Sunteți pe pagina 1din 42

HIPOCONDRIA

Opris Diana

Hipocondria este preocuparea cuiva in legatura cu faptul ca ar avea ori ideea ca are o maladie severa, bazata pe interpretarea eronata a simptomelor sau a functiilor corporale; - o evaluare medicala detaliata nu identifica nici o conditie medicala generala care sa explice complet temerile persoanei in legatura cu maladia ori cu semnele sau simptomele somatice (desi o conditie medicala generala coexistenta poate fi prezenta); - frica nejustificata sau ideea ca ar avea o maladie persista in dispretul asigurarii medicale de contrariu; - convingerea nu este, insa, de intensitate deliranta (adica, persoana poate recunoaste posibilitatea ca ea sa fi exagerat gravitatea maladiei temute, sau ca, poate, nu exista nici o maladie).

Trasatura esentiala in hipocondrie nu este preocuparea legata de simptomele bolii ca in tulburarea de somatizare. Trasatura esentiala in hipocondrie este preocuparea legata de ideea de a fi bolnav sau de a fi pe punctul de a contacta o boala si este consecinta a unei interpretati deformate a unor simptome somatice sau chiar senzatii anodine.

Multe dintre caracteristicile hipocondriei sunt similare cu cele ale tulburarii de somatizare. O prima distinctie intre indivizii cu hipocondrii si indivizii cu tulburare de somatizare este aceea ca persoanele hipocondrice pot sa se ingrijoreze ca sufera de anumite boli fara a experimenta, insa simptone fizice severe care sa sugereze o boala, asa cum se intampla in cazul tulburarii de somatizare.

O persoana cu aceasta tulburare tinde sa interpreteze gresit senzatiile normale, functiile organismului uman si simptomele usoare, ca pe o boala cu evolutie fatala. De exemplu, o persoana de genul acesta se teme de sunetele normale ale abdomenului in timpul digestiei, de transpiratie sau de petele naturale de pe piele, ca fiind semnele unei boli grave.

Persoanele cu hipocondrie sunt ingrijorate, in mod special, de un anumit sistem de organe (cum ar fi sistemul cardiac sau sistemul digestiv). Evaluarea medicala completa si asigurarea facuta de catre medicul specialist ca totul este normal nu elimina temerile bolnavului. Sau, in cazul in care le elimina, peste cateva zile apar alte temeri legate de alt organ.

DEBUT SI EVOLUTIE
-debutul acestor tulburri hipocondriace are loc cu ocazia unui eveniment neplcut din proximitatea pacientului, fapt care l determin pe acesta s fac un fel de investigaii medicale pe cont propriu. - poate incepe la orice etate, cu cea mai frecventa etate la debut situata la inceputul perioadei adulte; - evolutia este de regula cronica, cu intensificari si ameliorari ale simptomelor, dar si recuperarea completa poate surveni uneori; - dureaza cel putin timp de 6 luni.

Cauze: - maladii severe, in special in copilarie, si experienta anterioara cu maladia unui membru al familiei, se asociaza cu aparitia hipocondriei; - stresorii psihosociali, in special moartea cuiva apropiat individului, sunt considerati a precipita tulburarea in unele cazuri; - indivizii cu hipocondrie au adesea si alte tulburari mentale (in special tulburari anxioase, depresive si somatoforme).

Semne si simptome Simptomul principal este teama/convingerea de a avea o boala somatica grava care poate implica orice simptom sau organ. In tulburarea nevrotica hipocondriaca pacientii atribuie unor senzatii banale semnificatii patologice, considerandu-le semene ale unor diferite boli. Pacientul prezinta anxietate si uneori chiar o usoara depresie secundara. Frica de prezenta unei boli face parte din hipocondrie. Daca bolnavul citeste intr-o publicatie populara despre simptomele unei boli incepe sa creada ca o are si el.

Simptomele hipocondriace sunt influentate de contextul cultural al pacientului care nu stabileste o relatie buna cu medicul datorita solicitarilor exagerate de examene paraclinice, a unor tratamente anume si a frustrarii pacientului mereu nemultumit de atentia insuficienta care i se acorda. Frustrarea pacientului creste odata cu trimiterea sa la psihiatru. Trebuie diferentiata de existenta reala a unor tulburari reale, dupa eliminarea carora medicul generalist, internistul, etc. trebuie sa explice cu tact pacientului necesitatea de a accepta un tratament psihiatric adecvat.

