Sunteți pe pagina 1din 5

EUROPA LA INCEPUTUL EPOCII MODERNE Tabloul istoriei Europei la inceputul epocii moderne pune inainte de orice problema periodizarii

acestei epoci. Cu alte cuvinte, istoriografia a trebuit sa dea raspuns la intrebarea cand incepe si cand se incheie aceasta epoca in istoria europeana? Este o intrebare care a preocupat si preocupa in continuare comunitatea istoriografica de pe cel mai vechi continent In mod evident, raspunsurile date unei asemenea intrebari n-au fost intotdeauna congruente, iar perspectiva asupra periodizarii s-a modificat cu trecerea timpului si cu progresul cercetarii istorice. Un motiv demn de luat in seama in aceasta problema este acela ca orice periodizare are o doza de ralativitate, pentru nici o etapa a cursului istoric neputandu-se trage o linie ferma de demarcatiei intre ea si epoca anterioara sau cea urmatoare. In acelasi timp, orice periodizare este intr-o masura mai mare sau mica o conventie, determinata de ratiuni metodologice si pedagogice. Ilustrand cele de mai sus, sa amintim ca istoriografia romaneasca de acum cateva decenii fixa inceputul epocii moderne la mijlocul secolului al XVII-lea, luand in consideratie sub acest aspect consecintele revolutiei burgheze din Anglia si pe cele ale tratatelor westfalice Istoriografia occidentala, inca mai de demult si mai ales in ultimele decenii, a fixat inceputul epocii moderne in istoria Europei in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, legand inceputurile acesteia de aparitia primelor state regale (centralizate): Franta, Spania si Anglia. In viziunea acestei istoriografii, statele mentionate, constituite dupa Ludovic al XI-lea (1461-1483) in Franta, in timpul dinastiei Tudorilor (1486-1603) in Anglia si in timpul lui Carol Quintul (1516-1555) in Spania, erau altceva decat formatiunile statale de pana atunci. In primul rand, ele nu mai erau state bazate exclusiv pe un edificiu crestin si pe relatii de suzeranitate principe (senior)/supusi. Forma cea mai concentrata a acestui tip de structuri statale erau orasele italiene si germane, intemeiate pe o piata economica si o guvernare nobiliara, uneori oligarhica. Faptul ca in secolul al XVI-lea statele regale (centralizate) erau altceva decat cele precedente decurgea din felul transant in care acestea isi asumau acum responsabilitati fundamentale cum erau: apararea, politica externa, finantele si dreptul de a bate moneda. In legatura cu aceste responsabilitati, marele progres al secolului al XVI-lea a fost permanenta asumarii lor, concretizata in: existenta unei administratii din ce in ce mai coerente legate de coroana, existenta unui sistem de impozite si existenta, pe baza sistemului de impozite, resurselor stabile necesare intretinerii unei armate permanente. Aceste responsabilitati erau asumate, indiscutabil, de Franta, Anglia si Spania. In Italia nu se putea vorbi despre acest fapt din cauza succesului structurilor sale urbane si al neimplicarii pe o asemenea directie a statului papal. Nici in Germania statul n-a dobandit functiile mentionate, din cauza ca imparatul nu s-a impus aici in fata principilor si cetatilor, care erau, practic, independente. Franta, Anglia si Spania prefigurau concertul european de mai tarziu, pentru patru secole. In epoca in care statele mentionate aratau premisele unei evolutii spre modernitate, Europa se infatisa, insa, ca o lume plina de contradictii. Pe de o parte, era Apusul continentului, mult mai dezvoltat, cu structuri sociale si politice superioare si mai dinamice, cu o economie in prefacere,

