3.

CINEMATICA
FLUIDELOR

3.1. NOŢIUNI GENERALE

Cinematica este partea Mecanicii Fluidelor în care se studiază mişcarea fluidelor fără a
se lua în considerare forţele care produc mişcarea şi interacţiunea cu corpurile solide cu care
acestea vin în contact şi deci transformările energetice din timpul mişcării. Cinematica
consideră numai proprietăţile geometrice ale mişcării şi deci rezultatele obţinute sunt valabile
atât pentru fluidele perfecte cât şi pentru cele vâscoase.

3.1.1. Generalităţi. Din punctul geometric de vedere modelarea mişcării unui mediu continuu
clasic porneşte de la ideea că sistemul mecanic considerat este reprezentat de volumul V, în care
dV reprezintă constituantele elementare numite particule. Starea geometrică a acestor particule
este caracterizată unic prin poziţia lor, iar mişcarea este complet definită de un câmp de viteze.
Aceasta explică denumirea de puncte materiale utilizată pentru a desemna particulele, adică
acestea sunt reprezentate geometric printr-un punct, iar mărimile fizice caracteristice se introduc
ca integrale de volum (şi nu ca sume).
Ipoteza continuităţii, admisă anterior, este legată de evoluţia sistemului. Continuitatea
presupune admiterea faptului că două particule vecine îşi conservă apropierea geometrică şi
pentru ele proprietăţile fizice evoluează comparabil.
Pentru formularea matematică a acestor idei se introduce noţiunea de reper, legată de
aceea de observator. Reperul se poate defini ca spaţiul euclidian antrenat o dată cu observatorul,
adică ansamblul de puncte ale spaţiului euclidian în mişcare ca un corp rigid, o dată cu obser-
vatorul de care este legat. Se va presupune, de asemenea, că scara timpului este aceeaşi pentru
toţi observatorii, ca în mecanica clasică. Se va spune că reperul R este legat de observator.
Aceste afirmaţii permit definirea unui reper în raport cu un altul şi se postulează, ca în
mecanica clasică, că există un reper absolut (inerţial).
Pentru fixarea poziţiilor spaţiale ale particulelor unui fluid într-un reper R se poate
utiliza un sistem de referinţă Oxyz. Acest sistem de referinţă este legat solidar de reperul R şi de
observatorul A corespunzător. Pentru un reper R se pot utiliza mai multe sisteme de referinţă,
de exemplu Oxyz şi O′x′y′z ′ , ca în figura 3.1 şi schimbarea sistemului de referinţă presupune

82
3. Cinematica fluidelor 83

numai o schimbare de coordonate, aceeaşi în fiecare moment, iar pentru mărimile vectoriale sau
tensoriale intrinseci o schimbare a componentelor acestora.

R
z′
z
r y′
e′z
r
e′z
r
ez r O′
r e′x
ey
r
ex
O y x′

x A

Fig. 3.1 – Schimbarea de sistem de referinţă în reperul R

Dacă se procedează la o schimbare a reperului, fie R şi R* cele două repere legate de

cei doi observatori A şi A*, este indicat să se aleagă în ambele repere sisteme de referinţă Oxyz
şi O*x*y*z* care coincid la un moment dat, dar care apoi sunt diferite, datorită legăturii rigide cu
cei doi observatori (cu cele două repere) ca în figura 3.2.
t R R* t
R t0 R*

z z∗
z∗ z

r
r r r
ez e z∗
e z∗ ez r
r r
ey
r
e x∗ e y∗
r O∗ ey y∗ r
ex ex
r∗ y O y O∗
r O ey x∗ y∗
x∗ e x∗
A* x A x A A*

