectrice, crescând în prezenţa umidităţii, a impurităţilor conductoare etc.:

i

S

=

U

r

S

(1.4.)

Variaţia în timp a componentelor curentului prin dielectric sub acţiunea tensiunii continue este dată în fig. 4.5. După terminarea proceselor de polarizare, capacitatea totală fizică a izolaţiei

este:

(1.5.)

şi determină sarcina totală ce se poate acumula pe electrozii construcţiei izolante.

C=C +Cp

pe electrozii construc ţ iei izolante. C=C ∞ +Cp Fig. 1.5. Varia ţ ia curentului prin

Fig. 1.5. Variaţia curentului prin dielectric sub acţiunea tensiunii continue

Rezistenţa de izolaţie a unui dielectric măsurată între doi electrozi, este definită de raportul între tensiunea continuă U aplicată electrozilor şi curentul total i:

R iz

=

U

i

Variaţia de timp a acestei rezistenţe este reprezentată în fig. 1.5. Măsurarea rezistenţei de izolaţie constituie o metodă practică de control preventiv şi se realizează după 60 s de la aplicarea tensiunii continue, când prin izolaţie circulă numai curentul de conducţie. Umezirea izolaţiei conduce la scăderea rezistenţei de izolaţie. De asemenea, impurificarea masivă sau prezenţa unor defecte de străpungere determină o scădere accentuată a rezistenţei de izolaţie.

Diagnosticarea izolaţiei prin această metodă nu este sigură, existând defecte (incluziuni gazoase) care pot duce la reducerea substanţială a tensiunii de străpungere fără a influenţa valoarea rezistenţei de izolaţie. Aprecierea stării izolaţiei prin măsurarea rezistenţei se recomandă să se facă prin comparaţie cu datele iniţiale şi nu după valorile absolute. Raportul rezistenţelor de izolaţie măsurate după 15 s şi după 60 s de la aplicarea tensiunii continue, defineşte coeficientul de absorţie

K

abs

=

R

'

iz 60

R

'

iz 15

Cu ajutorul acestui coeficient este apreciat conţinutul de umiditate al izolaţiei. La izolaţia uscată coeficientul de absorţie este supraunitar, pe când la izolaţia umedă coeficientul de absorţie este aproximativ egal cu unitatea datorită polarizării dipolice accelerate. Aprecierea gradului de umiditate a izolaţiei se poate face şi după examinarea curbelor de absorţie, care reprezintă variaţia în timp a rezistenţei de izolaţie la tensiune continuă constantă (fig. 1.6.). Dacă stabilizarea valorii rezistenţei de izolaţie se produce repede şi la o valoare relativ mică, înseamnă că procesele e polarizare decurg cu viteză mare, iar curentul de conducţie are o valoare ridicată, ceea ce corespunde izolaţiei umede. Această metodă e indicată pentru izolaţiile cu capacitate mare, cu constante de timp

izola ţ iile cu capacitate mare, cu constante de timp Fig. 1.6. Curbele de absor ţ

Fig. 1.6. Curbele de absorţie

de polarizare de ordinul orelor. Pentru măsurarea rezistenţei de izolaţie se utilizează ca instrumente:

megohmetre sau teraohmetre. Valoarea tensiunii la care se execută măsurarea influenţează mărirea rezistenţei de izolaţie (fig. 1.7.).

ă m ă rirea rezisten ţ ei de izola ţ ie (fig. 1.7.). Fig. 1.7. Dependen

Fig. 1.7. Dependenţa rezistenţei de izolaţie de tensiune

Pentru ca măsurarea rezistenţei de izolaţie să nu fie influenţată de valoarea tensiunii sursei trebuie ca valoarea tensiunii să fie sub U cr . La aprecierea stării izolaţiei servesc şi curbele I=f(U) şi R iz =f(U). Cu cât cotul curbelor apare la o tensiune mai mare şi cu cât trecerea de la o pantă la alta este mai lină, cu atât este mai bună starea izolaţiei (fig. 1.8.).