MANIFESTARE
- preocupare intensa pentru diverse functii ale corpului (de ex., bataile cordului, transpiratia sau peristaltismul), anomalii somatice minore (de ex., o mica durere sau o tuse ocazionala), sau senzatii somatice vagi si ambigue (de ex., inima obosita", vene dureroase"); - persoana atribuie aceste simptome sau semne maladiei suspectate si este foarte interesata de semnificatia, autenticitatea si etiologia lor; - preocuparile nu dispar, in ciuda examinarile medicale repetate, testelor diagnostice si a asigurarii medicului ca totul este in ordine; - un individ preocupat de faptul ca ar putea avea o maladie cardiaca nu va fi linistit de lipsa repetata de date la examenul somatic, ECG sau chiar la angiografia cardiaca; - indivizii cu hipocondrie se pot alarma citind sau auzind ceva despre maladie, cunoscand pe cineva care a contractat maladia,

- indivizii cu hipocondrie se pot alarma citind sau auzind ceva despre maladie, cunoscand pe cineva care a contractat maladia, ori din cauza observatiilor, senzatilor sau evenimentelor din propriul corp;

- deseori apare frica de imbatranire si de moarte; - desi indivizii cu hipocondrie acorda o mare importanta sanatatii somatice, ei nu au in general deprinderi referitoare la sanatate mai bune (de ex., dieta sanatoasa, exercitii regulate, evitarea fumatului) decat indivizii fara tulburare; - deteriorarea relatiilor doctor-pacient, cu frustrare si suparare de ambele parti, sunt comune; - indivizii cu aceasta tulburare cred adesea ca ei nu au primit asistenta medicala corespunzatoare si se opun cu tenacitate trimiterii la unitatile de sanatate mentala; - pot avea ganduri intrusive referitoare la a avea o maladie si pot avea, de asemenea, comportamente compulsive asociate (de ex., sa caute reasigurare).

TRATAMENT

Vizitele la medic vor fi planificate, obiectivul terapeutic nu este vindecarea, ci controlarea simptomelor. Vor fi tratate de catre psihiatru afectiunile psihiatrice asociate. Pacientul va fi sustinut psihologic sa-si comute atentia de pe simptomele hipocondriace. Analizele de laborator vor fi recomandate numai daca apar simptome obiectivabile somatic. Tratamentul psihiatric va combina tratamentul psihofarmacologic adecvat si psihoterapia, inclusiv tratamente de grup psihoeducationale menite sa-i informeze pe pacienti despre realitatea clinica a diferitelor afectiuni reclamate de acestia. Se urmareste comutarea atribuirii unor semnificatii gresite senzatiilor cenestezice, distragerea atentiei de pe auto-observarea propriului corp. Formele cu debut acut de boala, cu afectiuni asociate, fara tulburari de personalitate asociate au un prognostic mai bun. Alti factori de prognostic bun sunt nivelul socio-economic mai ridicat, absenta convingerii delirante de boala, absenta beneficiului secundar, care se poate constitui si la hipocondriac cu timpul.

De altfel, tulburarea hipocondriac nu apare la 50 de ani, ci mult mai devreme. Prin urmare, dac familia sau prietenii unei persoane care prezint o tendin exagerat de a se supune la ct mai multe investigaii medicale sesizeaz acest aspect, atunci ar trebui s ia msuri. Dac se ncepe o abordare corespunztoare la 20 2530 de ani ansele sunt cu totul altele dect dup 50, cnd se mai adaug i unele boli reale. i asta este varianta cea mai complicat n care o stof hipocondriac acoper i o realitate patologic. Ar fi foarte bine dac am sesiza tendinele astea nc din copilrie. Sunt situaii n care stofa hipocondriac a unuia dintre prini s-a prelungit i la copii.

Pacientii cu simptomatologie hipocondriaca reprezinta un procent important din consultatiile in medicina primara (2,2%) daca luam in calcul inclusiv formele incomplete sau tranzitorii de hipocondrie, in timp ce diagnosticul de hipocondrie pura, intrunind toate criteriile diagnostice conform DSM sau ICD, ramane unul rar (pana in 0,8%). Aplicand strict criteriile diagnostice ICD sau DSM, un procent important dintre pacientii cu manifestari hipocondriace ar ramane nediagnosticati si deci netratati.