Fig. 3.2 – Schimbarea reperelor R şi R*

Starea unui sistem fluid la un moment dat t, faţă de un reper R este numită configuraţia
D(t) a acestui sistem. Această configuraţie este descrisă de ansamblul poziţiilor particulelor
r r
fluide faţă de reperul R. Aceasta se face cu vectorul de poziţie r = r (t ) care precizează poziţia
fiecărei particule fluide din D la momentul t faţă de originea O a sistemului de referinţă Oxyz,
legat de reperul R.
Se numeşte generic D(t) configuraţia actuală (la momentul t). Această configuraţie
este caracterizată prin volumul V(t) şi este limitată de ∂D, suprafaţa închisă S. Se poate defini o
configuraţie de referinţă D0 = D(t0) ca fiind configuraţia sistemului la momentul t0 dat. De
obicei se consideră t0 = 0 (fig. 3.3).
Caracterul intrinsec faţă de schimbarea reperului se numeşte obiectivitate (a unei
mărimi scalare, vectoriale sau tensoriale, a unei ecuaţii, a unei legi).
Astfel pentru o mărime scalară verificarea caracterului obiectiv constă în verificarea
faptului că cei doi observatori obţin aceleaşi valori ale acestei mărimi faţă de cele două repere.
84 Mecanica Fluidelor

z
D
S0 D0
V
V0
M0 M

S
r r
r0 r

O y

Fig. 3.3 – Configuraţia de referinţă şi configuraţia actuală

Pentru o mărime vectorială observată la momentul t în cele două repere R şi R*

trebuie verificat că expresiile obţinute în reperele R şi R*, scrise respectiv pentru sistemele
Oxyz şi O*x*y*z*, sunt legate prin formulele de schimbare de coordonate, care exprimă
corespondenţa dintre sistemele Oxyz şi O*x*y*z* la acel moment, dată de mişcarea rigidă a
reperului R faţă de R*. De exemplu vectorul care leagă două puncte materiale este obiectiv, în
timp ce viteza unui punct material nu este o mărime obiectivă – cei doi observatori, în mişcare
unul faţă de celălalt, măsoară viteze diferite, care nu sunt legate prin formulele de schimbarea
coordonatelor.
Mai general trebuie considerate mărimile tensoriale de orice ordin şi care în plus sunt
eventual legate de observaţii la momente diferite (de exemplu la momentul iniţial t0 şi la
momentul curent t). Obiectivitatea unei astfel de mărimi arată că expresiile obţinute de cei doi
observatori, care se referă la sistemele de referinţă (Oxyz )t 0 şi (Oxyz )t , pentru un observator,
(
respectiv O ∗ x ∗ y ∗ z ∗ ) şi (O x y z ) , pentru celălalt, sunt legate prin formulele de schimbare a
t0
∗ ∗ ∗ ∗
t
⇒ r
coordonatelor. De exemplu tensorul tensiunilor T (r , t ) este un tensor obiectiv, în timp ce
⇒ r
tensorul vitezelor de deformaţie S (r , t ) nu este un tensor obiectiv.
Obiectivitatea unei ecuaţii, care exprimă o lege fizică, se analizează în mod analog;
scrierea unei ecuaţii nu permite celor doi observatori să deosebească reperul respectiv, pornind
de la măsurările pe care le efectuează. Aceasta înseamnă, de asemenea, că ecuaţiile care
exprimă legea fizică pentru cei doi observatori sunt legate prin formulele de schimbare a
coordonatelor. În mod evident, nu toate legile fizice au această proprietate. De exemplu legea
(ecuaţia) fundamentală a dinamicii fluidelor, sau ecuaţia lui Euler (4.2), este o lege neobiectivă
deoarece este valabilă numai pentru un reper inerţial.
Se remarcă în mod expres faptul că o ecuaţie (lege) în care nu intervin decât mărimi
obiective nu este întotdeauna o ecuaţie obiectivă.

3.1.2. Metode de reprezentare a mişcării. Mişcarea reprezintă schimbarea poziţiei relative a

unui sistem material, adică deplasarea lui în spaţiu. Această deplasare poate fi pusă în evidenţă
faţă de un sistem de referinţă care va fi considerat inerţial, cartezian şi ortogonal.
Studiul cinematic al mişcării fluidelor constă în determinarea traiectoriilor şi vitezelor
particulelor fluide şi poate fi făcut prin două metode.
3. Cinematica fluidelor 85

A. Metoda Lagrange. Pentru a se cunoaşte mişcarea unui mediu continuu trebuie să se

cunoască mişcarea tuturor particulelor sale. Unei particule materiale i se va asocia punctul
geometric cu care aceasta coincide. Mişcarea particulei materiale este dată de succesiunea
punctelor geometrice ocupate de particula fluidă. Poziţia punctului geometric faţă de sistemul
de referinţă este dată de vectorul de poziţie
r r r r
(3.1) r = x i + y j + z k.
r
Dacă se notează cu r0 vectorul de poziţie, corespunzător poziţiei ocupate de particula
materială la momentul iniţial t = t 0 se poate scrie
r r r
(3.2) r = r (r0 ,t ) .

