Sunteți pe pagina 1din 40

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ PSIHICĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ

Această concepţie constă în confirmarea unei continuităţi şi a unei


comunităţi de natură între sănătatea şi boala psihică; între ele există doar
o diferenţă de grad, cantitativă, şi nu una calitativă. Această concepţie
este foarte importantă pentru existenţa psihanalizei ca sistem de
discipline, în sensul că afirmarea acestei diferenţe doar graduale între
boală şi sănătate psihică permite trecerea de la psihopatologie la
psihologia stării de sănătate, după cum permite, pe de altă parte, trecerea
de la psihopatologie la psihanaliza aplicată.
Această idee a fost una dintre ideile avansate de psihanaliză care
au provocat rezistenţe considerabile, freudismul şi psihanaliza fiind
acuzate că extrapolează nepermis de la starea de boală la starea de
sănătate psihică, de unde rezultă că psihologia şi psihanaliza aplicată
care fac acest lucru ar fi lipsite de valoare.
Cum a ajuns Freud la această concepţie nouă cu privire la
sănătatea şi boala psihică?
Această concepţie are la bază, în primul rînd, experienţa
psihoterapeutică, descoperirea faptului că simptomul nevrotic este un
fenomen cu sens, precum şi a faptului că acest sens este ascuns, adică un
sens inconştient.
Freud a descoperit mai întîi că simptomul nevrotic are o structură
bioetajată, adică are un conţinut manifest şi unul latent, conţinutul latent,
ascuns, manifest exprimîndu-se prin intermediul conţinutului manifest.
Din punct de vedere cronologic, această descoperire fusese făcută încă
din anul 1895, în lucrarea „Studii asupra isteriei“.
A doua descoperire se produce în 1900, cînd Freud publică
„Interpretarea viselor“, el constatînd că visul este un fenomen care ţine în
egală măsură şi de starea de sănătate, deoarece are o structură identică cu
simptomul: orice vin are şi un conţinut manifest, pe care-l percepem la
trezire şi pe care-l comunicăm prietenilor sau psihanalistului, dar are şi
un conţinut latent, care se exprimă, ca şi în cazul simptomului nevrotic,
prin intermediul conţinutului manifest. După Freud, visul este în esenţă
realizarea halucinatorie a unei dorinţe inconştiente.
În anul 1904, Freud publică „Psihopatologia vieţii cotidiene“. Se
ajunge la confirmarea ideii care se conturase deja, în sensul că actele
ratate – fenomene disfuncţionale pasagere, caracteristice stării de
sănătate – au aceeaşi structură ca simptomul sau visul, adică un conţinut
manifest prin care se exprimă un conţinut latent, ascuns.
Toate aceste fenomene sunt identice ca structură cu simptomul
nevrotic, adică în conţinutul manifest se exprimă un conţinut inconştient
care este deformat de intervenţia cenzurii culturale.
Exemple:
1. Simptomul nevrotic cu structură bioetajată descris de Freud în
„Introducere în psihanaliză“. Conţinutul manifest: pacienta, dezvoltînd
1
un comportament compulsiv, obişnuia să treacă din camera ei în
sufragerie unde se aşeza la masă, chema servitoarea şi-i dădea o
însărcinare oarecare, ori o concedia fără să-i mai dea însărcinarea
respectivă. Din asociaţiile pacientei reiese că noaptea nunţii, petrecută cu
ceva timp în urmă, nu se desfăşurase aşa cum ar fi trebuit: soţul
pacientei, un bărbat mult mai în vîrstă, a trecut din camera lui în
dormitorul soţiei, încercînd să realizeze actul sexual, însă fără succes.
Dimineaţa, pentru a evita ruşinea unui aşternut imaculat, a turnat pe
cearşafuri o sticluţă cu cerneală roşie. Pe faţa de masă din sufragerie se
afla de asemenea o pată. Simptomul era de fapt de partea cenzurii:
pacienta spunea de fapt că nu este adevărat că soţul ei ar fi impotent,
repeta scena din noaptea nunţii în faţa servitoarei, care trebuia să
constate potenţa soţului. Cealaltă latură a conflictului o constituie
adevărul pe care concepţiile despre morala familială din epoca victoriană
în reprimau: soţul este impotent, trebuie să mă despart de el, să-mi refac
viaţa. În realitate, pacienta se despărţise de soţ în fapt, dar nu şi juridic şi
continua să trăiască retrasă pentru a evita tentaţiile. Simptomul ei este
rezultatul de compromis dintre cerinţele de fidelitate şi nevoia de viaţă
plenară.
2. Structura şi sensul visului: visul lui Freud despre „injecţia
făcută Irmei“, primul vis care figurează în „Interpretarea viselor“. Visul
apare după o discuţie cu un coleg medic, care apare în vis cu numele
Otto şi care vizitase în timpul unei vacanţe la ţară pe una din pacientele
lui Freud. Acest prieten, întrebat de Freud cum îi merge Irmei, răspunde
„Bine, dar nu prea bine“, răspuns care se suprapune peste neliniştile lui
Freud şi produce în timpul nopţii acel vis. În vis, vina pentru starea
proastă de sănătate a Irmei este atribuită acestui Otto, care îi făcuse
pacientei o injecţie cu o substanţă inadecvată şi cu o seringă nesterilizată.
Sensul ascuns al visului este acela că vina pe care Freud o simţea în
raport cu această pacientă îi este atribuită celui care-i adusese vestea că
starea de sănătate a Irmei nu este prea bună. În timpul somnului (spre
deosebire de starea de veghe), Freud îşi putea permite să răspundă cu
aceeaşi monedă pretinsului său acuzator, să-i atribuie întreaga vină
pentru semi-eşecul tratamentului.
3. Actul ratat. Este vorba despre un act ratat făcut tot de Freud şi
care este de tipul anticipării. El se referă la o însemnare pe care Freud o
face în septembrie, dar pe care o datează 20 octombrie, aceasta fiind data
la care trebuia să revină din vacanţă una din pacientele sale. Prin actul
ratat, Freud îşi exprimă dorinţa, de care nu era conştient, ca această
pacientă să revină mai devreme, în septembrie, atunci cînd el era foarte
odihnit după vacanţa de vară.

Reacţia istorică faţă de concepţia freudiană referitoare la


raportul dintre sănătatea şi boala psihică

2
Deşi concepţia gradualistă preexista în medicină cu ceva timp
înainte de apariţia psihanalizei, poziţia lui Freud a fost întîmpinată cu o
revoltă şi o ostilitate pe care Claude Bernard, cel care a introdus această
concepţie în medicină, nu le-a cunoscut niciodată. Faptul că în plan
somatic bolile se deosebesc de starea de sănătate printr-un „mai mult sau
mai puţin“ nu a trezit niciodată o reacţie atît de vehementă cum a trezit
ideea lui Freud că boala şi sănătatea psihică se deosebesc numai gradual.
Reacţia faţă de ideea lui Freud provine dintr-o lezare narcisică pe
care am putea-o formula în limbaj comun astfel: „Freud ne face pe toţi
nebuni!“ Dar Freud nu spunea decît că toţi oamenii, nevrotici, psihotici
sau „sănătoşi“ au inconştient şi că acest inconştient, la anumiţi oameni,
în anumite condiţii particulare, se manifestă patogen, pe cînd la alţii nu.
Această reacţie negativă faţă de concepţia gradualistă a
psihanalizei a fost atît de puternică, încît nu a ţinut seama de faptul că
Freud, în „Psihopatologia vieţii cotidiene“, vorbeşte despre diferenţele
între psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia mai grea a
psihonevrozelor. Principala deosebire constă în aceea că psihonevrozele
afectează durabil unele funcţii psihice vitale (de exemplu testarea
realităţii), în timp ce psihopatologia vieţii cotidiene, adică actele ratate,
afectează pasager funcţii neesenţiale.
Concepţia gradualistă la continuatorii lui Freud
Această concepţie gradualistă nu numai că este menţinută la
continuatorii lui Freud, dar este şi documentată cu argumente noi, în
domenii noi. Freud stabilise că între patologia nevrotică şi normalitate,
deosebirea este doar de grad. Continuatorii săi (C. G. Jung, Melanie
Klein) extind valabilitatea acestei idei şi la domeniul psihozelor. Cu toţii
suntem nu doar nevrotici potenţiali, ci şi psihotici potenţiali.
Argumentele lui Jung: Psihoza este definită ca o invadare a Eului,
o copleşire a lui de către conţinuturile inconştientului colectiv. Dar
inconştient colectiv nu au doar psihoticii, pentru că în diferite produse
culturale vom descoperi aceleaşi arhetipuri pe care le putem descoperi în
delirurile psihotice. De altfel, întreaga teorie a lui Jung se bazează pe
punerea în paralel a materialului furnizat de psihoze cu diferitele produse
ale culturii majore (religie, filosofie, chiar ştiinţele biologice), ceea ce i-a
permis să demonstreze că în aceste produse ale culturii regăsim
simbolurile arhetipale care le înregistrase în studiul psihoticilor.
Argumentele lui Melanie Klein: Pornind de la psihanaliza
copilului, Melanie Klein ajunge la concluzia că fiecare individ parcurge,
în preistoria sa, anumite stadii, identice ca manifestare cu simptomele
psihoticilor adulţi. Este vorba despre stadiul denumit „poziţia
paranoidă“, prin care trecem în primele luni de viaţă şi în care regăsim
particularităţi psihologice de tip psihotic: obiectul este parţial şi clivat,
împărţit în obiect bun şi obiect rău (mama este percepută doar ca sîn: sîn
bun şi sîn rău). De asemenea, predomină introiecţia şi proiecţia şi există
o angoasă foarte puternică de natură persecutorie.
3
În concluzie, se poate spune că „sănătatea“ şi „boala psihică“ sunt
două constructe mentale care reprezintă extremele unui continuum, un
fel de „minus infinit“ şi „plus infinit“ între care există o multitudine de
poziţii care se deosebesc între ele doar gradual, cantitativ, printr-un „mai
mult sau mai puţin“.

Zoofobie şi totemism
Acest capitol constituie o ilustrare a modului în care Freud
utilizează cunoştinţele de psihopatologie pentru a explica un fenomen
cultural major – religia. Acest demers este posibil din punct de vedere
psihanalitic tocmai datorită faptului că între sănătate şi boală psihică
deosebirea este de grad – o deosebire neesenţială, ceea ce permite
utilizarea cunoştinţelor din psihopatologie pentru a înţelege, într-o
lumină nouă, fenomene culturale.
Aceasta este o caracteristică mai generală a psihanalizei: faptul că
disfuncţia psihică este utilizată ca un model simplificat pentru stările
mult mai complexe care ţin de sănătatea psihică sau de viaţa culturală.
Primul termen de comparaţie de care se foloseşte Freud este
zoofobia infantilă. În general, este vorba despre o deplasare a conflictului
ambivalenţei afective faţă de tată, caracteristic perioadei oedipiene,
asupra unui obiect de substituţie, adică asupra unui animal. Acest
fenomen este oarecum paradoxal pentru că, spre deosebire de adult,
copiii sunt mult mai apropiaţi de animale şi totuşi nu puţini dintre ei
dezvoltă această zoofobie.
Exemple ilustrative:
1. Micul Hans, unul dintre cei cinci pacienţi celebri ai lui Freud, a
dezvoltat aparent fără motiv, în jurul vîrstei de trei ani, o puternică
zoofobie care avea ca obiect fobogen calul. De multe ori, micul Hans nu
ieşea nici măcar din casă, ba chiar se temea foarte tare că, chiar dacă el
nu iese afară, calul va intra în casă şi-i va face rău. Analiza efectuată de
Freud cu ajutorul tatălui micului Hans scoate la iveală faptul că această
fobie avea ca sens, în esenţă, tocmai ambivalenţa faţă de tată: ostilitatea
care intervenea pe un fond afectiv pozitiv în legătură cu conflictul
oedipian. Fobia reprezenta o soluţie a respectivului conflict în sensul că,
deplasînd conflictul asupra calului (exterior familiei), Hans putea să evite
înfruntarea cu tatăl său, care i-ar fi fost defavorabilă.
2. Un alt caz este acela al unui băiat în vîrstă de nouă ani care
suferea de patru ani de fobia faţă de cîini. Cînd vedea un cîine pe
stradă, începea să plîngă şi striga: „Dragă cîine, să nu-mi faci nimic,
pentru că voi fi cuminte!“ A fi cuminte însemna să nu mai cînte la
vioară, ceea ce însemna să nu se mai masturbeze. Activitatea
autoerotică îi fusese interzisă de tatăl său. Cu alte cuvinte, frica faţă
de tată a fost deplasată asupra cîinelui.

4
3. Micul Arpad (analizat de Sandor Ferenczi). Acest caz are ca
particularitate faptul că acest copil se identifica cu animalul fobogen.
Fobia a apărut în urma unei întîmplări petrecute la ţară, cînd micul Arpad
avea doi ani şi jumătate. Vrînd să urineze în coteţul găinilor, a fost ciupit
de penis de o găină. Efectul s-a produs peste un an cînd, revenind la ţară,
micul Arpad a început să se comporte el însuşi ca o găină: cîrîia şi
cotcodăcea în loc să vorbească. După ce şi-a recăpătat graiul, nu mai
vorbea decît despre găini. Pe lîngă interesul său deosebit faţă de aceste
animale, manifesta şi ostilitate faţă de ele, care apărea în jocul său
preferat: jocul de-a tăiatul găinilor. În spatele acestei ambivalenţe faţă de
găini se afla şi în acest caz ambivalenţa faţă de tatăl castrator. Micul
Arpad declara: „Tatăl meu este un cocoş; acum sunt mic, sunt un puişor.
Cînd voi creşte mare, o să mă fac găină, iar cînd o să fiu şi mai mare, o
să mă fac cocoş.“
Totemismul sau religia totemică
Şi în cazul totemismului, Freud constată fenomenul ambivalenţei
afective, de această dată faţă de totem. Totemul, care este de multe ori un
animal, este pentru populaţiile primitive tabu: nu poate fi ucis, mîncat
sau vîndut. În acelaşi timp, populaţiile arhaice la care s-a descoperit
această formă de religie considerau că totemul este un reprezentant al
strămoşilor tribului respectiv. Există totuşi la populaţiile arhaice din
Australia un obicei înregistrat de etnografi, numit prînzul totemic, şi care
permite în anumite condiţii (sărbătoare) uciderea şi mîncarea animalului
totemic.
După Freud, acest obicei (ale cărui urme, consideră el, pot fi
găsite şi în creştinism) ar rememora crima originară a umanităţii, crimă
care stă la baza instituţiilor fundamentale ale culturii: la baza moralei
(interzicerea incestului) şi la baza religiei. Această crimă originară ar
consta, după Freud, în următoarele: La începuturile străvechi (animalice)
ale umanităţii, forma de organizare o reprezenta hoarda primitivă,
condusă de un mascul puternic şi tiranic care interzicea accesul fiilor la
femeile grupului, cînd aceştia se maturizau. Fiii s-au asociat pentru a-l
detrona pe tiran, ceea ce au şi reuşit. După ce l-au detronat, l-au ucis şi,
conform practicilor canibalice de atunci, l-au mîncat. Ulterior, ca urmare
a acestui act de rebeliune reuşită, s-a activat în sufletul lor latura pozitivă
a atitudinii faţă de tată. În virtutea iubirii care acţiona în interiorul lor, ei
au decis să respecte retrospectiv comandamentele impuse de tatăl
hoardei primitive, respectiv şi-au asumat interzicerea incestului, dar şi
cultul acestui strămoş detestat şi în egală măsură iubit. Astfel a rezultat
prima formă de religie, religia totemică.
Concluzia lui Freud: Aşa cum în ontogeneză instanţele superioare
ale psihicului (Supraeul) se formează după declinul complexului Oedip,
tot aşa, în filogeneză, instituţiile culturale majore s-au format după
consumarea actului criminal originar.