TULBURAREA DISMORFICA CORPORALA

Tulburarea dismorfica corporala sau dismorfofobia a fost recunoscuta formal in 1997 si inclusa in Manualul de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mentale (DSM-IV) in cadrul tulburarilor somatoforme. Dismorfofobia este definita ca preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor. Aceasta preocupare trebuie sa cauzeze o deteriorare semnificativa vietii persoanei (in domeniul vietii sociale,profesionale, etc.), pentru ca acea persoana sa fie diagnosticata cu Tulburare dismorfica corporala.

Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli in 1886, cel de la care avem primele descrieri ale tulburarii, el descoperind o serie de persoane care traiau un sentiment subiectiv de "uratenie" sau altele care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru ceilalti, dar pe care ei le considerau anormalitati. Morselli a observat ca acesti indivizi se simteau "mizerabil", erau chinuiti de aceste defecte, de ganduri legate de ele in orice fel de situatie.

Partile corpului pe care se centreaza aceste persoane sunt cel mai adesea la nivelul capului (nas, urechi,gura, ochi), bratelor, picioarelor si parti ale organelor sexuale (Hollander, Cohen si Simeon, 1993). Aceste persoane petrec ore intregi uitandu-se la partea corpului deformata, se privesc in oglinda si elaboreaza ritualuri prin care incearca sa-si imbunatateasca respectiva parte a corpului sau isi ascund acele parti. De exemplu pot petrece ore intregi in care isi aranjeaza parul pentru a-si ascunde defectul de la ureche.

Persoanele cu aceasta tulburare deseori apeleaza la chirurgia plastica pentru a-si modifica partile corpului de care sunt nemultumite. Tulburarea debuteaza de multe ori in adolescenta, devine cronica si duce catre o suferinta interioara foarte mare.

Cei care sufera de aceasta tulburare se pot simti ridicol in situatii sociale, consulta multi dermatologi sau chirurgi plasticieni si sunt dispusi sa treaca prin proceduri riscante si dureroase pentru a schimba defectul care ii terorizeaza. Dar, din pacate, procedurile medicale doar rareori produc o ameliorare a suferintei si de multe ori duc catre o inrautatire a simptomelor. Efectele bolii sunt resimtite in domeniul relatiilor cu ceilalti, persoanele care sufera de dismorfofobie nu au prieteni, in domeniul scolar pot aparea dificultati de concentrare datorita ruminatiilor obsesive asupra felului in care arata.

Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi in orice suprafata care reflecta imaginea sau evitarea oglinzilor, masurarea sau palparea repetata a defectului, cerinte repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de defect, camuflarea defectelor, atingerea repetata a defectului, evitarea situatiilor sociale. Tulburarea dismorfica corporala are tendinta de a deveni cronica si poate determina izolare sociala, abandon scolar, depresie majora, interventii chirurgicale inutile si chiar sinucidere (29% dintre pacienti au tentative de sinucidere).

Dismorfofobia se poate asocia si cu alte tulburari ca tulburarea obsesiv compulsiva si tulburarea deliranta. De cele mai multe ori tulburarea nu este diagnosticata. Pacientii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazuta si le cer in permanenta celorlalti sa ii asigure ca defectul lor este "normal" sau "nu chiar atat de rau". Studiile ne arata ca boala debuteaza de regula in adolescenta, in jurul varstei de 17 ani, dar poate aparea si la adultii in varsta, ca o ingrijorare legata de schimbarea aspectului lor din cauza imbatranirii. Cele mai intalnite nemultumiri ale pacientilor se refera la probleme ale pielii ca acnee, riduri sau pete ale fetei, la par, la forma si marimea nasului, dar si la alte parti ale corpului sau la zonele genitale.

Boala se dezvolta de obicei in adolescenta, perioada cind oamenii sunt cel mai sensibili asupra aspectului fizic. Totusi multi pacienti sufera citiva ani inainte de a cauta ajutor. O cauza absoluta a bolii nu este cunoscuta. Totusi cercetatorii arata ca un numar de factori pot fi implicati si ca pot apare in combinatie.

CAUZE
1.Factori biochimici/genetici: Dezechilibrele chimice din creier: Un nivel insuficient de serotonina in creier, unul dintre neurotransmitatorii creierului implicati in durere si afectivitate poate contribui la aceasta tulburare. Desi un astfel de dezechilibru in creier este inexplicabil, poate fi ereditar. Serotonina este considerate a avea un rol in reglarea anxietatii, dar si in procesul de somn si memorizare. Serotonina apartine unei clase de neurotransmitatori care transfera semnale chimice intre celulele nervoase. La un anumit declansator, neurotransmitatorul este eliberat in sinapsa neurala si se va lega de receptorul localizat pe celula nervoasa de alaturi. Se crede ca cei care sufera de aceasta boala au receptorii blocati sau alterati prevenind legarea serotoninei. Aceasta teorie este sustinuta de faptul ca pacientii raspund pozitiv la medicatia antidepresiva care genereaza nivele ridicate de serotonina.

