Sunteți pe pagina 1din 6

Literatura romana postbelica. Periodizari. Raportul politic-estetic.

Modelul Marin Preda


Ceea ce numim, in mod generic, literatura postbelica reprezinta o realitate mult mai complicata decat oricare alta dintre cele discutate pana acum. Un prim factor care dificulteaza prezentarea coerenta a acestei perioade este durata ei, mai extinsa decat a celorlalte, exceptand epoca veche in care faptele propriu zise de literatura sunt putine si sumare. Masurat strict conventional de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial (1944) pana azi, timpul postbelic insumeaza sase decenii. Decurge drept necesara de aici introducerea unor principii apte sa asigure o mai buna organizare a unei astfel de materii. Pe de alta parte, pana in 1989, fenomenul literar romanesc s-a desfasurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitara, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimandu-i sau doar restrangandu-i libertatile, controland, in orice caz, actul creatiei in moduri diferite si cu instrumente diverse. In aceste conditii, separarea valorii de nonvaloare este o operatiune necesara, dar si delicata, pentru ca masura unei astfel de aprecieri trebuie sa tina seama de o suma de factori contextuali. Este de precizat, apoi, ca biografia unora dintre cei mai importanti scriitori care se afirmasera intre cele doua razboaie, continua si in epoca postbelica, dar statutul lor social si literar este, in unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai cateva dintre cele mai rezonante nume. Incat, desi existenta lor ar fi putut garanta continuitatea fireasca a fenomenelor literare, inregistram mai degraba o ruptura brutala de directiile artistice conturate in epoca anterioara. O anume importanta pentru intelegerea acestor fenomene prezinta si faptul ca adeziunea unora dintre acesti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creatiilor pe care le-au dat la iveala in acest timp. In sfarsit, dupa 1989, s-au conturat cateva tendinte negatoare sau deformatoare care au vizat intreaga literatura creata anterior acestei date. De pilda, opera unora dintre scriitorii insemnati ai anilor saizeci a fost pusa in discutie si clasificata cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare si au creat o imagine eronata asupra asezarii acestora pe scara de valori. Asupra catorva dintre aceste tendinte merita sa zabovim, pentru ca, in absenta unei grile critice, efectul lor poate fi daunator. Cele mai multe dintre ele isi datoreaza excesele situarii factorului politic si a celui estetic intr-un raport rigid, care ignora aspecte importante ale acelei epoci. Raportul politic estetic Dupa 1989, lumea literara romaneasca, destul de agitata, a inregistrat unele tendinte ale caror origini se afla in afara domeniului specific al literaturii. In opinia unor critici sau (doar) publicisti literari, personalitatea catorva scrii tori postbelici importanti ar trebui reevaluata din unghiul relatiei lor cu puterea politica. O relatie reala uneori, dar prezentata exagerat in aceste tentative reevaluatoare, alteori inchipuita si acuzata in mod nejustificat. Prin paginile unor publicatii de pe la inceputul epocii post decembriste se vorbea de nevoia infiintarii unui tribunal al scriitorilor sau chiar a unui Nrnberg romanesc in fata caruia ar fi trebuit sa compara, in persoana sau in e figie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci in viata), Nichita Stanescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu. Despre acesta din urma, de pilda, cineva scria ca istoria literara urineaza pe opera sa. Nu vreau sa -i pomenesc si numele. Ti-ai putut da cu siguranta seama ca termenii citati il situeaza pe autorul lor intr-o categorie deloc glorioasa. Cat priveste ideea instituirii unor instante justitiare si punitive, sa spunem doar ca ea vine dintr -o febrilitate maladiva a gandirii, pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoaca firilor prea patimase. Cu mare grabire si fara nici un fel de nuantare, emitatorii unor astfel de idei pun in seama scriitorilor amintiti mai sus si a altora vina de a fi colaborat cu regimul comunist. Se cuvine sa deschidem aici o scurta discutie lamuritoare. Mihail Sadoveanu, de pilda, a aderat, aproape imediat dupa 1944 la ideile puterii abia instalate. Aceasta adeziune s-a concretizat in cateva scrieri in care devotamentul scriitorului fata de noua politica de atunci era manifest: Lumina vine de la rasarit, Pauna Mica sau Mitrea Cocor sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorul ui interbelic poate fi calificata si in termenii oportunismului sau ai colaborationismului. Calificarea ar presupune insa o anume discontinuitate in raport cu tinuta sa ideologica anterioara razboiului. Or, o privire fie ea si sumara asupra intregii prezente publicistice si artistice a scriitorului arata o consecventa inechivoca a convingerilor de stanga din care se revendica mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are alta identitate ideologica decat cel dinaintea acesteia. Mai cu indreptatire pot fi descalificate manifestarile sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele doua din cele trei citate sunt de valoare indoielnica, daca nu de-a dreptul submediocra.

In cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au alta infatisare. Prozatorul a condus o revista culturala Saptamana in care, destule evidente, indica o directie in serviciu comandat si in folosul puterii. Numerosi scriitori ai momentului au fos t defaimati in paginile acestei publicatii, iar opera lor minimalizata. Ar fi insa interesant de vazut, cand pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli, daca chiar toate analizele si verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neindreptatite. Spiritul polemic si critic al prozatorului au avut de multe ori tinte valabile. Astazi deja, se poate vedea ca gloria literara a unora dintre cei vizati (sau cel putin a unora dintre productiile lor) este mai mica decat aceea ca au fost injurati de Eugen Barbu. Dumitru Radu Popescu a indeplinit cativa ani inainte de 1989 functia de Presedinte al Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii sai se confunda cu aceea de om al puterii. Judecata din nou pripita, pe care romanele sale o contrazic. Cat il priveste pe Marin Preda, colaborationismul sau ar consta in faptul ca a detinut directoratul editurii Cartea Romaneasca si ca nu a manifestat o atitudine anticomunista fatisa. Nu insist. Scriitorul se apara singur cu opera sa. Totusi : merita Preda mai putin decat altii aceasta functie? A deturnat editura in alte directii decat cele care ii erau menite? Oricine ar face un inventar al cartilor editate aici sub directoratul sau isi poate da seama ca orice acuza este neintemeiata. Pe de alta parte: ce ar fi castigat literatura romana daca Marin Preda ar fi iesit in pietele publice si ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) in plus si cu un mare scriitor mai putin. Daunele ar fi fost uriase. Exemplele de acest fel se pot inmulti. Scopul nostru este insa acela de a atrage atentia asupra unui fenomen care isi are originea mai degraba in complexe marunte decat in intentia autentica de a asana moral literatura romana. Un lucru este insa sigur. Toate aceste tentative demolatoare se intemeiaza, deliberat sau nu, pe o confuzie grava: judecatile morale mai mult, mai putin sau deloc indreptatite sunt extinse si asupra operei scriitorului, care, in conceptia celor ce colporteaza astfel de idei, ar scadea proportional cu vinovatiile morale si politice ale autorului. Eroarea este pe cat de evidenta, pe atat de grava. Textul artistic este un univers independent de biografia scriitorului si de persoana sa fizica. La fel, sa u mai ales, valoarea lui. Astazi nu stim si nu are vreo importanta ce apucaturi imorale avea, daca avea, Sofocle. Oedip rege si Antigona fac inutile speculatiile pe aceasta tema. Intre convingerile politice ale unui scriitor si calitatea artistica a operei sale nu exista vreun raport de detreminare. Hanul Ancutei sau Vanatoarea regala, Princepele sau Morometii raman opere de neindoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor. Desigur, in orice literatura, e nevoie ca scara de valori constituita la un moment dat sa fie reanalizata si, eventual, reorganizata. Numai ca acest proces nu se poate realiza cu criterii extra estetice. O tendinta la fel de neintemeiata s-a manifestat si in tentativa de a evalua literatura postbelica in ansamblul ei. Unii comentatori au calificat aceasta secventa de istorie litera ra drept o Siberie a spiritului. Altii o intinsa Sahara. Metaforele pot parea inspirate, dar realitatea la care fac ele referire nu le justifica. Intentia din care au rezultat poate fi, pana la un punct, de inteles. Comunismul, ca ideologie si regim politic, trebuia pus sub acuzatie, iar consecintele sale nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs. De aici pana la negarea oricarei manifestari creatoare notabile este insa o distanta echivalenta cu aceea dintre firesc si exces sau chiar neadevar. Oricine citeste literatura anilor saizeci, saptezeci sau optzeci poate sa-l contrazica. Pe de alta parte, istoria culturii universale ofera destule si serioase argumente contrare. Sub Inchizitie, oricat