Sunteți pe pagina 1din 6

In cautarea Graalului. Cum iubesc cei neiubiti?

i orice alt porunc ar mai fi se cuprinde n acest cuvnt: s iubeti pe aproapele tu ca pe tine nsui () iubirea este deci mplinirea Legii (Pavel I, 13, 9-10); Dar el, voind s se ndrepteze pe sine, a zis ctre Iisus: i cine este aproapele meu? (Evanghelia dupa Luca, 10:29) Acest eseu, Prefa la o selectie de piese muzicale clasice care exemplific reprezentrile i contribuia rromilor la muzica cult european, este format din excerpte dintr-o carte nefinalizat, intitulat provizoriu Furtun i melancolie.Cum iubesc cei neiubii (care nu pot iubi), o istorie a contribuiei rromilor la cultura european, dar i o istorie personal a iubirii aproapelui, o experien care nc nu pot s ma decid dac a fost un eec sau o reuit. In sensul biblic al dragostei, ca empatie caritabil, lucrurile au ajuns destul de departe, de la asistena social a sracului, pn la anarhia egalitarist a marxismului i prbuirea statului bunstrii; ca dragoste de ntelepciune sau de cuvnt, definind filosofia sau filologia, istoria lumii e plin de op-uri groase i simandicoase, care se auto-reproduc, instrumentalizate, din ce n ce mai departe de viaa real. In fine, viaa real insi devine o imitaie, consumerism, dam de consum, apatic i nevrotic, bovaric, fr dragoste de via. Dragostea, dintotdeauna, scap unei definiri riguroase, poate de aici eecul oricrei normativizri, in care dragostea rmne doar arta de a iubi. Cum istoria apartine celor puternici, paradoxul este c nu ura ucide, ci dragostea, prin exces de ratiune, devenit irationalitate, mistic laica. E bine s fim circumspeci, i dragostea are nevoie de reguli, dragostea celor care nu iubesc este egocentric, destructiv - asta chiar tim mai toi, dureros. Daca prezentul este opera trecutului, iar viitorul o investitie a prezentului, acest excurs ar trebui sa porneasca de la profundele origini orientale ale culturii rrome si a modului cum s-a remodelat in arealul european, in contextele sale istorice. Ce sanse de viitor si in ce interactii (mai) poate cultura rroma sa fie "uniforma etnica" a poporului rrom, intr-o Europa modernizata si presata sa se globalizeze? Comment peut-on etre tzigane ? Cum (mai) poate fi cineva tigan ?, dincolo de viziunile rasiste sau exotice, e o reformulare a intrebarilor Iluminismului, ramasa fara raspuns, riscand o perspectiva unilaterala, heteroidentificata. Este unul din demersurile acestui eseu,, pornind dinspre ceea ce este general acceptat, spre ceea ce este, inevitabil, polemic. Nu-mi propun sa fiu decat un insotitor al acestei aventuri, prioritar muzicale, asa cum au fost, dintotdeauna, lautarii. O scriitura lautareasca nu poate fi rigida sau conventionala, ci intr-o permanenta tentativa de seductie, ca o improvizatie ad-hoc, ca pasii de dans ai sarabandei de sabbat, in care scriitura este muzica extazului regasirii identicului, dincolo de timp si spatiu, in oceanul din picatura care sunt(Rumi). Ca la Baudelaire, afirmatia Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frre!, presupune ca a fi eclectic este insasi cerinta acestui demers, a totalei libertati a cititorului (si ascultatorului, in acest caz) de a se lasa condus de minimul rafinament al celui dispus sa testeze un gust nou, necunoscut, ca preconditie a unei gandiri critice la intalnirea dintre sine si propriile stereotipuri, cale a intuitiei reinterpretarilor sau, de ce nu, a reconfirmarilor acestora. Furtun i melancolie este o referire explicit la Furtuna si pasiune/avnt(Sturm und Drang), micarea literar i muzical a romantismului german, ca lupt dintre dou morale i dou ideologii, izvorte din dilema alegerii rezonabile dintre emoie i gnd, raiune i instinct, Orientul inimii i Occidentul spiritului, libertate si constrangere, dintre opresiunea dominaiei