Predispozitia genetica: S-a sugerat ca anumite gene pot predispune un individ la dezvoltarea bolii. Aceasta teorie este sustinuta de faptul ca aproximativ 20% dintre bolnavi au cel putin o ruda de gradul I, cum ar fi un parinte, un frate sau copil care este afectat. Nu este clar insa daca este genetica sau datorata unor factori de mediu.

Procesarea vizuala: In timp ce unii cred ca boala este determinata de perceptia distorsionata a imaginii proprii, altii ipotetizeaza xa persoanele cu aceasta boala au o problema in procesarea informatiilor vizuale. Aceasta teorie este sustinuta de faptul ca indivizii care sunt tratati cu inhibitori ai recaptarii de serotonina raporteaza ca defectul lor a disparut, ca nu se mai vede. Totusi acest fapt se poate datora unei conicidente in perceptia individului, decit in procesarea vizuala.

Tulburarea obsesiv-compulsiva: Tulburarea dismorfica apare frecvent alaturi de tulburarea compulsiv-obsesiva in care pacientul incontrolabil practica ritualuri de comportament anormale. Un istoric de predispozitie genetica pentru tulburarea compulsib-obswesiva fac oamenii mai succeptibili la sidnromu;l dismorfic.

Anxietatea generala: Sindromul dismorfic poate coexista cu anxietatea generalizata. Aceasta conditie implica ingrijorarea extrema care tulbura vaiata de zi cu zi a pacientului, cauzind anxiatete exagerata si nerealistica asupra circumstantelor vietii, cum este perceperea unui defect in sidnromul dismorfic.

2.Factori psihologici: Criticismul: S-a sugerat ca criticismul fata de aspectul fizic poate juca un rol contribuitor in debutul bolii. Desi este improbabil ca criticismul sa cauzeze boala, acesta poate actiona ca un factor declansator la indivizii care sunt predispusi genetic sau prin mediul extern la abuz in copilarie, tortura psihologica. Aproximativ 60% dintre bolnavi raporteaza tachinare in perioada copilariei.

Stilul parental: Similar tachinarii, stilul parental poate contribui la debutul bolii. De exemplu parintii care pun un pret mare pe aspectul fizic sau care arata nepasare totala fata de acesta pot actiona ca declansatori la persoanele predispuse genetic.

3.Factori externi: Media: S-a presupus ca presiunea media poate contribui la debutul bolii: de exemplu modelele din moda si necesitatea de frumusete estetica. Totusi boala apare la toti pacientii in toate partile lumii, incluzind zonele izolate unde accesul la media este limitat. Presiunea media este astfel o cauza improbabila a bolii, desi poate actiona ca declansator la cei deja predispusi genetic sau poate agrava simptomele.

Personalitatea: Unele modele de persoanlitate poate face unele persoane mai succeptibile la boala. Personalitatile propuse drept factori declansatori cuprind: -perfectionismul, nevroticul -introvertitul, sensibilul la critici -personalitatea evitanta -personalitatea schizoida.

SIMPTOMELE TULBURARII DISMORFICE A CORPULUI

Unele dintre semnele de avertizare ale aceste conditii includ - angajarea in comportamente repetitive si comsumatoare de timp cum ar fi privitul in oglinda, incercarea de a ascunde sau a acoperi defectul perceput - solicitarea in mod constant a diverse reasigurari ca defectul nu este vizibil sau prea evident - analizarea sau atingerea in mod repetat a defectului perceput - confruntarea cu probleme la locul de munca sau la scoala sau in diverse tipuri de relatii din cauza incapacitatii de a se deconcentra de la defectul perceput - dorinta de izolare sau senzatia de anxietate in preajma altor persoane - vizitele frecventela diversi medici, cum ar fi chirurgi esteticieni, dermatologi pentru a gasi modalitati de a imbunatati aspectul - stres si anxietate declansate de defectul perceput si concentrarea asupra acestuia perioade indelungate de timp -imposibilitatea de a se fotografia sau privi, inlaturarea oglizilor din casa -o dieta si program fizic excesiv -autovatamare

Cele mai frecente zone de interes pentru persoanele care sufera de tulburare dismorfica a corpului includ: - imperfectiuni ale pielii - riduri, cicatrici, acnee, pete si linii faciale, vergeturi, paloarea pielii, subtierea firului de par, par excesiv pe corp, nas mare sau nas coroiat - imperfectiuni ale parului - capul, par corporal sau chiar absenta parului - trasaturi faciale - foarte des este vorba despre nas dar ar putea fi implicata orice forma si dimensiune a corpului - greutate corporala - poate fi prezenta obsesia legata de greutatea corporala sau tonusul muscular.

