Sunteți pe pagina 1din 11

Cătălin GHEORGHE

FINANȚELE ÎNTREPRINDERII

Braşov, 2012

2

Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

Prefaţă

Obiectivul general al lucrării este de a prezenta în mod sistemic elementele fundamentale cu care se operează în finanțele întreprinderii. Prin prezentarea concisă, didactică, poate fi utilizată pentru deprinderea noțiunilor fundamentale de către studenții sau masteranzii care studiază fenomenul financiar la nivel microeconomic. În același timp, prin conținut lucrarea contribuie la îmbunătățirea pregătirii specialiștilor din domeniul financiar. Întrucât condiționarea financiară a vieții economice reprezintă o realitate obiectivă lucrarea se constituie, prin prezentarea și exemplificarea noțiunilor fundamentale, într-un suport decizional pentru înființarea și administrarea afacerilor noi. Capitolele din structura lucrării conțin elemente fundamentale referitoare la analiză financiară, planificare, finanţare pe termen scurt, mediu şi lung a activităţii întreprinderii, problematica investițională, distribuirea profitului, costul și structura capitalurilor precum și riscurile specifice activității întreprinderii. La sfârşitul fiecărui capitol sunt rezolvate aplicaţii utilizând date din întreprinderi reale. Atât aplicaţiile rezolvate cât şi cele propuse au fost selectate şi prezentate, nu atât pentru recapitularea materialului lucrării, cât pentru extinderea cunoştinţelor şi înţelegerea materiei. Subliniez astfel, caracterul practic pe care l-am impus tuturor capitolelor lucrării. Au fost propuse aplicații la fiecare capitol pentru fixarea elementelor teoretice și identificarea de soluții în practica financiară.

Dr. ing. ec. Gheorghe Cătălin

Finanţele întreprinderii

3

CAPITOLUL 1 Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

1.1 Conceptul de finanţe

În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse opinii cu privire la semnificaţia termenului de finanţe, având conținut diferit de la o etapă istorică la alta, de la un gânditor la altul. Potrivit majorităţii specialiştilor din domeniul financiar, noţiunea de finanţe provine din cuvintele latineşti „finissau fiarecare se traduc prin a termina o acţiune judiciară sau un diferend în legătură cu plata unei sume de bani [27]. De la aceste cuvinte s-au format financiasau financia pecuniaria, ce desemnează plata în bani. În timp, conceptul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, tranzacțiile bursiere, relaţiile cambiale ş.a. [2]. Totuși, există numeroase diferenţe în definirea conceptului de finanţe aparţinând practicienilor, cercetătorilor şi altor utilizatori din domeniul financiar.

1.2 Clase de finanţe

Indiferent de nuanța expresiei și modalitatea de definire este necesară delimitarea finanțelor în publice și private. Noțiunea de finanţe publice este asociată cu statul, unitățile sale administrative și urmărește asigurarea echilibrului social. Finanţele private sunt legate de persoanele juridice cu capital privat şi se referă la resursele financiare ale acestora.

1.2.1 Finanțe publice Existenţa finanțelor publice este legată de stat, instituţiile centrale sau locale și instituțiile de drept public. Componenta publică a finanţelor urmărește

procurarea și utilizarea resurselor statului. Constituirea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice se bazează pe norme şi proceduri specifice stabilite prin lege, cu ajutorul cărora se stabilesc responsabilităţi, atribuţii şi competenţe specifice. Sursele din care se constituie fondurile publice sunt:

- impozite;

- taxe și accize;

- contribuţii pentru asigurări sociale ale persoanelor fizice sau juridice;

- amenzi, majorări, penalizări şi confiscări;

- vărsăminte ale regiilor autonome și instituţiilor publice;

- concesiuni, chirii și redevenţe;

- venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat;

- rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;

- dividende, dobânzi, despăgubiri, ajutoare și alte sume primite. Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile și sectoarele economice. După colectarea fondurilor publice urmează distribuirea lor către persoanele fizice şi juridice, activitate aflată în competenţa autorităţilor publice, realizată în raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare. Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii cum ar fi:

