Sunteți pe pagina 1din 90

1

Dan Chirică Profesor Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE

2

INTRODUCERE

1. Teoria generală a obligaţiilor şi dreptul special aplicabil anumitor contracte.

Mai mult ca niciodată, astăzi, în condiţiile economiei moderne întemeiate pe schimb, satisfacerea nevoilor tot mai mari de bunuri şi servicii ale oamenilor se realizează prin intermediul diferitelor contracte. Această situaţie l-a determinat L. Josserand să remarce încă acum câteva decenii că „trăim tot mai mult de o manieră contractuală

Codul civil conţine atât un corp de reguli aplicabile contractului în general (Cartea III, Titlul III, art. 942 şi următ.), care se referă la formarea valabilă (capacitate, consimţământ, obiect, cauză) şi executarea acestuia (efectele între părţi şi faţă de terţi, normele de interpretare, executarea în natură şi prin echivalent, rezoluţiune, riscuri), cât şi reguli aplicabile unor anumite contracte (Cartea III, Titlurile IV-XVIII, art. 1223 şi următ.), şi anume: de căsătorie (în prezent, abrogat), vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, aleatorii (joc şi prinsoare, rentă viageră), fidejusiune, amanet, antichreză (în prezent, abrogat), ipotecă; reguli la care se adaugă şi cele referitoare la donaţie, care, datorită faptului că intră în categoria liberalităţilor, este reglementată la art. 813-840 C. civ.

Se distinge prin urmare, pe de o parte, existenţa unui drept comun aplicabil tuturor contractelor care împreună cu responsabilitatea civilă şi cu quasi-contractele (toate făcând parte din Titlul III al Cărţii III a Codului civil sub denumirea improprie „Despre contracte sau convenţii) formează materia cunoscută sub denumirea de „Teoria generală a obligaţiilor” , iar pe de altă parte dreptul special al contractelor.

2. Noţiunea de contract special Vânzarea, schimbul, locaţiunea şi toate celelalte

contracte reglementate de Codul civil sunt contracte „numite”, prin opoziţie cu contractele „nenumite”, care nu sunt reglementate în mod distinct. Contractele numite reprezintă fiecare un anumit tip repetitiv de contract, pe când contractele nenumite sunt atipice, neîncadrabile în tipare, fiind construite ad hoc de părţi prin voinţa lor, clauză cu clauză, în funcţie de nevoile lor, principiul libertăţii contractuale permiţând orice combinaţie, în limitele prevăzute de art. 5 C. civ. (ordinea publică şi bunele moravuri). Art. 1107 C. civ. francez (fără corespondent în Codul civil român în litera lui, dar aplicabil prin deducerea lui din principii) precizează:

3

„Contractele, fie că au o denumire proprie, fie că nu au, sunt supuse regulilor generale, care formează obiectul prezentului titlu (Titlul III, Cartea III, corespunzătoare aceloraşi subdiviziuni din Codul civil român n. n.-D. C.).

Regulile particulare anumitor contracte sunt stabilite sub titlurile relative fiecăruia dintre ele; iar regulile referitoare la tranzacţiile comerciale sunt stabilite prin legile referitoare la comerţ”.

Texul menţionat face distincţie între teoria generală a contractelor şi contractele speciale, cărora li se aplică anumite reguli particulare fiecăruia dintre ele.

Sunt aşadar speciale contractele care beneficiază de un anumit set de reguli specifice recunoscute ca atare. Aceste reguli pot rezulta fie dintr-o reglementare legală (cum este cazul contractelor numite reglementate de Codul civil sau cazul contractelor reglementate de legi speciale, cum este cazul contractului de franciză sau al contractului de leasing), fie doar dintr-o cutumă (practică îndelungată sau uzanţă profesională), cum este cazul contractului de întreţinere sau, mai cu seamă, al contractelor utilizate în afaceri (distribuţie, hotelărie, garaj, locaţiune- vânzare).

Departe de a fi doar derogări de la dreptul comun şi, deci, de a avea un rol marginal, contractele speciale sunt cele mai răspândite, prezentând un caracter repetitiv, nefiind altceva decât specii ale genului pe care îl constituie contractul printre actele juridice

Toate contractele sunt supuse (cu unele diferenţe) normelor generale referitoare la consimţământ, capacitate, obiect şi cauză, dar fiecare dă naştere unor efecte diferite, vânzarea ducând la transferul proprietăţii, locaţiunea la asigurarea folosinţei unui bun contra plăţii chiriei, depozitul la păstrarea unui bun remis depozitarului de către deponent până la solicitarea restituirii acestuia etc.

Lista contractelor speciale nu este dată o dată pentru totdeauna. Unele contracte, chiar dintre cele reglementate de Codul civil, şi-au pierdut din importanţa pe care au avut-o odinioară, cum este, de pildă, cazul contractului de rentă viageră, în timp ce alte contracte, cărora autorii Codului le-au acordat o mică importanţă sau nu le-au acordat deloc importanţă, au cunoscut o asemenea dezvoltare încât au stat la baza unor noi ramuri de drept, exemplele tipice fiind cele al contractului de muncă (locaţiune a serviciilor) şi al contractului de asigurare.

De a asemenea, noi contracte numite şi-au făcut intrarea în peisajul nostru juridic, cum este, de pildă, cazul contactului de management (reglementat prin Legea nr. 66/1993 privitoare la contractul de management) sau cazul contractului de agenţie (reglementat prin Legea nr. 509/2002 privitoare la agenţii comerciali permanenţi).

Procesul de apariţie a noi contracte este departe de a fi încheiat, la orizont făcându-şi apariţia noi contracte, care, deşi au încă statut de contracte nenumite, nu este exclus să primească statut de contracte numite prin reglementarea lor legală. Este astfel cazul contractului de curtaj şi al contractului de publicitate.

3. Evoluţia contractelor speciale. În timp, raportul dintre teoria generală a obligaţiilor şi dreptul contractelor speciale a evoluat. În dreptul roman, în epoca clasică, spre deosebire de dreptul actual, în principiu, simplul acord de voinţe nu dădea naştere la obligaţii (ex nudo pacto actio non nascitur). Doar

4

contractele numite (patru contracte reale: comodatul, mutuum-ul, depozitul şi gajul; patru contracte consensuale: vânzarea, locaţiunea, mandatul şi societatea) erau izvor de obligaţii, fiind înzestrate cu acţiuni. Cu toate că, ulterior, numărul contractelor înzestrate cu acţiuni a sporit mai întâi, dreptul pretorian admiţând că acordurile sinalagmatice, atunci când una dintre părţi şi-a executat obligaţiile, dă dreptul la restituire (condictio) dacă cealaltă parte nu şi le-a îndeplinit pe ale sale, iar apoi, sub Justinian, acordându-se chiar o acţiune pentru executarea acestora (prescriptis verbis) dreptul roman a rămas un drept al contractelor speciale, neajungând la stadiul de a afirma principiul validităţii şi obligativităţii oricărui acord de voinţe. În Evul Mediu, treptat, sub influenţa canoniştilor, care au promovat respectarea cuvântului dat, s-a impus principiul concretizat în adagiul pacta sunt servanda (pactele obligă), iar de aici nu a mai fost decât un pas până la recunoaşterea de către autorii Codului civil francez (iar apoi de toate codurile de inspiraţie napoleoniană, inclusiv de Codul civil român) a validităţii şi obligativităţii oricărui acord de voinţe (contract), cu condiţia de a nu contraveni ordinii publice şi bunelor moravuri. Principiul consensualismului şi-a făcut astfel loc în dreptul modern; simplul acord de voinţe între două sau mai multe persoane devenind obligatoriu din punct de vedere juridic, chiar dacă nu se înscrie într-o categorie predeterminată (contract numit), forma realizării acestuia fiind, cu unele excepţii, indiferentă.