5
PSIHANALIZA CA PSIHOLOGIE A INCONŞTIENTULUI
Ideea şi conceptul de inconştient înainte de Freud
Descoperirea inconştientului, denumirea şi teoretizarea lui nu-i
aparţin lui Freud; încă înainte de Freud au existat gînditori care au vorbit
despre inconştient. Cum psihologia şi filosofia au fost mult timp o
singură disciplină, filosofii care făceau şi oficiul de psihologi au vorbit li
despre inconştient. Numele cel mai des citat pe această linie este cel al
lui Leibniz. Kant vorbeşte şi el despre inconştient.
Caracteristica generală a discursului filosofic despre inconştient
constă în aceea că filosofii vorbeau de fapt despre o conştiinţă latentă,
adică despre ceea ce în psihanaliză se numeşte preconştient. Ei au vorbit
aşadar despre o zonă a psihicului care, deşi nu este prezentă într-un
moment anume în conştient, totuşi este sau poate fi în alt moment
accesibilă conştiinţei.
Alături de cei care au teoretizat acest inconştient (de fapt
preconştient) a existat o altă categorie de filosofi care au vorbit despre un
alt tip de inconştient – inconştientul metafizic. Edward von Hartmann
vorbea despre fiinţa metafizică unitară din cosmos, cu atributele voinţei
inconştiente şi ale reprezentării inconştiente.
Singurul dintre filosofi care se apropie considerabil de viziunea
psihanalistă despre inconştient este Friedrich Nietzche. La el,
inconştientul apare şi ca o zonă a psihicului la care nu avem acces în
mod direct. Nietzche îl anticipează nu doar pe Freud, sesizînd că
conţinuturile sexuale ale psihicului vin adesea din zona inconştientului,
dar îl anticipează surprinzător şi pe Adler, arătînd că adevăratul demon al
omului este voinţa de putere.
Două fapte cu caracter anecdotic, dar relevante cu privire la
Nietzche:
- În anul 1911, mişcarea psihanalitică pe cale de a se
internaţionaliza, ţinînd un congres la Weimar, găseşte de cuviinţă să
aducă omagiile mişcării psihanalitice surorii lui Nietzche, care plasase
arhivele Nietzche la Weimar.
- Freud a declarat că nu l-a citit pe Nietzche tocmai datorită
apropierii ideatice dintre ei, de teamă să nu-şi perturbe imparţialitatea
ştiinţifică.
Contribuţia lui Freud şi a mişcării psihanalitice
Contribuţia lui Freud constă în faptul că teoria psihanalitică
despre inconştient este o teorie care porneşte de la experienţa
psihoterapeutică, prin urmare a fost construită fără preconcepţii teoretice.
De asemenea, înnoirile din psihanaliză au avut la bază de fiecare dată un
nou tip de experienţă terapeutică. Adler, care s-a ocupat tot de nevroze, a
avut altă clientelă decît Freud. Dacă pacienţii lui Freud veneau din
categoria persoanelor de vază, avute şi educate, clientela lui Adler se
recruta din păturile defavorizate ale Vienei, ale căror probleme şi
6
conflicte erau legate nu atît de viaţa sexuală, cît de autoafirmare. De
asemenea, teoria lui Jung despre inconştientul colectiv are la bază un alt
material clinic – patologia de tip psihotic. Tot astfel, teoria relaţiilor cu
obiectele, care porneşte de la Melanie Klein, are la bază psihanaliza
copilului. Cele mai recente înnoiri din psihanaliză se bazează pe
abordarea psihopatologiei borderline şi a patologiei narcisice.

PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI


ACTUL RATAT
Actul ratat are cîteva privilegii care îl recomandă pentru a
constitui prima pagină a studiului despre inconştient. Primul dintre aceste
privilegii este accesibilitatea sa. Spre deosebire de disfuncţiile psihotice
sau nevrotice, care sunt accesibile mai curînd specialiştilor,
psihopatologia vieţii cotidiene este accesibilă şi observatorului
nespecialist. Oricine produce astfel de acte ratate şi le poate observa la
propria persoană. A doua calitate a actului ratat constă în relativa sa
transparenţă în comparaţie cu formaţiunile mai complicate (simptomul,
produsele culturale).
Exemple de acte ratate din viaţa publică românească:
- C. Ţopescu: curînd după ’89, într-o emisiune: „De la Revoluţie
au trecut 10 ani“ (în loc de 10 luni).
- N. Văcăroiu: discursul de investitură a guvernului său din 1992.
„Vreau să vă spun că echipa guvernamentală pe care dumneavoastră aţi
aprobat-o azi are o sarcină foarte grea, dar nici un efort nu este prea mic
pentru România.“
- Campania electorală 1996, Ion Iliescu (preşedinte) în dialog cu
Emil Constantinescu (candidat); Iliescu: „Domnule Ceauşescu…“
- Emil Constantinescu la retragerea de la Cotroceni, anul 2000, se
adresează gărzii militare care-i prezenta onorul: „La revedere!“
Definiţie: Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din
interferenţa a două intenţii: una conştientă şi alta preconştientă sau
inconştientă. Prima reprezintă tendinţa perturbată, iar cea de a doua
reprezintă tendinţa perturbatoare. Actul ratat este deci o formaţiune de
compromis care provine din întîlnirea celor două tendinţe menţionate.
Freud îşi revendică pe bună dreptate introducerea actului ratat în
cîmpul psihologiei, insistînd într-un mod caracteristic asupra faptului că
este vorba despre un fenomen psihic, adică un fenomen care rezultă din
alte fenomene psihice şi nu organice, cu alte cuvinte, că este vorba
despre un fenomen cu sens.
Condiţiile stabilite de Freud pentru existenţa actelor ratate arată
că el era conştient de deosebirea dintre psihopatologia vieţii cotidiene şi
patologia „grea“. O disfuncţie psihică este act ratat dacă:
- Are un caracter punctual, adică să fie o tulburare de moment.
- Autorul ei este capabil să realizeze în mod corect actul respectiv.

7
- Cel la care se petrece este capabil să recunoască imediat justeţea
sesizării celorlalţi care-i atrag atenţia asupra erorii.
Actul ratat se caracterizează şi prin reacţia autorului său de refuz
al sensului respectivului act ratat, existînd tentaţia de a-l atribui altor
cauze, de obicei întîmplării sau unor cauze fiziologice.
Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat
1. Teoria fiziologică sau psihofiziologică
Conform acestei teorii, anumite condiţii fiziologice (de pildă răul
fizic generalizat) sau psihofiziologice (oboseala, starea de surescitare)
distrag atenţia de la activitatea în curs, ceea ce produce greşeala (actul
ratat).
Critica lui Freud la adresa acestei teorii include următoarele
argumente: - Actul ratat apare şi la persoanele aflate în deplină stare de
sănătate. - Concentrarea atenţiei nu reprezintă un criteriu absolut de
performanţă. Există chiar activităţi automatizate care, re-investite cu
atenţie, se dereglează. - Există situaţii în care, în pofida concentrării
atenţiei, cum se întîmplă cînd încercăm să ne amintim fără succes un
nume propriu. - Actul ratat poate fi sugerat, ceea ce face concentrarea
atenţiei ineficientă. Freud citează un exemplu din viaţa actorilor, în care
unui debutant i se sugerează la repetiţie o replică fără sens în locul
replicii din scenariu, iar debutantul, în ciuda eforturilor, rosteşte întocmai
replica absurdă.
Freud nu contestă contribuţia condiţiilor fiziologice sau
psihofiziologice la producerea actelor ratate, dar consideră că ele nu sunt
în nici un caz, nici măcar condiţii necesare, ci doar condiţii favorizante.
Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat
2. Teoria fonetică. Conform acestei teorii, actele ratate ar fi
cauzate de asemănările şi deosebirile fonetice dintre cuvinte. Şi această
teorie, ca şi teoriile fiziologice sau psihofiziologice, privează actul ratat
de orice sens, adică îl atribuie de această dată unor fenomene exterioare
psihicului.
Freud combate această teorie, opunîndu-i ideea că actele ratate
sunt fenomene cu sens, adică produse de cauze psihice şi consideră
că aspectul fonetic reprezintă doar o condiţie favorizantă, dar în nici
un caz cauza actelor ratate; nu constituie nici măcar o condiţie
indispensabilă, necesară pentru producerea lor.
3. Concepţia (mai degrabă opinia comună) că actele ratate s-ar
datora hazardului. Cînd cineva căruia i se reproşează că nu a venit la o
întîlnire programată răspunde prin „am uitat“, persoana în cauză afirmă
practic că uitarea este aleatorie şi nu i se poate reproşa. Este oarecum un
paradox, pentru că opinia comună a avut şi are o cu totul altă opinie faţă
de un alt fenomen studiat de psihanaliză, şi anume visele (teoriile
populare susţineau că visele au un sens). Actele ratate, opinia comună le
consideră însă lipsite de sens, datorate întîmplării. Explicaţia acestui fapt
8
este o caracteristică a actelor ratate: lipsa lor de importanţă practică în
general, în timp ce, de la vis, opinia populară aşteaptă informaţii
esenţiale despre viitor.
Spre deosebire de opinia comună, psihanaliza are o cu totul altă
atitudine faţă de amănuntele în aparenţă lipsite de importanţă şi de
semnificaţie practică, aceasta pentru că psihanaliza consideră că
amănuntele, în ciuda aparentei lor lipse de importanţă, sunt uneori
purtătoarele unor semnificaţii deosebite. Această convingere a dovedit-o
Freud în studiul viselor, care au fost abordate psihanalitic înaintea actelor
ratate. În vis, datorită acţiunii deplasării, anumite detalii în aparenţă
absolut neînsemnate ascund aspecte esenţiale ale sensului visului. Freud
a folosit cunoştinţele obţinute pe baza visului şi în analiza operelor de
artă. De exemplu, în studiul dedicat sculpturii Moise a lui Michelangelo,
folosind principiile din interpretarea viselor, Freud avansează o nouă
ipoteză cu privire la poziţia foarte ciudată a tablelor legii, pe care
exegeţii au interpretat-o ca marcînd momentul în care Moise, înfuriat de
idolatria poporului său, se repede să-l pedepsească şi este pe punctul să
scape tablele. Freud susţine că dimpotrivă, această poziţie ar indica un cu
totul alt moment: cel în care Moise îşi controlează furia, tocmai pentru a
nu sparge tablele.
Din punctul de vedere al lui Freud, în viaţa psihică nu există
hazard; hazardul există doar în lumea externă. Din punct de vedere
psihic, determinismul este întotdeauna strict, chiar dacă verigile
intermediare sunt numeroase. Această idee este pe deplin coerentă cu
ideea că psihanaliza este o psihoterapie cauzală şi nu simptomală.
Demonstrarea ideii că în lumea psihică nu există hazard, Freud o
face nu doar prin intermediul actelor ratate pe care le analizează, dar
introducînd în discuţie şi alte fenomene, unele cu aspect de paranormal –
fenomenul de déjà vu. Freud studiază acest fenomen pe baza unui caz
din terapie, o pacientă de în vîrstă de 37 ani şi care, la vîrsta de
doisprezece ani şi jumătate, aflîndu-se pentru prima oară în vizită la ţară,
la o prietenă, a trăit într-un mod marcant senzaţia că a mai fost cîndva
acolo – a recunoscut grădina casei şi, în plus, intrînd în casă a avut
senzaţia că recunoaşte ordinea încăperilor, încăperile în sine şi mobilierul
din ele. Din asociaţiile pacientei reiese că acest fenomen a avut loc în
circumstanţe particular, care îl fac pe deplin explicabil. În timpul vizitei
la acea prietenă la ţară, pacienta află că fratele mai mic al gazdei era grav
bolnav. Cu cîteva luni în urmă, fratele pacientei fusese la rîndul lui foarte
bolnav, astfel că părinţii o trimiseseră de acasă la rude, ca să evite ca ea
să asiste la posibila moarte a fratelui. La prietena de la ţară găseşte o
situaţie asemănătoare, dar această situaţie nu-i aminteşte de recenta boală
a propriului frate, şi asta pentru că în timpul acelei boli a dorit ca fratele
să moară, ceea ce i-ar fi permis să rămînă copil unic. Această dorinţă,
spune Freud, fie că nu a fost niciodată conştientă, fie a fost refulată în
momentul în care fratele pacientei s-a însănătoşit. Pentru că, datorită
9
refulării, situaţia pe care o găseşte la prietena de la ţară nu-i poate aminti
de situaţia asemănătoare din propria familie, sentimentul de recunoaştere
se deplasează de la conţinuturile psihice spre obiectele exterioare. Este
vorba deci despre o falsă recunoaştere, un fals déjà vu care se explică pe
deplin, fără rest, prin circumstanţele în care s-a produs acel fenomen.
Clasificarea actelor ratate
Freud face o clasificare a actelor ratate în trei categorii, în funcţie
de trei criterii diferite. Primul criteriu şi prima categorie de acte ratate se
referă la relaţia dintre tendinţa perturbată şi tendinţa perturbatoare.
Din întîlnirea acestor două tendinţe pot rezulta două tipuri de acte ratate.
Primul tip îl reprezintă actul ratat care rezultă prin înlocuirea
completă a tendinţei perturbate de către tendinţa perturbatoare. Exemplu:
Preşedintele Senatului din Viena (pe timpul lui Freud), dorind să
deschidă o şedinţă, rosteşte: „Declar această şedinţă închisă. Tendinţa
perturbatoare s-a afirmat cu atîta forţă este reprezentată de lipsa lui de
disponibilitate pentru activitatea respectivă.
Al doilea tip cuprinde actele ratate în care tendinţa perturbată şi
tendinţa perturbatoare produc, din întîlnirea sau confruntarea lor, un
compromis mai mult sau mai puţin transparent. Ambele tendinţe sunt
reprezentate într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, în produsul
final care este actul ratat. Exemplu: O analizandă vorbea despre
încăpăţînarea sa în anumite situaţii şi, pentru că dorea să folosească,
pentru a se autodefini, cuvîntul „obstinaţie“, acest fapt a condus la
următorul act ratat: în loc de „obstinaţie“ a spus „obstinenţă“. S-a trădat
astfel curentul de gîndire subteran: în plan secund se gîndea la perioada
de abstinenţă pe care o traversa şi care o nemulţumea.
A doua categorie de acte ratate are drept criteriu tipul de
activitate perturbată. O primă subcategorie o constituie rostirea
greşită. În această categorie exemplele sunt extrem de numeroase. Freud,
în Psihopatologia vieţii cotidiene, citează un exemplu de act ratat făcut
de W. Stekel. Acesta avea doi pacienţi care veneau din Italia şi de fiecare
dată îl saluta pe unul cu numele celuilalt: „Bună ziua, domnule Pelloni“
în loc de „Bună ziua, domnule Ascoli“ şi invers. Explicaţia dată de Freud
în acord cu Stekel este aceea că Stekel voia să arate, prin acest act ratat,
fiecăruia dintre cei doi că nu este singurul pacient din străinătate şi că el
este un psihanalist de vază.
O altă categorie de act ratat o reprezintă scrierea greşită.
Exemplele sunt şi aici foarte numeroase. Un exemplu citat de Freud, cu
semnificaţie practică deoarece este un act ratat care reprezintă prin el
însuşi un pericol: un act ratat făcut de un medic care prescrie acelaşi
medicament, în doze de zece ori mai mari decît cea normală, la trei
doamne în vîrstă. Intenţia subiacentă, inconştientă a medicului este de a
scăpa de mama lui, care locuia în acelaşi imobil cu el, iar această
convieţuire reprezenta un impediment pentru relaţiile sale amoroase.