- sănătate;

4

Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

- apărare naţională;

- ordine și administraţie publică;

- învăţământ;

- gospodărire comunală şi locuinţe;

- datorie publică;

- asigurare şi protecţie socială;

- cultură;

- acţiuni economice;

- mediu natural. O importanță deosebită revine funcţiei de control asigurată în cadrul

finanţelor publice, întrucât acestea aparţin întregii societăţi. Sfera de manifestare

a funcţiei de control vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, modul de utilizare al acestora.

1.2.2 Finanţe private Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de

activitate, în condiţii normale de eficiență economică. Obiectul finanţelor private include:

- constituirea capitalului social;

- repartizarea profitului (remunerarea acţionarilor);

- plasarea excedentelor de lichidități;

- obţinerea sau crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea

activităţii de exploatare;

- mobilizarea creanţelor;

- stingerea obligaţiilor de plată ș.a. Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi fac obiectul dreptului comercial. Prin lege se stabileşte cadrul legislativ cu privire la principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni. Tot pe cale juridică sunt stabilite instituţiile, atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni, prin arbitraj sau judecată, în soluţionarea eventualelor neînţelegeri, deficienţe, conflicte sau tendinţe. În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie sau managerului întreprinderii în cauză, în concordanță cu prevederile contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii [14]. În sectorul privat, actul de vânzare-cumpărare este condiţionat de acordul părţilor contractante cu privire la cantitate, preţ, condiţii de livrare şi de plată. În sectorul public, desfăşurarea activităţii producătoare de bunuri (servicii) publice și finanţarea acesteia au la bază decizia instituţiei politice competente, care trebuie să fie acceptată de membrii comunităţii. De asemenea, în sectorul privat nu există obligația de a cumpăra (sau vinde) o marfă, în condiţiile propuse de agentul economic, dacă aceasta nu are o anumită valoare de întrebuințare pentru consumator. Prezenta lucrare are ca obiect finanțele private, localizate la nivel de întreprindere.

Finanţele întreprinderii

5

1.2.3 Asemănări și deosebiri între clasele de finanțe Între finanţele publice și cele private există următoarele aspecte comune:

- din punct de vedere al definirii, ambele reprezintă forme ale constituirii şi

administrării mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate;

- vizează atât veniturile cât și cheltuielile;

- operează cu categorii financiare de bază (monedă, credit etc.);

- se confruntă cu probleme de dezechilibru financiar.

Tabelul 1.1

Criteriul de

Finanțe

comparație

Publice

Private

Scop urmărit

Satisfacerea nevoilor publice prin intermediul bunurilor publice

Gestionarea fondurilor în vederea maximizării valorii

Reglementare

Drept public

Drept privat

juridică

Instrumente folosite

Prin măsuri de constrângere

Pe baza de contract voluntar

Influență asupra monedei naționale

Poate influența moneda

Nu poate influența moneda

Nivel de

   

manifestare

Macroeconomic

Microeconomic

În acelaşi timp poate fi identificată o serie de deosebiri grupate în funcție de anumite criterii specificate în tabelul 1.1.

1.3 Elemente fundamentale în finanțele private

1.3.1 Teorii în finanţele private Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin

cristalizarea unor probleme de interes general, privind participarea agenților economici pe piaţa financiară. Dintre acestea, în continuare sunt menționate cele mai cunoscute, datorită contribuţiei lor la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit, în fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.

a) Teoria portofoliului a fost creată de economistul american Harry M. Markowitz

(laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) în anii 1952, respectiv 1959 şi publicată în articolul „Portofolio Selection” şi în lucrarea „Portofolio Selection:

Efficient Diversification of Investments” [16][17]. Elementul central al teoriei constă în faptul că decizia financiară ia în considerare în mod sistematic

covarianţa preţurilor majorităţii activelor financiare. Un investitor raţional, atunci când constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra portofoliului din care face parte.