de apriga a fost prigoana, spiritul creator nu a incetat sa se manifeste. La fel sub dominatia nazista sau, mai aproape de subiectul nostru, in Rusia sovietica a epocii staliniste. Au trait si au creat acolo Bulgakov, Ilf si Petrov, Suksin La noi, Nichita Stanescu, Marin Preda, Marin Sorescu E adevarat, factorul politic face obligatoriu parte din ecuatia creatiei literare si nu se poate nega pozitia de autoritate pe care a detinut-o in raporturile sale cu domeniul esteticului. Numai ca presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egala pe parcursul celor 45 de ani de comunism. Ca urmare, literatura acestei perioade nu poate fi evaluata si calificata cu o singura masura, ci nuantat, dupa cum s-au modificat si datele acestei ecuatii. Simtul adevarului trebuie sa invinga oroarea justificata determinata de un regim pe care oricum istoria l-a aneantizat. Privite din acest unghi, fenomenele literare postbelice pot beneficia de o judecata mai putin patimasa si, ca efect, mai dreapta. In functie de modificarile de accent survenite in evolutia raportului dintre factorul politic si cel estetic, propun urmatoarea etapizare a literaturii postbelice: 1944 1948 Instalarea regimului comunist, in august 1944, nu a insemnat si instapanirea imediata asupra intregii societati romanesti. Puterea politica avea, pentru moment, alte prioritati. Intre ele, cea mai importanta inlaturarea adversarilor politici si consolidarea puterii.

In aceste conditii, si pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directa si institutionalizata in domeniul creatiei literare. Daca se poate vorbi, si se poate, de perturbari politice ale spatiului literar, acestea isi au originea chiar in interiorul breslei scriitoricesti. Ca totdeauna in perioade de mari rasturnari politice, in lumea artistica se manifesta tendinta de repunere in discutie a valorilor consacrate si de reasezare a scarii axiologice. De obicei, fenomenul se intemeiaza pe criterii care vin din afara domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecati de ordin politic si etico-moral. Demascarile, denunturile, chemarile in fata unor instante morale sunt procedee frecvente in epoca. Autorii acestor initiative sunt, de multe ori, scriitori fara prestigiu care se folosesc de imprejurari pentru a se elibera de comple xul insignifiantei. Nu e lipsit de importanta faptul ca semnalul acestor denunturi il da un oarecare Oscar Lemnaru, care, inca din septembrie 1944, initiaza rubrica perna cu ace in ziarul (atentie!) Dreptatea, oficios al opozitiei taraniste. E o dovada certa ca primele imixtiuni politice in viata literara nu se datoreaza autoritatii abia instalate. Programul rubricii citate este inechivoc: Prin fata acestui reflector vor trece, ca la politie, raufacatorii, toti aceia care, sprijiniti pe confuzia de od inioara, au raspandit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni sa dea socoteala toti detinatorii de condeie ai unei epoci defuncte (). Vom scotoci toate ascunzisurile presei si tiparului, vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in care zac uneltele de lucru ale unei generatii imbecile si le vom aseza la locul de onoare in muzeul acuzator al momentului de astazi. Un program incrancenat, care concureaza strans cu zelul acuzatorilor din presa comunista oficiala de mai tarziu. Cine sunt raufacatorii si imbecilii? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmati de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Bratescu Voinesti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Calinescu Teza conform careia talentul si valoarea inceteaza sa mai existe in fata criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: In acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lasa inselata de prejudecata talentului. (apu d Ana Selejan, Tradarea intelectualilor. Reeducare si prigoana). Dincolo de aceste rafuieli launtrice, literatura romana a primilor ani de dupa razboi se dezvolta in inertia timpului interbelic si isi pastreaza libertatile fundamentale ale creatiei pana spre 1948. Scriitorul poate, inca, sa opteze pentru orice tema si pentru orice formula estetica pe care o considera adecvata structurii sale artistice si materialului transfigurat. Doua exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru aceasta teza. Lucian Blaga isi publica in 1946 Trilogia valorilor, iar in 1947 apare volumul Una suta una poeme semnat de Tudor Arghezi. Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 1947 reprezinta, practic, etapa finala a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimiteaza perioadele literare sunt, intr-o anume masura, conventionale. in orice tentativa de periodizare este in primul rand important spiritul epocii. Este de remarcat, totusi, ca in aceasta etapa literat ura romana nu da la iveala prea multe realizari artistice notabile, in ciuda faptului ca generatia care se afirmase spectaculos intre razboaie se afla in plina putere creatoare. Murisera Eugen Lovinescu si Liviu Rebreanu, dar se aflau la varsta creatiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar si Mihail Sadoveanu. Explicatia nu trebuie cautata in actiunea factorului politic, care, dupa cum am vazut, intarzie sa se manifeste represiv, ci in insesi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neindoielnic ca efortul urias de modernizare consumat in timpul dintre razboaie a condus creatia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentasera formule noi tind acum sa-si imite propriile modele. Pe de alta parte, experienta razboiului, ca totdeauna in astfel de imprejurari, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatura si a functiilor acesteia. Totusi, perioada pe care o analizam aici nu este lipsita de evenimente literare demne de luat in consideratie. Chiar in anii razboiului se afirmase generatia albatrosista: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru si altii. Primul dintre ei, lider al gruparii si fara indoiala cel mai talentat exponent ale ei, publica in anul 1946 volumul Libertatea de a trage cu pusca, moment important in reconsiderarea limbajului poetic. In 1945 apare, chiar daca pentru foarte scurta vreme Revista Cercului Literar de la Sibiu care afirma ferm doctrina literara estetizanta a acestei grupari (Radu Stanca, Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu, Nicolae Balota, Ioanichie Olteanu etc). Ultima creatie importanta rezultata din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, Intalnire a din pamanturi, aparut in 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat dupa aparitie, acest volu m sunt, alaturi de altele, semne ca libertatile literare interbelice intra sub zodia nefericita a limitarilor si chiar a interdictiilor. 1949 1960 Inca din anul 1948, regimul comunist incepe sa ia in stapanire domeniul creatiei literare. Adversarii politici fusesera inlaturati iar institutia monarhica desfiintata in decembrie 1947. Viata politica romaneasca se reduce, de acum, la existenta

unui singur partid, care exercita puterea in mod discretionar si al carui program vizeaza dizlocarea intregii societati romanesti din temeiurile ei democratice. Se reformeaza invatamantul, se reformeaza chiar si ortografia, dar mai ales incepe reformarea economiei, in sensul eliminarii proprietatii private. Evident, literatura nu poate nici ea scapa de acest tavalug reformator. Indeosebi potentialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens in urmatorul deceniu. Asaltul politic asupra literaturii romane este declansat pe mai multe directii. Eliminarea modelelor. In 1948, ziarul Scanteia publica un articol semnat de un oarecare Sorin Toma si intitulat Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei in care, la comanda, autorul ataca violent creatia lirica a lui Tudor Arghezi. Imputarile nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologica. Tinta acestui articol si a altora similare este evidenta: marii creatori interbelici care nu aderasera explicit la politica partidului unic trebuia sa fie inlaturate din viata literara, din istoria literaturii si din constiinta publica. Vor avea aceasta soarta, alaturi de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade si destui altii. Unii vor ajunge in inchisori ispasind varii pacate ideologice. Li se reproseaza, dupa caz, reactionarismul, obscurantismul ideologic, misticismul, etc. Nu vor mai publica, iar cartile le vor fi indepartate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict si se va mai face doar intr-o primejdioasa clandestinitate. Fenomenul nu-i vizeaza doar pe scriitorii in viata, ci si pe cei clasicizati. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga si Ioan Slavici. Chiar in opera lirica eminesciana se opereaza o selectie drastica, insistandu -se pe creatiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pilda, este definit drept fiinta superioara neinteleasa de regimul burghezo mosieresc. Cateva generatii studioase, inclusiv filologice, se vor forma in absenta modelelor literare autentice. In locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidentiasera prin devotamentul fata de programul partidului unic. Acestora li se adauga un numar de scriitori sovietici exemplari. Conceptele proletcultiste. Unul dintre termenii pusi in circulatie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al saselea este realismul socialist. Se observa usor ca sintagma contine doi termeni aflati in contradictie, pentru ca realismul nu suporta o eticheta de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectarii realitatii. De fapt, literatura rezultata din aceasta exigenta a epocii aboleste realitatea si o inlocuieste cu o imagine a ei fabricata in laboratoarele propagandei comuniste. Literatura pentru mase ar fi, in conceptia ideologilor vremii, o literatura pe intelesul tuturor. De aici, o serie de consecinte, intre care elementarizarea limbajului poetic si schematizarea constructiei epice. Critica de indrumare isi asuma functia de a veghea ca opera literara sa respecte exigentele dogmatismului politic si sa sanctioneze orice abaterea de la linia partidului. Aceste deviante sunt multe si odata depistate in creatie il pun in mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestari ale unei gandiri retrograde, reactionare, reminiscente primejdioase ale mentalitatii regimului anterior. Critica estetica este abolita, iar criticii literari ai momentului vor prelua si vor practica metoda sociologica a lui Constantin Dobrogeanu Gherea, pe care o vor cobori in vulgaritate. Lupta de clasa este o idee imprumutata, ca mai toate celelalte, din teoriile literare staliniste. Ea devine o tema obligatorie a creatiei proletcultiste chemate sa contribuie la eliminarea ramasitelor burghezo mosieresti. Creatia. E limpede ca din astfel de directionari nu putea iesi o literatura de calitate. Cand specificul estetic devine o notiune ilicita, iar literaturii i se rezerva exclusiv rolul de instrument propagandistic, productia artistica este pe ma sura. Aberatiile si excesele politice ale epocii se rasfrang nefast asupra tuturor compartimentelor creatiei. Poezia iese din matca ei si este pusa sa slujeasca scopurile politice ale momentului. Cand sunt lirice, poeziile odifica partidul si Uniunea Sovietica. Tendinta cea mai evidenta este insa aceea de epiciziare. Poezia incepe acum sa povesteasca fapte de munca sau din lupta comunistilor, pe care le prezinta drept modele de comportament politico social. Sentimentele intime si relatia subiectiva a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci cand se exprima, chiar si timid, devin obiect al unor violente critici si acuze. Semnele lirismului autentic, sesizabil atat in exprimarea unei realitati interioare cat si in expresia poetica, se fac totusi simtite si in aceasta epoca. Nicolae Labis buzduganul unei generatii, cum il numeste criticul Eugen Simion anunta reintoarcerea poeziei la rosturile ei. Il urmeaza indeaproape poeti cu un talent energic, care-si vor construi ulterior o identitate lirica precis. Intre ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.

