Conştiinţa

„Locul senzaţiilor , realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre

psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a
ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.(Zlate dupa Sillamy, p.244) Deşi reuşeşte să
surprindă elementele esenţiale ale conştiinţei, sugerează totuşi o întrebare „Ce înseamnă
să fi conştient?” Pentru definirea conştientului au fost parcurse trei etape principale:
Prima etapa – a fi conştient înseamnă a gândi, a stabii relaţii. Interesantă este
afirmaţia lui Rigano(1920) „ Nu se poate vorbi de conştiinţa unui singur fapt, deaorece o
stare psihică nu este conştientă decât în raport cu o altă stare”. Wundt concepe conştiinţa
ca fiind o „sinteză creatoare”., Janet a te putea „autosupraveghea” iar Wallon(1924)
„fără o activă adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experienţei externe, nu se poate
produce conştiinţa deci este introdus termenul de adaptare. Sunt puse în evidenţă
funcţiile conştiinţei (relaţia, sinteza, adaptarea), fiecare dintre acestea fiind insă limitate.
Datorită rolului sau de a avea înţelesuri, Pavelescu propune conştiinţa, drept o „activitate
de întelegere”. Nu putem încheia această etapa fără afirmaţia lui Pavelcu „Conştiinţa este
o funcţie de adaptare la lumea externă prin operaţii simbolice, reprezentative,
intelectuale, cu scopul asigurării unui nou echilibru, mai perfecţionat, între individ şi
mediu(Zlate după Pavelcu, p.245)
A doua etapa – Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă a fi conştient?” o dă Ey,
propunând pe lângă funcţiile conştiinţei, două modalităţi teoretico-metodologice, una
aparţinând psihologiei funcţionale iar cealaltă aparţinând fenomenologiei. Psihologia
funcţională desface viaţa psihică în elemente componente, iar conştiinţa o descompune în
mecanisme parţiale ale memoriei, percepţiilor, schemelor intelectuale şi verbale.
„Fenomenologia descrie nu doar fluxul intenţional, apariţiile, dezvoltările şi
complexitatea „trăirilor”, ci şi toate modurile de a fi în lume, ajungând în cele din urmă la
absorbţia conştiinţei în generaliatea Destinului, Raţiunii, Praxisu-lui.” (Zlate, p.246)
 Într-o altă lucrare Ey consideră conştiinţa ca „ formă bazală a creierului şi a
gândirii care poate fi definită ca organizarea experienţei sensibile actuale”( Zlade dupa
Ey, p.243). putem vorbi de organizare deoarece activitatea conştiinţei este un sistem care
integrează în ordine spaţio-temporală instanţele care o compun; organizarea experienţei
sensibile, propriu conştiinţei este constituirea formelor perceptive sau reprezentative a
evenimentelor trăite; organizarea experienţelor trăite actuale, conştiinţa facând din
sentimentele trăite un moment al timpului: prezentul.
A treia etapă –Piaget descrie conştiinţa ca „acompaniatoare” a acţiunilor,
diferenţiind o „conştiinţă act” de conştiinţa reflexivă. Alţi autori pun accent pe simţire şi
afectivitate – „ a fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii:adică a avea
reprezentări mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”(Zlate
dupa Humphrey, p.247)
Sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului, conştiinţa fiind doar o
parte a psihicului, cea mai importantă. Remarcăm funcţia generală a conştiinţei, şi nu in
ulimul rând adaptarea la mediu. „proprietatea de reflexivitate a fiinţei umane care îi
permite sa aibă experienţe subiective, ceea ce face ca subiectul să poată relata propriile
lui acte mintale, despre stările lui emoţionale, percepţiile senzoriale , credinţele sale”
( Zlate dupa Vermeesch şi Salvain, p247)

Bibliografie: Zlate, M., Introducere În Psihologie, 2000, Editura Polirom, Iaşi