b) Teoria preţului de echilibru pe piaţa financiară a fost elaborată de economistul

american William F. Sharpe (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi a fost publicată în articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis” şi în lucrarea „Portofolio Theory and Capital Markets” [28][29]. Modelul celebrului

6

Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

autor este cunoscut sub numele CAPM (Capital Asset Pricing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii. Teoria arată că pe o piaţă concurenţială, riscul este parametrul remunerat, iar acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor sau structurarea diferită a portofoliilor de active financiare. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee statistice (varianţă, dispersie) şi a intrat în limbajul curent sub numele de coeficient beta.

c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului a fost elaborată de Merton H. Miller (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi Franco Modigliani (laureat al premiului Nobel pentru economie în 1985) şi a fost publicată în articolele „The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments” şi „Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction” [18][19]. Până la apariţia acestei teorii, abordările financiare erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără nici o încercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului de echilibru. Teoria arată că, pe o piaţă financiară eficientă, nu există rate optime de îndatorare și de distribuire a profitului.

d) Teoria opțiunilor are ca subiect central opțiunea ca formă distinctă de activ

financiar. O contribuție remarcabilă la această teorie au avut economiștii americani Fischer S. Black și Myron S. Scholes (laureați ai Premiului Nobel în 1997) prin elaborarea unui model matematic bazat pe opțiuni. Modelul construit de autori poartă numele OPM (Options Pricing Model) sau „Modelul Black- Scholes”. Plecând de la acesta, a fost concepută o formă binominală a modelului de către economiștii americani John C. Cox, Stephen A. Ross și Mark E. Rubinstein. Noul model poartă denumirea „Binomial Options Pricing Model” sau “Modelul Cox, Ross și Rubinstein”. Teoria de arbitraj financiar a fost formulată de Stephen A. Ross în 1976 fiind cunoscută sub numele de APM (Arbitrage Pricing Theory). Este o teorie generală a prețurilor activelor, care susține că prețul de revenire a unui activ

financiar poate fi modelat ca o funcție liniară, între diferiți factori de influență.

e) Teoria semnalelor aplicată la problemele financiare are ca element central

asimetria informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi formularea teoriei agenţiei care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi manageri. Această abordare ridică noi probleme, întrucât întreprinderea nu mai

este privită ca o entitate compactă care ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate, ci ca un organism complex al cărui comportament este rezultatul unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale diferitelor grupuri și categorii care o formează. f) Teoriile manageriale privesc întreprinderea ca un grup de indivizi cu obiective individuale specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii întreprinderii. Funcţia de utilitate se construieşte pe baza a cinci variabile independente: mărimea salariilor managerilor, efectivul de personal, volumul investiţiilor, nivelul costurilor și profiturile. Scopul urmărit prin funcţia de maximizare a utilităţii este creşterea

Finanţele întreprinderii

7

economică a întreprinderii, ce poate fi urmărită sub forma unei majorări a cifrei de afaceri sau a activului total. g) Teoriile comportamentale în cadrul cărora obiectivul era rezultatul negocierilor între indivizi şi grupurile din care aceştia fac parte, fiecare având obiective proprii. Acest rezultat al negocierilor urmărea cinci subobiective de negociat:

producţia, stocurile, vânzările, segmentul de piaţă deținut şi profitul. Obiectivul acţionarilor era determinat de mărimea dividendelor primite, comparativ cu alte întreprinderi [25].