imperiale i libertatea national sau individual, ca eliberare personal/colectiv i re-naterii comuniunii n comunitate. Candva, dac viaa omului avea un scop, acesta era mntuirea de suferina in cealalta lume, pentru ca adevarata fericire pierduta, dar promisa celor responsabili -, era regasirea Paradisului, a dragostei lui Dumnezeu, prin golirea inimii de preocuparile lumesti si iesirea din sine, in transa mistica/samanica (individuala sau colectiva). Atasamentele omului, ca legaturi sufletesti intre eu si Celalalt, erau ipostaze ale unui aceluiasi, ale unui sine nediferentiat, de la dragostea de aproape, la cea de sine si de Dumnezeu. Un spatiu intim caruia omul i-a pierdut senzatia afectiunii sacre, traditionale, esund intr-o concretete pur corporalizata. Acum spatiul si timpul propriei vieti isi cauta originile, intr-o nostalgie a eternei reintoarceri spre fundamente, limitata nevrotic la paradisul pierdut al copilariei, protectiei afectuoase a parintilor biologici. Intrebarile eschatologice au ramas aceleasi, s-au schimbat doar paradigmele de interpretare, consideram caduc/ traditie, ceea ce nu se dezvaluie imediateii, uitarea intrebarilor esentiale, devine modernitate, sucomband in punct si interval, in liniaritate. Candva, Orfeu coborase in abisul lumii intermediare a sufletelor moarte si cantecul lui indragostit i convinsese pe glacialii Hades si Persephona sa o redea vietii pe Euridice, iubita sa. Conditia implinirii acestei exceptii, a reintoarcerii din moarte, era s-o priveasca doar atunci cand va iesi la lumina vietii. Faptul ca Orfeu intoarce capul, pentru a-si risipi indoiala, e un mister al interpretarii, pentru c mimesis-ul artistic are exercitiul infranarii catharsis-ului /focului inimii. Poate c tocmai in aceast lips de explicatii trebuie cutat misterul dragostei, creia insusi Orfeu nu i-a putut supravietui, pentru c r a i u n e a este masura tuturor lucrurilor. Zeii iubeau, ca si oamenii, sau oamenii, ca si zeii ceea ce era leac pentru singuratate si incredere in viitor. Acum, desacralizat, scoas din contextele sale originare, dragostea a devenit o nevroza, ca uitare a rului angoasant, pentru unii posesie egolatra si desfatare a binelui personal, pentru altii evadare din sine si melancolie, ca ruptur ireparabil intre ideal si real. De Absolut, considera Plotin, nu se pot apropia decat cei care pot avea acces la transa extatica, filosofii, muzicienii si indragostitii, ca desprindere de sine. In Crestinismul care i-a urmat, corporalizarea inefabilului transcenderii sufletului a capatat o ambiguitate castratoare, urma a unei interdictii ambigue a iubirii profane, in scopul prioritizarii iubirii sacre. Din frumoasa parabola a cautarii rentregirii prtii lips si reintoarcerii in UNU, in fericirea complet a Androginului lui Platon, a rmas doar o lectie de anatomie rembrandian, ca un ecorseu ambulant, cautandu-si continutul, o umbra fr corp. Ca o oglinda sparta ipostaziind o multitudine de imagini ale aceluiasi chip, personalitatea umana, in acest timp al marilor preschimbari, angoasat de presiunile mefistofelice ale ofertei si discount-ului, risca nevroza de a nu rezista tentatiei de a se amagi c trieste paradisiac, extatic. Paradoxul este sa constatm ca dintotdeauna a fost asa, c desi principiul dragostei a ramas sentimentul cel mai de pret al omului, ca ideal al fericirii, el a fost intim legat de principiul fricii de esec, de a nu avea puterea dominrii si posesiei. Pn i Prometeu pare suspect, mai degrab autorul unui act care nu este gratuit, dar, ci o resentimentar revolt euat. Dincolo de reprezentarile triviale sau frivole, care abunda in consumerismul contemporaneitatii noastre, dragostea (si frica!) sunt dintotdeauna sentimentele irationale, extatice care fundamenteaza viata omului, ca ne/fericire. Ceea ce are in comun cautarea sacra a Graalului si