Pornind de la evoluţia fenomenului contractual în ultimele decenii, când teoria generală

a obligaţiilor a rămas aceeaşi ca acum două veacuri, în timp ce contractele speciale s-au

diversificat puternic atât cantitativ (numeroase contracte noi impunându-se atenţiei legiuitorului), cât şi calitativ, contractele cunoscute fiind supuse unui fenomen de sub-specializare (de pildă, contractul de transport cunoaşte sub-specii (varietăţi) în funcţie de modul în care se realizează:

feroviar, rutier, aerian, maritim, iar contractul de locaţiune, pe lângă regulile de drept comun cuprinse în Codul civil, cunoaşte reguli speciale după cum se referă la bunuri agricole (arendă) sau la locuinţe, unii autori proclamând că dreptul comun al contractelor a devenit „rezidual”, reglementările speciale restrângându-i tot mai mult câmpul de aplicare, dreptul special „generalizându-se. În această afirmaţie este, poate, o oarecare doză de exagerare, căci oricât de extins ar fi fenomenul de sub-specializare, teoria generală a obligaţiilor rămâne aplicabilă ca drept comun de ultimul grad. Aşa cum remarca un alt autor, „legile genului se aplică speciei, afară de cazul unei derogări; şi legile speciei se aplică varietăţii, afară de cazul unei derogări”. De pildă, ]nchirierii unei locuinţe i se aplică simultan regulile speciale prevăzute în Legea nr. 114/1996 a locuinţei (de pildă, cele referitoare la continuarea închirierii în favoarea anumitor persoane în cazul în care titularul contractului părăseşte definitiv locuinţa sau decedează ─ art. 27) regulile locaţiunii de drept comun (de pildă, răspunderea locatarului pentru incendiu art. 1435 C. civ.) şi, în fine, regulile teoriei generale a obligaţiilor (de pildă, cele referitoare la cauza licită ─ art. 966 şi 968 C. civ.).

4. Consecinţele practice ale încheierii unui contract special Regulile referitoare la contractele speciale, în principiu, nu sunt imperative, ci supletive, fiind aplicabile ca „drept comun” atunci când părţile contractante nu au prevăzut altfel. De pildă, un contract de vânzare- cumpărare încheiat între părţi implică obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru

evicţiune şi pentru vicii ascunse chiar dacă nu s-a prevăzut acest lucru în contract, afară de cazul

în care părţile convin înlăturarea acestor garanţii.

Prin simplul fapt al alegerii prin referire directă sau prin deducerea voinţei interne din economia şi conţinutul contractului de către părţi a încheierii unui anumit contract acesta va fi

5

supus automat regulilor supletive care alcătuiesc dreptul lui comun. Faptul că, de pildă, părţile au încheiat un contract de societate face ca acestuia să i se aplice dispoziţiile art. 1491 1531 C. civ., care asigură funcţionarea minimă a societăţii chiar fără ca părţile să detalieze în vreun fel înţelegerea lor.

Contractelor nenumite (sui generis), în măsura în care nu conţin clauze exprese, vor fi guvernate ca „drept comun” (norme supletive) de regulile generale aplicabile în materie de contracte (art. 942 şi următ. C. civ.), iar nu de regulile speciale aplicabile contractului numit cu care, eventual, are anumite similitudini.

5. Calificarea contractelor. A califica juridic un contract înseamnă, în esenţă, a stabili cărei categorii îi aparţine pentru a determina regimul juridic căruia i se supune, atât în privinţa formării, cât şi a efectelor sale. Dacă este vorba de un contract nenumit, va fi supus regimului juridic general al contractelor, iar dacă este vorba despre un contract numit, trebuie stabilit despre care anume: vânzare, schimb, donaţie, locaţiune etc., urmând a i se aplica regulile specifice acestuia.

Calificarea presupune determinarea elementelor juridice caracteristice (esenţiale) sau definitorii ale unui contract, cum ar fi, de pildă: transferul proprietăţii unui bun contra unui preţ, în cazul vânzării, transferul proprietăţii unui bun animus donandi (cu intenţia de a gratifica), în cazul donaţiei, lăsarea unui bun în grija (paza) unei persoane cu obligaţia de a-l restitui la cererea deponentului, în cazul depozitului, etc

Calificarea contractelor nu se face după denumirea utilizată, ci după voinţa internă a părţilor, adică după ceea ce au dorit în realitate să facă încheind contractul, nu după ceea ce ele declară sau exprimă direct. Uneori denumirea inexactă poate rezulta dintr-o eroare a părţilor (de pildă, numesc vânzare-cumpărare o promisiune sinalagmatică de vânzare), dar alteori poate rezulta din intenţia lor de a ocoli anumite dispoziţii legale (de pildă, denumesc „comodat” un contract care în realitate este o locaţiune în scopul ca locatorul să fraudeze fiscul prin neplata impozitului datorat).

Obişnuit, operaţiunea de calificare este relativ simplă, întrunirea elementelor unuia sau altuia dintre contracte fiind evidentă. Alteori însă această operaţiune este dificilă, mai ales în cazul contractelor complexe sau mixte, când sunt prezente elemente ale două sau mai multor contracte.

În astfel de cazuri, dacă unul dintre elemente este prevalent asupra celuilalt, contractul va avea o calificare unică: aceea a obligaţiei principale conform principiului accesorium sequitur principale. De pildă, în cazul în care mandatarul unei persoane primeşte şi păstrează sume de bani în contul mandantului, nu este vorba de două contracte (unul de mandat şi altul de depozit), ci de unul singur de mandat, primirea şi păstrarea sumelor făcând parte dintre obligaţiile mandatarului.

Stabilirea preponderenţei unuia sau altuia dintre elemente poate fi uneori iluzorie, lipsită de un rezultat cert, calificarea conducând în timp la naşterea unui nou contract consacrat ca atare de uzanţe, iar în final de lege un nou contract, astfel cum s-a întâmplat în cazul contractului de leasing, compus din elemente de vânzare (promisiune), mandat, locaţiune, toate „învăluite într-o atmosferă de credit”, care la începuturi a fost forjat de practică, punând probleme de calificare dat fiind conţinutul său hibrid, dar ulterior s-a impus ca un contract aparte, diferit de oricare dintre componentele sale luate izolat.

6

Alteori poate fi vorba de o calificare distributivă, caz în care acordul de voinţe este guvernat de regulile a două contracte, nici unul dintre acestea neavând prevalenţă asupra celuilalt. De pildă, în cazul unui imobil ce urmează a fi construit de antreprenor pe terenul său, până la ridicarea edificiului contractul este unul de antrepriză, după care unul de vânzar.

6. Contractele civile şi contractele comerciale. Este uzual a se vorbi în diferite

contexte despre contracte civile şi contracte comerciale. Trebuie precizat însă că între cele două categorii nu există diferenţe de esenţă, neexistând o reglementare proprie fiecăreia dintre ele. Unul şi acelaşi contract poate fi comercial sau civil în funcţie de calitatea contractanţilor şi de scopul în care este încheiat: între doi comercianţi pentru nevoile comerţului (un comerciant vinde altui comerciant o marfă cu a cărei desfacere se ocupă în mod curent)contractul este comercial; între un comerciant şi clienţii săi necomercianţi (un comerciant vinde unui particular un bun de folosinţă îndelungată) contractul este mixt; între un comerciant şi un particular, fără legătură cu comerţul celui dintâi (un comerciant cumpără un imobil pentru sediul firmei sale de la un particular), sau între doi necomercianţi (un particular vinde altui particular un bun oarecare) contractul este civil. Un contract comercial nu diferă de unul civil decât prin faptul că, fiind un act de comerţ, este supus regulilor specifice acestor acte, şi anume: proba lor este liberă (art. 46-57 C. com.); solidaritatea se prezumă în caz de pluralitate de debitori (art. art. 42 C. com.); debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului de executare a obligaţiei (art. 43. C. com.); competenţa de judecată a litigiilor revine jurisdicţiei comerciale. Pentru rest, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 C. com., contractele comerciale vor fi supuse regulilor cuprinse în Codul civil ca drept comun.