cu orase in plin avant, pe scurt, o zona unde epoca moderna se instalase solid. Pe de alta parte, era Rasaritul continentului, cu o economie preponderent agrara, cu structuri sociale, economice si politice anacronice, cu orase slab dezvoltate si amintind mai degraba de evul mediu. Pentru Apusul continentului, unii istorici vorbesc despre o adevarata revolutie economica, demografica si ideologica - si despre o dezvoltare fara precedent a stiintei si invatamantului, sub impulsul perioadei postrenascentiste, caracterizata de o conceptie noua asupra lumii, intemeiata pe ratiune cartezianismul si pe cuceririle Reformei religioase. Ca efect la Reformei, invatamantul va deveni din ce in ce mai pregnant un invatamant national, desfasurat in limba vorbita de popor, iar in alte domenii ale spiritului erau in plina afirmare conceptele de cercetare libera siexperiment, care aduceau o perspectiva cu totul inedita intr-o lume dominata de scolastica si religie. In aceasta epoca, Universitatile si-au pastrat calitatea si influenta, dar ele nu mai erau agentii exclusivi ai conceptiei religioase. De fapt, Universitatile constituiau expresia luptei dintre cele doua curente, rationalist si religios. Cum spune un istoric, nu mai era o Internationala a Universitatilor crestine, ci teatrul unei dezbateri, in care curentul nonreligios era reprezentat de personalitati de inalta anvergura, de larga autoritate si care cunosteau bine culturile si regiunile Europei. Un rol important in materie de instructie si cultura va reveni, de asemenea, colegiilor, institutii infiintate de Biserica, in contextul Contrareformei, si ca reactie la ascensiunea perspectivei rationaliste asupra lumii. Colegiile au fost institutii de succes, care vor forma oameni de inalta conditie intelectuala si, in pofida mesajului lor religios, prin calitatea oamenilor vor contribui la consolidarea statului de factura moderna. Sub aspect politico-statal, harta continentului prezenta imaginea unei situatii in schimbare, daca avem in vedere cel putin evolutiile din spatiul german si din sud-estul Europei. O prima categorie era aceea formata din statele stabile, ale caror limite erau apropiate de cele actuale. Din aceasta categorie faceau parte Franta, Anglia, Spania, Portugalia, Provinciile Unite. Cel mai puternic dintre ele era, desigur, Franta, care, chiar daca nu avea granite precise, ca mai toate statele timpului cu exceptia Angliei, era un stat cu mare potential, prin iesirile avute la Atlantic si Mediterana. Nu era de neglijat nici potentialul uman, adica cele circa 17 milioane de locuitori, cu mult mai mult decat avea Anglia sau Spania (circa 6-7 milioane de locuitori fiecare), insa, la mijlocul secolului al XVI-lea, Franta inca nu-si vindecase ranile provocate de Razboiul de 100 de ani. In acelasi timp, Franta continua sa nu-si valorifice eficient potentialul oferit de iesirile la mare si ocean sau, in orice caz, nu facea acest lucru la dimensiunea la care actionau Spania, Anglia si Portugalia. Poate dintr-un complex de invidie pentru nivelul inalt al culturii italiene, al bogatiei si al organizarii sociale a Italiei, Franta a preferat sa doreasca a fi prezenta in spatiul italian, unde nazuia sa-si extinda influenta. De aici aventurile italiene ale unor regi francezi, dintre care cel mai cunoscut a fost Francisc I. In Italia, Franta a intrat in coliziune cu Sf. Scaun, Spania, Venezia, Neapole sau Milano. Milanul, in mod special, a atras ca un magnet interesul Frantei si tot aici ea a si suferit esecuri usturatoare. Ceea ce a periclitat evolutia statului regal francez in a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost perioada de criza, generata de violenta pasiunilor religioase. Criza s-a asociat cu