Alte zone de interes includ marimea penisului, muschii, sanii, coapsele, fesele si prezenta anumitor mirosuri ale corpului.

Dismorfofobia poate avea ca rezultat si actiuni precum evitarea sau acoperirea oglinzilor si teama fata de gandul de a aparea in vreo poza. Atunci cand persoanele afectate ajung sa isi masoare frecvent asa-zisele defecte, sa le reanalizeze tragand mereu aceeasi concluzie nefavorabila, sa caute cu disperare tratamente medicamentoase, adesea nepotrivite, boala ajunge la un stadiu alarmant. O alta consecinta, mult mai nechibzuita, este automutilarea.

Pe plan individual, efectele dismorfofobiei sunt depresia si anxietatea, cu un impact inevitabil in plan social. Dismorfofobicii refuza sa stea in preajma celor de care nu le inspira incredere, de teama de a nu fi judecati negativ, de a nu li se confirma ceea ce ei deja cred despre propria persoana. Alte efecte negative sunt incapacitate de a interactiona cu alti membri ai comunitatii, lipsa unei slujbe sau greutati in a intemeia o familie sau chiar a pune bazele unei relatii in doi.

Tratament: Desi tulburarea este de natura psihologica, majoritatea pacientilor refuza tratamentul psihologic, considerand ca problema este de fapt una de natura fizica. Din acest motiv multi recurg la operatii estetice. Insa de cele mai multe ori interventia chirurgicala nu duce la imbunatatirea simptomelor dismorfofobiei, persoana continuand sa perceapa defecte (aceleasi sau altele) si sa simta anxietate si jena.

Tratamentele pentru aceasta tulburare au inclus terapia orientata psihanalitic, axata pe ajutarea clientului de a realiza insight-ul privind adevaratele ingrijorari din spatele obsesiei si desensibilizarea sistematica, pentru a-l ajuta pe client sa nu mai realizeze comportamentele compulsive si pentru a-I reduce anxietatea.

- Medicamenente - Inhibitorii selectivi ai recaptarii serotoninei sunt medicamente antidepresive care diminueaza comportamentele obsesive si compulsive. - Terapia cognitiv comportamentala - Aceasta este un tip de terapie care presupune mai multe etape: 1.Terapeutul solicita bolnavului sa se implice in diverse tipuri de situatii sociale fara sa-si mascheze defectul. 2.Terapeutul ajuta bolnavului sa inceteze comportamentele compulsive care includ verificarea sau ascunderea defectului. Aceasta etapa se refera la eliminarea oglinzilor, a actiunilor prin care pacientul isi acopera zonele de piele considerate neatragatoare sau a produselor cosmetice. 3.Terapeutul ajuta pacientul sa-si schimbe convingerile false legate de aspectul lui. Este recomandata implicarea membrilor familiei sau a altor persoane semnificative pentru pacient in procesul de tratament.

Tulburarea dismorfica a corpului afecteaza atat barbatii cat si femeile in mod egal. Femeile sufera mai des de anxietate comorbida si tulburari de panica si sunt obsedate frecvent de sani si picioare. Cei care cauta tratament asteapta in medie 6 ani de cand apar primele ingrijorari cu privire la anumite parti ale corpului. Mai mult femeile decat barbatii si mai mult cei singuri cauta tratament pentru TDC, dar nu stim inca prevalenta in randul populatiei.

BIBLIOGRAFIE

http://www.sfatmedical.ro/Boli_si_afectiuni/Psihiatrie/Hipocondria http://www.despresuflet.ro/forum/psihopatologie-f68/hipocondria-t1530.html Dindelegan Camelia, Incursiune in psihopatologie si psihologie clinica,Ed. SPER, Bucuresti 2012

Carol Friedmann, Psihiatrie, Ed. EXPONTO, Constanta 2000