7. Contractele administrative. Administraţia publică şi caracterul esenţialmente

unilateral al actelor juridice emise de aceasta par a exclude ideea de contract în raporturile juridice de drept administrativ. Cu toate acestea, contractele administrative există şi trebuie delimitate de contractele de drept privat pe care organele administraţiei publice le pot încheia ca orice alt subiect de drept (de exemplu, Guvernul cumpără de la un particular un imobil pentru desfăşurarea activităţii unui minister). Contractele administrative se disting, în esenţă, prin faptul că la încheierea lor participă direct sau indirect o persoană juridică de drept public şi prin faptul că includ clauze exorbitante pentru dreptul comun, permiţând persoanei de drept public modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, controlul unor asemenea acte realizându-se pe calea contenciosului administrativ. Această categorie, care are prea puţin de a face cu contractele de drept comun, este reprezentată de contracte cum sunt cele de concesiune a serviciilor publice, de atribuire a folosinţei unor bunuri aparţinând domeniului public ori de achiziţii şi lucrări publice.

8. Planul expunerii. Lista contractelor speciale este lungă şi neomogenă. Codul civil, deşi în partea rezervată teoriei generale a contractului face anumite clasificări pereche a contractelor (sinalagmatice unilaterale; comutative aleatorii; cu titlu gratuit cu titlu oneros; numite nenumite), în partea rezervată contractelor speciale, din raţiuni pragmatice, nu conţine decât o înşiruire a diferitelor contracte speciale într-o ordine mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Evoluţia ulterioară Codului civil a materiei contractelor a făcut ca unele dintre acestea, cum a fost cazul contractului de muncă şi al contractului de transport (ambele forme a cea ce

7

Codul civil numea „locaţiunea muncii şi a serviciului” art. 1413 alin. 4), să cunoască o asemenea dezvoltare încât s-au desprins în ramuri distincte de drept. Altele, cum a fost cazul contractului de asigurare, s-au născut ulterior Codului civil, constituind şi el o ramură distinctă de drept.

Din raţiuni didactice, în mod tradiţional, contractele de gaj, fidejusiune şi ipotecă nu sunt analizate la materia contractelor speciale, ci la cea a obligaţiilor.

De-a lungul timpului s-au propus diferite clasificări ale contractelor speciale (translative de proprietate şi netranslative de proprietate; referitoare la bunuri şi la servicii; care au ca obiect obligaţii de a da, de a face şi de a presta), dar datorită caracterului neomogen al materiei, toate aceste clasificări s-au dovedit în final vane.

Fără a avea câtuşi de puţin pretenţia urmăririi unei clasificări riguros ştiinţifice, din raţiuni mai degrabă didactice, vom prezenta materia după următorul plan: contractele translative de proprietate (vânzarea şi schimbul) (Titlul I); contractele având ca obiect transferul folosinţei bunurilor (locaţiunea, împrumutul, comodatul, leasing-ul) (Titlul II); contractele de servicii (antrepriza, mandatul, depozitul) (Titlul III); contractele aleatorii (jocul şi pariul; renta viageră; întreţinerea) (Titlul IV); contractele de asociere (societatea) (Titlul V); contractele referitoare la litigii (compromisul, tranzacţia) (Titlul VI)

PARTEA I

CONTRACTELE TRANSLATIVE DE PROPRIETATE

9. Noţiune. Contractele translative de proprietate (sau de alte drepturi) se caracterizează prin faptul că asigură transferul proprietăţii unui lucru dintr-un patrimoniu în altul, asigurând dobânditorului o putere efectivă şi directă (neintermediată) asupra bunului la care se referă acel drept.

Transferul de proprietate realizat prin contractele translative este în principiu definitiv, înstrăinătorul punându-l pe dobânditor în locul său, astfel încât acesta se va bucura de toate drepturile celui dintâi. Juridic, există totuşi şi posibilitatea ca transferul proprietăţii să fie doar temporar, făcut în scop de garanţie (vânzarea cu pact de răscumpărare) sau în alte scopuri (trust- ul sau fiducia).

Nu pot forma obiect al acestor contracte decât drepturile purtând asupra bunurilor

determinate sau cel puţin determinabile, prezente sau viitoare (art. 964 şi 965 alin. 1 C. civ

). Cu

alte cuvinte, prin contracte nu se pot realiza decât transmisiuni cu caracter particular, iar nu şi transmisiuni universale sau cu titlu universal, nici o persoană neputându-şi înstrăina în timpul vieţii patrimoniul său în tot sau în parte, aceasta echivalând cu o renunţare la capacitatea de folosinţă, lucru inadmisibil.

Spre deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, susceptibile de a se realiza doar prin succesiune (legală, testamentară sau instituire contractuală), prin care

8

moştenitorii dobândesc nu numai drepturile (activul patrimoniului succesoral), ci şi obligaţiile lui de cujus (pasivul patrimoniului succesoral), transmisiunile făcute prin contractele translative nu se referă decât la dreptul de proprietate, iar nu şi la alte drepturi sau obligaţii personale născute în patrimoniul înstrăinătorului cu privire la bunul respectiv anterior încheierii contractului, afară de cazul unei convenţii în acest sens.

Categoria contractelor translative de proprietate include: vânzarea, schimbul şi donaţia. În timp ce donaţia este un contract intuitu personae, gratificarea făcându-se totdeauna în considerarea persoanei donatarului, în cazul vânzării şi schimbului persoana cocontractanţilor este în principiu indiferentă, important fiind obiectul prestaţiilor părţilor, fiecare contractând nu în considerarea persoanei celeilalte părţi, ci pentru a obţine prestaţia la care aceasta se obligă. Consecinţa practică este că în cazul donaţiei eroarea asupra persoanei donatarului constituie cauză de anulare, pe când în cazul contractelor oneroase care sunt vânzarea şi schimbul nu (art. 954 alin. 2 C. civ.).

10.

Planul expunerii. În cele ce urmează vom analiza vânzarea (Titlul I) şi schimbul

(Titlul II).

.

TITLUL I

VÂNZAREA

11. Planul expunerii. Vom examina vânzarea, contractul cel mai răspândit şi amplu

reglementat, începând cu o introducere (Subtitlul I), continuând cu elementele esenţiale ale contractului (lucrul vândut şi preţul) (Subtitlul II), formarea contractului (Subtitlul III), forma, proba şi interpretarea vânzării (Subtitlul IV) şi terminând cu efectele acestuia (Subtitlul V)

SUBTITLUL I

INTODUCERE

12. Noţiune. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două

părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”. Definiţia Codului civil este întrucâtva înşelătoare deoarece pare a promova ideea că vânzarea ar da naştere doar unui simplu raport de obligaţii (cele două părţi „se obligă între sine”), care l-ar ţine pe vânzător să transfere doar în viitor proprietatea bunului care formează obiectul contractului. Aici este vorba însă în realitate despre o reminiscenţă de ordin istoric. Într-adevăr, în dreptul roman (după Digestele lui Justinian), vânzarea (emptio-venditio) era un contract consensul numit, izvor de obligaţii pentru părţi, dar care nu ducea la transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător decât după tradiţiunea lucrului (traditio).Cu alte cuvinte, contractul crea doar obligaţia pentru vânzător de a transfera proprietatea, transfer care se realiza însă numai

9

ulterior, după îndeplinirea formalităţii tradiţiunii, adică a predării lucrului, numai îndeplinirea acestei obligaţii de către vânzător asigurând executarea contractului din punctul de vedere al

În codurile civile moderne de inspiraţie franceză însă, inclusiv în Codul civil

român, ca urmare a unei evoluţii istorice îndelungate, vânzarea este concepută ca un contract translativ de proprietate solo consensu (infra nr. 15), în principiu, simplul acord de voinţe (încheierea contractului) ducând la transferul automat al proprietăţii din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, nemaipunându-se problema executării vreunei obligaţii de a transfera proprietatea.