, cu atât este mai bun ă starea izola ţ iei (fig. 1.8.). Fig. 1.8. Curbele

Fig. 1.8.

Curbele I=f(U)

Dacă se are în vedere comportarea dielectricului neomogen căruia i se aplică o tensiune înaltă continuă şi apoi este scurtcircuitat a cărui schemă echivalentă este dată în fig. 1.9. a, se poate determina starea izolaţiei cu referire la umiditatea conţinută. În fig. 1.9. a, se consideră două straturi cu caracteristici dielectrice diferite.

dou ă straturi cu caracteristici dielectrice diferite. Fig.1.9. Schema echivalent ă a unei izola ţ ii

Fig.1.9.

Schema echivalentă a unei izolaţii în două straturi (a), curbele de autodescărcare (b) şi de revenire (c)

La conectarea izolaţiei la o sursă de tensiune înaltă continuă tensiunea se repartizează invers proporţional cu mărimea capacităţilor

U

1 =

U

2

C

1

C

2

,

(

t =

0)

(1.8.)

După un anumit timp, repartiţia tensiunii este determinată de rezistenţele de izolaţie:

U

1 =

U

2

R

1

R

2

,

(

t →∞

)

(1.9.)

Dacă izolaţia se deconectează de la sursă, în primul moment tensiunile se repartizează conform relaţiei (1.9.) şi în continuare tensiunea la bornele izolaţiei variază după curbe rezultate din suma celor două exponenţiale de descărcare (fig. 1.9. b). Caracteristica U=f(t) astfel ridicată se numeşte curbă de autodescărcare.

Dacă, curba scade mai repede, rezultă că starea izolaţiei este slabă, deci prezintă un grad mai mare de umezire. Dacă după deconectarea sursei se scurtcircuitează pentru un timp izolaţia, tensiunile U 1 , U 2 vor fi egale şi de semn contrar, iar sarcina electrică de pe suprafaţa de separaţie a straturilor izolante se repartizează proporţional cu capacităţile C 1 şi C 2 . În primele momente după desfacerea scurtcircuitului, tensiunea creşte relativ repede şi apoi scade la zero mai lent (fig. 1.9. c) . Caracteristica U=f(t) rezultă prin însumarea celor două tensiuni U 1 şi U 2 poartă denumirea de curbă de revenire. Pentru izolaţia umedă revenirea se face mai încet şi până la o tensiune mai mică. Aceste metode de control a umidităţii izolaţiei aplicabile la izolaţiile neomogene sunt caracterizate prin mare sensibilitate şi uşurinţă în execuţia măsurării. Pentru a evidenţia gradele mici de umezire a izolaţiei se poate aplica metoda coeficientului real de absorţie, utilizând schema din fig. 1.10.

real de absor ţ ie, utilizând schema din fig. 1.10. Fig. 1.10. Schema pentru determinarea coeficientului

Fig. 1.10. Schema pentru determinarea coeficientului real de absorţie.

Coeficientul real de absorţie este dat de raportul valorilor curenţilor de polarizare, măsuraţi la două momente succesive de timp t 1 şi t 2

K

r

abs

=

i

p

(

t

1

)

i

p

(

t

2

)

= e

t

1

t

2

T

(1.10.)

polarizare

(1.3.).

Odată cu creşterea gradului de umezire, creşte conductibilitatea straturilor

dielectrice, ceea ce duce la micşorarea lui T şi creşterea lui

În schema din fig. 4. 10. capacitatea C a izolaţiei de încercat se încarcă cu tensiunea continuă U, apoi se descarcă pe rezistenţa r de valoare mică. Curba de variaţie a cǎderii de tensiune produsǎ de curentul de polarizare care trece prin r este oscilografiatǎ cu ajutorul oscilografului catodic O.C. Existǎ aparate speciale care dau direct valoarea coeficientului real de absorbţie.

În relaţia de mai sus am ţinut cont şi de expresia curentului de

K

r abs

.