slabiciunea puterii centrale a regelui, sprijinul extern acordat protestantilor si dificultatile economice. Timp de mai multi ani violentele n-au contenit, situatia culminand cu evenimentele sangeroase din noaptea de 23/ 24 august 1572 noaptea Sfantului Bartolomeu, cand o multime de hughenoti au fost macelariti. In 1584 s-a stins dinastia de Valois, mostenitor devenind Henric de Bourbon-Navarra, el insusi hughenot. Abjurand, a devenit rege sub nume de Henric al IV-lea si in 1589 a dat edictul de la Nantes, recunoscand oficial dreptul al confesiune pentru hughenoti. Ulterior, s-a intrat intr-o perioada de echilibru si de refacere, care va prefigura maretia statului francez din secolul urmator. In ceea ce priveste Anglia, dupa o lunga perioada de ambitii continentale aratate pana la Razboiul de 100 de ani, in timpul dinastiei Tudorilor ea va abandona aceasta orientare de politica externa. Anglia va renunta la himera franceza si, intr-o prima etapa, se va concentra pe transarea disputelor cu Scotia si Irlanda, realizand, pana la inceputul secolului al XVIII-lea, unificarea arhipelagului britanic. In al doilea rand, in afacerile continentale, Anglia isi va cristaliza o atitudine pe care o va urma consecvent timp de cateva secole, si anume impiedicarea suprematiei oricareia dintre puterile de pana atunci si viitoare, asigurand astfel un echilibru permanent al situatiei din afara spatiului insular La inceputurile epocii moderne, Anglia va descoperi, pentru aproape intreaga ei istorie ulterioara, vocatia maritima. Ea va incepe acum un amplu program de expansiune extraeuropeana, la capatul caruia va intemeia cel mai mare imperiu colonial din lume. In aceasta privinta, meritul fundamental l-a avut dinastia Tudorilor, care a angajat ireversibil Anglia pe calea maritima si a inaugurat o expansiune care timp de patru secole a constituit prioritatea fundamentala a politicii engleze. Evolutia statului englez a fost, in fine, influentata, in sens pozitiv, si de succesul Reformei. Crearea unei biserici de stat, autonome fata de Sf. Scaun, al carei sef era Regele Angliei, nu papa, a dat o nota distincta evolutiei statului englez, stimuland-o si valorificand din plin traditiile autohtone. In 1534 regele Henric al VIII-lea a rupt relatiile cu papalitatea, proclamandu-se, el insusi, sef suprem al Bisericii anglicane. Sub urmasul sau Eduard al VI-lea (1547-1553), Anglia a inclinat spre calvinism. Apoi, sub Elisabeta I, anglicanismul se va consolida si va deveni religie de stat, in realitate, un compromis intre catolicism si calvinism. Opozitia Spaniei catolice a dus la consolidarea anglicanismului. Al treilea stat regal, Spania, dupa unii, si-a pus cea mai puternica amprenta asupra inceputurilor epocii moderne ale istoriei europene. In aceasta epoca, Spania se afla dupa Reconquista, fapt care a dat monarhiei spaniole un pregnant caracter national. Totodata, Spania se afla dupa cucerirea unei mari parti a Lumii Noi, ceea ce a constituit o serioasa premisa ca statul spaniol sa faca pasi decisivi spre modernitate. Mai mult decat oricare alta tara europeana, Spania dispunea acum de o administratie competenta, de o infrastructura rezonabila, de o flota puternica, de armata permanenta si de o administratie a teritoriilor de peste mari, cu sediul la Sevilla. Cel care a dat o anumita coeziune unor intinse teritorii, unele situate in Occident, altele in centrul Europei (Spania, Tarile de Jos, Flandra, Italia, Franche-Compt, Austria, Boemia, Ungaria) a fost Carol Quintul. Carol a fot ales rege al Spaniei in 1516, iar in 1594 imparat al Imperiului Romano-German. Acest eveniment a facut din el cel mai puternic suveran de pe continent insa, in pofida puterii sale, el si urmasii sai au avut de infruntat trei dificultati majore: cele generate in imperiu si in Tarile de Jos de progresele reformei protestante; opozitia si