cautarea fericirii individuale, prin Celalalt, este transgresarea / schimbarea Ordinii existentiale, ca un altfel de inceput, ca re-nastere periodica (dar si ca moarte repetitiva). Frica, teama de prabusire si destramare, pare singura forta care a reglat relatiile umane europene, filosofia istoriei si genealogia sa morala. Ea nu cauta iubirea aproapelui si etica recunoasterii lui, clamata de religie si umanism, ci dezechilibrul dintre dominator si dominat, bogat si sarac, amic si inamic, ceea ce face din istoria Europei o orgolioasa si neintrerupta batalie pentru revelarea neascunderiiCeluilalt, fie el si Dumnezeu. Ce nu este in lume, este inafara lumii, Diferit, stare de exceptie, ne/bun, ne/firesc, ne/omenesc, a/normal etc. De aceea, demn de ura sau sortit intolerantei, in caz fericit, indiferentei. Nu exista reciprocitate, o etica a recunoasterii mutuale, doar acceptari punctuale si armistitii fragile, intr-o funciara cultura a resentimentului. Or, daca dragostea nu e, nimic nu e, nici Dumnezeu. A iubi cu frica e ceva foarte specific nevrozei europene, la fel cum a fi paracios si incontinent moral, este partea ipocrita a confesiunii, frica redusa la o retorica a solidaritatii legaturilor sociale, ca esec al individualismului, a unei insingurari cosmice. Respingerea misticii lui Meister Eckhart din Cetatuia din suflet, a Castelului interior al sfintei Teresa dAvila sau condamnarea la ardere pe rug a beghinei Marguerite Porte, autoarea cartii Oglinda sufletelor simple i distruse, cruciadele impotriva ereziilor cathare si constituirea Inchizitiei, premerg unei laicizari din ce in ce mai alerte. Indecizia duala de a alege o Cale, fie misticismul, fie reintoarcerea la paganism, pare sa datoreze mult Purgatoriului lui Dante, care il considera o statie intermediara intre Iad si Rai, ca spatiu al purificarii. Desi ortodoxia si, mai apoi, protestantismul, au respins formal existenta acestuia, Pamantul, ca Purgatoriu, a avut o realitate rationalizanta, cu cerurile la vedere, care a legitimat procesul civilizarii, ca disciplinare si refacere a increderii in Ordine. De altfel, aparenta opozitie binara, maniheista, dintre Bine si Rau, cu perspective de receptare antagonice: Renastere vs Antirenastere, Reforma vs Contrareforma, Modernism vs Antimoderism etc. este istoria dublului discurs, ca mecanism de (de)generare a identitatii Celuilalt. Tehnicile de manipulare a puterii ceresti si a puterii lumesti devin politici dirijate de asanare a societatii, de disciplinare, portretul inlocuieste icoana. Or, aproapele este cel care are nevoie de mila, compasiune si caritate, pentru ca este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, parte indumnezeita: i iat, un nvtor de lege s-a ridicat, ispitindu-L i zicnd: nvtorule, ce s fac ca s motenesc viaa de veci? Iar Iisus a zis ctre el: Ce este scris n Lege? Cum citeti? Iar el, rspunznd, a zis: S iubeti pe Domnul Dumnezeul tu din toat inima ta i din tot sufletul tu i din toat puterea ta i din tot cugetul tu, iar pe aproapele tu ca pe tine nsui. Iar El i-a zis: Drept ai rspuns, f aceasta i vei tri. Dar el, voind s se ndrepteze pe sine, a zis ctre Iisus: i cine este aproapele meu?() Iar el a zis: Cel care a fcut mil cu el. i Iisus i-a zis: Mergi i f i tu asemenea. (Luca. 10, 25-29, 37). Ca rom/igan, am ndoieli argumentate, att la teologia politica paulinic, a unui universalism cretin al indistinciei, dup care nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte brbteasc i parte femeiasc, pentru ca voi toi una suntei in Hristos Iisus (Pavel, Epistola ctre galateni, 1,28), la fel cum nici in tvlugul omogenizator al universalismului cetenesc al Iluminismului, dup care, jalnic imitaie, nu mai exist nici francez, nici german, nici chiar englez, toti suntem europeni (Rousseau).