Relaţia (3.2) reprezintă ecuaţia de mişcare a particulei care la momentul iniţial se găsea
r r
în punctul de vector de poziţie r0 ( x0 , y0 , z0 ) . Pentru r0 = const. şi timpul t variabil relaţia (3.2)
exprimă traiectoria particulei fluide considerate, adică succesiunea punctelor geometrice
ocupate succesiv de particulă.
r
Dacă în relaţia (3.2) se admite timpul t fix şi vectorul de poziţie r0 variabil, adică
parcurge domeniul D 0 ocupat de fluid la momentul t0 , relaţia (3.2) reprezintă domeniul D
r
ocupat de fluid la momentul t. Dacă atât t cât şi r0 sunt variabile relaţia (3.2) descrie mişcarea
mediului continuu.
r r r
Funcţia r = r (r0 ,t ) se presupune de clasa C 2 pentru a se putea aplica principiile şi
relaţiile Analizei Matematice. Astfel se limitează domeniul mişcărilor abordate la cazurile în
care este valabil modelul mediului continuu. Mişcările cu suprafeţe de discontinuitate şi
dispersarea picăturilor de apă sunt exemple date de mişcări în care fluidul nu se poate considera
mediu continuu.
Relaţia (3.2) reprezintă o corespondenţă biunivocă între domeniul D 0 şi domeniul D
la timpul t. Aceasta înseamnă că două puncte iniţial distincte rămân distincte în tot timpul
mişcării, iar o suprafaţă închisă delimitează întotdeauna aceleaşi particule în mişcare.
Modul de descriere a mişcării, urmărind particulele fluide pe traiectoriile lor, defineşte
r
descrierea materială (substanţială) sau Lagrange-iana, iar variabilele r0 şi t se numesc
variabile materiale (substanţiale) sau variabile Lagrange.
r
Se defineşte derivata materială sau substanţială a proprietăţii χ 0 ( r0 , t ) asociată unei
r
particule fluide (dχ 0 / dt ) pentru r0 = const. , ca variaţia în timp a acestei proprietăţi.
r
Astfel viteza v a particulei reprezintă derivata substanţială a vectorului de poziţie
r r
r dr (r0 , t ) r
(3.3) v= = r&.
dt r0 = const .
r

r r
Se remarcă faptul că viteza v depinde de particula de fluid studiată, definită prin r0 -
poziţia ei la momentul t = t0 , originea în timp a mişcării, respectiv de timp
r r r
(3.4) v = v (r0 ,t ).
86 Mecanica Fluidelor

Ţinând seama de expresia vectorului de poziţie (3.1) şi de definiţia (3.4) a vitezei

r r
( )
v = v v x , v y , vz , se poate scrie

dx r dy r dz r
(3.5) vx = = v x (r0 , t ) = x&; v y = = v y (r0 , t ) = y&; v z = = v z (r0 , t ) = z&.
dt dt dt
În mod similar acceleraţia reprezintă derivata substanţială a vitezei
r r
r dv r d 2r r
(3.6) a= = v& = 2 = &r&.
dt r
r0 = const. dt r
r0 = const.

B. Metoda Euler. Urmărirea particulelor fluide în mişcare este dificilă, de aceea pentru
determinarea mişcării se analizează ce se întâmplă, într-un punct fix din spaţiu, în timp, aşa cum
se întâmplă în realitate, unde instrumentul de măsură este fix. Metoda Euler dă posibilitatea de a
se fixa atenţia la punctele domeniului de curgere, fără a se individualiza particulele fluide care
trec la momentul considerat prin aceste puncte. Cu aceasta se asociază unui punct fix din spaţiu
proprietăţile particulelor care trec prin acest punct. Făcând această asociere în toate punctele
domeniului se generează câmpuri scalare, vectoriale sau tensoriale corespunzătoare proprietăţii
considerate.
Se generează astfel câmpul vitezelor
r r r
(3.7) v = v (r ,t ),
al acceleraţiilor
r r r
(3.8) a = a (r ,t ),