Proza, indeosebi romanul, apare in optica vremii mai apta sa colporteze ansamblul de idei menite sa rastoarne structurile sociale, caci epicul, care presupune personaje si actiune, are calitatea de a fi mai usor inteles si de a crea mai intens impresia de viata. Romanul abordeaza acum teme impuse: uzina, santierul, satul, colectivizarea. Desfasurarea epica este redusa la o schema rudimentar maniheista. Ca in basme, binele se confrunta cu raul si iese triumfator. Binele este intruchipat de activistul de partid, om cu constiinta inaintata, provenit din randul maselor. El este un fel de Fat Frumos, impecabil din punct de vedere moral si daruit complet cauzei partidului. In functie de spatiul tematic pe care il abordeaza romanul, de partea lui sunt muncitorii sau taranii saraci. De partea cealalta se afla fie burghezul si uneltele sale, fie chiaburii si complicii lor. Caricaturizati, ei incearca sa submineze munca avantata din uzine sau sa impiedice constituirea gospodariilor agricole colective. Evident, in final vor fi infranti. Exista insa chiar si in cuprinsul deceniului al saselea realizari romanesti care demonstreaza ca, atunci cand talentul este puternic, iar creatia se pastreaza pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfa: Morometii (1955), Cronica de familie (1956) si Groapa (1957) sunt creatii de exceptie care arata ca nici acestui interval de timp nu i se poate anex a cu totala indreptatire eticheta de Siberie a spiritului 1961 1967 Dupa 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar incepe sa scada. O anume tendinta de sustragere de sub suzeranitatea politica a Moscovei contribuie la derularea acestui fenomen. Pe de alta parte, procesul colectivizarii agriculturii (de fapt, al deposedarii taranului de mica lui proprietate agrara), in serviciul caruia fusese pusa in mare masura creatia literara, era aproape incheiat. Pe la jumatatea deceniului, partidul comunist isi schimba conducerea da semne de oarecare tendinte de rupere cu trecutul. In aceste conditii, literatura e pe cale sa-si redobandeasca o parte din libertatile de creatie. Este o perioada scurta, pe care o putem considera tranzitorie. Se scrie inca din inertie, multi scriitori sunt fie prea puternic fixati in modelul literaturii la comanda, fie nu pot inca sa-si abandoneze temerile. Totusi, inca de la inceputul acestui interval, poezia da semne decise ale regasirii de sine. In 1960, debuteaza editorial Nichita Stanescu, cu volumul Sensul iubirii. Titlul este semnificativ, ca si al urmatorului: O viziune a sentimentelor. Poezia recupereaza sentimentele intime puse sub interdictie in deceniul anterior. Cam in aceeasi perioada, debuteaza Marin Sorescu, iar pe parcursul deceniului al saptelea si alti reprezentanti importanti ai generatiei saizeciste. La randul sau, Marin Preda incearca formula romanului existentialist prin Risipitorii. E adevarat, romanul nu reprezinta o reusita, dar experimentul vadeste tendinta prozei de a se desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste. In sfarsit, in 1967, acelasi Marin Preda publica cel de al doilea volum al romanului Morometii. Este o data importanta, pentru ca romancierul deschide astfel o tema care va avea o foarte bogata ilustrarea in etapa urmatoare: problematica obsedantului deceniu. Este pentru prima data cand un scriitor denunta, cu mijloacele superioare ale artei, nu numai abuzurile politice ale deceniului anterior, dar si cumplita realitate a disparitiei clasei taranesti. 