Cum iubesc cei ce nu iubesc? Cum iubesc cei neiubiti ? - cam aceasta pare a fi paradigma dihotomica a intelegerii acestei compilatii de piese muzicale culte. O separare intre cei ce nu iubesc si cei neiubiti pare o nesfrit confruntare intre invingatori si invinsi, de la nceputurile lumii, pn azi. In ambele cazuri, raspunsul despre cum iubesc ar avea ace lasi raspuns: narcisiac, egocentric, incercand sa-si sublimeze nefericirea, inventand iluzorii si fantasmatice tehnici de supravietuire, in speranta de a-si normaliza anormalitatea. Alternand, ciclotimic, intre iubire si ura de sine, intre dorinta de a accede la idealuri si resentimentul fata de esec, intr-o dedublare care l face un partener fictiv al propriei corporalitati, intr-o fragilitate dizarmonica a personalitatii. Pare-se ca pana si miturile laice ale modernitatii europene si-au pierdut sensul: Faust, in dorinta de cunoastere a fuziunii alchimice cu spiritualul, Don Juan, in dorinta eternei reintoarceri in senzatiile primordiale, isi cauta in Celalalt sufletul, dar incercarile sunt doar fatale exorcizari ale pierderii unitatii sinelui real, simpla filosofie de budoar. Intr-un complex oedipian sado-masochist, Don Juan isi corporalizeaza nevoia de iubire, cautandu-si sufletul in 1003 femei (numai in Spania), ceea ce depaseste nu doar fabulosul oriental al 1001 nopti, ci mai toate recordurile. Ca si Carmen, tiganca focoasa si casta, Don Juan este din Sevilla, ceea ce trimite la o origine maura a mitului, de dinainte de 1492, si la modul in care europenii reinterpreteaza laic misteriile musulmane legate de mistica iubirii divine. Faust, ca si Simon Magul si Ciprian, sfantul vrajitor, reitereaza ideea ca sufletul fara spirit este o altfel de cadere angelica din sacru, in natura umana. Mantuirea pacatosului, la Goethe, este anti-canonica, Dumnezeu pare sa aiba convingeri gnostice, sigur influentate de rationalismul iluminist, iar Don Juan-ul lui Moliere sucomba intr-un cavalerism desuet, ca sufistul Don Quijote. Alchimia fericirii a devenit o afacere pe cont propriu, la indemana omului, chiar cu pretul pactizarii cu Raul, deriziunea vietii este inafara ei insasi, in extazul expiator si ilicit. Renaterea a luat cu ea cea mai drag iluzie a Omului: iubirea, dei n intenia sa fusese doar rafinarea ei. Viclenia istoriei, ca viclenie a ratiunii, rmne o insiduoas implinire a propriilor acte ratate. Ca toate cele care descind sau aspir spre Absolut, artele si tiinele au pus raiunea s dezvolte o cunoastere rafinat, cat mai aproape de perfectiune, dar care nu se reveleaz dect initiatilor. Intr-o sociologie a emotiilor, functia socializatoare, ca emergen a procesului civilizarii, incepe in Renastere, ca neincetata re-adaptare, rafinare a Omului, a unei iluminari progresive, eliberatoare, chiar daca cu sincope si reinterpretari eronate, deseori, in ciclice rataciri. Daca tragedia s-a nascut din spiritul muzicii asa cum spune Nietzsche, atunci muzica este mai ales o istorie a lacrimei, plansului indurerat al celui invins, cautand infrigurat o sansa de a opri catastrofa iminenta a destinului sau.. Opera, ea insi nscut in Renatere, a preferat sa se inchida in sine insasi, odata cu disparitia societatii de curte, demantelata dupa primul razboi mondial, dupa o agonie autodevoratoare, a carei sursa a fost Revolutia franceza, starnita de Iluminism, prin alianta inteligentziei cu elitele burgheze. Initiatica, muzica culta prezerva inca un anumit tip de distanta, asemanator sacrului faa de profan, ca liman triumfal al aspiratiei spre absolut si universalitate. Elitismul intelectual al operei a impus respect, ramanand invulnerabil chiar si in cele mai scelerate vremuri, de la Revolutia franceza, la conflagratiile mondiale ale crizatului secol XX, oricaror mode. Fie ca e vorba de barocul eclectic din timpul Regelui soare, de armonia clasicismului vienez sau de nostalgia rebela a romantismului, muzica culta are o radicalitate princiara a demnitatii, neabdicand de la principiile sale de clasa educata, dar pastrand cu sfintenie regulile bunului simt, ca celebrare a omului. Ca si in temple sau catedrale, oricine poate intra, dar iesi la fel de