respectiv câmpul unei proprietăţi oarecare

r
(3.9) χ = χ(r ,t ),
r
care sunt funcţii de punct ( r ) şi de timp (t).
Dacă se consideră un punct fix din spaţiu relaţiile (3.7)...(3.9) reprezintă viteza,
acceleraţia, respectiv proprietatea χ0 a particulei, care la momentul considerat trece prin acel
punct, deci
r r
(3.10) χ 0 (r0 ,t ) = χ(r ,t ),

dacă particula materială, care defineşte variabilele Lagrange, coincide cu punctul fix din spaţiu
din variabilele Euler, la momentul considerat, deşi cele două pot fi reprezentate prin funcţii
diferite.
Dacă se consideră timpul fix relaţiile (3.7)...(3.9) reprezintă variaţia vitezei,
acceleraţiei, respectiv proprietăţii χ din spaţiu în domeniul ocupat de fluidul în mişcare. Acest
r
mod de descriere a mişcării se numeşte descriere spaţială sau Euler-iană, iar variabilele (r , t )
se numesc variabile spaţiale sau variabile Euler.
Astfel prin metoda lui Lagrange se urmăresc proprietăţile asociate unei particule fluide
r
în mişcare, având ca variabile poziţia iniţială r0 a particulei şi timpul t, iar prin metoda lui
r
Euler se urmăresc proprietăţile într-o regiune din spaţiu, având ca variabile punctul r din spaţiu
şi timpul t. Se menţionează că ambele sisteme de descriere a mişcării au fost propuse de Euler,
dar primul mod a fost dezvoltat în continuare de Lagrange.
3. Cinematica fluidelor 87

Trecerea de la variabilele materiale la cele spaţiale. Relaţia (3.2) fiind o funcţie continuă
r
stabileşte o corespondenţă biunivocă între r (x,y,z), vectorul de poziţie la momentul t şi
r
r0 ( x0 , y0 , z0 ) vectorul de poziţie la momentul iniţial t0 . În consecinţă admite şi o funcţie
inversă
r r r
(3.11) r0 = r0 (r ,t ),

adică permite determinarea poziţiei iniţiale a particulei care la momentul t se găseşte în punctul
r
definit de vectorul de poziţie r .
Din rezolvarea ecuaţiei (3.2) respectiv a ecuaţiei (3.11) rezultă că nici unul din
determinanţii funcţionali

∂x ∂x ∂x ∂x0 ∂x0 ∂x0

∂x0 ∂y0 ∂z0 ∂x ∂y ∂z
D ( x, y , z ) ∂y ∂y ∂y D (x0 , y 0 , z 0 ) ∂y 0 ∂y 0 ∂y 0 1
(3.12) D = = , (3.13) D1 = = =
D(x0 , y0 , z0 ) ∂x0 ∂y0 ∂z0 D (x, y , z ) ∂x ∂y ∂z D
∂z ∂z ∂z ∂z 0 ∂z 0 ∂z 0
∂x0 ∂y0 ∂z0 ∂x ∂y ∂z

nu tind către zero sau infinit. Dacă D → ∞ dispare materie, respectiv dacă D1 → ∞ se
generează materie, deci în ambele cazuri continuitatea mediului fluid nu este respectată.
r
Pentru a se aprecia variaţia în timp a câmpului proprietăţii χ(r ,t ) = χ( x, y , z ,t ) se
determină diferenţiala acesteia ( Dχ ) ştiind că proprietatea χ este funcţie atât de timpul t cât şi
de variabilele x, y şi z, deci
∂χ ∂χ ∂χ ∂χ
(3.14) Dχ = dt + dx + dy + dz,
∂t ∂x ∂y ∂z
r
iar prin împărţirea cu dt rezultă derivata totală Dχ / Dt a câmpului proprietăţii χ ( r ,t )