10
Aceasta arată că actele ratate pot fi uneori extrem de grave şi
periculoase.
A treia categorie de acte ratate este reprezentată de uitarea de
nume proprii sau intenţii. În această privinţă, opinia comună sesizează
corect că este vorba despre lipsa de interes sau despre dispreţul faţă de
persoana respectivă. Un exemplu prezentat de Freud în Psihopatologia
vieţii cotidiene este actul ratat făcut de un companion de călătorie, o
persoană cultivată dar care, reproducînd un citat din latină, omite din
citat cuvîntul aliquis („fără lichid“). Actul ratat era legat de prietena lui,
căreia nu-i venise menstruaţia deşi ar fi trebuit.
O altă categorie de acte ratate o constituie pierderea obiectelor,
un simptom foarte bine reprezentat în psihopatologia vieţii cotidiene.
Exemplu: Primind de la cumnatul său o scrisoare în care acesta îl mustra
sever („De altfel, nu am nici timp şi nici nu doresc să încurajez
superficialitatea şi lenea ta“), destinatarul scrisorii pierde a doua zi
stiloul pe care îl primise în dar de la cumnatul său. Freud interpretează
acest act ratat prin faptul că bărbatul nu mai voia să-i datoreze nimic
cumnatului său.
Un alt exemplu semnificativ din mai multe puncte de vedere este
cel al unui act ratat făcut de o doamnă care, după moartea mamei sale, se
hotărîse să ţină doliul pînă la capăt, conform tradiţiei. Dar cu puţin timp
înainte de expirarea termenului, prietenii îi recomandă un spectacol de
teatru care se anunţa extrem de interesant, reuşind să o convingă să-şi
cumpere bilet. Doamna se duce la teatru şi constată că a pierdut biletul.
Acesta este singurul exemplu de dinainte de 1920 în care Freud
admite tacit că, pe lîngă „inconştientul de jos“, există şi un „inconştient
de sus“, pentru că în acest caz conţinutul refulat nu era unul instinctual,
ci un conţinut cultural – o tradiţie referitoare la doliu. Acest exemplu ar
putea constitui în acelaşi timp o ilustrare pentru afirmaţiile
culturalismului american cu privire la refulare. Spre deosebire de Freud,
care considera că refularea vizează doar conţinuturile instinctuale,
culturalismul american susţine că refularea acţionează asupra oricărui
conţinut psihic, indiferent de natura sa, dacă el este generator de
conflicte.
A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. În
funcţie de acest criteriu, actele ratate se împărt în simple şi complexe, în
primul caz fiind vorba de un singur act ratat, iar în al doilea caz existînd
mai multe acte ratate succesive, produse de aceeaşi motivaţie subiacentă.
Exemplu: Act ratat multiplu făcut de un tînăr care se hotărăşte să devină
membru al unei asociaţii literare, în speranţa că astfel piesa de teatru al
cărei autor era va fi pusă în scenă. Imediat ce a primit asigurări că piesa
va fi pusă în scenă, a început să „uite“ să se mai ducă la întrunirile
asociaţiei. Simţindu-se culpabil, s-a hotărît ca la întrunirea următoare,
vinerea, să participe. Dar cînd a ajuns acolo a constatat că uşile erau
încuiate şi că, de fapt, în loc să se ducă vineri se dusese sîmbătă.
11
Un alt exemplu este cel al unei doamne care-şi însoţeşte cumnatul
într-o călătorie la Roma, unde cumnatul trebuia să primească din partea
unei asociaţii numismatice o medalie antică din aur, foarte valoroasă.
Ulterior decernării, doamna respectivă pleacă din Roma şi, cînd ajunge
în Germania, constată că a luat cu ea „din greşeală“ medalia. Îi
telegrafiază cumnatului angajîndu-se să i-o trimită a doua zi, dar cînd
vrea să facă acest lucru, constată că a pierdut-o.
Semnificaţia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitică
Datorită faptului că de obicei, în majoritatea cazurilor, actul ratat
este provocat de tendinţe preconştinte, actele ratate produse în analiză nu
conduc către stratul inconştient al psihismului (cum fac visele).
Avantajul terapeutic al actului ratat în raport cu visul este că, fiind
produs chiar în ora de analiză, momentul producerii şi momentul
interpretării nu sunt separate în timp, ceea ce face imposibilă deformarea
conţinutului manifest, aşa cum se întîmplă cu visele, care sunt relatate
după o anumită perioadă de timp. Calea de a ajunge la sensul latent al
actului ratat este tot producerea de asociaţii, pornind de la acel act ratat.
Motivaţia actului ratat este, după Freud, de cele mai multe ori
alcătuită din conţinuturi psihice interzise cultural, fie că sunt de natură
sexuală, fie de natură agresivă, fie legate de tendinţe de afirmare.
Fenomenul actului ratat demonstrează punctual că niciodată controlul pe
care instanţele noastre culturale îl exercită asupra dimensiunii noastre
instinctuale nu este deplin; el demonstrează şi că inconştientul este foarte
puternic, pentru că de fapt actele ratate sunt victorii de moment ale
inconştientului asupra controlului conştient, cultural.

VISUL
Visul este o temă psihanalitică foarte importantă: Freud
considera visul drept calea regală de acces la inconştient. Pentru un
timp (în perioada începuturilor), visul era principalul instrument al
terapiei psihanalitice; analiza viselor dădea conţinut analizelor scurte.
Pe parcurs, visul şi-a pierdut parţial importanţa terapeutică, alte
mijloace luîndu-i locul. El a rămas o importantă modalitate de acces
la inconştient şi a funcţionat ca model pentru înţelegerea mai bună a
simptomului nevrotic, dar şi a operei literare.
Un fapt surprinzător legat de vis: descoperirea secretului visului
de către Freud este comemorată printr-un monument aflat în apropierea
Vienei, pe locul unde a existat casa în care Freud a făcut visul despre
injecţia făcută Irmei, primul vis interpretat psihanalitic. Pe placa acelui
obelisc se află un text extras dintr-o scrisoare adresată de Freud
prietenului său Fliess din Germania: „Aici i s-a dezvăluit doctorului
Sigmund Freud, la 24 iulie 1985, secretul visului.“

12
Teorii pre-freudiene despre vis
În anul 1900, cînd Freud a publicat în lucrarea Interpretarea
viselor teoria sa despre vis, existau deja încercări de a aborda şi explica
visul. Dominante în acea epocă erau teoriile somatice. Aceste teorii
înţeleg visul ca pe un fapt organic care este produs de diminuarea
legăturilor cu realitatea, datorită somnului, şi în acelaşi timp de
diminuarea activităţii creierului. Diminuarea activităţii cerebrale ar
explica particularităţile visului, caracterul său absurd şi ininteligibil. Cu
cît somnul e mai profund şi deci activitatea creierului e mai redusă, cu
atît legătura cu realitatea este mai relaxată şi visul este mai absurd. Unul
din reprezentanţii acestei teorii, Binz, spunea: „Visul este întotdeauna
inutil, adesea morbid.“
Deşi Freud avea formaţie ştiinţifică riguroasă, el nu aderă la acest
punct de vedere şi, pe baza experienţei sale clinice, reproşează acestei
teorii două lucruri: în primul rînd nu vorbeşte nimic despre funcţia
visului şi, în al doilea rînd, visul este plasat în registrul organic, adică
apare ca un fenomen lipsit de sens. Ca şi în cazul actului ratat, Freud va
insista asupra faptului că visul este un fenomen cu sens.
Teoriile populare şi teoriile romantice. Aceste teorii întrunesc
acordul lui Freud în primul rînd pentru că văd în vis un fenomen cu sens,
un fenomen psihic, în viziunea teoriilor populare două fiind sensurile
visului: în antichitate visul era considerat a fi purtătorul unui mesaj divin,
era mesagerul zeilor; visului i se acordă şi un sens profetic: prin vis ar fi
anticipat viitorul. Freud aprobă punctul de vedere conform căruia visul
constituie o anticipare a viitorului, dar nu în sensul propriu, ci în sensul
că, prin realizarea unei dorinţe, visul poate anticipa viitorul într-o
anumită măsură.
Curentul romantic acordă o mare importanţă a visului; şi aici
regăsim ideea că avem de a face cu un fenomen cu sens, romanticii
insistînd în special asupra puterii domeniului oniric de a conferi valoare
estetică operelor literare. Cu cît o operă este mai împlîntată în vis, cu atît
este asigurată valoarea sa.
Romanticii au sesizat, de asemenea, funcţia compensatorie a
visului (la fel şi Jung, mai tîrziu). Novalis scria despre funcţia
compensatorie a visului în raport cu viaţa diurnă: „Visul este un antidot
împotriva regularităţii şi monotoniei vieţii. Visul este jocul liber al
imaginaţiei. Cu siguranţă, am îmbătrîni mai repede fără vise.“
Freud apreciază teoriile populare pentru că ele, consecvente cu
ideea că visul are un sens, propun metode de interpretare a acestui sens.
Două sunt căile de interpretare în teoriile populare:
- Metoda simbolică: pentru a interpreta un vis, metoda simbolică
ia visul ca întreg şi încearcă să-l înlocuiască printr-un alt întreg mai
inteligibil şi asemănător cu primul. Exemplu: interpretarea pe care, în
Biblie, Iosif o dă visului faraonului (şapte vaci grase urmate de şapte
13
vaci slabe, care le deformează pe primele): şapte ani de foamete în ţara
Egiptului vor urma celor şapte ani de prosperitate şi vor devora proviziile
acumulate.
Din punct de vedere psihanalitic, metoda simbolică are
următoarele deficienţe:
- Nu are acces la visele prea încifrate, al căror conţinut manifest
este ininteligibil;
- Nu există, de fapt, o tehnică de interpretare; reuşita interpretării
depinde de calităţile persoanei care face interpretarea, de intuiţia şi
inspiraţia sa de moment, această metodă neoferind mijloace care să poată
fi folosite de oricine pentru a descoperi sensul ascuns al viselor.
- Metoda descifrării. Spre deosebire de metoda simbolică, metoda
descifrării fragmentează conţinutul manifest în unităţi componente, le
traduce pe fiecare folosind un dicţionar de simboluri, pentru ca în etapa
finală sensurile parţiale să fie reunite într-un sens totalizator.
În Interpretarea viselor, Freud dă exemple de asemenea chei
simbolice: „scrisoarea“ apărută în conţinutul manifest, cartea de vise o
traduce prin „supărare“, iar înmormîntarea înseamnă logodnă.
Din punct de vedere psihanalitic, metoda descifrării este mai
aproape de orientările abisale decît metoda simbolică, în special datorită
acestei fragmentări a conţinutului manifest şi a traducerii sale element cu
element. Două lucruri diferenţiază psihanaliza freudiană de metoda
descifrării:
- Calitatea cărţilor de vise sau a dicţionarelor de simboluri, care în
general sunt alcătuite arbitrar. În plus, de multe ori într-o cultură dată
circulă mai multe cărţi de vise divergente.
- Psihanaliza freudiană reproşează metodei descifrării faptul că
subestimează complet elementele singulare, individuale, ireductibile din
fiecare vis. Psihanaliza are acces la sensul exact al visului nu apelînd la o
carte de vise, ci la asociaţiile fiecărui pacient.
Concepţia freudiană asupra visului
Ceea ce deosebeşte fundamental concepţia lui Freud despre vis de
celelalte concepţii este faptul că ea a fost edificată pe baza unei
experienţe clinice. Freud a descoperit că, atunci cînd le cerea pacienţilor
să facă asociaţii pe marginea simptomelor lor, ei aduceau ca asociaţii, nu
de puţine ori, vise. Acest fapt învăţat de la pacienţi l-a autorizat pe Freud
să considere că visele îşi găsesc un loc pe acel drum care duce de la
cauză la ideea maladivă.
Ca şi simptomul, visul are în spate o experienţă infantilă. Nu este
vorba despre un fenomen somatic, ci despre un joc de forţe psihice a
căror rezultantă este tocmai visul.
Definiţie: Visul este, asemeni actului ratat, un fenomen psihic de
compromis care satisface în acelaşi timp două dorinţe contradictorii: pe
de o parte dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul
preconştient-conştient, şi pe de altă parte dorinţa inconştientă sau
14
refulată, de natură instinctuală. Visul permite satisfacerea deghizată a
dorinţei instinctuale, în aşa fel încît somnul să nu fie perturbat. După
Freud, visul este gardianul somnului.

Conţinutul manifest şi conţinutul latent


Analiza psihanalitică a oricărui vis permite înregistrarea unui
conţinut manifest şi a unui conţinut latent.
Prin conţinut manifest se înţelege în psihanaliză totalitatea
imaginilor, ideilor, sentimentelor pe care visătorul le păstrează în minte
în momentul trezirii sau şi le poate aminti. Conţinutul manifest este, cu
alte cuvinte, latura conştientă a visului.
Conţinutul manifest are anumite particularităţi care, după Freud,
ar fi următoarele:
- Caracterul lacunar. Între elementele care alcătuiesc
conţinutul manifest lipsesc legăturile necesare. Caracterul lacunar
contribuie în mare măsură la impresia de ininteligibilitate pe care o
dă visul.
- Este în majoritatea cazurilor ininteligibil, contrazicînd logica la
care apelăm în stare de veghe.
- Este uneori lipsit de orice nuanţă afectivă.
În ceea ce priveşte conţinutul latent, acesta este rezultatul
interpretării psihanalitice. Nu există conţinuturi latente în afara
interpretării psihanalitice. Conţinutul latent există doar în conţinutul
manifest şi poate fi extras din conţinutul manifest doar pe baza
interpretării psihanalitice. Conţinutul latent constă din: resturi diurne,
amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale şi aluzii
transferenţiale (adică aluzii la analist, întotdeauna în timpul analizei).
Caracteristicile conţinutului latent reprezintă, în genere, inversul
celor ale conţinutului manifest:
- Este complet, redă integral ideile visului;
- Este inteligibil;
- Elementul emoţional este foarte bine marcat.
Din punct de vedere psihanalitic, nu doar visul sau simptomul au
un conţinut manifest şi unul latent, ci şi orice operă culturală poate fi
interpretată cu metoda interpretării viselor, pentru că orice produs
cultural are conţinut manifest şi conţinut latent, acest lucru fiind valabil
chiar şi pentru unele produse ştiinţifice (în aparenţă cele mai
transparente).

Travaliul visului şi interpretarea


Trecerea de la conţinutul latent la conţinutul manifest este
posibilă datorită unui proces care se numeşte travaliul visului. Travaliul
visului este de fapt un demers de traducere care permite trecerea

15
limbajului conţinutului latent, care este coerent, inteligibil şi afectiv, în
limbajul conţinutului manifest, care este lacunar, ininteligibil şi neutru
din punct de vedere afectiv. Travaliul visului este un demers de încifrare,
deformare, mascare a conţinutului latent. În vederea atingerii acestui
scop, travaliul visului utilizează o sumă de procedee.
Inversul travaliului visului este demersul de interpretare. Prin
interpretare se re-traduce limbajul conţinutului manifest în limbajul
conţinutului latent. Interpretarea descifrează, demască deformările
impuse ideilor latente ale visului de către cenzură, prin intermediul
travaliului visului.

