Sunteți pe pagina 1din 3

Comentariu Luceafarul de Mihai Eminescu

Poemul Luceafarul, de Mihai Eminescu, a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare Romania Juna din Viena si a fost apoi publicat in revista Convorbiri literare. De asemenea, acesta se incadreaza in cea de-a treia etapa a creatiei eminesciene si este considerat cea mai de seama opera a lui Eminescu. Tema poemului este tema romantica a incompatibilitatii dintre omul de geniu si omul comun, idee filosofica preluata de la Schopenhauer. Opera este structurata pe baza antitezei dintre cosmic si teluric (uman si fantastic), etern si efemer, iar cele 98 de strofe sunt grupate in 4 tablouri. In primul tablou, actiunea se petrece atat in plan terestru cat si in plan cosmic, acestea alternand. Se prezinta o poveste de iubire intre doua fiinte, apartinand unor lumi diferite. Incipitul pemului, A fost odata ca in povesti/ A fost ca niciodata sugereaza caracterul narativ al intamplarilor, sursa de inspiratie fiind basmul, si confera caracter general si univesal valabil faptelor prezentate. Personajele sunt fata de imparat, sugerand omul comun, insa care doreste sa-si depaseasca limitele, si Luceafarul, reprezentand geniul. Se remarca faptul ca fata de imparat este unicizata in poem, prin intermediul comparatiilor Cum e Fecioara intre sfinti/ Si Luna intre stele si datorita lipsei numelui, care ar fi banalizat-o. Luceafarul reprezinta omul de geniu pentru care iubirea este numai o forma de cunoastere. Apar cele doua invocari, ale fetei, precedate de metamorfozarile luceafarului. Prima data acesta ia chip angelic, iar a doua data apare in ipostaza unui demon. Aceste doua ipostaze reprezinta doua elemente eterne si antitetice, rezultand faptul ca Luceafarul s-a transformat numai la exterior, ramanad acelasi geniul la interior. Din dialogul celor doua personaje reiese faptul ca fata nu il poate intelege pe Luceafar si ii cere

acestuia sa devina muritor ca ea. De aici rezulta ca omul comun nu este capabil sa se sacrifice pentru un ideal precum geniul. In al doilea tablou, actiunea se desfasoara numai in plan teluric, in antiteza cu primul tablou, unde asistam la idila dintre doi pamanteni, Catalin si Catalina. Cei doi sunt exponenti ai oamenilor obisnuiti care tind spre fericirea personala, implinirea prin iubire. Deoarece fata primeste un nume, Catalina, aceasta se banalizeaza, intra in contingent. Asemanarea numelor celor doi sugereaza, in mod sarcastic, asemanarea dintre oameni. Din dialogul personajelor, care este extrem de fluent, remarcam compatibilitatea dintre ei, determinata de idealurile asemanatoare. Actiunea din tabloul al treilea se desfasoara numai in plan cosmic. Tabloul se deschide cu un pastel cosmic prezentand zborul Luceafarului printre stele, catre inceputurile lumii, momentul progenezei. Asistam la un dialog intre Hyperion si Demiurg, in care limbajul folosit este unul gnomic. Dialogul evidentiaza conditia trecatoare a omului, Demiurgul refuzandu-i cerinta lui Hyperion de a-l face muritor, aceasta decizie justificandu-se prin faptul ca anulandu-l pe Hyperion, Demiurgul s-ar anula pe sine. Tabloul se incheie cu avertismentul Demiugului, care subliniaza egoismul oamenilor de rand, care aflati sub semnul timpului si al norocului, nu urmaresc decat feicirea personala. Ultimul tablou prezinta actiunea atat in plan terestru cat si in plan cosmic. Se remarca simetria compozitionala a textului, si anume: primul si ultimul tablou se desfasoara atat in plan teluric cat si in plan cosmic, iar actiunea din tablourile doi si trei are loc pe de o parte in plan terestru, si pe de alta parte in plan cosmic. Tabloul se incheie cu replica Luceafarului data celor doi pamanteni : Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul/ -Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece. Se remarca tonul ironic, sarcastic, sugerat prin metafora cu care i se adreseaza fetei, chip de lut, exprimand pe de o parte efemeritatea conditiei umane, si pe de alta parte ipocrizia acesteia. Prin versul Dac-oi fi eu sau altul se subliniaza egoismul fiintei umane, care urmareste propria fericire, indiferent de modul prin care o obtine. Metafora cerc stramt

denumeste Universul teluric, societatea umana, al carei destin sta sub semnul timpului si al mortii. Iar ultimele doua versuri exprima conditia geniului din perspectiva eminesciana, si anume ca geniul nu are moarte , dar nu are nici noroc. In concluzie, in poem, toate personajele sunt voci ale aceluiasi eu, prin care Eminescu isi exprima viziunea sa despre lume. Opera prezinta atat elemente epice, cat si dramatice, insa poemul apartine genului liric datorita semnificatiilor si caracterului alegoric al versurilor.