Caracterul translativ de proprietate rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 971 C. civ. (referitoare la contractele translative de proprietate în general) şi art. 1295 alin. 1 C. civ. (referitor la vânzare), primul precizând că proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”, iar cel de al doilea că vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s- au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

Transferul proprietăţii operează solo consensu doar în principiu, cunoscând numeroase excepţii (în cazul bunurilor de gen, în cazul când părţile amână prin voinţa lor transferul proprietăţii la un alt moment, fie printr-o clauză de rezervă a dreptului de proprietate până la plata preţului, fie prin stipularea unui termen sau suspensiv).

vânzătorului

Art. 1294 C. civ. permite concluzia că definitorii pentru vânzare sunt trei elemente:

lucrul vândut, preţul şi acordul de voinţe. Înainte de a trece la examinarea acestor elemente şi ale efectelor contractului, pentru corecta circumscriere a vânzării, unele precizări se impun în legătură cu caracterele juridice (Capitolul I), delimitarea de alte contracte (Capitolul II) şi izvoarele acesteia (Capitolul III).

Capitolul I

CARACTERELE JURIDICE ALE VÂNZĂRII

13. Enumerare. Vânzarea se caracteritează prin faptul că este un contract sinalagmatic

(bilateral) (a), consensual (b), oneros (c), comutativ (d), translativ de proprietate (e) şi instantaneu (f).

a. Contract sinalagmatic (bilateral)

14. Vânzarea este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii reciproce şi

interdependente, fiecare avându-şi cauza imediată în cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul proprietăţii. În acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul creditor, iar vânzătotul debitor al predării lucrului vândut şi al obligaţiilor de garanţie (pentru vicii ascunse şi evicţiune), vânzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a lucrului vândut.

10

Ca orice contract sinalagmatic, vânzarea: face ca riscurile contractului să fie suportate conform reguluii supletive res perit debitori; prezumă clauza rezolutorie conform dispoziţiilor art. 1020 C. civ.; permite invocarea excepţiei de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) contra părţii care cere executarea contractului fără să-şi fi îndeplinit propriile obligaţii; este supusă în materie de probaţiune regulii dublului exemplar (art. 1179 C. Civ.).

b. Contract consensual

15. Conform art. 1295 alin. 1 C. Civ., „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţie s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat“. Din textul citat rezultă că simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra elementelor esenţiale ale vânzării, adică asupra lucrului vândut şi a preţului acestuia, valorează contract valabil încheiat, neimpunându-se, în principiu, îndeplinirea vreunei formalităţi. Principiul consensualismului este însă atenuat de regulile de probă a contractului. Potrivit dreptului civil comun în materie de probaţiune, regula este că actele juridice cu valoare mai mare de 250 lei nu pot fi probate decât prin înscrisuri (art. 1191 C. Civ.). Tot astfel, vânzările de nave (art. 493 C. com.) şi cesiunea drepturilor de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) nu pot fi probate decât prin acte scrise. În măsura în care actul juridic consensual nu poate fi pe deplin eficace (utilizabil în justiţie) decât dacă respectă regulile de probaţiune, se poate spune că vânzările menţionate mai sus nu scapă totuşi unui anume formalism.

În materie comercială, proba vânzării se poate face prin orice mijloc de dovadă, indiferent de valoarea acesteia (art. 46 C. com.), constrângerile vânzării civile fiind astfel excluse.

Prin excepţie de la regula consensualismului, legea impune anumitor vânzări forma autentică ad validitatem, cum este cazul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Tilul X Circulaţia juridică a terenurilor al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi măsuri adiacente, conform cărora „terenurile cu şi fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute“.

Dispoziţiile art. 1295 alin. 1 C. Civ. fiind însă supletive, principiul libertăţii contractuale permite părţilor să convină ca o vânzare consensuală încheiată între ele să fie supusă ad validitatem formei scrise (act autentic sau sub semnătură privată), caz în care contractul nu ia naştere în mod valabil decât la îndeplinirea formei, înţelegerea consensuală prelabilă în acest sens fiind doar o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare. Fiind vorba despre o derogare, aceasta trebuie să fie stipulată neechivoc de către părţi, căci dacă părţile prevăd doar faptul că vor consemna ulterior înţelegera lor (deja realizată) şi într-un act scris, fără a se preciza în ce scop, se prezumă că înscrisul este stipulat ad probationem (pentru dovedirea contractului), iar nu ad validitatem.

În cazul autovehiculelor, care necesită în caz de înstrăinare îndeplinirea unor formalităţi administrative (radierea înstrăinătorului şi înmatricularea pe numele dobânditorului în evidenţele poliţiei, eliberându-se un nou certificat de înmatriculare), vânzarea rămâne guvernată de regula consensualismului, contractul fiind valabil încheiat prin acordul de voinţe al părţilor, vânzătorul

11

fiind în drept să ceară radierea de pe numele său a autovehiculului dacă dobânditorul întârzie să îndeplinească formalităţile administrative de transcriere a autovehiculului.

c. Contract oneros

16. Părţile contractului de vânzare urmăresc fiecare un interes patrimonial, vânzătorul

să încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobândească proprietatea lucrului vândut. El intră prin urmare în categoria contractelor oneroase definite ca fiind acelea „în care fiecare parte voieşte a- şi procura un avantaj“ (art. 945 C. civ.). Înstrăinarea unui lucru fără contraprestaţie sau pentru un preţ derizoriu este nulă absolut ca vânzare pentru lipsa unui element de validitate, dar poate fi recalificată şi considerată valabilă ca donaţie, chiar dacă părţile au denumit-o „vânzare“, cu condiţia de a se dovedi că a existat intenţia de a gratifica (animus donandi) din partea înstrăinătorului.

Fiind un contract oneros, răspunderea părţilor va fi apreciată mai sever decât în contractele cu titlu gratuit.

d. Contract comutativ

17. Vânzarea este un contract comutativ întrucât, încă de la încheierea sa, prestaţiile

părţilor sunt determinate şi evaluabile, între ele existând o anumită echivalenţă, un anumit echilibru (art. 947 alin. 1 C. civ.). Contractele comutative sunt opusul celor aleatorii, în cazul cărora nu se cere să existe echivalenţă a prestaţiilor, ci doar şanse egale de câştig sau pierdere pentru una sau ambele părţi contractante, dar nu se ştie de la început care dintre ele va câştiga şi care va pierde, rezultatul depinzând de un eveniment viitor independent de voinţa părţilor (art. 947 alin. 2 şi art. 1635 alin. 1 C. civ.).

Vânzarea poate avea ca obiect un lucru viitor (art. 965 alin. 1 C. civ.), ceea ce nu-i răpeşte caracterul comutativ, chiar dacă s-ar putea întâmpla ca bunul să nu poată fi realizate din motive independente de voinţa părţilor. În acest caz există o incertitudine, dar nu este vorba despre existenţa unei şanse de câştig sau pierdere (element specific contractelor aleatorii), ci despre riscul contractului, care părţile o ştiu de la bun început este suportat de către debitorului obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori), deci de către vânzător. Vânzarea bunurilor viitoare este una condiţională, astfel încât dacă nu se realizează condiţia (finalizarea bunului), contractul, deşi valabil încheiat, nu dă naştere la obligaţii (art. 1017 C. civ.), astfel încât cumpărătorul nu datorează preţul.