Dorinţa în vis
Marea descoperire a lui Freud a fost aceea că visul este de fapt
satisfacerea unei dorinţe. Prin vis se realizează mai multe tipuri de
dorinţe.
I. Prima categorie şi cea mai superficială o constituie dorinţele
diurne pe deplin conştiente care, în timpul zilei, n-au putut fi satisfăcute
datorită unor circumstanţe exterioare potrivnice. În acest caz este vorba
despre realizarea unei dorinţe preconştiente.
Exemplu: Unele dorinţe de tip infantil ale adulţilor care, aflaţi în
situaţii limită, nu-şi pot satisface dorinţele obişnuite. Astfel, exploratorii
în ţinuturi extreme relatează că, frustraţi fiind de hrană, de condiţiile
climatice obişnuite şi de bucuriile căminului, visau cu regularitate mese
copioase, munţi de tutun şi confortul de „acasă“.
Un alt exemplu, prezentat de Freud: O tînără de curînd căsătorită
visează în timpul nopţii că i-a venit ciclul. Acest vis exprimă dorinţa de a
nu rămîne încă însărcinată, de a se mai bucura un timp de condiţia de
tînără soţie şi de a mai amîna greutăţile şi îngrădirile legate de
maternitate.
II. Dorinţele fiziologice activate în timpul somnului: sete,
foame, dorinţe sexuale. În cazul acesta, funcţia visului de a permite
continuarea somnului este cît se poate de evidentă. Freud le numeşte
„vise de confort“. Deosebirea faţă de prima categorie este aceea că
dorinţele fiziologice se activează de obicei în timpul somnului, nu
preced adormirea. Un vis de confort destul de frecvent este acela în
care visătorul se imaginează a fi ajuns la şcoală sau la locul de
muncă, ceea ce-i permite să doarmă în continuare liniştit. Visele
erotice fac parte din această categorie, dar nu toate.
III. Dorinţele diurne neacceptate de cenzură şi care au fost
refulate. În timpul nopţii, aceste dorinţe pot reveni şi pot da naştere la
vise care le satisfac. Exemplu (citat de Freud): Unei simpatice şi vesele
doamne i se cere de către o prietenă mai tînără părerea în legătură cu
logodnicul acesteia. Doamna, deşi considera că tînărul respectiv este un
16
om comun, fără valoare, „de duzină“, în conversaţie a afirmat că acel
tînăr are toate calităţile cu putinţă. Noaptea a visat că i se punea aceeaşi
întrebare şi că, de această dată, răspunsul era în deplină conformitate cu
părerea ei reală despre tînăr.
IV. Dorinţele inconştiente, cea mai importantă categorie. Ele sunt,
după Freud, dorinţe pulsionale care ţin în special de sexualitatea
infantilă. În mod direct, nemodificat, aceste dorinţe nu pot depăşi
perimetrul inconştientului. Ele sunt comparate de Freud cu titanii din
mitologie, învinşi de zei, care au aruncat munţi de stînci deasupra lor,
fără a reuşi să-i omoare. Din punct de vedere psihanalitic este important
faptul că o dorinţă inconştientă nu poate să producă un vis decît dacă
reuşeşte să mobilizeze o dorinţă inconştientă asemănătoare, care să o
întărească.
De tipul acesta sunt visele în care rudele apropiate mor, fără ca în
realitate să existe un temei obiectiv pentru o asemenea îngrijorare. În
asemenea vise se exprimă fie sentimentele ostile legate de realitatea
infantilă dintre fraţi, fie dorinţele legate de rivalitatea cu părinţii din
perioada oedipiană.
Exemplu (prezentat de Freud în Interpretarea viselor): Conţinutul
manifest: „Mulţi copii, toţi fraţii, surorile, verişorii şi verişoarele
visătoarei alergau pe o pajişte. S-au transformat dintr-o dată în păsări şi
au zburat.“ Asociaţiile făcute de pacientă trimit la o întîmplare de cînd
avea patru ani şi a întrebat un adult din anturajul ei ce se întîmplă cu
copiii care mor. Acesta i-a răspuns că se transformă în păsări şi apoi în
îngeri.
Dorinţele în vis
În vis se manifestă şi dorinţe în acord cu morala. În acest sens, un
exemplu îl constituie un vis prezentat de Freud: un tată veghează zi şi
noapte, timp îndelungat, la căpătîiul copilului său grav bolnav; în cele
din urmă, copilul moare. După deces, tatăl se odihnea într-o cameră
alăturată camerei mortuare, unde copilul era păzit de un bătrîn. Epuizat,
tatăl adoarme şi visează că băiatul este lîngă el şi-l îndreaptă şoptit:
„Tată, tu nu vezi că eu ard?“ Trezindu-se, constată că bătrînul adormise
la rîndul lui şi o lumînare căzuse pe catafalc şi aprinsese linţoliul;
mirosul de fum, împreună cu dorinţa tatălui ca băiatul să nu fi murit, au
determinat visul.
Exemple din analize contemporane
Exemplul 1. Conţinutul manifest al visului: Visătorul, un bărbat de circa
treizeci de ani, visează că fuge de acasă cu naşa sa, o femeie frumoasă,
cu doi copii reuşiţi, pentru a se căsători cu ea. Apoi se întoarce acasă şi o
găseşte pe propria lui soţie într-o cameră cu două paturi, împreună cu
Ioan Gyuri Pascu. La început, Gyuri Pascu se afla în celălalt pat, apoi
intră în pat cu soţia. Visătorul nu e prea supărat; pleacă întrebînd-o dacă
să se întoarcă dimineaţa sau mai devreme.

17
Conţinutul latent, relevat din asociaţiile libere ale visătorului: O primă
dorinţă se leagă de faptul că soţia visătorului este însărcinată în luna a
noua şi el ar dori să-şi rezolve problema sexuală cu alte femei. O altă
dorinţă: ar dori o altă soţie, una ca naşa, eventual chiar pe aceasta, care
are doi copii reuşiţi, aceasta pentru că se întreabă dacă şi copilul său va fi
reuşit şi are anumite nesiguranţe, ca nu cumva copilul să fie o fată – ceea
ce s-a şi întîmplat. O a treia dorinţă este aceea de a se deculpabiliza: dacă
soţia are un amant, atunci el este mai puţin culpabil. A patra dorinţă este
şi cea mai profundă: de a lăsa propria sa latură feminină cu soţia şi de
a-şi cultiva latura masculină cu naşa; visătorul îl consideră pe Gyuri
Pascu oarecum efeminat şi, în plus, el însuşi are o personalitate cu
puternice trăsături feminine.
Exemplul 1. Visătoarea este o doamnă, medic, a cărei viaţă este
dominată de relaţia cu mama vitregă, care a adoptat-o la un an şi
jumătate, cînd mama ei bună a încredinţat-o acestei doamne, o rudă mai
înstărită, pentru că în familia ei de origine erau şapte copii – prea mulţi,
şi oricum prea multe fete. Visul apare pe fondul conflictului cu mama
adoptivă, acum senilă. Conţinutul manifest al visului: Mama, mult mai
tînără, făcea un chiuretaj. Doctorul o chiureta cu degetul, procedeu foarte
dureros de care mama ei se plîngea.
Conţinutul latent cuprinde mai multe dorinţe. O primă dorinţă e aceea ca
mama ei adoptivă să fie mai tînără, astfel încît să fie sănătoasă mental şi
între ele să nu mai existe conflicte. O a doua dorinţă este legată de
traumatismul suferit cînd a fost cedată unei alte mame şi reiese din
asociaţiile la chiuretaj: ar vrea ca mama ei să nu mai fi făcut alţi copii,
pentru ca ea să rămînă copil unic. O a treia dorinţă se referă la elementul
„doctorul o chiureta dureros“: caracterul dureros al chiuretajului vine din
dorinţa de a o pedepsi pe mama sa pentru necazurile pe care i le face. A
patra dorinţă, legată de „chiuretajul cu degetul“, este aceea de a avea un
act sexual, ca bărbat, cu mama ei, ceea ce corespunde dorinţei constante
a visătoarei de a fi fost bărbat.
Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis
Există două tipuri de vise care par a contrazice ideea principală a lui
Freud, aceea că visul este realizarea unei dorinţe. Există vise în care nu
apare plăcerea asociată cu realizarea unei dorinţe, ci dimpotrivă, apar
sentimente negative – angoasă, neplăcere; ba chiar, în visele de tip
coşmar, se produce uneori trezirea, ceea ce contrazice ideea lui Freud că
visul este gardianul somnului.
O primă categorie care ar contrazice teoria freudiană o constituie visele
de pedepsire. În aceste vise, sentimentele dominante ale visătorului sunt
cele de neplăcere. Freud rezolvă această dificultate afirmînd că şi visele
de pedepsire sunt vise în care se realizează o dorinţă, dar acea dorinţă nu
ţine de instanţa numită de Freud „Se“ (lumea instinctelor), ci de
Supra-Eu, o instanţă inconştientă dar cu conţinuturi culturale.