1.2.5.2. Măsurarea tangentei unghiului de pierderi

Tangenta unghiului de pierderi (tgδ ) este tangenta unghiului cu care se micşorează defazajul dintre curent şi tensiunea aplicată dielectricului, faţă de cazul condensatorului ideal. El se numeşte “unghiul pierderilor dielectrice” şi caracterizează apariţia pierderilor în dielectric. Utilizând schema din fig. 1.4. dacă se aplică o tensiune sinusoidală U, cu pulsaţia ω , curentul rezultat prin izolaţie I va conţine mai multe componente conform diagramei fazoriale din fig. 1.11. În fig. 1. 11. a s-a reprezentat diagrama exactă, iar în fig. 1. 11. b diagrama simplificată în care:

I p -reprezintă curentul de polarizare cu componenta activă I pa şi reactivă I pr ; I s - curentul de conducţie;

I

- curentul de încărcare a capacităţii geometrice;

I c - componenta totală reactivă a curentului.

I c - componenta total ă reactiv ă a curentului. Fig. 1.11. Diagramele: exact ă ş

Fig. 1.11. Diagramele: exactă şi simplificată a curenţilor prin izolaţie.

Pe baza diagramei simplificate din fg. 1.11. b, pierderile totale în dielectric

vor fi:

dar I

c

= ω

CU

, de unde:

P

=

UI

cos

ϕ

=

UI

sin

δ

=

P

=

2

ωCU tgδ

UI tgδ

c

(1.11.)

(1.12.)

în care C reprezintă capacitatea fizică totală. Se observă din relaţia (1.12.) că pierderile totale în dielectric depind de dimensiunile geometrice ale izolaţiei şi pentru aprecierea acesteia se utilizează raportul:

tg =

I

a

I

c

,

care nu depinde de volumul izolaţiei.

Utilizând

notaţiile

din

fig.

4.4.,

curentului vor avea expresiile (fig. 1.11.).

I

a

=

componentele

activă

U [

1

r

a

+

C

ω

p

ω

T

1

+

(

T

ω

)

2

şi

]

(1.13.)

reactivă

ale

(1.14.)

I

c

=

U

[

C

ω

+

ω

C

p

1

+

(

T

ω

)

2

]

(1.15.)

Prin măsurarea tgδ se poate aprecia starea izolaţiei pentru echipamente cu diferite capacităţi. Creşterea tgδ indică o stare proastă a izolaţiei şi anume o umezire puternică a ei, precum şi existenţa unor impurităţi şi incluziuni gazoase în masa dielectricului. Prezenţa umidităţii determină deci creşterea tgδ , dat practic acestea nu depind de tensiune. Prezenţa descărcărilor parţiale în incluziunile gazoase ale izolaţiei solide determină creşterea bruscă a tgδ , începând de la o anumită tensiune critică de ionizare U i (fig. 1.12.).

ă tensiune critic ă de ionizare U i (fig. 1.12.). Fig.1.12. Varia ţ ia t g

Fig.1.12.

Variaţia tgδ în funcţie de valoarea tensiunii aplicate pentru izolaţia solidă (a) şi izolaţia hârtie-ulei (b)

Punctul de inflexiune A de pe curbă este numit punct de ionizare peste tensiunea U i izolaţia nu mai prezintă siguranţă în exploatare putând apare străpungerea ei. Unghiul de pierderi tgδ variază şi în funcţie de temperatură în sensul că la creşterea temperaturii, creşte conductibilitatea straturilor active I a şi deci la creşterea tgδ . Considerând variaţia în timp se constată că tgδ creşte în timp la izolaţiile cu defect şi scade la izolaţiile în stare bună, la material la izolaţie lichidă. Punerea tgδ a construcţiilor izolante se face cu puntea aeriană, a cărui schemă principală este dată în fig. 1.13.

Prin Z x (C x R x ) s-a notat impedanţa dielectricului studiat, priza (Z e ) un condensator etalon C e , prin R 3 o rezistenţă reglabilă (Z 3 ), iar prin Z 4 o rezistenţă fixă şi un condensator variabil legate în paralel. Condiţia de echilibru a punţii este:

Z

x

Z

4

=

Z Z

e

3

,

în care:

în care: Fig.1.13. Scheme de principiu a pun ţ ii Schering. Z Z Z Z 3

Fig.1.13.