Prin excepţie, vânzarea poate avea şi un caracter aleatoriu, caz în care ceea ce se vinde nu este un lucru viitor care se speră a fi realizat în viitor (emptio rei sperate), vânzare care din acest motiv, aşa cum am văzut, este condiţională ─, ci numai o speranţă (emptio spei), cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a plăti un preţ forfetar anume, indiferent de circumstanţe, exemplul clasic, cunoscut încă de pe vremea romanilor, fiind acela al vânzării peştelui ce-l va prinde un pescar dintr-o aruncătură de plasă, vânzarea fiind valabilă şi cumpărătorul obligat la plata preţului convenit chiar dacă nu se prinde nici un peşte.

De asemenea, în cazul când vânzarea are ca obiect nuda proprietate sau uzufructul viager al unui bun, contractul este tot aleatoriu, întrucât reunirea tuturor elementelor dreptului de

12

proprietate în persoana deţinătorului nudei proprietăţi depinde de durata vieţii uzufructuarului, element care conferă şanse egale de câştig sau de pierdere ambelor părţi contractante.

e. Contract translativ de proprietate

18. Rezultat al unei îndelungate evoluţii istorice, caracterul translativ de proprietate solo

consensu al vânzării este consacrat de dispoziţiile art. 971 şi 1295 alin. 1 C. civ., conform cărora, în principiu, de îndată ce părţile cad de acord asupra lucrului şi asupra preţului, proprietatea se transmite din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, chiar dacă lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit (supra nr. 12). Conform dispoziţiilor art. 971 C. civ., în principiu, transferul proprietăţii comportă transferul riscurilor pieirii fortuite a lucrului de la vânzător la cumpărător, indiferent cine are detenţia lucrului la momentul respectiv.

Regulile de mai sus se aplică cu toată rigoarea bunurilor individual determinate, nu şi al celor de gen, care, în principiu, trebuie să fie individualizate prin numărare, cântărire sau măsurare (art. 1300 C. civ.).

Atât transferul proprietăţii, cât şi al riscurilor sunt consecinţe supletive ale încheierii valabile a vânzării. Transferul proprietăţii solo consensu este doar „de natura vînzării, iar nu de esenţa sa”. De aceea, prin acordul lor, părţile pot nu numai să amâne transferul proprietăţii la un alt moment decât acela al încheierii contractului prin stipularea unui termen suspensiv, ci şi să separe transferul riscurilor pieirii fortuite a lucrului de cel al transferului proprietăţii (de exemplu, în cazul unei vânzări cu rezerva dreptului de proprietate, riscul pieirii fortuite a lucrului poate fi transferat la cumpărătorul care preia bunul în folosinţă de la data încheierii contractului).

De asemenea, vânzarea poate fi încheiată sub condiţie (art. 1296 alin. 1 C. civ.) sau cu rezerva dreptului de proprietate (reservati domini), vânzătorul păstrând proprietatea în patrimoniul său până la plata integrală a preţului de către cumpărător.

f. Contract instantaneu

19. Vânzarea este un contract care din punctul de vedere al transferului proprietăţii de la

vânzător la cumpărător are efecte care se produc dintr-o dată. Aşadar, chiar dacă plata preţului se face în rate, transferul proprietăţii nu se poate face decât instantaneu, fie la momentul încheierii contractului, conform normei supletive prevăzute la art. 1295 alin. 1 C. civ., fie la un alt moment ulterior convenit de părţi sau stabilit de lege, transferul „în rate” al dreptului de proprietate fiind de neconceput.

Capitolul II

DELIMITAREA DE ALTE CONTRACTE

13

20. Definirea şi prezentarea elementelor caracteristice ale vânzării nu sunt suficiente

pentru a configura exact acest contract, pentru aceasta fiind necesară şi delimitarea sa de alte contracte speciale cu care prezintă anumite similitudini.

a. Vânzarea şi donaţia

21. Donaţia este şi ea un contract translativ de proprietate ca şi vânzarea, dar în timp ce

aceasta din urmă este oneroasă, fiind prototipul contractului sinalagmatic, cea dintâi este gratuită, fiind prototipul contractului unilateral. Donaţia presupune o înstrăinare intuitu personae făcută cu intenţia de a-l gratifica pe beneficiar (animus donandi), care dobândeşte un bun fără contraprestaţie. Regimul juridic al vânzării diferă radical de cel al donaţiei, de la condiţiile de fond (consimţământ donaţia fiind un act solemn, în timp ce vânzarea este consensuală ─ şi capacitate), la efecte (vânzătorul este ţinut să garanteze pe cumpărător de evicţiune şi vicii ascunse, în timp ce donatorul nu) şi la faptul că donaţia este supusă raportului şi reducţiunii după decesul donatorului, în timp ce vânzarea nu.

Cu toate aceste deosebiri, care fac de cele mai multe ori lesnicioasă diferenţierea vânzării de donaţie, există situaţii când cele două contracte se apropie, punându-se problema delimitării lor. Este cazul donaţiei cu sarcina plăţii unei sume de bani către donator. Într-o asemenea situaţie, ceea ce diferenţiază donaţia de vânzare este, pe de o parte, dovedirea intenţiei de a gratifica (animus donandi) din partea dispunătorului în cazul donaţiei şi lipsa acestui element în cazul vânzării, iar pe de altă parte, dacă valoarea sarcinii este mai mică decât cea a bunului primit de dobânditor avem de a face cu o donaţie, iar în cazul când sarcina corespunde valoric bunului primit în schimb avem de a face cu o vânzare.

b. Vânzarea şi aportul în natură la capitalul social al unei societăţi

22. Aportul în societate la care se angajează un asociat cu prilejul semnării pactului

societar poate consta şi în proprietatea unui lucru, ceea ce conferă operaţiunii un caracter translativ de proprietate, ca şi vânzarea. Deşi cel puţin în parte efectele aportului în natură sunt identice vânzării, chiar Codul civil stipulând că dacă s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins, asociatul ce l-a pus în comun e răspunzător către societate în felul precum vânzătorul este către cumpărător” (art. 1503 alin. 2), iar doctrina admiţând şi răspunderea aportorului pentru viciile ascunse ale lucrului, totuşi acestea nu sunt identice. Într-adevăr, ceea ce dobândeşte persoana care face aportul în natură în schimbul acestuia nu este un preţ determinat sau determinabil, cum se întâmplă în cazul vânzării, ci drepturi sociale (părţi sociale sau acţiuni), ceea ce îi conferă dreptul de a participa la viaţa societăţii (guvernarea acesteia), precum şi la împărţirea beneficiilor şi a pierderilor, ceea ce conferă operaţiunii un caracter aleatoriu intrinsec, spre deosebire de vânzare care este un contract comutativ.

c. Vânzarea şi darea în plată

14

23. Darea în plată este un mijloc de stingere a obligaţiilor prin care debitorul, cu acordul creditorului, dă acestuia un alt lucru în locul celui datorat. Este vorba aşadar despre o novaţie prin schimbarea obiectului prestaţiei debitorului. De pildă, debitorul unei sume de bani stinge datoria conferind creditorului dreptul de proprietate asupra unui lucru ce îi aparţine. Darea în plată menţionată mai sus fiind translativă de proprietate, prezintă similitudini cu vânzarea (capacitatea de a vinde şi de a cumpăra, cel care face darea în plată îl garantează pe creditor pentru evicţiune şi vicii ascunse, exercitarea dreptului de preempţiune etc.), dar nu se identifică cu aceasta. Astfel, darea în plată presupune întotdeauna o datorie anterioară, aşa încât, spre deosebire de vânzare, validitatea ei depinde de validitatea datoriei, iar cel care a făcut darea în plată nu beneficiază de privilegiile vânzătorului.