1968 1980 Procesul de revenire a literaturii la conditia ei specifica se consolideaza prohibitiile tematice, impunerile si limitarile tind sa devina aproape nesemnificative. Creatia acestei etape este dominata de scriitorii generatiei saizeci. Despovarata partial de presiunea ideologica, o buna parte din proza acestei perioade repune in discutie obsedantul deceniu, proiectand asupra oamenilor, abuzurilor si dramelor acelui timp o viziune realista. Abordand relatia individ istorie, prozatorii deplaseaza acum accentul spre individ si cultiva cu precadere analiza existentialista. Indeosebi dupa, 1970, se contureaza cateva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marca ai saizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura Fetele tacerii, Vocile noptii) ; Petre Salcudeanu Biblioteca din Alexandria ; Constantin Toiu Galeria cu vita salbatica ; Marin Preda Delirul, Cel mai iubit dintre pamanteni) ; romanul mitic (Dumitru radu Popescu F, Vanatoarea regala ; Fanus Neagu Frumosii nebuni ai marilor orase ; Stefan Banulescu Cartea milionarului. S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu), romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), romanul parabolic (Marin Sorescu, Octavian Paler, cu precizarea ca intre directiile citate nu se pot stabili delimitari nete. O oarecare omogenitate de grup prezinta scrii torii cunoscuti sub denumirea generica Scoala de la Targoviste: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu Costache Olareanu, Tudor Topa. Ei cultiva metaromanul si jurnalul de crreatie. Grija pentru forma, dublata de o irepresibila placere a scriiturii si asociata cu o anume indiferenta pentru continut constituie cvateva dintre trasaturile care definesc creatia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom.

La randul ei, poezia isi reia in posesie teritoriul, recuperand dimensiunea lirica, si desprinzandu-se, intr-o masura meritorie, de circumstantele extraestetice. Un numar impresionant de poeti se afirmasera inca din deceniul al saptelea si continua sa redeschida drumurile temporar intelenite ale traditiei intrerupte. Poetii se caracterizeaza printr-o anume omogenitate valorica, dar constituirea si dinamica formulelor artistice sunt destul de diferite, incat clasificarea lor in orientari strict delimitate e greu de realizat. A-i cuprinde sub denumirea globala de poeti saizecisti reprezinta, partial, o necestitate metodologica, dar in acelasi timp si o modalitatea de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitatea si, desigur, incadrare cronologica. In cuprinsul acestei generatii, criticul Eugen Simion distinge cateva posibile delimitari tematico stilistice. Poezia poeziei (Nichita Stanescu) ; conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag) ; Poezia sociala. Expresionism taranesc (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pitut etc) ; Poezia politica. Un spirit macedonskian (Adrian Paunescu) ; Ironisti si fantezisti (Marin Sorescu, Mircea Ivanescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi) ; Lirica feminina. Spiritualizarea emotiei (Ana Blandiana, Constanta Buzea). S-ar mai putea adauga poezia onirica (Leonid Dimov) ca si creatiile bine conturate ale altor poeti asimilabili acestor directii: Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu, Ileana Malancioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu, Ioanid Romanescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu. 1981 1989 Dupa 1980, incepe sa se afirme o noua generatie, omogena prin varsta, afinitati si viziune creatoare. Numita optzecista (de la deceniul pe care, fara a-l lua cu totul in dominatie, il jaloneaza totusi destul de viguros), noua generatie cuprinde scriitori a caror solida informatie teoretica se reflecta aproape direct in creatie. Cei mai multi scriitori ai acestei generatii ilustreaza fenomenul postmodernismului literar romanesc. Prozatorii cultiva la inceput textul scurt, caracterizat prin autoreferentialitate si prin inlaturarea conventiei autorului omniscient. Textul isi este siesi reper, construindu-se si modificandu-se din mers, pe viu, ca intr-o experienta de laborator. Destul de numeroasa si fara a se sustine valoric prin toate cartile publicate, generatia prozatorilor optzecisti conteaza pri n numele lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda George Cusnarencu, Ioan Lacusta, Alexandru Vlad etc. Intre poetii optzecisti cei mai reprezentativi, sunt de amintit Traian T. Cosovei, Ioan Stratan, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Nichita Danilov etc.