Dχ ∂χ ∂χ dx ∂χ dy ∂χ dz
(3.15) = + + +
Dt ∂t ∂x dt ∂t dt ∂t dt
şi ţinând seama de relaţiile (3.5) se poate scrie
Dχ ∂χ ∂χ ∂χ ∂χ ∂χ r
(3.16) = + vx + vy + vz = + (v ⋅ ∇ )χ .
Dt ∂t ∂x ∂y ∂z ∂t

Se observă că derivata totală Dχ / Dt este alcătuită din componenta locală ∂χ / ∂t ,

r r
care reprezintă variaţia în timp a proprietăţii χ ( r ,t ) în punctul considerat r = const. , fix în
r r
spaţiu, respectiv din componenta convectivă (v ⋅ ∇ )χ care reprezintă variaţia proprietăţii χ( r , t )
la un moment dat (t = const.) între punctul considerat şi punctul imediat vecin unde se va găsi
r
particula fluidă la momentul următor. Se ştie că expresia (v ⋅ ∇ )χ reprezintă derivata funcţiei
r r
χ ( r ,t ) de-a lungul vectorului v .
r
Se remarcă, de asemenea, că variaţia în timp a proprietăţii χ 0 ( r0 ,t ) sesizată de un
r
observator legat de particula fluidă, este egală cu variaţia proprietăţii χ ( r ,t ) sesizată de un
88 Mecanica Fluidelor

observator fix în spaţiu, dacă particula fluidă se găseşte la momentul considerat în acel punct,
deci
dχ* Dχ
(3.17) = ,
dt Dt
adică derivata substanţială este egală cu derivata totală a câmpului corespunzător acestei
proprietăţi, egalitate care face ca relaţia (3.16) să se numească impropriu derivata substanţială a
câmpului proprietăţii.
Procedând în mod similar şi considerând că sistemul de referinţă este un sistem inerţial
se poate scrie acceleraţia în sistemul Euler.
r r
Dv ∂v r r
(3.18) = + (v ⋅ ∇ )v ,
Dt ∂t
r r r
compusă, de asemenea, din componenta locală ∂v / ∂t şi componenta convectivă (v ⋅ ∇ )v .
Pentru a se obţine o expresie mai convenabilă a acceleraţiei (3.18) a particulei fluide se
consideră
r r r r r r r r r r
∇(u ⋅ v ) = (v ⋅ ∇ )u + v × (∇ × u ) + (u ⋅ ∇ )v + u × (∇ × v )
r r
şi punând u ≡ v rezultă
⎛ ⎞ 2
(3.19) (vr ⋅ ∇ )vr = ∇⎜⎜ v r r
⎟ + (∇ × v )× v ,
⎟
2
⎝ ⎠
cu care se poate scrie expresia acceleraţiei
r r
Dv ∂v ⎛ v2 ⎞ r r
(3.20) = + ∇⎜⎜ ⎟⎟ + (∇ × v ) × v .
Dt ∂t 2
⎝ ⎠

3.1.3. Clasificarea mişcărilor. Definiţii. Din punctul de vedere al variaţiei în timp a

parametrilor mişcărilor acestea pot fi:
a) mişcări nepermanente (nestaţionare sau tranzitorii) sunt mişcările caracterizate prin
r r r r r
variaţia în timp a mărimilor care descriu mişcarea, v = v (r , t ) , p = p ( r , t ) , ρ = ρ(r , t ) ;
b) mişcări permanente (staţionare) sunt mişcările la care parametrii mişcării nu variază
r r r r r
în timp, în raport cu un sistem de referinţă inerţial, v = v (r ) , p = p (r ) , ρ = ρ(r ) ;
c) mişcări semipermanente sunt acele mişcări la care vectorul viteză poate varia doar
ca mărime şi sens, direcţia sa fiind constantă.
Se menţionează că denumirea mişcare tranzitorie (sau regimul tranzitoriu) se foloseşte
uneori pentru mişcarea din intervalul de timp dintre două mişcări permanente.
Din punctul de vedere al variaţiei în spaţiu a parametrilor mişcării, acestea pot fi:
a) mişcări uniforme, care sunt acele mişcări la care parametrii mişcării nu depind de
r r
poziţia punctului în spaţiu, v = v (t ) , p =p (t), ρ = ρ(t )
b) mişcări neuniforme, care sunt acele mişcări la care parametrii mişcării depind atât
r r r r r
de timp cât şi de poziţia punctului în spaţiu, v = v (r , t ) , p = p ( r , t ) , ρ = ρ(r , t ) .
Din punctul de vedere al numărului de componente ale vitezei diferite de zero şi de
numărul de variabile necesare pentru descrierea mişcării, acestea pot fi clasificate astfel:
3. Cinematica fluidelor 89