În cazul buy back-ului, operaţiune comercială constând în cumpărarea unui autovehicul nou de la un distibuitor al unei anumite mărci prin preluarea de către acesta de la cumpărător a unuia vehicol de aceeaşi marcă a cărui valoare se deduce din preţul vehicolului nou, cumpărătorul fiind stimulat să cumperea întrucât plăteşte doar diferenţa de preţ, nu este vorba despre o dare în plată cum s-a judecat uneori, căci de la început părţile se înţeleg astfel, neexistând nici diferenţa caracteristică dării în plată între obiectul obligaţiei şi cel al plăţii, nici novaţie (stingerea unei obligaţii şi înlocuirea ei cu alta), ci, mai degrabă, fie de două vânzări încrucişate indivizibile, fie de o vânzare şi un schimb cu sultă.

d. Vânzarea şi schimbul

24. Ca şi vânzarea, schimbul (art. 1405-1409 C. civ.) este un contract translativ de proprietate, dar diferă de aceasta prin faptul că părţile „îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405 C. civ.), nu un lucru contra unei sume de bani (preţ). Schimbul presupune aşadar un transfer de proprietate contra unui alt transfer de proprietate. Fiind translative de proprietate, regimurile juridice ale vânzării şi schimbului sunt asemănătoare (art. 1409 C. civ.), dar nu identice (de pildă, schimbul imobiliar, spre deosebire de vânzare, nu era supus preempţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind regimul juridic al terenurilor, în prezent abrogată). În nici un caz schimbul nu poate fi analizat ca două vânzări încrucişate făcute cu compensarea preţurilor, el fiind un contract aparte de sine stătător.

Când valoarea lucrurilor schimbate nu este egală, diferenţa se acoperă printr-o sumă de bani (sultă). În acest caz se pune întrebarea dacă este vorba despre un schimb, ori despre două vânzări încrucişate concomitente, ori despre o vânzare acompaniată de un schimb? După ce, iniţial, Casaţia franceză a făcut o calificare distributivă, apreciind că până la concurenţa valorii mai mici este vorba despre un schimb, iar pentru rest, corespunzător valorii sultei, despre o vânzare, ulterior practica judiciară şi doctrina au căzut de acord asupra ideii că operaţiunea este o vânzare dacă valoarea sultei este superioară valorii unuia dintre cele două bunuri, iar în caz contrar este vorba despre un schism (se pune problema dacă predomină sau nu prestaţia în bani caracteristică vânzării).

e. Vânzarea şi întreţinerea

15

25. Contractul de întreţinere, creaţie a practicii judiciare şi a doctrinei, se aseamănă cu

vânzarea prin faptul că este translativ de proprietate, dar se deosebeşte de aceasta prin obiectul prestaţiei dobânditorului (întreţinătorului), care în schimbul bunului primit de la întreţinut nu achită un preţ (o sumă de bani), ci îl va întreţine pe înstrăinător până la moarte, asigurându-i în natură toate cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, încălţăminte, îngrijire medicală etc.), precum şi plata cheltuielilor de înmormântare. Întreţinerea este un contract aleatoriu, existând şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante, şanse care depind de durata vieţii întreţinutului şi starea sănătăţii acestuia. Regimul juridic al acesteia este în parte diferit de cel al vânzării.

Când înstrăinarea unui lucru se face atât contra întreţinerii, cît şi a plăţii unei sume de bani, se pune problema dacă este vorba despre o vânzare, despre o întreţinere sau de două contracte distincte, unul de vânzare şi unul de întreţinere? În acest caz, dacă suma de bani plătită trece peste jumătatea valorii lucrului înstrăinat, contractul este de vânzare, iar în caz contrar de întreţinere.

În cazul înstrăinării unei cote-părţi dintr-un bun contra unui preţ, iar a celeilalte cote- părţi contra întreţinerii înstrăinătorului, indiferent de întinderea cotelor, este vorba de două contracte distincte, unul de vânzare şi altul de întreţinere, fiecăruia aplicându-i-se regulile sale specifice.

f. Vânzarea şi locaţiunea

26. Nimic nu pare astăzi mai străin şi diferit decât vânzarea şi locaţiunea, căci în timp

ce prima este translativă de proprietate, executându-se dintr-o dată, locaţiunea nu conferă locatarului decât un simplu drept personal (de creanţă) care îl obligă doar pe locator să îi asigure un anumit timp folosinţa lucrului închiriat, fiind un contract cu prestaţii succesive. În practică există totuşi situaţii când cele două contracte se combină, cum este cazul leasing-ului, lease back-ului sau al locaţiunii-vânzare.

Leasing-ul este contractul prin care „o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 alin. 1 din OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing modificată).

Lease-back-ul este o operaţiune simetric inversă leasing-ului, fiind o tehnică de finanţare care constă în cumpărarea de către o societate a unui bun de la proprietarul său, care îşi procură în acest mod fondurile băneşti de care are nevoie urgentă, bunul rămânând în folosinţa vânzătorului cu titlu de locaţiune, cu dreptul de a şi-l răscumpăra într-un anumit termen. În dreptul nostru, această operaţiune este reglementată de art. 22 din OG nr. 51/1997 care precizează că dispoziţiile actului normativ menţionat „se aplică şi în situaţia în care o persoană juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu obligaţia de răscumpărare”.

16

Locaţiunea-vânzare se realizează când vânzătorul unui bun de valoare mai ridicată menţine proprietatea bunului în patrimoniul său până la plata integrală a preţului, bunul fiind pus de îndată la dispoziţia cumpărătorului cu titlu de locaţiune.

Există, de asemenea, convenţii prin care, în schimbul unei redevenţe (sume de bani plătite periodic), se pune la dispoziţia unei alte persoane o carieră pentru exploatarea nisipului sau pietrei ori un teren împădurit pentru extragerea lemnului. Prin caracterul succesiv al prestaţiilor la care dau naştere, aceste convenţii se aseamănă cu locaţiunea. Cu toate acestea, dat fiind faptul că în astfel de cazuri se consumă însăşi substanţa lucrului, epuizându-i-se resursele, astfel încât la finele contractului bunul nu mai poate fi restituit în starea de la început, aşa cum se cere în cazul locaţiunii, s-a ajuns la concluzia că aceste convenţii nu sunt de locaţiune, ci vânzări de bunuri mobile prin anticipaţie (piatra extrasă şi trunchiurile tăiate).

g. Vânzarea şi antrepriza

27. Vânzarea este un contract care are ca obiect transferul proprietăţii unui bun (obligaţie de a da), în vreme ce antrepriza („locaţiunea lucrărilor” art. 1470 şi următ. C. civ.) are ca obiect efectuarea unei lucrări (obligaţie de a face, cum ar fi, de exemplu, aceea de ridicare a unei construicţii). Diferenţa între cele două contracte este astfel bine marcată în principiu. Dacă însă debitorul se obligă să înstrăineze un lucru viitor ce urmează a fi confecţionat, acestuia îi incumbă atât o obligaţie de a face (specifică antreprizei), cât şi o obligaţie de a da (specifică vânzării). În acest caz se pune problema delimitării vânzării de antrepriză.

Calificarea distributivă a contractului (supra nr. 5) ar putea fi o soluţie, până la finalizarea lucrării raporturile dintre părţi fiind de antrepriză, iar după aceasta de vânzare.

Această soluţie nu s-a dovedit satisfăcătoare decât în anumite situaţii, alegerea unei calificări unice a contactului fiind totuşi posibilă în alte situaţii.

Soluţiile în acest sens diferă după cum este vorba de imobile sau bunuri mobile. În cazul imobilelor, avându-se în vedere, pe de o parte, că în concepţia Codului civil (art. 492-494) terenul este bunul principal, iar construcţia accesoriul acestuia (superficies solo cedit), iar pe de altă parte regula accesorium sequitur principale, dacă terenul pe care se realizează construcţia aparţine beneficiarului lucrării, contractul este de antrepriză, indiferent cine este furnizorul materialelor, conform principiului accesiunii, proprietatea dobândindu-se pe măsura încorporării materialelor în sol, iar dacă terenul aparţine antreprenorului, este vorba despre o vânzare de bunuri viitoare, proprietatea transmiţându-se la beneficiar la finalizarea lucrării.