18
Exemplu (analiză contemporană): Visătorul este un bărbat tînăr,
supradotat intelectual şi performant profesional, dar foarte fragil afectiv.
Conţinutul manifest: Pe un testicol îi apăruse o infecţie. Pentru a scăpa
de ea se duce la doctor, care urma să o extirpe chirurgical. Pacientul, cu
o îndelungată experienţă analitică (8-9 ani cu alţi doi analişti) leagă visul
de un eveniment real, petrecut cu două săptămîni în urmă, cînd îi apăruse
în locul respectiv un coş mare care ulterior se retrăsese şi lăsase în urmă
un chist. Visul ar exprima aşadar dorinţa lui conştientă de a scăpa de
respectivul chist.
Interpretarea analistului: Visul exprimă, în situaţia transferenţială,
dorinţa pacientului ca analistul (simbolizat prin doctor) să-l pedepsească,
(să-l castreze) prin operaţia în zona testicolelor, pentru dorinţele sale
incestuoase (nutrite în perioada pubertăţii faţă de mama sa, o femeie
foarte seducătoare).
O a doua categorie o constituie coşmarurile. Caracteristica lor este
angoasa, neplăcerea care, în anumite cazuri, se continuă prin trezire.
După Freud, angoasa şi trezirea sunt tot mijloace de a împiedica o
dorinţă interzisă să pătrundă în conştient, numai că sunt mijloace
extreme, care intervin atunci cînd pericolul ca dorinţa să pătrundă în
conştient este iminent. Cenzura foloseşte o gamă largă de mijloace
pentru a împiedica dorinţa să pătrundă în conştient şi nu foloseşte de la
început angoasa sau trezirea. O primă măsură pe care o poate lua cenzura
cînd dorinţa inconştientă este favorizată în dauna dorinţei de a dormi este
aceea de a introduce în vis ideea că tot ce se întîmplă este doar un vis.
Abia ulterior se apelează la angoasă, care semnalează pericolul care, deşi
în vis poate apărea ca exterior (situaţia din vis), este de fapt pericolul pe
care-l reprezintă propriile dorinţe.
Un prim exemplu îl constituie visele de efracţie (mai ales ale femeilor,
dar şi ale bărbaţilor), în care un răufăcător încearcă să pătrundă în
locuinţă, ceea ce şi reuşeşte uneori, urmărind victima cu un cuţit sau
pistol. Asemenea vise sunt însoţite de puternice sentimente de frică,
provocată nu de scenele din vis, ci de propria dorinţă, neacceptată de
cenzură, de a avea relaţii sexuale, uneori fiind vorba de dorinţa de viol.
Abia în ultimă instanţă cenzura apelează la trezire pentru a împiedica
dorinţa interzisă să pătrundă în conştient.
Freud compară cenzura din vis cu acei paznici din vechile oraşe, care
aveau misiunea de a îndepărta noaptea toate sursele de zgomot dar care,
în caz de pericol major (incendiu etc) nu ezitau să-i trezească pe
locuitori.
Clasificarea viselor în funcţie de raportul dintre conţinutul manifest şi
conţinutul latent
1. Visele în cadrul cărora conţinutul manifest şi conţinutul latent
coincid. În cazul acestor vise, între cele două conţinuturi nu se interpune
travaliul visului. Se mai numesc şi „vise de tip infantil“, pentru că sunt
caracteristice în special vîrstelor foarte mici, ceea ce nu exclude
19
posibilitatea ca ele să apară, în anumite situaţii, şi la adulţi. Pentru Freud,
această categorie de vise este importantă pentru psihanaliză în special
datorită faptului că ele demonstrează cît se poate de clar ideea că visul
reprezintă realizarea unei dorinţe. Asemenea vise realizează dorinţe
conştiente care au apărut în timpul zilei, dar care, datorită unor
circumstanţe nefavorabile, nu s-au putut realiza. Se poate spune că
asemenea vise reprezintă transformarea unor propoziţii optative în
propoziţii la modul indicativ.
Exemple (vise de copii)
- Visătoarea este o fetiţă de doi ani, pusă la dietă din cauza unui
deranjament stomacal provocat de căpşuni; ca atare, alimentul interzis
sunt tocmai căpşunile. Noaptea, fetiţa visează că mănîncă tort cu căpşuni
şi căpşuni.
- Visătoarea, o fetiţă de trei ani şi trei luni, făcuse ziua o plimbare
cu vaporul, împreună cu tatăl ei; plimbarea i s-a părut mult prea scurtă,
iar la coborîrea de pe vapor a izbucnit în plîns. Noaptea a visat că făcea o
plimbare interminabilă cu vaporul.
- Visătoarea, o fetiţă de patru ani, înnoptează la o mătuşă de-a sa
şi doarme într-un pat de adult. Visează că doarme într-un pat prea mic
pentru ea, vis care exprimă dorinţa ei de a fi adult.
2. Visele în care conţinutul manifest şi conţinutul latent nu
coincid, în care intervine în proporţii diferite travaliul visului. Acestea
sunt visele majoritare ale adultului, inteligibile în diferite grade.
Travaliul visului
Travaliul visului este un proces psihic prin intermediul căruia
ideile latente ale visului sunt transformate în conţinut manifest.
Principala caracteristică a travaliului visului este faptul că nu avem de a
face cu un proces creator; este vorba despre o acţiune de traducere
dintr-un limbaj într-un alt limbaj. Principalele mijloace ale travaliului
visului sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea
secundară.
Condensarea acţionează întotdeauna în favoarea cenzuri şi este
acel procedeu al travaliului visului al cărui efect constă în reducerea,
uneori considerabilă, a conţinutului visului astfel că uneori există o
adevărată discrepanţă între conţinutul manifest şi conţinutul latent. Este
posibil ca redactarea conţinutului manifest al un vis să aibă doar cîteva
rînduri, în timp ce redactarea conţinutului manifest al aceluiaşi vis poate
avea cîteva pagini.
Din punctul de vedere al modalităţii psihice în care se realizează
condensarea, este vorba de înlocuirea mai multor lanţuri asociative de
reprezentări printr-o singură reprezentare care se află la intersecţia lor.
Energia psihică a acestor lanţuri asociative este preluată de reprezentarea
care le înlocuieşte.
Deşi condensarea este un procedeu care a fost studiat cel mai bine
în cazul visului, ea este prezentă şi în cazul simptomului, al actului ratat,
20
al cuvîntului de spirit, precum şi al produselor culturale – este aşadar o
caracteristică legată de nivelul inconştient de funcţionare a psihismului.
În general, condensarea porneşte fie de la asemănarea elementelor
care fac obiectul condensării, fie de la caracterul lor contradictoriu, opus.
Astfel, Irma din visul lui Freud reprezintă printr-o singură figură mai
multe persoane feminine din viaţa lui Freud: există elemente nu doar din
pacienta cu acest nume, ci şi din soţia şi fiica lui Freud. o asemenea
reprezentare care înlocuieşte alte reprezentări, funcţionează „aşa cum
funcţionează deputaţii sau senatorii faţă de alegătorii lor, într-un sistem
politic democratic“.
O condensare bazată pe contrarii apare în visul unei femei pe
nume Maria, care se visează purtînd o ramură cu flori asemănătoare cu
cea purtată de îngeri în anumite tablouri ce reprezintă Bunavestire, ceea
ce ar simboliza inocenţa. Florile sunt însă albe şi grele, asemănătoare
cameliilor, ceea ce reprezintă o aluzie la „dama cu camelii“, adică la
contrariul inocenţei.
Efectul rezumativ al condensării poate fi ilustrat printr-un
exemplu dintr-o analiză contemporană. Visătoarea este o tînără studentă
analizandă; visul ei are un conţinut manifest foarte scurt, ceea ce indică o
intervenţie masivă a condensării. Conţinutul manifest: „Bunica mea
adormise în mijlocul unei grămezi de păstăi de fasole.“
Asociaţiile care vizează elementul „bunica“: o primă asociaţie
este o amintire din copilărie cînd, aflîndu-se la casa de la ţară a bunicii, a
vrut să culeagă o păstaie de fasole de pe un arac din vie. Trăgînd de
frunze a constatat că dedesubtul lor se afla încolăcit un şarpe. În acest
fel, păstaia de fasole s-a asociat cu şarpele, care este un simbol falic
universal. O altă amintire condensată în personajul „bunica“ se referă la
o fotografie în care bunica stătea într-o grămadă de boabe de fasole. Tot
bunica o reprezintă şi pe visătoare, datorită relaţiei de rudenie. Această
bunică a fost pentru ea adevărata mamă. Elementul diurn care a declanşat
acest vis este întîmplarea că, după ce a făcut dragoste cu prietenul ei,
acesta adoarme pentru cîteva secunde; visătoarea comentează: „Era fie
prea obosit, fie pe deplin satisfăcut. Atunci am simţit din nou că-l
domin.“
Dorinţa exprimată prin vis este aceea de a compensa o stare de
insatisfacţie sexuală. Pe de o parte este o dorinţă mai superficială, legată
de faptul că întîlnirile lor amoroase erau mult prea rare, iar pe de altă
parte este vorba de o insatisfacţie mai profundă care trimite la dorinţa de
penis: şi-ar putea domina mai bine acest partener şi pe oricare ale
partener dacă ar dispune de o mulţime de penisuri, nu de unul singur, ca
acesta.
Deplasarea acţionează schimbînd accentele: ceea ce în conţinutul
latent este accentuat, important, apare în conţinutul manifest ca fiind
neînsemnat. Invers, ceea ce în conţinutul latent este lipsit de importanţă
apare ca fiind foarte important la nivelul conţinutului manifest. Freud
21
spune: „deplasarea reprezintă o totală inversare a valorilor“. Deplasarea
nu este un procedeu specific doar visului, ci îi vom regăsi efectele în
toate produsele la care participă inconştientul, de la simptomul nevrotic
pînă la opera literară.
Deplasarea este un procedeu al travaliului visului care are ca
efect o inversare de accente între conţinutul latent şi conţinutul manifest.
Şi acest procedeu, care este un mod de funcţionare a inconştientului, este
pus să funcţioneze pentru scopurile cenzurii, adică în scopul de a
deghiza, masca anumite elemente ale conţinutului latent: elementele
neacceptate cultural. În acest fel, acţiunea condensării este amplificată de
acţiunea deplasării; cele două procedee acţionează împreună pentru a
face de nerecunoscut conţinutul latent.
La fel ca în cazul condensării, efectul deplasării poate fi
înregistrat în majoritatea producţiilor şi acţiunilor umane, de la simptom
şi pînă la operele culturii majore. De aceea, visul poate fi folosit nu doar
ca un model pentru înţelegerea simptomului, ci şi ca un model pentru
înţelegerea operelor de artă, unde vom regăsi în principiu aceleaşi
procedee care funcţionează şi în vis.
Exemplu: Freud visează că scrie o monografie botanică; în
conţinutul manifest, această monografie botanică reprezintă elementul
central. Analiza făcută de Freud arată că în conţinutul latent este vorba
de relaţii tensionate, de rivalitate între colegi.
Figurabilitatea. Acest procedeu este considerat de Freud ca fiind
o variantă a deplasării. Între ele două există însă deosebiri notabile. În
timp ce deplasarea în sens strict constă în înlocuirea unei reprezentări
prin altă reprezentare, figurabilitatea se referă la înlocuirea unei expresii
abstracte (a unui gînd al visului) printr-o imagine, mai ales vizuală.
Figurabilitatea este deci acel procedeu prin care se trece dintr-un limbaj
abstract într-un limbaj concret, imagistic. Această înlocuire, care se
produce foarte frecvent în vis, trebuie explicată prin faptul că visul este
un fenomen regresiv. După Freud, visul marchează o triplă regresie: una
topică, în virtutea căreia fenomenele psihice se apropie de extremitatea
percepţiei; una temporală, adică se realizează întoarcerea la fenomenele
psihice mai vechi (la scenele infantile înregistrate vizual) şi una formală,
întrucît modalităţile de expresie mai evoluate (abstracte) sunt înlocuite
cu modalităţi de expresie mai puţin evoluate, mai vechi – imaginile.
Această trecere dintr-un limbaj abstract, al cuvintelor într-un
limbaj concret, al imaginilor contribuie substanţial la crearea aspectului
ininteligibil al visului. Astfel, şi figurabilitatea serveşte interesele
cenzurii. În mod concret, figurabilitatea funcţionează astfel: dintre
diferitele ramificaţii ale principalelor gînduri din conţinutul latent sunt
alese acelea apte de a fi reprezentate printr-o imagine vizuală.
În Interpretarea viselor este redat un experiment mental propus şi
practicat de Herbert Silberer, unul din primii discipoli ai lui Freud.
Silberer a constatat că în faza premergătoare adormirii se întîmplă ca
22
anumite gînduri să fie înlocuite în mod automat prin imagini. Silberer a
numit acest fenomen „autosimbolizare“. Ulterior s-a încercat verificarea
acestei observaţii prin provocarea deliberată a acestui fenomen şi s-a
constatat că aşa stau lucrurile. Exemple: (1) Gîndul de a înlocui într-un
articol un pasaj necizelat a produs, în acest experiment, imaginea
autorului şlefuind o bucată de lemn. (2) Experimentatorul pierde firul
într-o înlănţuire de gînduri şi încearcă fără succes să regăsească suita
logică; în plan vizual, această situaţie este figurată sub forma unei scrieri
din care au dispărut ultimele rînduri.
În practica psihanalitică este un fenomen destul de frecvent acela
în care, mai ales în vise, analistul apare cu o constituţie care nu-i este
proprie, uneori foarte masiv, alteori foarte înalt, prin aceasta
exprimîndu-se evident un aspect al transferului.
Observaţie: Regresia caracteristică visului nu impune doar
fenomenul figurabilităţii, ci impune şi alte modificări ale visului, astfel
că logica visului este total diferită de logica stării de veghe. De exemplu,
relaţiile logice dintre elementele visului nu apar, ca în stare de veghe,
drept legături logice, ci apar, ca într-o dramă antică, drept unitate în timp
şi loc. Relaţia cauzală, atît de frecventă în gîndirea conştientă, apare în
vis fie ca succesiune temporală, indiferent că mai întîi pare cauza sau
efectul, ceea ce de altfel se manifestă şi în cadrul asocierii libere din
timpul terapiei. De asemenea, contrariile în vis pot fi exprimate prin unul
şi acelaşi element, aşa cum e cazul în limbile arhaice, unde unul şi
acelaşi cuvînt exprimă contrariile. Contradicţia dintre impulsuri –
conflictele voinţei – apare în vis ca supărătoare incapacitate de mişcare.
Apelul la simboluri. Şi folosirea simbolurilor este considerată de
Freud ca o variantă a deplasării. Specificitatea simbolizării constă în
aceea că există o legătură constantă între simbol, care ţine de conţinutul
manifest, şi elementul simbolizat, care ţine de conţinutul latent.
Simbolurile onirice pot fi individuale sau singulare, valabile pentru un
singur individ, generale, valabile pentru o comunitate şi universale,
valabile pentru întreaga umanitate. Freud a recunoscut nu doar
importanţa simbolurilor individuale, ci şi pe cea a simbolurilor
universale, acordînd totuşi prioritate celor individuale.
Exemplu (simbol individual într-o terapie contemporană):
Datorită unor circumstanţe particulare, în mintea unui analizand s-a
produs asocierea între pescuit şi masturbare: la o partidă de pescuit în
timpul căreia nu reuşea să prindă nimic, a apelat la activitatea
autoerotică. Această asociere accidentală, conjuncturală a funcţionat
ulterior întîmplării constant în visele lui, dar pescuitul, prin extensie,
simboliza şi alte activităţi erotice interzise.
Simbolurile universale. Au fost descoperite de Freud, dar nu el a
elaborat o teorie asupra lor, ci Jung. Simbolurile universale au fost
descoperite de Freud tot în mod inductiv, pornind de la experienţa
clinică. El a constatat că există anumite elemente ale visului faţă de care
23
pacientul nu poate să producă asociaţii, această incapacitate
nedatorîndu-se rezistenţei. Datorită faptului că pacienţii nu puteau asocia
în marginea acestor elemente, el le-a numit „elemente mute“. Ele sunt
tocmai simbolurile universale. Sensul simbolurilor universale este
descifrat în psihanaliză prin comparaţie cu diferite produse culturale în
care simbolurile sunt aceleaşi, dar sensul lor poate fi mai clar. Metoda
comparării unui produs individual cu produsele culturii a dat mai tîrziu
conţinut metodei amplificării, folosită de Jung. Descifrarea simbolurilor
onirice prin apelul la comparaţia cu produsele culturale deosebeşte
metoda psihanalitică de cărţile de vise, unde descifrarea simbolurilor este
făcută în mod arbitrar.

Exemple de simboluri universale (Freud):


• împărat, împărăteasă; rege, regină – părinţii visătorului; prinţ,
prinţesă – visătorul sau visătoarea. Aceste simboluri apar foarte des
în basme; din punct de vedere psihanalitic, basmele sunt vise ale
sufletului colectiv.
• cuţit, pumnal, umbrelă, baston; peşte, melc, şoarece, pisică, şarpe
(mai ales) – simboluri falice;
• cutie, casetă, dulap, sobă; peşteră, navă, în general toate
receptaculele simbolizează corpul femei şi femeia, sub aspectul
funcţiei receptive şi reproductive;
• potecile abrupte, scările, faptul de a urca sau coborî scara
simbolizează actul sexual;
• calviţie, tăierea părului, pierderea unui dinte, decapitarea
simbolizează castrarea. Apărarea de castrare este simbolizată prin
apariţia unuia sau mai multor obiecte falice; cel mai sugestiv simbol
de acest fel este şopîrla.
Freud exprimă predominanţa simbolurilor sexuale apelînd la ipoteza unui
lingvist norvegian care a susţinut că omul ar fi dezvoltat iniţial limba ca
mijloc de comunicare în scopul relaţionării sexuale; abia ulterior s-a
îmbogăţit cu alte semnificaţii.
Elaborarea secundară. Aşa cum sugerează termenul, acest procedeu se
aplică asupra rezultatelor celorlalte procedee. Efectele produse de
elaborarea secundară constau în adăugiri şi remanieri ale conţinutului
manifest, scopul urmărit fiind acela de a da visului un aspect mai
coerent, asemănător cu acela al unei reverii. Intervenţia elaborării
secundare se datorează tot cenzurii; mai exact, momentele în care
intervine ea sunt cele premergătoare trezirii sau chiar în timpul relatării
visului. Cu cît conţinutul manifest este mai clar, cu atît este mai sigur că
avem de a face cu intervenţia elaborării secundare. Visele complet
ininteligibile indică fie o intervenţie redusă, fie un eşec al elaborării
secundare.
24
Funcţia visului. Dorinţa şi cenzura
După Freud, principala funcţie a visului este de a proteja somnul. Pentru
a realiza această funcţie, visul absoarbe efectul stimulilor externi şi
interni şi îi prelucrează în aşa fel încît somnul să poată continua. Dintre
stimulii externi, cei mai frecvenţi care pot tulbura somnul şi pe care visul
îi încorporează în structura sa sunt zgomotele, lumina, mirosurile. Dintre
cei interni sunt: durerea, necesităţile fiziologice – sete, foame, nevoia de
a urina, nevoia sexuală; de asemenea, interesele psihice persistente,
dorinţele actuale nerealizate în timpul zilei sau dorinţele infantile,
inconştiente sau refulate. Din toţi aceşti stimuli, visul produce o
halucinaţie, de obicei vizuală, aptă să satisfacă atît dorinţa de a dormi cît
şi dorinţa inconştientă de natură instinctuală.
Un exemplu prezentat de Freud, preluat de la Otto Rank, este visul bonei
franceze. Freud prezintă opt imagini din visul acestei bone. Prima
imagine reprezintă prima reacţie a visătoarei la solicitarea copilului pe
care-l avea în grijă, solicitare prin care acesta îşi exprima nevoia de a
urina: în vis, camera în care se afla bona cu copilul pe care-l avea în grijă
este înlocuită cu strada. În a doua scenă din vis, copilul urinează, ceea
ce-i permite bonei mai departe continuarea somnului. Cum însă stimulul
real nu dispare, visul continuă să-l prelucreze. În imaginea a treia, urina
eliminată de copil se transformă într-un curs de apă din ce în ce mai
amplu, pe care pot circula ambarcaţiuni din ce în ce mai mari. Abia la
ultima secvenţă, bona se trezeşte speriată.
Un rol foarte important în protejarea somnului de către vis îl joacă visele
de angoasă şi trezirea din somn. Angoasa, coşmarul este provocat nu de
evenimentele din vis, ci de dorinţele interzise de cultură ale visătorului.
Cenzura, factor important în producerea visului, constă din valorile şi
normele sociale interiorizate de subiect, numite de Freud generic
Supra-Eu. Cenzura variază ca intensitate în funcţie de individ.
Interpretarea visului în psihanaliza contemporană
În terapia psihanalitică de azi, interpretarea visului şi-a pierdut
importanţa pe care o avea la început, locul interpretării visului ca
principal mijloc de acces la inconştient fiind luat de interpretarea
transferului. În transfer, inconştientul pacientului se exprimă tot atît de
profund ca în vis, dar analiza transferului presupune într-o măsură
considerabilă participarea afectivă a pacientului, în timp ce interpretarea
visului este un demers în care predomină aspectul intelectual.
Primii care au produs modificări în teoria psihanalitică a visului sunt
Adler şi Jung. Încă din 1913, Adler a atras atenţia asupra valorii
prospective a visului: visul trimite nu doar spre trecut, ci şi spre viitor.
Jung, prin teoria despre „visele mari“, visele arhetipale, a arătat că în
anumite cazuri visele exprimă alte conţinuturi ale inconştientului –
arhetipuri, conţinuturi ale inconştientului colectiv. Această expresie