a) mişcări unidimensionale, la care viteza are o singură componentă diferită de zero şi

este suficientă o singură variabilă pentru descrierea mişcării;
b) mişcări bidimensionale, la care viteza are două componente diferite de zero, respectiv sunt
necesare două variabile pentru descrierea mişcării;
c) mişcări tridimensionale, la care viteza are trei componente diferite de zero, respectiv
sunt necesare trei variabile pentru descrierea mişcării. Acesta este cazul general de mişcare a
unui fluid.
Ţinând seama că la utilizarea variabilelor spaţiale a fost necesar să se introducă
noţiunea de câmp al vitezelor, liniile acestui câmp se numesc linii de curent şi reprezintă
înfăşurătoarea la un moment dat a vectorului viteza (fig. 3.1). Condiţia de coliniaritate a
r
elementului ds al liniei de curent şi a vectorului viteză v ,
r
(3.21) ds × v = 0,

permite scrierea ecuaţiilor diferenţiale ale liniei de curent.

dx dy dz
(3.22) = = .
vx v y vz

z
r
v4
r r
r v2 M 1 ds v3
v1
M2
r
r
r
r + ds
O

x y

Fig. 3.1 - Linie de curent Fig. 3.2 - Tub de curent

Totalitatea liniilor de curent ce trec printr-o curbă ce nu este linie de curent formează o
suprafaţă de curent. Sistemul de ecuaţii diferenţiale (3.22) permite determinarea a două funcţii,
care reprezintă două familii de suprafeţe de curent, iar intersecţia acestora determină liniile de
curent (cf. paragraful 5.1.2) [PRASCHIL].
Dacă curba considerată este închisă (curba C din fig. 3.2) suprafaţa de curent formează
un tub de curent. Conţinutul unui tub de curent formează o vână fluidă. Se numeşte secţiune
dreaptă a unui tub de curent o secţiune plană, normală la axa tubului de curent, într-o zonă în
care liniile de curent sunt drepte.
Din punctul de vedere al variaţiei vitezei într-o secţiune dreaptă a tubului de curent
acestea pot fi:
a) tuburi de curent groase la care viteza variază în secţiune;
b) tuburi de curent subţiri, la care viteza poate fi considerată constantă în secţiune.
Se menţionează că această împărţire nu este legată în mod expres de dimensiunile geometrice
ale secţiunii, ci de importanţa repartiţiei vitezei în secţiune. Astfel canalele, care au secţiuni cu
dimensiuni geometrice mari, sunt considerate în general tuburi de curent subţiri, în timp ce
conductele (în special la mişcările laminare) sunt considerate tuburi de curent groase.
Se numeşte traiectorie locul geometric al punctelor ocupate succesiv de particula
fluidă în mişcare. Deci se observă că traiectoria este înfăşurătoarea în timp, a liniilor de curent
(fig. 3.3), iar ecuaţia traiectoriei este
90 Mecanica Fluidelor