sarac cum a intrat, daca nu are un suflet educat pentru a gasi adevarul din el insusi, pentru a accede, progresiv, la rafinarea credintei sale, cunoasterii ierarhice, imperiale. Sau poate accede, de la conditia umila, la ranguri aristocratice, ca recunoastere a nobletii sale spirituale, de la Lully si Liszt, la Bihary, Enescu si Ion Voicu. Ca sinteza a afectelor si civilizare, arta a avut si are un rol esential in impunerea a ceea ce este sensibil, selectand riguros valoarea de nonvaloare. Dupa un scurt si nesemnificativ parcurs nationalist, a unei orizontalizarii a transcendentului, in care si-a elucidat incompatibilitatea sistemica de a deveni un instrument de propaganda aservit oricarui tip de interese sau culturii de masa, artele s-au autonomizat, reintorcandu-se in dimensiunea gnostica originara, asteptand cu rabdare reintoarcerea Omului spre valorile perene. Cum stim din istorie, arta supravietuieste si zeilor, pentru ca aspira spre Absolutul Cunoasterii umane. Prezenta semnificativa a rromilor in patrimonial cultural european e mai mult decat o reverenta a elitelor artistice si intelectuale europene, este o recunoastere, greu de inteles perceptiei simple, dar evidenta, impotriva oricaror negari, in tezaurul mondial al umanitatii. Acesta este intelesul care explica si fervoarea cu care Franz Liszt strabate Europa, din Spania, pana in Rusia, chiar si in Iasi si Bucuresti, pentru a intelege misterul inexplicabilei altitudini a sensibilitatii sufletului lautarului, finalizata cu scrierea cartii Bohemienii si muzica lor in Ungaria(1859), care ramane inca cea mai pertinenta apropiere de cultura rroma de pana acum. Rommy (termen utilizat de Liszt) glorifica prin muzica pe Dumnezeu si frumusetea naturii (umane), cele patru prapastii ale pierzaniei care aprind cele patru stele stralucitoare in inima ascultatorului sunt extatice si eliberatoare, ca rezultat al exorcizarii psihice, betiei simturilor. Astfel, cantecul, dansul, dragostea si alcoolul, ca ingrediente ale desprinderii de sine, insanatosesc ranile psihologice. Beatitudinea extazului sacru a identificarii cu Dumnezeu, vine din insasi natura omului, a disperarii sale, depresiei melancolice pierderii sensului existential. Ceea ce a fost fatal artei bohemienilor, ca pierdere a specificitatii, care a redus la tacere si uitare sensibilitatea culturii lor, a fost sa iasa din lumea lor omogena (...) din dorinta de a se face admirati de catre cei care sunt incapabili sa-i inteleaga atentioneaza Liszt. In acest sens, povesteste si istoria lui Ioji, un violinist rrom adolescent, pe care contele Teleki i-l aduce la Paris, din Coltau (Maramures), pentru a-i perfectiona talentul. Ioji devine insa un dandy, narcisist, preocupat excesiv doar de exterioritatea sa, vrand sa devina altceva, altcineva, sa-si stearga identitatea etnica, instrainandu-se nu numai de vioara, ci chiar de sine insusi. Dezamagit, Liszt il restituie comunitatii de provenienta, iar Ioji isi regaseste normalitatea si locul predestinat in taraf, ceea ce pare sa transeze chestiunea, in sensul ca inadaptabilitatea lui Ioji venea din instrainare, redevenind lautar se regaseste in natura sa. E si un indemn ca rromii sa desavarseasca aceasta constructie interioara, evitand stagnarea in consumerism, asa cum, in opinia eronata a lui Liszt, fac israelitii(s-a demonstrat in timp ca originile capitalismului sunt europene). Regretul acestui geniu unic al muzicii culte europene era de a nu fi reusit sa fie n