25
simbolică a inconştientului colectiv nu apelează la deghizare, deformare,
mascare.
Autori mai recenţi (Kohut) insistă pe funcţia de autoexprimare a
visului; el reabilitează importanţa conţinutului manifest al visului. Pe
parcursul analizei, pacienţii fac vise care vizează stadiul de dezvoltare al
analizei, de multe ori simbolizat printr-o casă (care trebuie dărîmată,
nouă dar nelocuită etc).
Din punct de vedere cronologic, primul fenomen care provine din
inconştient a fost tocmai simptomul nevrotic, un fenomen cu sens,
fenomen psihic şi nu somatic. Psihiatria considera că orice simptom
nevrotic are un substrat cerebral, organic, medical.
Freud plasează simptomul nevrotic în lumea psihică. O ilustrare a
ideii că somaticul joacă un rol redus este termenul psihanalitic de
disponibilitate somatică; disponibilitatea somatică se referă la faptul că,
în conversia isterică, conflictul psihic se exprimă în plan somatic, adică
„alege“ un organ sau o zonă a corpului şi o foloseşte ca teren pentru
exprimarea respectivului conflict psihic. După Otto Fenichel, în lucrarea
Teoria psihanalitică a nevrozelor, alegerea zonei somatice pentru
conversia isterică se face în funcţie de mai mulţi factori:
(1) Natura fantasmelor inconştiente: astfel, o persoană cu fixaţii
orale va dezvolta simptome în zona orală, aşa cum se întîmplă cu Dora,
pacienta lui Freud care-şi localizează simptomele – afonie, tuse – în zona
aparatului fonator pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoare“,
adică exercitase susţinut zona orală.
(2) Particularităţile anumitor organe: de exemplu, un miop va
dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri isterice, tulburări de vedere.
(3) Momentul în care s-a produs refularea. Fenichel arată că
organele cel mai active în perioada respectivă, cele care au constituit
sediul celor mai puternice tensiuni, sunt cele mai apte să exprime
tulburări de tipul conversiei. De exemplu, o pacientă adultă care suferea
de dureri abdominale reproducea astfel durerile de apendice resimţite în
copilărie, dureri care-l determinaseră pe tatăl ei să-i arate o tandreţe
deosebită. Durerile vîrstei adulte exprimau în acelaşi timp dorinţa de a
beneficia de afecţiunea paternă, precum şi frica de operaţia care a urmat
în copilărie durerii şi tandreţei paterne, operaţie care a fost probabil
resimţită ca o pedeapsă.
Sensul simptomului nevrotic
Ca şi actul ratat şi visul, simptomul nevrotic este o formaţiune de
compromis în care se satisface simultan tendinţa interzisă, care pentru
Freud este exclusiv de natură sexuală, şi apărarea împotriva acestei
tendinţe.
După Freud, etiologia nevrozei este o etiologie exclusiv sexuală,
teoria freudiană cunoscînd în timp după variante. În perioada 1895 –
1897, Freud avansează teoria seducţiei. Această teorie, bazată pe
relatările pacienţilor din acea perioadă, susţinea că nevroza are la bază un
26
abuz sexual real, petrecut în istoria personală a pacienţilor. Această
experienţă este ulterior uitată (refulată) fără ca, datorită acestui fapt,
eficienţa sa psihică să fie anulată. Deşi ulterior s-a dovedit că relatările
pacienţilor erau în mare parte ficţiuni, totuşi teoria seducţiei, deşi
abandonată de Freud, nu a dispărut complet din cadrul psihanalizei.
Însuşi Freud a continuat să se întrebe, şi după ce a renunţat „oficial“ la
această teorie, în ce măsură factorii cauzatori ţin de evenimente reale şi
în ce măsură de dimensiunea imaginară. Laplanche, într-o carte despre
teoria generală a seducţiei, reabilitează această idee.
Teoria sexualităţii infantile înlocuieşte teoria seducţiei şi
marchează o schimbare importantă, în sensul că, dacă în teoria seducţiei
sexualitatea îi era adusă copilului din exterior de către un adult, în teoria
sexualităţii infantile, sexualitatea este un factor intern încă de la naştere.
Sexualitatea infantilă este de fapt o sumă de activităţi hedonice prin
intermediul cărora copilul, spre deosebire de adult, nu urmăreşte să
obţină decît un anumit grad de plăcere. Spre deosebire de sexualitatea
adultă, sexualitatea infantilă are deci un alt scop: obţinerea de plăcere
pură şi simplă, şi un alt obiect: sexualitatea infantilă este în mare măsură
autoerotică (sexualitatea adultă are ca scop reproducerea şi ca obiect o
altă persoană).
Cum se justifică folosirea termenului de „sexualitate“ în raport cu
vîrsta copilăriei? Şi la adult se înregistrează aceleaşi activităţi ca la copil,
numai că servesc altui scop: la adultul genitalizat sunt activităţi sexuale
preliminare.
Teoria sexualităţii infantile este asociată cu teoria fantasmei şi a
realităţii psihice. Se poate spune că unele nevroze au la bază o fantasmă
inconştientă care ţine de sexualitatea infantilă.
Principalul aspect considerat de Freud ca important este
complexul Oedip. După modelul în care parcurge complexul Oedip,
individul îşi „alege“ un tip sau altul de nevroză. Dacă un individ are
fixaţie în stadiul de dezvoltare falic, corespunzător perioadei de vîrstă 3 –
5 ani, cînd se conturează acest complex, şi dacă foloseşte ca mijloc de
apărare refularea, atunci probabilitatea ca el să dezvolte o nevroză sau o
personalitate de tip isteric este considerabil crescută. Pentru nevroza sau
tipul de personalitate obsesională sunt caracteristice fixaţiile în stadiul
anterior de dezvoltare (sadic-anal). În cazul nevrozei obsesionale,
principalul mijloc de apărare faţă de tendinţele oedipiene este regresia.
Una din condiţiile esenţiale pentru declanşarea unei nevroze este
existenţa unei fixaţii la unul din stadiile de dezvoltare ale sexualităţii
infantile.
O altă condiţie importantă pentru apariţia nevrozei este o frustrare
majoră, afectivă şi sexuală, care se produce în anii maturităţii – un eşec
sentimental şi afectiv care produce o regresie la punctele de fixaţie din
copilărie, declanşîndu-se astfel din nou conflictele copilăriei, care se
rezolvă prin simptome.
27
Nevroza este o disfuncţie specific umană – disfuncţia fiinţei care
trăieşte în cultură, nevroza fiind de fapt un conflict prost rezolvat între
natură şi cultură. Nevroticul nu poate să accepte pe deplin cerinţele
culturii şi nu poate cu adevărat să renunţe la anumite forme de satisfacere
instinctuală.
Exemple de simptome nevrotice legate de sexualitatea infantilă
1. Inhibiţiile sexualităţii: impotenţa şi frigiditatea.
Otto Fenichel consideră că inhibiţiile sexualităţii reprezintă
simptomele nevrotice cele mai frecvente, prezente în mai toate tipurile
de nevroze. Esenţial este că prin intermediul acestor simptome se
exprimă în mod clar apărarea faţă de anumite tendinţe sexuale. Individul
care are asemenea simptome consideră în mod inconştient că activitatea
sexuală este periculoasă. Apărarea în faţa acestui pericol, care impune
evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea fiziologică.
După Fenichel, impotenţa este o perturbare fiziologică provenind
din acţiunea defensivă a Eului, care împiedică realizarea unei activităţi
instinctuale considerate periculoase. În esenţă, temerea care provoacă
impotenţa este frica de castrare. Datorită unui ataşament faţă de mamă,
există şi temerea inconştientă că intromisia presupune pericolul rănirii
sau pierderii penisului. Atît ataşamentul faţă de mamă cît şi frica de
castrare sunt manifestări ale complexului Oedip. Aceste două aspecte
perturbă comportamentul sexual atît în plan superficial cît şi în plan
profund. În plan superficial, nici o parteneră nu este bună pentru că nici
una nu este asemeni mamei. În plan profund, ataşamentul sexual faţă de
mamă împiedică realizarea performantă a actului sexual, pentru că în
mod inconştient orice parteneră este concepută ca fiind mama.
Din aceleaşi surse infantile se alimentează şi oscilaţiile de potenţă
ale multor bărbaţi, care pot avea relaţii satisfăcătoare cu un anumit tip de
femeie, în timp ce cu altele sunt impotenţă. Din punct de vedere
psihanalitic, oscilaţiile patologice de potenţă ale anumitor bărbaţi se
datorează dezbinării între curentul tandru şi curentul senzual al
respectivului individ. Anumiţi bărbaţi sunt neputincioşi cu femeile pe
care le iubesc şi pe deplin funcţionali cu femeile cu care au o relaţie
exclusiv fiziologică. Persoanele iubite semnalizează inconştient imaginea
maternă.
Frigiditatea este pandantul feminin al impotenţei şi reprezintă,
după Otto Fenichel, o inhibiţie a satisfacţiei sexuale complete, cauza
fiind în principiu aceeaşi: satisfacerea completă este percepută
inconştient ca un pericol, ceea ce indică nu doar prezenţa, ci şi eficienţa
unor elemente ale sexualităţii infantile.
Din punct de vedere psihanalitic, există două cauze esenţiale ale
frigidităţii: fixaţiile oedipiene – partenerul este perceput inconştient ca
fiind tatăl, sau identificarea masculină, ceea ce are drept cauză faptul că
excitaţia de tip infantil clitoridian nu cedează locul excitaţiei vaginale,