Scheme de principiu a punţii Schering.

Z

Z

Z

Z

3

x

4

e

=

=

=

=

R

R

3

x

R

+

;

1

j

C

ω

1

x

4

j

C

ω

4

R

4

1

+

j

C

ω

4

j

C

ω

e

.

;

;

Egalând părţile reale, respectiv pe cele imaginare se obţine

Din

aceste

relaţii

dielectricului de măsurat:

j

se

C C

ω

e

x

ω

C R

e

4

R

x

R

4

= ω

2

C C

4

şi

j

= ω

C C

x

3

pot

deduce

expresiile

R

C

x

x

= R

3

=

C

e

C

4

C

e

R

4

R

3

;

;

x

R R

3

4

rezistenţei

Se poate calcula astfel expresia lui tgδ :

Schema

tg

δ=ω

R C

x

x

=ω

R C

4

4

prezentată

trebuie

ecranată

pentru

capacităţilor parazite (fig. 1.14.b.).

eliminarea

 

(1.16.)

(1.17.)

(1.18.)

şi

capacităţii

(1.19.)

(1.20.)

(4.21.)

influenţelor

Fig. 1.14. Schema pun ţ ii Schering neecranat ă (a) ş i ecranat ă (b)

Fig. 1.14. Schema punţii Schering neecranată (a) şi ecranată (b)

La măsurătorile efectuate cu puntea Schering pot apare erori determinate de sensibilitatea limitată a indicatorului de echilibru a punţii, ca influenţa câmpurilor electromagnetice exterioare, de curenţi şi capacităţi parazite.

Determinarea tgδ

se efectuează în special la transformatoare (de putere,

tensiune şi curent), la bobinele de stingere şi la condensatoare.

1.2.5.3. Măsurarea caracteristicilor capacitive

Metoda este foarte mult utilizată pentru determinarea gradului de umezire a izolaţiei transformatoarelor şi se bazează pe influenţa temperaturii, frecvenţei, timpului asupra fenomenelor de polarizare lentă datorată neomogenităţii dielectricului. Din relaţia (1.15) rezultă valoarea aparentă a capacităţii izolaţiei:

C

=

C

+

ω C

p

1

+

(

T)

ω

2

(1.22.)

relaţie din care rezultă două metode de măsurare a gradului de umiditate a izolaţiei:

- Metoda capacitate-temperatură, care are în vedere că la creşterea temperaturii, conductibilitatea straturilor umede din izolaţie creşte, constante de timp T se micşorează şi deci creşterea capacităţii cu temperatura este cu atât mai intensă, cu cât umezirea e mai puternică; - Metoda capacitate-frecvenţă, care are în vedere faptul că la frecvenţe relativ înalte, gradul de umiditate nu influenţează practic valoarea capacităţii. Datorită sensibilităţilor mici aceste metode se utilizează mai puţin. - Metoda capacitate-timp, are o înaltă sensibilitate şi constă în determinarea

raportului

principială este dată în fig. 1.15.

, prin măsurarea separată a celor două capacităţi. Schema

C

p /

C

separat ă a celor dou ă capacit ăţ i. Schema C p / C Fig.1.15. Schema

Fig.1.15.

Schema de principiu pentru metoda capacitate-timp.

Capacitatea C a obiectului supus măsurării se încarcă cu tensiunea continuă U, de valoare cunoscută, apoi se scurtcircuitează pentru scurt timp, după care se conectează la bornele unei capacităţi etalon C n . După reîncărcare, tensiunea la bornele capacităţii etalon va fi:

U

N

=

U

C

C

+

C

N

(1.23)

Măsurând tensiunea U N se poate determina capacitatea izolaţiei C. Valoarea

capacităţii C, măsurată imediat după momentul descărcării, reprezintă

C

.