În cazul mobilelor, concepţiile au evoluat în timp. Conform unei concepţii subiective, elementul de diferenţiere ţine de voinţa părţilor: „dacă au înţeles că materialul procurat de antreprenor reprezintă un simplu accesoriu al lucrării privite în ansamblul ei, contractul va fi de antrepriză…, dacă din contră, materialul este socotit ca o parte substanţială a contractului, operaţiunea va avea caracterul unei vânzări” (de exemplu, când obiectul contractului îl constituie un inel obişnuit, este vorba despre o vânzare, iar când obiectul contractului îl constituie un inel cu un design deosebit, este vorba despre o antrepriză).

17

În concepţia clasică, ceea ce era considerat decisiv era valoarea economică cea mai importantă, astfel încât contractul era o vânzare dacă materialul furnizat era de valoare mai ridicată, în caz contrar fiind vorba despre o antrepriză. Acest din urmă criteriu, care are meritul simplicităţii, a fost adoptat de Convenţia de la Viena asupra vânzării internaţionale de mărfuri din 1980, care exclude din câmpul său de aplicare contractele „la care partea preponderentă a obligaţiei părţii care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii” (art.

3.2).

Considerate nesatisfăcătoare, cel subiectiv fiind greu de probat, iar cel al valorii economice întrucât este greu de măsurat şi inaplicabil dacă cele două valori sunt sensibil egale, cele două criterii au fost abandonate în favoarea unui al treilea, care diferenţiază după cum contractul are sau nu ca obiect o „muncă specifică: contractul este o vânzare atunci când caracteristicile bunului sunt determinate de furnizor în avans (cazul producţiei de serie de autoturisme), iar dacă aceste caracteristici sunt stabilite de beneficiar, confecţionarea bunului necesitând o „muncă specifică”, adaptată „nevoilor particulare” ale beneficiarului, contractul este de antrepriză. Este vorba aşadar de „opoziţia între producţia standardizată şi confecţionarea de bunuri pe măsură”.

h. Vânzarea şi contractele-cadru de furnizare şi asistenţă

28. În materie de desfacere comercială, între producători şi angrosişti, angrosişti şi detailişti, este larg răspândită practica încheierii unor contracte de distribuţie de lungă durată prin care se asigură fie exclusivitatea aprovizionării cu anumite produse, fie exclusivitatea desfacerii unor anumite produse, fie ambele în acelaşi timp, fie pur şi simplu aprovizionarea sau desfacerea fără exclusivitate (acordul de aprovizionare exclusivă, concesiunea exclusivă, distribuţia selectivă, franciza). De pildă, o firmă producătoare de autoturisme încheie cu un dealear autorizat un contract de aprovizionare exclusivă prin care primul se obligă să livreze succesiv, la comandă, cantităţile de marfă solicitate de cel de al doilea, preţul de livrare fiind cel practicat de furnizor la data livrării efective, iar acesta se obligă să nu achiziţioneze bunurile respective decât de la cocontractantul său. Contractele menţionate sunt contracte-cadru, care vor fi urmate de contracte de vânzare veritabile cu ocazia fiecărei livrări. Ele diferă de vânzare prin faptul că nu comportă nici un transfer de proprietate, mărginindu-se a stabili condiţiile generale ale contractelor de executare (vânzare) ce vor interveni ulterior, pe durata contractului-cadru, prevăzând în sarcina furnizorului prestaţii complementare de asistenţă.

Contractele-cadru de concesiune şi distribuţie sunt contracte sui generis, neconfundându- se nici cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, convenţie distinctă şi ea de vânzare.

i. Vânzarea şi reportul

29. Potrivit art. 74 alin. 1 C. com., „contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie”. În aparenţă, reportul este alcătuit din două contracte de vânzare succesive, unul care se execută deîndată (de la reportat către reportator) şi altul care se va executa în sens invers (de la

18

reportator la reportat) la termenul anume prevăzut în contract. În realitate însă este vorba despre o operaţiune unică şi indivizibilă, a cărei esenţă constă în faptul că reportatul obţine imediat un împrumut oneros pe care îl garantează cu proprietatea titlurilor de credit, urmând ca la restituirea acestuia şi a dobânzilor aferente (ambele incluse în preţul de răscumpărare) să redobândească un număr identic de titluri de aceeaşi specie.

Capitolul III

IZVOARELE VÂNZĂRII

30. Astăzi, datorită dezvoltării şi ramificării sale, se vorbeşte nu fără temei despre o

„explozie” a vânzării. Într-adevăr, realitatea este că vânzarea este un contract în expansiune, a cărui dezvoltare se datorează atât dinamicii legislaţiei (interne şi internaţionale) în materie, cât şi contribuţiei practicii judiciare şi doctrinei, care pun într-o nouă lumină reglementări care datează de multă vreme.

Reglementând vânzarea, autorii Codului civil au luat în considerare doar raporturile personale dintre vânzător şi cumpărător, neţinând seama aproape de loc de obiectul contractului şi de calitatea părţilor contractante. Ulterior, lucrurile au evoluat, vânzarea imobilelor fiind diferită de vânzarea mobilelor, iar vânzarea făcută de un profesionist unui consumator supusă unor reguli diferite de cea obişnuită.

De asemenea, surselor interne de reglementare, care s-au diversificat (Secţiunea 1), li s- au adăugat nu de mult timp reglementări internaţionale şi comunitare (Secţiunea 2). În cazul fiecărei categorii de reglementări, o scurtă prezentare a domeniului de aplicabilitate este şi ea necesară.

Secţiunea 1

IZVOARELE REGLEMENTĂRII INTERNE

a. Codul civil şi domeniul lui de aplicare

31. Dreptul comun în materie de vânzare este cuprins în Codul civil, art. 1294-1390, Titlul V „Despre vinderi” al Cărţii a III-a. Ca drept comun, această reglementare se aplică tuturor vânzărilor, indiferent dacă sunt civile sau comerciale şi oricare ar fi obiectul acestora.

b. Codul comercial şi domeniul lui de aplicare

32. Codul comercial conţine unele reglementări nesistematizate referitoare la vânzare la

art. 60-73, Titlul VI „Despre vânzare” al Cărţii I. Vânzarea comercială nu diferă esenţial de cea civilă ci doar prin faptul că i se aplică unele reguli specifice relaţiilor comerciale (supra nr. 6).

19

Potrivit dispoziţiilor art. 3 C. com., printre altele, sunt fapte (acte) subiective de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri spre a fi revândute, fie în natură, fie după ce vor fi prelucrate, ori spre a fi închiriate (pct. 1). Tot astfel este considerată cumpărarea în vederea revânzării a obligaţiunilor statului sau a altor titluri care circulă în comerţ (pct. 3), precum şi vânzările şi cumpărările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale (pct. 4). În mod corelativ, sunt fapte (acte) de comerţ vânzările bunurilor de mai sus când cumpărarea lor s-a făcut în scop de revânzare sau închiriere (pct. 2).

Nu constituie acte de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul cumpărătorului sau al familiei sale, chiar dacă ulterior sunt revândute, nici vânzarea de producte de către agricultori (art. 5 C. com.).

În dreptul nostru, spre deosebire de alte sisteme de drept, vânzarea comercială nu poate avea ca obiect decât bunuri mobile, imobilele fiind rezervate exclusiv vânzării civile.

c. Legislaţia adiacentă Codului civil şi Codului comercial

33. Legislaţia română conţine în materie de vânzare numeroase reglementări adiacente celor de bază conţinute în Codul civil şi Codul comercial. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente conţine la Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor norme derogatorii de la dreptul comun (forma autentică) în privinţa terenurilor cu şi fără construcţii (art. 2 alin. 1.