1.3.2 Politica financiară

Noţiunea de politică îşi are rădăcinile în cuvintele greceşti „politike” care semnifica „arta de a administra” şi „polis” cu înţelesul de oraş - ca formă de organizare politică. Într-o accepţiune largă conceptul exprimă ansamblul de activităţi orientate spre dobândirea puterii şi păstrarea ei în societate, de către grupări politice constituite în baza unor interese şi idei comune. În finanțele publice politica financiară este o parte a politicii generale a statului, având scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare, pentru realizarea unor obiective strategice privind dezvoltarea economică și socială. Autoritatea de referinţă în acest caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar prerogativele politicii financiare vizează în esenţă finanţele publice. Statul instituie un context de încurajare sau dimpotrivă, de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice în vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor și procedeelor utilizate conduce la particularizarea câtorva categorii de politici:

- politica cheltuielilor publice;

- politica fiscală;

- politica monetară;

- politica valuta;

- politica vamală. În finanțele private politica financiară este o componentă fundamentală în politica generală a întreprinderii, care contribuie în mod decisiv la realizarea obiectivului fundamental al acesteia. Principalele elemente ale politicilor financiare sunt:

- rentabilitatea;

- asigurarea și alocarea surselor de finanțare;

- distribuirea profitului;

- structura capitalului;

- durata avansării şi dimensiunea capitalului. Politica financiară determină în mare măsură capacitatea întreprinderii de menţinere, consolidare sau creștere comparativ cu alţi competitori. În alcătuirea și implementarea politicii financiare un rol decisiv revine consiliului de administraţie și managerul general care acţionează ţinând seama de cadrul legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a acţionarilor. Politica financiară a întreprinderii poate fi modificată numai prin actul de voinţă al proprietarilor și este obligatorie pentru toţi angajaţii [14].

8

Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

1.3.3 Gestiunea financiară

Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii este constituit de cunoașterea și utilizarea corectă a mijloacelor şi instrumentelor specifice, pentru atingerea obiectivului fundamental al acesteia. Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea resurselor financiare ale întreprinderii. În acest scop,

gestiunea financiară include toate deciziile legate de realizarea investiţiilor şi finanţarea lor, evidența încasărilor și plăților, repartizarea şi utilizarea profitului ș.a. Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să respecte cumulativ cel puţin trei condiţii fundamentale [25]:

- obţinerea unui anumit nivel al rentabilităţii plasamentelor efectuate de acţionari prin investirea capitalului în întreprindere;

- asigurarea permanentă a solvabilităţii întreprinderii;

- asigurarea unei flexibilităţi de acţiune pentru participanții la viața economică a întreprinderii. Într-o economie concurenţială, fiecare participant (acţionar,

creditor, salariat, furnizor, client, stat etc.) îşi stabileşte o strategie individuală pe care urmăreşte să o ducă la îndeplinire. Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al întreprinderii, concomitent cu armonizarea intereselor participanţilor. Dintre criteriile de delimitare a gestiunii financiare, în activitatea practică prezintă un interes deosebit orizontul de timp. Criteriul conduce la gruparea și separarea activităților specifice în:

- gestiune financiară pe termen scurt;

- gestiune financiară pe termen mediu și lung. Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi şi necesităţi de finanțare pe termen scurt, în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu şi lung urmăreşte stabilirea unei strategii financiare de

consolidare şi creştere a valorii întreprinderii. Astfel, gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde următoarele activități:

- gestiunea stocurilor;

- gestiunea creanțelor;

- gestiunea creditelor și plasamentelor pe termen scurt;

- gestiunea riscului valutar;

- gestiunea trezoreriei. Gestiunea financiară pe termen mediu și lung are în vedere:

- gestiunea capitalurilor proprii;

- gestiunea datoriei financiare;

- gestiunea investiţiilor. Gestiunea financiară nu este posibilă fără o planificare financiară coerentă şi un control de gestiune riguros.