dx dy dz
(3.23) = = = dt.
vx v y vz

linii de t+3dt
curent
t+dt
traiectorie

t t+2dt

Fig. 3.3 – Traiectorie Fig. 3.4 - Linie de emisie

Se numeşte linie de emisie (sau linie trasoare) locul geometric, la un moment dat, al
poziţiilor particulelor fluide care au trecut printr-un punct fix M din spaţiu (fig. 3.4).
Se pot obţine imagini ale liniilor de curent prin introducerea de mici particule solide în
interiorul fluidului în mişcare şi fotografierea acestora cu timpi de expunere foarte mici. Pentru
obţinerea imaginilor traiectoriilor particulelor fluide se procedează similar, dar se folosesc timpi
de expunere foarte mari. Pentru a nu se perturba imaginea în acest caz se folosesc puţine
particule. Linia de emisie poate fi pusă în evidenţă prin injectarea unui colorant în punctul
considerat M.
Dacă mişcarea este permanentă cele trei linii: linia de curent, traiectoria şi linia de
emisie coincid.
Debitul volumic (sau debitul) este volumul de lichid care trece în intervalul de timp
egal cu unitatea prin suprafaţa fixă S. Prin suprafaţa S trece în intervalul de timp dt volumul de
fluid dV
r r r r
(3.24) dV = ∫∫ vn dt dA = ∫∫ v ⋅ n dt dA = dt ∫∫ v ⋅ n dA ,
S S S
r
în care n este normala elementului de
suprafaţă dS, a cărei arie este dA (fig. 3.5). Cu
vndt
aceasta debitul volumic Q se poate scrie
dV r r
S
r
n vdt (3.25) Q=
dt
= V& = ∫∫ v ⋅ n dA .
S
r
v
În mod similar se poate defini debitul
masic D ca masa care trece în unitatea de timp
prin suprafaţa S. Expresia debitului masic este
dS (dA) dm r r
(3.26) D=
dt
= m& = ∫∫ ρ v ⋅ n dA.
S

Fig. 3.5 – Debitul prin secţiune Se numeşte viteză medie a unui fluid
care traversează suprafaţa S de arie A, raportul dintre debitul volumic Q şi aria A a suprafeţei
3. Cinematica fluidelor 91

1 r r
(3.27) V =
A ∫∫ v ⋅ n dA.
S

În cazul secţiunilor drepte ale unui tub de curent viteza medie are sensul mişcării şi
este tangentă la axa tubului.

3.1.3. Utilizarea coordonatelor naturale. În multe probleme este mai eficient să se utilizeze
coordonatele naturale, ale traiectoriei particulei fluide, în locul unui sistem arbitrar Oxyz de
coordonate. Astfel se presupune o mişcare semipermanentă a unui fluid, iar C este o linie de
r r
curent (fig. 3.6). P este un punct aparţinând liniei de curent. Ecuaţia curbei C este r = r (s ) , în
care s este abscisa curbilinie măsurată de la o origine oarecare O1 de-a lungul curbei C. Pentru
particula fluidă care la momentul considerat
r r z
se găseşte în punctul P viteza este v = v ( s,t ) . CC
Se consideră triedrul lui Frenet
Pτνβ, în punctul P la momentul considerat.
Axele sistemului sunt tangenta Pτ la linia de RC C
curent, normala principală Pν, ce trece prin O1 s r
centrul C c al cercului osculator şi binormala ν r
r r
Pβ. Versorii τ şi ν determină planul v
r
r r
osculator, versorii τ şi β determină planul
τ
r r
r
tangent, iar versorii ν şi β determină planul O β y
normal la curba C în punctul P Acceleraţia x
particulei fluide, care la momentul considerat
se găseşte în punctul P, are componentele Fig.3.6. – Coordonate naturale

dv ∂v ∂v ∂v ∂ ⎛⎜ v 2 ⎞⎟ v2
(3.28) aτ = = +v = + ⎜ ⎟; aν = ; aβ = 0.
dt ∂t ∂s ∂t ∂s ⎝ 2 ⎠ Rc

3.2. ECUAŢIA CONTINUITĂŢII

3.2.1. Volum material şi volum de control. Se numeşte volum material un volum V , limitat de
r r r
suprafaţa închisă S definită astfel încât viteza fiecărui element de suprafaţă dS este v = v ( r ,t ) ,
aceeaşi cu viteza particulei fluide din acel punct (fig. 3.7, a). Volumul material se deplasează o
dată cu fluidul şi conţine aceleaşi particule fluide deoarece suprafaţa S este o suprafaţă perfect
deformabilă, dar impermeabilă. Se poate considera că domeniul D reprezentând fluidul în
mişcare este alcătuit din mai multe volume materiale V.
Se numeşte volum de control un volum V 0 , limitat de suprafaţa de control închisă S 0 ,
r r
ale cărei elemente d S 0 se deplasează cu viteza v 0 ( r ,t ) - figura 3.7, b. Astfel suprafaţa S 0 este
o suprafaţă perfect permeabilă şi în general nedeformabilă.