totalitate, dupa spusele sale, franciscan si tigan, ambele ca limite inalte ale trairii extazului sacru si profan. La batranee era diavolul in sutan, spre disperarea fiicei sale, Cosima. In prelucrarile sale si ale scolilor intemeiate de acesta, amintind de multitudinea scolilor mistice sufiste, gasim atat Calea de intrare in tiganitudine, cat si calea pe care trebuie s -o urmeze rromii, pentru a trece de la cultura populara, la cultura culta. Sinteza Romanipenului/Legii tiganesti, ca si in cazul natiunilor europene in Renastere, presupune un efort de contemporaneizare a normelor, valorilor si comportamentelor, ca integrare in universal. Legea

lui Moise, Exodul (iesirea din robie) a fost reinterpretata si adaptata realitatilor noi de Moise Maimonide, in Calauza ratacitilor, in secolul al XII-lea, pentru a da raspunsurile necesare suferintei evreilor in Europa. Legea lui Mahomed, Hegira (emigratie, ruptura/ metanoia) centrata pe un model al fratiilor de credinta, depasind rudenia, a avut in teosofii si filosofii perso-arabi, de la Ghazali, la Sohrawardi, o adaptare asemanatoare a iluminarilor. Filosoful existentialist Nietzsche, el insusi fin estet al dionisiacului frigian si zoroastrismului persan, nu doar ca a spus despre Liszt ca este un preot cu inima de tigan, dar s -a si transmutat din glaciala gandire exoterica a Occidentului si wagnerismului, in pasiunea torida si esoterica a Orientului, considerand opera Carmen a lui Bizet o vindecare, opusa maladiilor wagneriene, daunatoare: de cate ori am ascultat Carmen, mi s-a parut ca devin mai filosof, un mai bun filosof decat imi par de obicei:ajuns atat de rabdator, de fericit, de hindus, de sedentar () Ma cufund in aceasta muzica, ii percep originile () ma refer la sensibilitatea asta mai meridionala, mai bronzata, mai parjolita (Cazul Wagner. O problema de muzicanti). Naterea tragediei din spiritul muzicii (1872) invedera un echilibru in transmutarea alchimica a sufletului omului si perceptiei sale senzoriale, prin refacerea legaturii pierdute dintre cuvant si mit (inclusiv dintre filosofie si arte), pierdute inca din vremurile presocratice, in dualitatea retorica dintre apollinic (seninatate a ratiunii, autocontrol, conservatorism) si dionisiac (iluminarea interioara, extazul pasiunii, indrazneala de a-ti depasi limitele, liberalism). Aceasta batalie intre lumina diurna a exterioritatii corporale si iluminarea noptii interioare a sufletului, pentru a ajunge la reificare, autentic, este posibila prin exaltarea vointei de putere, pentru a reintra in ciclitatea timpului, a eternei reintoarceri spre regasirea identicului. In conditiile in care si-a ucis zeii, vointa de putere a omului este o vointa (auto) creativa, care trebuie sa-l elibereze de suferinta si sa-l inalte dincolo de bine si de rau, prin exorcizare, in contopire cu parteas indumnezeita din el, intr-o psihologie abisal a harului, autenticitatii. Dumnezeu a murit. Noi l-am ucis este o retrimitere la pacatul crucificarii Consolatorului, dar si la reinvierea mitului, printr-o sfortare a supraomului, ca om responsabil de umanitatea sa. Un creator i caut nsoitori, nu hoituri, el nu vrea nici turme, nici credincioi. El caut creatori, s se-nsoeasc, dintre aceia ce nscriu, pe table noi, valori la fel de noi. Prin astfel de viziuni, exprimate in Asa grait-a Zarathustra (1885), Nietzsche reintoarce gandirea spre origini, restituind Frigia si intreaga Asie Mica spatiului sau spiritual originar: Persia lui Zoroaster, Orientului Cunoasterii magice, misticii esoterice, opus Occidentului Cunoasterii rationale, misticii exoterice. Insufletirea spiritului este o constiinta de sine responsabila, pentru ca omul, in contextele sale clasice, este sarac, e ceva ce trebuie depasit, pentru a-si putea celebra misteriile infinitului interioritatii, bogatiei sale.