În materia valorilor mobiliare, reglementată în ansamblu de OG nr. 18/1993 privind reglementarea tranzacţiilor nebursiere cu valori mobiliare şi organizarea unor instituţii de intermediere, aprobată prin Legea nr. 83/1994, şi de OUG nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, modificată şi aprobată prin Legea nr. 525/2002, operaţiunile de vânzare-cumpărare se realizează prin intermediari autorizaţi pe pieţe anume organizate, funcţionând pe baza unor reguli aparte.

Vânzarea mărfurilor prin bursele de mărfuri se realizează prin contracte standardizate, al căror singur element negociabil este doar preţul. Acest comerţ este reglementat prin OG nr. 69/1997 privind bursele de mărfuri, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

129/2000.

În contextul în care România evoluează în direcţia aderării la Uniunea Europeană, o serie de reglementări comunitare care privesc şi vânzarea au fost deja transpuse în dreptul intern prin adoptarea unor acte normative. În acest sens, menţionăm: OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată şi completată prin Legea nr. 37/2002 (privind aprobarea OG nr. 58/2000 pentru modificarea şi completarea OG nr. 21/1992), care conţine reglementări referitoare la obligaţia de informare, precum şi la transpunerea în dreptul nostru intern a răspunderii pentru produse, OG nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale Legea nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (modificată prin Legea nr. 65/2002), OG nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, OG nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.

20

Simpla enumerare a izvoarelor menţionate mai sus demonstrează că dreptul român aplicabil vânzării se află într-o perioadă de profunde transformări la care trebuie să se adapteze rapid.

Secţiunea 2 IZVOARELE INTERNAŢIONALE ŞI COMUNITARE § 1 Vânzarea internaţională de mărfuri

a. Reglementare

34. Procesul de mondializare (globalizare) atrage după sine o dezvoltare fără precedent a

schimburilor economice internaţionale. Pe plan juridic, în acest context, se manifestă o tendinţă de uniformizare a practicilor contractuale, proces care, desigur, nu este lipsit de şovăieli şi dificultăţi. Rezultat notabil al unor asemenea preocupări, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (CVIM), elaborată sub egida Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL) şi adoptată la Viena în anul 1980, a fost ratificată şi de România prin Legea nr. 24/1991. CVIM este completată de Convenţia de la New-York din 14 iunie l974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională (modificată prin Protocolul semnat la Viena la 11 aprilie 1980), ratificată de România prin Legea nr. 24/1992. Trebuie menţionat faptul că în materie de vânzare internaţională au o largă aplicabilitate uzanţele comerciale, fără însă a se identifica cu normele juridice propriu-zise, devenind aplcabile doar dacă părţile apelează de comun acord la ele. În această categorie se includ regulile INCOTERMS (international commerce terms), elaborate de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, care condensează în formule scurte 13 tipuri de contracte cu obligaţiile specifice revenind părţilor contractante şi a căror ultimă ediţie datează din 1990.

b. Domeniul de aplicare. Părţi

35. Potrivit art. 1.1 din CVIM, aceasta „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între

părţi care îşi au sediul în state diferite:

a) când aceste state sunt state contractante; sau

b) când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat

contractant”. Esenţial este ca părţile contractante să aibă sediul în state diferite, cetăţenia sau naţionalitatea acestora fiind indiferente (art. 1.3din CVIM). Când contractul este încheiat în numele uneia dintre părţi printr-o reprezentanţă din străinătate, nu are importanţă dacă aceasta are sau nu personalitate juridică, fiind suficient faptul că lucrează în numele şi pe seama unei firme care are sediul în altă ţară. Convenţia nu se aplică în ipoteza în care părţile contractante, deşi au sediul în state diferite, acest fapt nu rezultă din relaţiile lor anterioare sau din informaţiile pe care şi le-au furnizat până la încheierea contractului (art. 1.2 CVIM).

21

36. După cum rezultă chiar din denumirea sa, CVIM se aplică vânzărilor de mărfuri,

adică de bunuri mobile corporale. Valorile mobiliare, efectele de comerţ şi monedele sunt expres excluse din câmpul de aplicare al Convenţiei (art. 2 lit. d). Recipisele magazinelor generale (warant) şi conosamentele, deşi sunt titluri negociabile, intră sub incidenţa Convenţiei întrucât conferă drepturi asupra unor mărfuri (bunuri mobile corporale). Pentru identitate de raţiune, deşi nu există prevedere expresă, sunt excluse înstrăinările care au ca obiect bunuri mobile incorporale, cum este cazul cesiunii de creanţă, dar nu şi al programelor standard de calculator, al cărţilor, discurilor sau litografiilor, cazuri în care dreptul de proprietate intelectuală este încorporat într-un suport material. Aplicarea Convenţiei este exclusă expres în cazul vânzărilor publice la licitaţie (art. 2 lit. b) şi al vânzărilor bunurilor sechestrate sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare (art. 2 lit. c). De asemenea, aplicarea Convenţiei este exclusă în cazul vânzării „de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică”, adică pentru consum, afară de cazul în care vânzătorul, cel mai târziu la momentul încheierii contractului, a ignorat sau se consideră că a ignorat destinaţia bunurilor vândute (art. lit. a). Proba cumpărării în scop de consum revine cumpărătorului (interesat, prin ipoteză, de a beneficia de dispoziţiile mai favorabile ale legii naţionale), dar vânzătorul poate face contraproba că el a ignorat la momentul încheierii contractului scopul urmărit de cumpărător. Caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului nu are nici un fel de relevanţă din unghiul de vedere al aplicării Convenţiei (art. 1.3). Potrivit art. 3.1 din Convenţie, sunt considerate vânzări şi contractele de furnizare de bunuri viitoare (ce urmează a fi fabricate sau produse), „afară de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esenţială din elementele materiale necesare”, situaţie în care contractul este de antrepriză. Dacă un contract implică alături de furnizarea mărfurilor şi efectuarea unor alte operaţiuni (de punere în funcţiune sau prestarea unor alte servicii), acesta este de vânzare numai dacă partea preponderentă a obligaţiilor furnizorului nu constă în efectuarea acelor operaţiuni (art. 3.2). Convenţia reglementează exclusiv formarea şi efectele contractului, nu şi transferul proprietăţii şi condiţiile de validitate ale acestuia (art. 4), elemente care vor fi guvernate de legea desemnată de regulile conflictuale ale forului.

d.Caracterul supletiv al prevederilor CVIM

37. Normele cuprinse în Convenţie sunt supletive, părţile putând exclude prin voinţa lor

(expresă sau tacită) aplicarea acesteia sau, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse la art. 12, să deroge

de la una sau alta din dispoziţiile acesteia ori să îi modifice efectele. Invers, prin voinţa lor, părţile pot supune Convenţiei un contract care în mod normal nu intră sub incidenţa acesteia. Dacă părţile cad de acord asupra supunerii contractului dreptului naţional al uneia dintre ele, iar acest drept include Convenţia (cum este cazul dreptului român), în lipsa unei stipulaţii exprese care să facă trimitere la o lege anume din acel drept naţional (de pildă, la Codul civil), nu se poate trage concluzia că părţile au intenţionat să excludă aplicarea Convenţiei, contractul intrând sub incidenţa acesteia dacă părţile au sediile în state diferite.

22

§ 2 Izvoarele comunitare

38. Din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România parcurge în prezent o etapă

de compatibilizare a legislaţiei sale cu cea europeană. În materia vânzării au incidenţă reglementări cum sunt cele referitoare la dreptul concurenţei, protecţia consumatorilor etc. De pildă, reglementarea inclusă în prezent în OG nr. 21/1992 referitor la răspunderea pentru produse (supra nr. 33) îşi are originea în Directiva din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementarea inclusă în Legea nr. 130/2000 în Directiva din 20 mai l997 privitoare la protecţia consumatorilor în materia contractelor la distanţă (supra