rivalitatea hotarata a regilor Frantei la pretentiile hegemonice ale Casei de Habsburg, din care facea parte si Carol; inaintarea otomana spre Europa Orientala si Centrala. La toate acestea s-au adaugat disensiunile religioase, care vor provoca in Europa adevarate razboaie civile, culminand cu razboiul de 30 de ani, concomitent un razboi religios si politic, in urma caruia Franta va pune capat ambitiilor continentale ale habsburgilor. Dupa retragerea lui Carol V (Quintul), fiul sau Filip al II-lea va ramane un timp cel mai important monarh european. Pe langa posesiunile amintite mai sus, in 1580 el a devenit si rege al Portugaliei, printr-o uniune personala. Marele proiect al lui Filip al II-lea a fost restabilirea unitatii lumii crestine catolice, de la Marea Nordului la Marea Neagra impotriva pericolului reprezentat de protestanti si islam. Dorinta de a distruge protestantismul l-a adus in conflict cu Anglia, in timpul caruia se va inregistra rasunatorul esec al Marii Armade, in 1588. Cu aceeasi intentie el s-a amestecat in ultimele episoade ale razboaielor religioase din Franta si a participat la victoria crestina de la Lepanto (1571) impotriva turcilor. In timpul lui Filip al II-lea coroana spaniola a gasit marile ei surse de venituri in Tarile de Jos, Ducatul de Milano si Lumea Noua, de unde tone de argint vor sosi de la Potosi dupa 1545. A fost secolul de aur ale istoriei Spaniei (1530-1640), cu o infloritoare civilizatie si cultura, ilustrate de un Cervantes, El Greco, cu o mare prosperitate, data de Castilia preponderent agricola si de comertul manos cu America, de pe urma caruia s-au dezvoltat orase precum Cadix si Sevilla. Totodata, pentru Spania epoca in discutie a fost si una conservatoare, esentialmente religioasa, in care institutiile fundamentale au fost statul si biserica catolica, ajutate de instrumente cum a fost Inchizitia, care a pornit o lupta necrutatoare cu disidentii de orice factura. In pofida acestei politici, un esec dureros pentru Spania a fost pierderea Tarilor de Jos, in 1566 in frunte cu Olanda, provincii majoritar calviniste, conduse de Wilhelm de Orania, care se vor emancipa de sub tutela Spaniei. Cat priveste celelalte regiuni ale Europei, situatia era urmatoarea: In Nord: Danemarca forma un regat comun cu Norvegia si Islanda si partial cu sudul Groenlandei. Suedia stapanea Finlanda si teritorii din sudul si estul Balticii, ceea ce facea din aceasta o mare suedeza. Polonia stapanea Prusia Orientala si se intindea pana la Nipru. In Sud: Imperiul Otoman se afla la apogeul expansiunii sale, pe trei continente. In Europa el stapanea Peninsula Balcanica, Ungaria, nordul Marii Negre si era putere suzerana pentru Moldova si Tara Romaneasca. La est de Bosfor si Dardanele, stapanea Asia Mica, Iranul, Siria, Palestina si partial Peninsula Arabia. De asemenea, in Africa stapanea nordul acesteia din Sudan pana in Maroc. In Rasaritul Europei cel mai intins stat era Rusia, cunoscuta si sub numele de Moscovia, care se intindea din Kamceatka (in Rasarit) pana la Marea Ohotsk (Nord). Statele europene detineau si intinse colonii. Spania stapanea mai bine din jumatatea Americii de Sud, America Centrala si Florida. Portugalia stapanea cealalta jumatate a Americii

de Sud, respectiv viitoarea Brazilie. In Asia, Olanda stapanea Ceylonul, Sumatra, Borneo si Java, iar in Africa colonia Capului. Tot in Africa, Portugalia stapanea Mozambicul. In America de Nord, Anglia stapanea nord-estul Statelor Unite de astazi si bazinul golfului Hudson. Franta detinea regiunea marilor lacuri pana in Mississippi si partial Antilele, iar Olanda New Amsterdam. In concluzie, la inceputurile epocii moderne Europa era un continent al contradictiilor, cu regiuni dezvoltate in Apusul lui si altele inapoiate in Rasarit. Fenomenele determinante, care anuntau evul modern, au fost acelea ce se desfasurau in Occident. Relatiile internationale in curs de constituire s-au amplificat progresiv, depasind tot mai evident realitatile evului mediu. Este epoca in care Europa si-a impus un primat indiscutabil, in calitate de culme a civilizatiei, epoca in care Europa s-a afirmat ca un continent emergent, care va exploda si va deveni treptat stapanitor al intregii lumi.