Curs 1 DREPT COMERCIAL 29 - X - 2001

Noţiunea, obiectul de studiu al disciplinei,

izvoarele dreptului comercial.

NOŢIUNEA dreptului comercial poate şi trebuie privită atât în sens larg cât şi în sens restrâns, astfel în sens
larg dreptul comercial poate fi înţeles ca fiind un ansamblu de norme juridice aplicabile comerţului adică, operaţiunii de
interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. Din acest punct de vedere noţiunea de
drept comercial nu poate explica suficient obiectul şi scopul acestei ramuri de drept, sensul corespunzând strict
înţelesului etimologic. Din acest motiv doctrina a încercat să definească dreptul comercial din perspectiva tuturor
activităţilor practice care intră sub incidenţa legilor comerciale, adică şi din perspectiva activităţii de prestări servicii a
operaţiunilor de import- export sau a activităţilor de construcţii.
Pentru definirea corectă a noţiunii dreptului comercial, doctrina a considerat necesară abordarea sistematică a
noţiunii datorită complexităţii şi diversităţii sistemelor de drept în lume. Astfel cele 2 mari sisteme care permit
determinarea obiectului dreptului comercial ,şi implicit permit definirea acestuia, sunt sistemul obiectiv şi sistemul
subiectiv.
Sistemul subiectiv care a stat la baza primelor reglementări comerciale şi care a fost adoptat ulterior de codul
comercial german de la 1900 (sistem de drept de tip anglo-saxon). Sistemul subiectiv consideră dreptul comercial ca
fiind un drept profesional aplicabil unei categorii de persoane care dobândesc calitatea de comerciant prin îndeplinirea
unor condiţii administrative prevăzute de lege. Aceste condiţii se referă în principal la obligativitatea îndeplinirii unor
condiţii de înregistrare care permit persoanelor respective desfăşurarea unor activităţi cu caracter comercial. Din această
perspectivă fapta de comerţ ( activitate comercială) este determinată în funcţie de calitatea persoanei care o săvârşeşte.
Sistemul obiectiv adoptat prin codul comercial francez de la 1807, derogă principial de la concepţia sistemului
subiectiv adoptând un principiu mai realist în ceea ce priveşte determinarea obiectului dreptului comercial. Astfel în
cadrul acestui sistem se definesc în principal o serie de activităţi care sunt considerate prin lege a avea un caracter strict
comercial independent de calitatea persoanei care la săvârşeşte.
Numai prin exercitarea acestei activităţi, o persoană poate dobândi calitatea de comerciant şi implicit toate
drepturile şi obligaţiile comercianţilor.
Acest sistem a stat şi la baza elaborării codului comercial român de la 1887, cod care în art. 3, stabilea care
sunt actele şi faptele juridice considerate a fi fapte de comerţ determinând calitatea de comerciant a unei persoane în
funcţie de săvârşirea acestora conform art.7.
Din acest punct de vedere dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile faptelor de
comerţ şi comercianţilor. Aceste norme juridice fac parte din dreptul privat ca şi normele dreptului civil deoarece
participanţii la raporturile juridice comerciale se află pe poziţie de egalitate juridică.
Cu alte cuvinte dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice aparţinând dreptului privat care se aplică
atât raporturilor juridice care se nasc din săvârşirea unor activităţi considerate de lege ca fiind fapte de comerţ cât şi
raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Temă: egalitate juridică, act juridic, fapt juridic.

Izvoarele dreptului comercial.

Potrivit art.1 din codul comercial, dreptul comercial are ca izvoare legislative în principal codul comercial şi
legile comerciale speciale, astfel art.1 arată că: ”În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul
civil, din această dispoziţie rezultă că în absenţa unei reglementări specifice în materia dreptului comercial aplicabile
sunt dispoziţiile codului civil sau ale legilor civile speciale ca izvoare subsidiare ale dreptului comercial”.
Codul comercial reprezintă reglementarea de bază a dreptului comercial care cuprinde în cele 4 cărţi ale sale
norme cu caracter supletiv referitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului comercial, adică fapte de comerţ,
comercianţi, obligaţii comerciale, faliment.
Aceste norme sunt fie specifice dreptului comercial fie derogatorii de la normele dreptului civil.
Codul comercial român a fost adoptat în 1887 cunoscând numeroase completări şi modificări. Astfel una dintre
modificările majore ale acestuia s-a făcut în 1943 dată după care însă codul comercial a fost practic suspendat în ceea
ce priveşte aplicarea sa. Abia după 1999 a reintrat în actualitate constatându-se că atât în exprimare cât şi în conţinutul
reglementărilor acestuia, nu mai poate fi aplicat, motiv pentru care legiuitorii au încercat să adopte vechile dispoziţii
nevoilor reale ale vieţii comerciale.
Din categoria legilor speciale care modifică dispoziţiile codului comercial fac parte: Legea 31/1990 cu privire
la S.C., Legea 26/1990 a Registrului comerţului, O.U.G. numărul 138 din decembrie 2000 (a modificat şi codul civil).
Pe lângă dispoziţiile care completează sau derogă de la codul civil, codul comercial cuprinde şi o categorie
aparte de dispoziţii menite să împlinească unele lipsuri ale codului civil, este vorba de reguli privind încheierea
contractului între absenţi sau persoane îndepărtate cuprins în art.33,34,35,36,37,38,39 cod comercial, care în fapt

1
Curs 1 DREPT COMERCIAL 29 - X - 2001
aparţin dreptului civil. Ele au fost introduse în codul comercial pentru a acoperii această lacună a codului civil fiind
astfel aplicabile în cele 2 ramuri de drept.
În ceea ce priveşte izvoarele subsidiare ale dreptului comercial acestea sunt:
Codul civil care are aplicabilitate în dreptul comercial în special în materia obligaţiilor şi a contractelor
speciale. Dintre legile civile speciale aplicabile în materie comercială, cele mai importante sunt: cele care se referă la
statutul juridic al persoanelor (şi decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice).
Dreptul comercial cunoaşte exclusiv izvoare legislative dar aceasta nu înseamnă că uzurile comerciale;
doctrina sau practica judiciară nu au nici un rol în sistemul de drept.
Uzurile sau obiceiul exprimă reguli de conduită născute din practica socială folosită vreme îndelungată şi
respectiv ca şi normele juridice obligatorii.
Dacă dreptul comercial român nu cunoaşte uzuri legislative sau normative doctrina admite existenţa uzurilor
interpretative sau convenţionale care au rolul de a lămuri sensul voinţei participanţilor la raportul juridice.
Existenţa acestor uzuri interpretative este dedusă din unele dispoziţii ale codului civil aplicabile şi în materie
comercială. Astfel art. 981, codul civil prevede că într-un contract clauzele obişnuite se subînţeleg chiar dacă ele nu sunt
expres prevăzute. De asemenea art. 980 codul civil arată că dispoziţiile îndoielnice într-un contract se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.
În ceea ce priveşte doctrina ca ansamblu de studii, lucrări, cercetări, aceasta nu este nici ea izvor de drept, rolul
acesteia exprimându-se numai în interpretarea legilor comerciale. În aceiaşi măsură nici practica judiciară nu este izvor
de drept comercial deoarece potrivit principiului constituirii al separaţiilor puterii în stat instanţele judecătoreşti sunt
competente numai să aplice legea nu s-a şi o creeze.