28
ceea ce face ca actul sexual adult prin intromisie să nu conducă la
orgasm.
Angoasa şi fobia
După Fenichel, angoasa este forma cea mai simplă de compromis
între o tendinţă instinctuală şi apărarea de respectiva tendinţă. Isteria de
angoasă este forma cea mai simplă de nevroză. În acest caz, angoasa îşi
pierde caracterul nedeterminat şi se transformă în fobie, fiind legată de o
anumită situaţie sau de un anumit obiect declanşator.
Atît angoasa cît şi fobia pot fi ilustrate prin cazul micului Hans.
Freud subliniază de la început că acest băieţel este pe deplin sănătos, o
fire veselă şi robustă, care totuşi se îmbolnăveşte, boala sa nefiind însă
provocată de ceea ce ar fi considerat psihiatrii (degenerarea fizică), ci
este legată de conflictele infantile specifice complexului Oedip. Acest
caz reprezintă primul caz de psihanaliză a copilului. Freud l-a „îngrijit“
pe Hans cu ajutorul tatălui său, care era un apropiat al cercurilor
psihanalitice; pe Hans l-a văzut doar o singură dată.
Boala micului Hans a debutat prin angoasă, printr-o teamă fără
obiect, pentru ca apoi să se transforme în fobie care avea principalul
element al conţinutului manifest frica de a nu fi muşcat pe stradă de un
cal. În momentele de agravare, micul Hans se temea că acel cal ar putea
intra în curte şi chiar în casă pentru a-l muşca. În asemenea, momente,
Hans refuza să iasă din casă. Acest simptom nu este legat de nici o
experienţă negativă a pacientului cu animalul fobogen. Sensul latent
trebuie deci căutat în interior, în conflictele sale psihice specifice vîrstei.
Alături de această fobie principală se manifestă unele fobii
adiacente: frica de animalele mari de la zoo, de camioanele încărcate cu
multe pachete, şi de posibila prăbuşire a calului.
Sensul latent este dat de constelaţia psihică oedipiană, de lupta
împotriva tendinţelor incestuoase care o vizau pe mama sa şi de
conflictul generat de agresivitatea faţă de tată, perceput în situaţia
respectivă ca un rival. Toate aceste gînduri, sentimente şi acţiuni ale lui
Hans după vîrsta de trei ani şi jumătate îl determină pe Freud să-l
numească „un mic Oedip“.
Una dintre fantasmele micului Hans – fantasma cu girafa –
demonstrează foarte bine care erau conţinuturile psihice în momentul
respectiv. „Noaptea era în cameră o girafă mare şi una şifonată şi cea
mare a ţipat pentru că am luat-o pe cea şifonată. Atunci ea [cea mare] a
început să ţipe încontinuu şi apoi eu m-am aşezat pe girafa şifonată.“
Planul imaginar al micului Hans reflectat de această fantasmă ilustrează
clar nevoia sa de tandreţe maternă, dar şi dorinţa faţă de organul sexual
al mamei, simbolizat de girafa şifonată, pe de o parte, iar pe de altă parte
intervenţia interdictivă a tatălui, simbolizată de girafa cea mare.
În esenţă, fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflictul
ambivalenţei afective faţă de tată în situaţia oedipiană. În această situaţie,
tatăl nu mai este doar obiectul iubirii, este în acelaşi timp un rival faţă de
29
care micul Hans simte gelozie şi ostilitate dusă pînă la dorinţa de a-l
elimina. Aceste sentimente negative faţă de tată vor fi însă refulate, cel
puţin din două motive: în primul rînd datorită sentimentelor pozitive
preexistente faţă de tată şi în al doilea rînd datorită raportului de forţe cu
tatăl său, raport în care micul Hans era în mod evident defavorizat.
Această refulare reprezintă primul moment al constituirii unei fobii.
Celelalte două momente sunt proiecţia şi deplasarea.
În cazul lui Hans, agresivitatea faţă de tată este proiectată asupra
tatălui care, în urma acestui fapt, este resimţit extrem de ameninţător şi
ostil. Apoi, într-un al treilea moment, ostilitatea lui Hans este deplasată
asupra unui obiect de substituţie – calul. Frica de a fi muşcat pe stradă de
un cal exprimă la nivelul conţinutului latent frica de castrare, ca o
pedeapsă paternă pentru activităţile sale autoerotice legate de dorinţa
pentru mamă. Frica de animalele mari de la zoo era doar o variantă a
primului aspect, în sensul că această frică era provocată de disproporţia
dintre organul genital al acestor animale mari şi penisul său extrem de
mic, fapt care îi inducea teama de a fi fost castrat. Din frica de posibila
prăbuşire a calului răzbate dorinţa lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să
moară.
Ca orice simptom, şi fobia lui Hans este o modalitate de a
soluţiona un conflict psihic, iar pe lîngă acest beneficiu primar, fobia mai
are un avantaj practic: prin proiectarea şi deplasarea conflictului
ambivalent afectiv, conflictul real cu tatăl este evitat. Fobia îi permite lui
Hans să-l perceapă pe tatăl real ca fiind exclusiv bun, deci să poată avea
o relaţie cotidiană cu el, partea negativă fiind deplasată asupra calului,
care poate fi evitat. În cazul altor fobii (cum ar fi fobia faţă de lupi),
evitarea animalului fobogen este şi mai simplă.
Conversia isterică
Particularitatea acestui simptom foarte bine studiat în psihanaliză
constă în utilizarea somaticului ca termen de manifestare simbolică
pentru conflictul psihic. Întrucît conflictele care se exprimă prin
conversie ţin de sexualitate, psihanaliza explică acest salt din planul
psihic în plan somatic prin legătura dintre sexualitate şi celelalte funcţii
vitale, legătură care se manifestă sistematic pe parcursul dezvoltării
individului. Această legătură constă în esenţă în sprijinirea activităţii
sexuale a copilului pe funcţiile de hrănire şi pe cele excretorii, fenomen
numit în psihanaliză anaclisis.
După Freud, prin conversie, la fel ca prin orice simptom nevrotic,
se exprimă în mod deformat tendinţe sexuale refulate. În măsura în care
istericul se defineşte prin fixaţii puternice în stadiul falic, cînd se
dezvoltă complexul Oedip, nedepăşind niciodată alegerile de obiect
incestuoase, conversia va exprima în primul rînd fantasme oedipiene
într-un mod direct sau indirect. Marea criză isterică, devenită mai rară în
zilele noastre, este, după Fenichel, expresia patomimică a fantasmelor
oedipiene şi a derivatelor acestora. Natura sexuală a acestor crize devine
30
evidentă cînd criza se termină cu un adevărat orgasm. În alte cazuri, criza
pune în scenă rezultatele activităţii sexuale – sarcina şi naşterea. După
Fenichel, cel mai concludent exemplu de acest tip este pseudo-sarcina
isterică.
Există şi simptome de tipul conversiei care exprimă în mod
indirect conţinuturi oedipiene – vomismentele isterice. În acest caz,
conţinuturile oedipiene sunt mascate de fantasme intermediare de natură
pre-genitală. Este şi cazul unei paciente menţionate de Fenichel: ea
suferea de greţuri şi vomismente şi şi-a dat seama pe parcursul analizei
că aceste simptome nu apăreau decît atunci cînd mînca peşte. Ea dădea
acestui fapt următoarea explicaţie: simptomele sale ar fi fost o reacţie la
faptul de cruzime pe care îl reprezenta uciderea şi mîncarea animalelor.
Explicaţia psihanalitică arată că era vorba de fapt de o fantasmă
oedipiană de împreunare cu tatăl ei. Mijlocirile între fantasmă şi
simptom: peştii despre care era vorba – heringi – aveau suflet (Seele,
germ.), dar în germană, prin Seele se desemnează şi intestinul peştelui.
Tatăl pacientei era mort, deci subzista ca suflet; mîncînd Seele, pacienta
se contopea cu el. Vomismentele erau reacţia faţă de satisfacerea
deformată a fantasmei oedipiene inconştiente.
Obsesiile şi compulsiile
În nevroza obsesională, din punct de vedere psihanalitic conflictul
este acelaşi – conflictul oedipian, dar spre deosebire de isterie, mijlocul
de apărare nu mai este refularea, ci regresia la stadiul anterior de
dezvoltare psihosexuală – stadiul sadic-anal. Faptul regresiei explică
satisfăcător caracterul straniu pe care o are realizarea de dorinţe
oedipiene în nevroza obsesională. Cum una dintre caracteristicile
esenţiale ale stadiului sadic-anal este o agresivitate marcată, simptomele
obsesionale vor purta această mască a agresivităţii.
Exemple:
1. Fenichel citează cazul unui pacient care era dominat de două
obsesii: ori de cîte ori vedea o femeie se simţea constrîns interior să
gîndească: „Aş putea ucide această femeie.“ Iar cînd vedea un cuţit, se
simţea constrîns să-şi spună: „Aş putea să-mi tai penisul.“ Sensul
inconştient al primei obsesii este, la un prim nivel, dorinţa de a-şi ucide
mama. Extensia acestei dorinţe la toate femeile reprezintă o deformare
prin generalizare. La un al doilea nivel de profunzime, dorinţa ucigaşă
exprimă sub forma cruzimii ataşamentul incestuos faţă de mamă. A doua
obsesie exprimă transparent pedeapsa pentru dorinţele incestuoase.
2. Marea temere obsesivă a „omului cu şobolani“. Acest simptom
ilustrează foarte clar rolul agresivităţii în nevroza obsesională.
Tratamentul psihanalitic i-a fost impus acestui pacient tocmai de
caracterul aberant, la prima vedere nebunesc al acestui simptom. Omul
cu şobolani, Lorenz pe numele lui adevărat, ia cunoştinţă cu prilejul unei
concentrări, prin intermediul unui coleg, de o cumplită pedeapsă
orientală: peste fesele condamnatului se aşează un vas cu şobolani care,
31
treptat, pătrundeau în anus. Aflînd, i-a trecut prin minte imediat gîndul că
această pedeapsă ar putea fi aplicată tatălui său, precum şi prietenei sale.
Caracterul aberant al simptomului consta tocmai în faptul că tatăl său
murise de nouă ani. Acest gînd a devenit ulterior obsesiv. Agresivitatea
omului cu şobolani nu este doar expresia agresivităţii faţă de tatăl său, ci
în primul rînd este rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform
ipotezei lui Freud, această regresie a fost provocată de un incident din
copilărie – o corecţie corporală severă pe care tatăl său i-a aplicat-o la
vîrsta de şase ani, datorită unor activităţi autoerotice. Pe parcursul vieţii,
omul cu şobolani a dorit în mai multe rînduri moartea tatălui său. La
vîrsta de doisprezece ani, îndrăgostit de sora unui prieten, care nu era
suficient de afectuoasă cu el, s-a gîndit că dacă i s-ar întîmpla o
nenorocire (moartea tatălui), ea ar putea să devină mai tandră. Cu şase
luni înainte de moartea tatălui s-a gîndit: „Dacă moare tata, voi avea
mijloacele necesare pentru a mă căsători cu doamna X“. Apoi i-a trecut
prin minte gîndul autopunitiv că ar trebui să fie dezmoştenit.
Afirmaţia că agresivitatea omului cu şobolani nu ţine atît de
resentimentul faţă de tată cît de structura sa psihică (regresia la stadiul
sadic-anal) este dovedită de faptul că şi faţă de prietena sa are aceleaşi
impulsuri agresive. În primul rînd se gîndeşte că pedeapsa orientală ar
putea să-i fie aplicată şi prietenei sale. De asemenea, în timpul unei
vacanţe de vară pe care o petrece cu prietena sa şi care debutează cu o
neînţelegere, dezvoltă o serie de simptome care au drept conţinut latent o
agresivitate extremă, distructivă. Compulsia de a o proteja pe prietenă,
care apare în timpul unei furtuni, are în spate tendinţe ostile, distructive
faţă de ea.
Obsesii şi compulsii
O altă trăsătură a stadiului sadic-anal, care se reflectă în
simptomele obsesionale, o constituie ambivalenţa afectivă. Ambivalenţa
este fenomenul psihic în care una şi aceeaşi persoană face obiectul
sentimentelor pozitive şi negative ale subiectului. La omul cu şobolani,
această ambivalenţă afectivă se manifestă foarte clar într-un simptom
bifazic pe care-l face în legătură cu prietena sa. Aflîndu-se pe stradă în
ziua plecării prietenei sale din localitatea unde îşi petrecuseră împreună
concediul, omul cu şobolani vede o piatră pe drum şi se simte constrîns
să gîndească că piatra ar putea să răstoarne trăsura în care se afla prietena
sa, care părăsea localitatea. Pentru a evita un accident, ridică piatra de pe
drum, îndepărtînd pericolul. Peste cîteva minute se simte din nou
constrîns interior să gîndească despre gîndul său anterior că este un gînd
absurd, trebuind prin urmare să pună piatra la loc. După Freud, asemenea
simptome în doi timpi ilustrează existenţa a două atitudini afective faţă
de aceeaşi persoană, contrare ca sens – una pozitivă şi una negativă – dar
egale ca intensitate.
Există în literatura psihanalitică o dovadă aproape experimentală
cu privire la legătura dintre nevroza obsesională şi regresia la stadiul
32
sadic-anal. Este vorba despre un caz al lui Freud pe care acesta îl descrie
în studiul Predispoziţia la nevroza obsesională: o pacientă care trece de
la o nevroză de angoasă la o nevroză obsesivă gravă. Prima formă de
nevroză a apărut după un număr important de ani de viaţă conjugală
echilibrată, în momentul în care şi-a dat seama că nu va putea avea copii
cu soţul ei, faţă de care avea sentimente de iubire. Conflictul patogen
care a provocat-o avea ca termeni opuşi pe de o parte tendinţele erotice
exprimate fantasmatic, asociate dorinţei de a avea copii, iar pe de altă
parte normele morale referitoare la fidelitate şi familie. A doua formă de
nevroză, cea obsesională este legată de un alt moment al vieţii familiale:
devalorizarea activităţii sexuale genitale, provocată de impotenţa soţului.
Principalele simptome care se dezvoltă acum sunt nevoia compulsivă de
a se spăla pe mîini şi măsurile preventive compulsive faţă de vătămările
pe care le-ar putea aduce celor apropiaţi. Cele două simptome au în
spate, primul, tendinţa la murdărie, iar al doilea, tendinţe sadice, ambele
caracterizînd stadiul sadic-anal. Simptomele sale sunt, de fapt,
formaţiuni reacţionale faţă de respectivele tendinţe ale stadiului sadic-
anal.
Un alt exemplu folosit de Freud pentru a ilustra legătura dintre
trăsăturile de caracter şi regresia la stadiul sadic-anal este cel al femeilor
care, asemeni pacientei de mai sus, datorită devalorizării vieţii sexuale
genitale ca urmare a înaintării în vîrstă, dezvoltă o sumă de trăsături de
caracter care ţin de manifestările obsesionale – manifestări ale stadiului
sadic-anal. Freud spune: „Cele care au fost cîndva tinere femei graţioase,
soţii iubitoare şi mame tandre devin agresive, meschine, avare.“ Acelaşi
lucru se poate întîlni şi la bărbaţi.
Întrucît nevroza obsesională este legată de regresia la stadiul
sadic-anal, pentru a o înţelege mai bine este nevoie să cunoaştem factorii
care determină această regresie. Principalul factor îl constituie fixaţia la
stadiul sadic-anal. La rîndul lor, fixaţiile la stadiul sadic-anal sunt
provocate de următorii factori:
1. Un grad sporit de erogenitate a zonei anale – factor constituţional;
2. Satisfacţiile puternice şi frustraţiile severe ale erotismului anal;
3. Alternanţa unor satisfaceri exagerate cu frustrări exagerate.
Importanţa decisivă între aceşti factori o are factorul cultural –
educaţia, mai precis educaţia sfincteriană. Momentul ales pentru a se
efectua educaţia sfincteriană, precum şi modalitatea în care se realizează,
prevalează asupra factorului constituţional.
Un alt factor, alături de fixaţie, este natura organizării falice,
respectiv gradul de structurare a psihismului care corespunde stadiului
falic. Slăbiciunea organizării falice predispune la regresie, deoarece o
poziţie (psihică) slabă este mai uşor abandonată decît una consolidată.
Slăbiciunea structurii falice poate fi determinată de o reprimare
traumatică a activităţilor erotice corespunzătoare stadiului falic.

33
Exemplu: omul cu şobolani, care, la şase ani, a fost vehement reprimat
de către tată pentru activităţile autoerotice.
Complexul Oedip în literatură
Principalele opere vizate sunt: Sofocle – Oedip rege; Dostoievski
– Fraţii Karamazov şi, mai ales, Shakespeare – Hamlet (unde
problematizarea oedipiană suportă o deghizare masivă).
Pînă la apariţia psihanalizei, celebra şovăială hamletiană (cu privire
la pedepsirea unchiului său) a provocat o mulţime de încercări de
explicare, ce pot fi grupate în trei categorii:
(1) Ipotezele subiective (cea formulată de Goethe şi altele):
inhibiţia lui Hamlet s-ar datora unei slăbiciuni a naturii sale. Goethe
susţinea că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora hipersensibilităţii sale. Alţi
autori susţin că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora unei hipertrofieri a
facultăţilor contemplative. Alţii, mai radicali, susţin că Hamlet este laş şi
nehotărît.
(2) Ipotezele obiective: neputinţa lui Hamlet s-ar datora
dificultăţii misiunii sale, dificultate care ar descuraja pe oricine.
(3) Ipotezele spirituale: şovăiala hamletiană s-ar datora unor
considerente de ordin spiritual, cum ar fi: îndoiala cu privire la
justificarea morală a răzbunării (îl inhibă comandamentele moralei
creştine, care condamnă actul răzbunării).
Freud propune, în Interpretarea viselor, o interpretarea
psihanalitică dezvoltată ulterior de către Ernest Jones într-o carte
întreagă – Hamlet şi Oedip. Această interpretare pleacă de la o observaţie
de amănunt, aceea a faptului că doar în anumite privinţe, de fapt într-una
singură, Hamlet este şovăielnic, nehotărît, neputincios; în rest, Hamlet
este un prinţ feudal care nu ezită, de exemplu, să-l ucidă pe Polonius care
spiona din spatele unei perdele; tot Hamlet plănuieşte cu sînge rece
moartea celor doi curteni tocmiţi pentru a-l suprima. Singura misiune în
faţa căreia Hamlet ezită este pedepsirea unchiului său, care i-a ucis tatăl
şi s-a căsătorit cu mama sa, misiune pe care i-o încredinţează spiritul
tatălui său.
Şovăiala hamletiană, din punct de vedere psihanalitic, se
datorează unui conflict inconştient care este, de fapt, oedipian: Claudius,
unchiul său a realizat în fapt fantasmele cele mai ascunse ale lui Hamlet.
A-l ucide pe Claudius ar însemna să se sinucidă. Altfel spus, din punct
de vedere psihanalitic, Hamlet este un isteric caracterizat de un conflict
Oedip nerezolvat. Ca argument suplimentar se aduce faptul că
Shakespeare a scris această piesă imediat după moartea tatălui său,
eveniment care a reactualizat problema oedipiană.
Conflicte nevrotice legate de agresivitate
Deşi s-a ocupat de agresivitate în ultima perioadă a activităţii sale,
Freud nu a acordat totuşi suficientă atenţie acestei dimensiuni.
Continuatorii săi au studiat agresivitatea, în special agresivitatea
34
reprimată, pe care au considerat-o drept una din sursele importante ale
depresiei nevrotice. Astfel, Karl Abraham afirma că depresia provine din
agresivitatea refulată, aşa cum angoasa provine din libidoul refulat. Alţi
psihanalişti, printre care Margaret Mahler, văd în conflictele legate de
agresivitate principala cauză a depresiei.
Din punct de vedere psihanalitic, agresivitatea produce depresie
cel puţin în două moduri esenţiale. Calea clasică, studiată de Freud,
constă într-un conflict intrasistemic: conflictul între Supra-Eu şi Eu. Al
doilea mod presupune un conflict intersistemic, în care un obiect exterior
agresează sau frustrează subiectul, care nu reacţionează, nu-şi descarcă
agresivitatea, iar aceasta se întoarce împotriva propriei persoane, ceea ce
duce la destabilizarea percepută subiectiv ca depresie.
Pentru apariţia depresiei ca urmare a unui conflict intersistemic,
esenţială este constituirea, pe parcursul istoriei individuale, a unor
inhibiţii care împiedică descărcarea agresivităţii. În mod normal, orice
copil este supus, pe parcursul istoriei individuale, unei sume de frustrări
la care reacţionează în mod natural prin agresivitate. Această agresivitate
se poate exprima în diferite feluri, care merg de la o anumită mimică
pînă la gesturi de lovire a părinţilor. Inhibarea agresivităţii copilului se
produce atunci cînd părinţii, din diferite motive, sunt lezaţi de
manifestările agresive ale propriilor copii. Motive ca părinţii să se simtă
lezaţi:
• Reacţiile agresive ale copilului lezează narcisismul mamei, care nu-
şi mai poate închipui că este o mamă perfectă.
• În faţa reacţiilor agresive ale copilului, anumiţi taţi îşi pot simţi
subminată autoritatea.
• Agresivitatea copilului o nemulţumeşte pe mamă, care se ghidează
după un ideal al educaţiei pacifice.
• Agresivitatea copilului, ca reacţie naturală la frustrare, poate
contraria aşteptarea sau pretenţia părinţilor la recunoştinţa copiilor
lor.
Pentru a elimina agresivitatea copilului, părinţii apelează la diferite
metode cum ar fi: ameninţarea cu retragerea iubirii sau chiar
retragerea iubirii un timp, metodă care se poate concretiza în refuzul
de a mai vorbi cu copilul; pedeapsa morală – reproşuri, certuri,
condamnări; pedepse fizice – în principal bătaia. Astfel de atitudini
ale părinţilor demonizează răspunsul agresiv al copilului şi îl elimină
din comportament. La limită, impulsurile agresive sunt refulate şi nu
mai ajung nici măcar la conştiinţă.
La adult, datorită acestor inhibiţii care vizează agresivitatea şi
care au fost induse prin educaţia familială, impulsul agresiv neputîndu-se
manifesta, se orientează spre interior şi conduce la devitalizare, resimţită
subiectiv ca depresie (aceasta în cazul episoadelor de scurtă durată). La
limită, cînd se acumulează o cantitate mare de agresivitate, auto-
35
agresivitatea se poate manifesta spectaculos, în literatură existînd cazuri
de pacienţi care se dădeau cu capul de pereţi, la propriu.
Calea clasică de producere a depresiei din surse agresive a fost
descrisă de Freud în studiul Doliu şi melancolie. În asemenea cazuri,
depresia este rezultanta pierderii unei persoane apropiate, asociată cu o
patologie a Supra-Eului. Pierderea obiectului (care poate fi nu doar
fizică, prin deces, ci şi psihică, prin separare), este urmată, în cazurile de
patologie a Supra-Eului, de identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea
ce anulează pierderea. Datorită ambivalenţei afective faţă de persoana
pierdută, Eul, prin identificarea cu obiectul, devine el însuşi ţinta
sentimentelor negative faţă de obiectul pierdut. Autoreproşurile
melancolicului nu i se adresează acestuia, ci privesc obiectul pierdut şi
preluat în Eu. Tendinţele sinucigaşe care apar în asemenea contexte au
aceeaşi sursă: ambivalenţa afectivă faţă de obiectul pierdut. Ele sunt de
fapt tendinţe ucigaşe la adresa obiectului pierdut.
Chinuirea şi devalorizarea Eului de către Supra-Eu este resimţită
subiectiv ca depresie. Principala condiţie pentru apariţia acestei forme de
depresie este existenţa unui Supra-Eu imatur, care se raportează la Eu
aşa cum se raportează tatăl la fiu.
Conflictele nevrotice legate de individuaţie
Pe parcursul dezvoltării psihanalizei au fost descoperite şi alte
surse ale simptomelor nevrotice (în acest caz, al depresiei nevrotice),
printre care şi conflictele legate de individuaţie. O contribuţie importantă
în acest sens a avut Riemann, care susţinea că depresia care survine în
urma conflictelor legate de individuaţie apare la persoanele care, datorită
condiţiilor familiale, nu au atins un grad suficient de autonomie.
Răspunzătoare pentru lipsa autonomiei sunt considerate a fi în special
influenţele materne, care împiedică dezvoltarea şi care creează
dependenţă. Copilul este împiedicat să dobîndească competenţele
specifice vîrstei sale, să se afirme şi să se impună.
Adultul imatur din punctul de vedere al individuaţiei, al
autonomiei îşi trăieşte existenţa în registrul dependenţei, dăruirii,
apropierii şi resimte orice situaţie care necesită independenţă ca pe un
pericol de separare. Situaţiile cele mai favorabile pentru declanşarea
conflictului între tendinţele spre dependenţă şi spre independenţă sunt:
• despărţirea de părinţi;
• despărţirea de partener – dacă partenerul este resimţit ca un substitut
parental;
• situaţiile noi de viaţă (de exemplu asumarea unei funcţii
profesionale noi, naşterea unui copil etc), care presupun asumarea
răspunderii.
Nevroza şi condiţia umană
Omul este singura fiinţă care trăieşte în cultură şi, de aceea, este
singura fiinţă expusă riscului nevrozei. Conflictele care produc nevroza
36
sunt, în genere, conflicte între natură şi cultură. Faptul că trăim în cultură
ne predispune pe toţi la riscul disfuncţiilor nevrotice. Cei la care nevroza
devine manifestă sunt persoanele la care conflictele infantile au fost
defectuos rezolvate. În ceea ce priveşte nevrozele cu o cauzalitate
sexuală, fixaţiile infantile sunt decisive, în timp ce la omul „sănătos“
spiritual, reziduurile dezvoltării psihosexuale infantile sunt minime.
Freud afirma: „La omul «sănătos», doar o mică parte a trupelor
dezvoltării psihosexuale a rămas în spate, în poziţia complexului Oedip;
marea masă a trupelor dezvoltării psihice a atins poziţiile genitalităţii
adulte, orientată spre reproducere, făcîndu-l pe individ apt de alte alegeri
de obiect decît părinţii. Dimpotrivă, la nevrotic, cea mai mare parte a
trupelor dezvoltării au rămas în poziţia complexului Oedip şi doar o
infimă parte a avansat. În aceste condiţii, în viaţa adultă, la cea mai mică
dificultate (frustrare afectivă, sexuală), avangarda, puţin numeroasă,
revine la poziţiile consolidate din spate.“