Valoarea capacităţii C, măsurată după o perioadă de timp, reprezintă suma

capacităţii geometrice

C

şi a celei de absorţie C p (relaţia (1.5)).

Din diferenţa celor două valori ale capacităţii C rezultă creşterea capacităţii ΔC datorată umidităţii:

(1.24)

ΔC = C C

În norme este dată valoarea raportului:

Δ

C

C C

=

=

C

p

C

C

C

(1.25)

Compararea valorilor măsurate cu cele din norme permite aprecierea stării izolaţiei.

1.2.5.4. Măsurarea descărcărilor parţiale

Descărcările parţiale apar în incluziunile gazoase care pot exista în izolaţie. Sunt denumite parţiale deoarece descărcarea este limitată numai la spaţiul ocupat de incluziuni. Apariţia lor la tensiunea de lucru provoacă pierderea lentă dar sigură a calităţilor izolante ale dielectricului. Descărcările parţiale reprezintă un pericol real pentru aparatele turnate în răşini sintetice şi aparatele cu izolaţie din hârtie şi ulei. În legătură cu descărcările parţiale se pun următoarele probleme:

- stabilirea unui nivel admisibil de descărcări parţiale; - corelaţia între comportarea la descărcări parţiale şi durate de viaţă a izolaţiei; Prin determinarea descărcărilor parţiale este pusă în evidenţă nu existenţa defectelor izolaţiei, ci a descărcărilor în izolaţie. Astfel, umezirea unei fisuri în porţelan, carbonizarea pereţilor incluziunii în izolaţiile organice duc la dispariţia descărcărilor parţiale deşi defectul de izolaţie este evoluat. Se poate spune că măsurarea descărcărilor parţiale permite determinarea defectelor aflate numai într- un stadiu iniţial de dezvoltare. Pentru detectarea şi evaluarea descărcărilor parţiale se folosesc aparate speciale care se bazează pe unul din principiile:

a) măsurarea uneia dintre mărimile caracteristice ale descărcărilor parţiale ca:

- sarcina electrică aparentă (q), reprezentând sarcina care, dacă ar fi injectată instantaneu la bornele obiectului de încercat, ar produce o variaţie de tensiune ΔU egală cu aceea produsă de descărcarea parţială însăşi;

- frecvenţa de repartiţie (n) a descărcărilor parţiale care reprezintă numărul de impulsuri pe secundă;

- curentul mediu de descărcare:

I =

1

T

n

0

[

q

1

+

q

2

+

+

q

n

]

(1.26)

unde T este un interval de timp mare comparativ cu perioada tensiunii de serviciu; - debitul pătratic:

D =

1

T

n

0

(

q

2

1

+

q

2

2

+

+

q

2

n

)

(1.27)

b) recepţionarea perturbaţiilor radio care însoţesc descărcările parţiale ce au loc în izolaţie;

c) detectarea oscilaţiilor sonore şi ultrasonore produse de descărcările parţiale în special în mediile lichide.

ă rc ă rile par ţ iale în special în mediile lichide. Fig. 1.16. Schema de

Fig. 1.16. Schema de principiu pentru detectarea descărcărilor parţiale prin metoda sarcinilor electrice aparente

Schema fundamentală a aparatelor bazate pe primul principiu este dată în fig. 4.16. în care:

C x - este obiectul de încercat; Z m - impedanţa de măsură; C k - condensator de cuplaj; F- filtru; A- amplificator; - oscilograf catodic; N- contor e impulsuri şi discriminator de amplitudine;

B- detector liniar sau pătratic;

M- instrument de măsurat; Z- filtru trece jos; Impedanţa de măsură Z m se conectează la circuitul de înaltă tensiune, pe partea dinspre pământ a obiectului încercat. Condensatorul de cuplaj C k reduce perturbaţiile în raportul C x /C k . Dacă obiectul de încercat are o bornă legată la pământ, impedanţa Z m se conectează în serie cu C k sau altă capacitate din schemă, care serveşte drept capacitate de cuplaj. Măsurarea directă a variaţiilor de tensiune la bornele obiectului de încercat nu este posibilă, datorită