CUVÎNTUL DE SPIRIT
Acestui fenomen, Freud i-a dedicat cartea Cuvîntul de spirit şi
raportul său cu inconştientul. Această lucrare are importanţa ei în
contextul psihanalizei freudiene. În primul rînd, ca şi studiul dedicat
actului ratat, cartea despre cuvîntul de spirit (anecdotă, banc, glumă,
„spirit“) demonstrează omniprezenţa inconştientului în gîndirea şi
acţiunea umană. Este o dovadă în plus că inconştientul apare nu doar în
disfuncţiile psihice, ci este prezent şi în fenomenele aşa-numitei vieţi
psihice sănătoase. În al doilea rînd, studiul despre cuvîntul de spirit este
important în contextul psihanalizei pentru că face trecerea de la
psihologie spre ştiinţele spiritului sau „ştiinţele omului“. De altfel, chiar
Freud plasează acest studiu în perimetrul esteticii, pentru că se ocupă de
efectul comic pe care-l produce cuvîntul de spirit.
De obicei, încercările lui Freud de a transcende medicina şi
psihologia spre alte domenii mai elevate au fost catalogate drept
psihologiste, aşadar reducţioniste. În această lucrare însă, Freud, deşi nu
neglijează dimensiunea psihologică, nu se ocupă doar de tendinţele
cuvîntului de spirit, ci şi de aspectul formal şi cel tehnic al cuvîntului de
spirit.
Freud avansează următoarele argumente pentru afirmaţia că
inconştientul îşi pune amprenta asupra cuvîntului de spirit:
1. Spontaneitatea cuvîntului de spirit: deşi pretindem că Eul produce
cuvintele de spirit, de fapt ele se produc subliminal, iar Eul conştient
doar le înregistrează şi le verbalizează.
2. Nu dispunem după voinţă de cuvintele de spirit pe care le avem
înmagazinate în memorie; ele se refuză unei reproduceri la comandă
conştientă.

37
3. Argumentul forte: aceleaşi procedee pe care le întîlnim în travaliul
visului le vom regăsi în travaliul cuvîntului de spirit.
Freud defineşte cuvîntul de spirit drept fenomenul în care o idee
preconştientă este livrată pentru un moment unei prelucrări
inconştiente, rezultatul acestei prelucrări fiind apoi imediat perceput
la nivel conştient.
El demonstrează definiţia dată prin următoarele elemente:
Concizia cuvîntului de spirit arată că, la fel ca în cazul visului,
conţinutul manifest este mult mai scurt, mai concis decît conţinutul
latent. Concizia cuvîntului de spirit, care coincide cu concizia visului,
este rezultatul acţiunii condensării. Specificul acţiunii condensării în
cazul cuvîntului de spirit este acela că trebuie să ţină seama de condiţia
comunicabilităţii. Altfel spus, gradul de încifrare pe care îl produce
condensarea este mai redus în cazul cuvîntului de spirit deoarece
cuvîntul de spirit trebuie comunicat altor oameni. Condensarea se poate
face cu sau fără formaţiune substitutivă (formulă verbală care înlocuieşte
o alta considerată firească, prin aceasta producîndu-se efectul comic).
Exemple:
• Cuvînt de spirit aparţinînd lui Heine şi citat de Freud, în care
condensarea se face cu formaţiune substitutivă. Un personaj se
laudă că a avut nesperata şansă să stea alături de marele bancher
Rotschild: „Am stat lîngă Rotschild, care m-a tratat ca pe unul din
ai săi, cu totul familionar.“ (formă condensată obţinută din
cuvintele „familiar“ şi „milionar“)
• Unul din potentaţii Europei de odinioară, Leopold, datorită
relaţiei sale cu o doamnă pe nume Cleo, a fost numit Cleopold. (de
asemeni, condensare cu formaţiune substitutivă)
• O doamnă de origine italiană reacţionează spiritual la lipsa de
tact a lui Napoleon I care, la o petrecere, a întrebat-o dacă toţi
italienii dansează la fel de prost ca ea. Doamna i-a răspuns: „Non
tutti, ma buona parte.“
• Cazul ideal de cuvînt de spirit obţinut prin condensare este
dublul sens. Secretul acestui tip de cuvînt de spirit este acela că
cuvintele în cauză sunt luate şi în sens propriu, şi în sens figurat.
Cazul glumei: „Cum îţi merge?“ l-a întrebat orbul pe paralitic.
„Aşa cum vezi“, i-a răspuns paraliticul.
Deplasarea. De obicei, erorile de gîndire, de logică sunt
valorizate negativ fiind considerate expresii ale slăbiciunii intelectuale.
În cuvîntul de spirit, erorile de logică pot fi sursa comicului. Ele nu sunt
produse de slăbiciunea intelectuală, ci dimpotrivă, de capacităţi
intelectuale bune care apelează la deplasare pentru a produce efectul
comic. Mijloacele folosite pentru aceasta sunt reprezentările îndepărtate
de cele cărora cenzura le interzice accesul la conştient, simbolurile etc.
38
Şi în cazul deplasării, încifrarea pe care o realizează aceasta este
controlată de condiţia comunicabilităţii, rezultînd un grad de încifrare
mai redus.
Exemplu: „Somon cu maioneză“
Reprezentarea prin contrariu funcţionează în mod specific
cuvîntului de spirit, anume sub condiţia comunicabilităţii.
Exemple:
• Urîţenia este prezentată prin trăsături aparent coincidente cu
cele ale frumuseţii supreme: „Această femeie se aseamănă în
multe privinţe cu Venus din Millo: este extraordinar de bătrînă, nu
are nici un dinte, iar pe suprafaţa gălbejită a corpului, cîteva pete
albe.“
• „Marele spirit“: cuvînt de spirit făcut de un contemporan al lui
Freud, Lichtemberg: „el întruneşte calităţile marilor bărbaţi: ţine
corpul strîmb ca Alexandru şi, asemeni lui Cezar, îşi frămîntă tot
timpul părul.“
Tendinţele cuvîntului de spirit
Fiind un produs al inconştientului, în cuvîntul de spirit se
manifestă tendinţe ascunse ale psihicului uman. Freud clasifică cuvintele
de spirit în două mari categorii: cuvinte de spirit fără tendinţă
(inofensive) şi cuvinte de spirit cu tendinţă.
Cuvintele de spirit cu tendinţă sunt acelea prin care se exprimă
tendinţe regulate de ordin sexual sau agresiv. La rîndul lor, cuvintele de
spirit cu tendinţă se împart în următoarele categorii:
a) Cuvinte de spirit obscene, în care tendinţa exprimată este de
ordin sexual şi prin care se satisfac anumite tendinţe sexuale reprimate
cultural.
c) Cuvinte de spirit cu tendinţă agresivă:
- cuvîntul de spirit agresiv propriu-zis;
- cuvîntul de spirit cinic;
- cuvîntul de spirit sceptic.
Ca şi sexualitatea, agresivitatea este un instinct supus încă din
copilărie reprimării culturale. Cuvîntul de spirit cu tendinţă agresivă
reprezintă una dintre modalităţile de a exprima agresivitatea în forme
acceptate social, ocolind interdicţiile.
Exemplu: Doi oameni de afaceri americani, folosind mijloace de
multe ori ilicite, au reuşit să acumuleze o avere considerabilă şi încercau
să pătrundă în lumea bună. Cei doi s-au hotărît să se lase pictaţi de cel
mai important pictor al oraşului şi apoi să-şi expună portretul cu ocazia
unei petreceri. La petrecere a fost invitat şi un critic de vază din regiune,
care urma să-şi dea verdictul cu privire la calitatea artistică a celor două
portrete. Criticul a reflectat şi apoi a întrebat: „Şi unde este Mîntuitorul?“
Cuvîntul de spirit cinic nu vizează persoane (cu autoritate, bogate
etc), ci vizează instituţii, concepţii de viaţă, percepte morale sau
39
persoane care reprezintă instituţii. Cuvîntul de spirit „somon cu
maioneză“ atacă o concepţie de viaţă bazată pe economie şi corectitudine
şi propune o concepţie de viaţă epicureică, bazată pe plăcerea clipei şi pe
o mare libertate în alegerea mijloacelor pentru aceasta.
Una dintre ţintele predilecte ale acestui gen de cuvînt de spirit
este căsătoria, care este atacată şi pentru că ea reprezintă o instituţie
represivă. Aceste cuvinte de spirit pot viza şi propria etnie.
Exemplu (citat de Freud): Doi evrei se întîlnesc într-o gară. „Unde
te duci?“ întreabă unul. „La Cracovia“, răspunde celălalt. „Cît eşti de
mincinos! replică primul. Spunînd că te duci la Cracovia, vrei ca eu să
cred că mergi la Varşovia, dar eu ştiu că te duci la Cracovia. De ce minţi
atunci?“

Plăcerea estetică în cazul cuvîntului de spirit


După Freud, cuvîntul de spirit produce două tipuri de plăcere: o
plăcere care rezultă din tehnica cuvîntului de spirit şi pe care Freud o
numeşte plăcere preliminară, pentru că această plăcere de tipul rîsului are
o intensitate mai mică – rîsul este mai curînd un simplu zîmbet. Plăcerea
preliminară are rolul de a deschide calea spre un alt tip de plăcere, care
rezultă din retrăirea refulatului (sexual sau agresiv). Rîsul asociat acestui
al doilea tip de plăcere este puternic, din toată inima, este rîsul unei
descărcări şi, este posibil, se datorează economisirii energiei consumate
pînă în acel moment de refulare.

Deosebirile între vis şi cuvîntul de spirit


Există în principal două deosebiri. Prima dintre ele constă în
aceea că visul este un produs a-social, care nu urmăreşte comunicarea,
reprezentînd doar un compromis al forţelor care se înfruntă în psihismul
visătorului. Datorită acestui caracter, visul este de cele mai multe ori de
neînţeles pentru visător şi neinteresant pentru ceilalţi. Cuvîntul de spirit
însă se caracterizează prin intenţia comunicării, ceea ce modifică
anumite caracteristici ale funcţionării proceselor inconştiente. Cuvîntul
de spirit se adresează întotdeauna unei a treia persoane prezentă sau
potenţială şi gradul său de încifrare este, de aceea, mai redus. (A doua
persoană este cea vizată de intenţia sexuală sau agresivă.)
A doua deosebire constă în aceea că visul, care exprimă o dorinţă,
păstrează legătura cu problemele majore ale vieţii, nevoile individului
fiind satisfăcute pe calea regresivă şi ocolită a halucinaţiei. Cuvîntul de
spirit este un joc care încearcă să obţină plăcerea din activitatea liberă,
dezinteresată a psihicului.

40