1.3.4 Analiza financiară

Analiza, în general, desemnează o metodă de cercetare științifică ce constă în descompunerea unui obiect sau fenomen în părţi componente. Activitatea presupune utilizarea unor procedee şi tehnici specifice pentru cercetarea părţilor componente ale ansamblului, în vederea determinării relaţiilor de cauzalitate şi a factorilor generatori ai acestora [10]. Scopul final al analizei

Finanţele întreprinderii

9

constă în elaborarea concluziilor ce stau la baza fundamentării unor decizii, care au drept scop îmbunătăţirea obiectului sau fenomenului respectiv. Indiferent de scop, analiza este orientată de la complex la simplu [11]. Aplicată în domeniul financiar, la nivel microeconomic, analiza a condus la formarea unei discipline științifice care are drept scop determinarea performanţelor financiare ale întreprinderii. Determinările se realizează pe baza documentelor contabile de sinteză. Principalele acţiuni ale analizei financiare sunt:

- analiza echilibrului financiar;

- analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;

- determinarea capacității de autofinanțare;

- analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii;

- analiza financiară cu metoda ratelor. Analiştii financiari sunt preocupaţi să aprecieze următoarele aspecte ale activităţii întreprinderii:

1. Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit din activitatea desfășurată;

2. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe

termen mediu și lung faţă de creditori.

3. Lichiditatea prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi menţine un

cash-flow pozitiv, în condiţiile onorării obligaţiilor de plată pe termen scurt.

4. Stabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a rămâne în piaţă pe termen

lung. Activităţile specifice din cadrul funcţiei financiare sunt:

- asigurarea din resurse proprii sau atragerea din alte surse a necesarului de capital necesar derulării activităţii de exploatare a întreprinderii;

- distribuirea fondurilor băneşti disponibile corespunzător obiectivelor prestabilite;

- efectuarea de studii şi analize economice cu privire la atragerea şi alocarea mijloacelor financiare;

- previziunea indicatorilor financiari;

- organizarea şi executarea controlului financiar intern.

1.3.5 Obiectivul fundamental al întreprinderii Anterior au fost enumerate principalele teorii financiare, un element comun al acestora fiind dat de determinarea obiectivului fundamental al întreprinderii. Găsirea acestui obiectiv constituie identificarea raţiunii întregii activităţi

desfăşurate. Potrivit teoriilor financiare, identificarea obiectivul fundamental se face prin alegerea celui mai potrivit concept din următoarele posibile: echilibru financiar, creştere economică, flexibilitate, supravieţuire, minimizarea unor costuri și profit. Sintetizând concluziile desprinse, se poate reține ca obiectiv fundamental al gestiunii financiare maximizarea valorii întreprinderii. Criteriile de măsurare, a gradului de atingere a acestor scopuri şi obiective sunt exprimate prin:

- mărimi absolute cum ar fi: fondul de rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de autofinanţare etc.;

- mărimi relative precum rata îndatorării, rata rentabilităţii etc.

10

Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

Pentru finanţele private se reţine drept obiectiv fundamental maximizarea

valorii întreprinderii. Măsurarea acesteia a condus la apariția a două formulări:

- patrimonială potrivit căreia se urmărește maximizarea patrimoniului acumulat în

exerciţiile anterioare. Valoarea patrimoniului se determină pe baza situaţiei patrimoniului reflectată în bilanţ. Este egală cu situația netă (activul net) determinată ca diferenţă între activul total şi datoriile totale.

- financiară însemnând maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare aşteptate

a se realiza, pe durata de viață a întreprinderii, cu ajutorul patrimoniului deținut în prezent. Valoarea financiară se determină pe baza speranţelor de câştig, pe care le va aduce întreprinderea, cu patrimoniul acumulat până în prezent:

n

VF =

t=1

CF t t +

1+r

VR n 1+r n ,

în care VF valoare financiară a întreprinderii; CF cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață;

VR n valoarea reziduală estimată, rămasă după n ani de viaţă economică;

r rata de actualizare egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc ce caracterizează întreprinderea respectivă;

t = 1,

,n

durata de viaţă economică a întreprinderii.

Relația admite ca ipoteze simplificatoare existența unor cash-flow-uri anuale constante și consideră aceeași rata de actualizare pe durata de viață a întreprinderii. Dacă se înlătură cele două ipoteze simplificatoare, se consideră că întreprinderea va genera cash-flow-uri diferite, iar rata de actualizare se va modifica de la o perioada la alta, caz în care relația devine mai apropiată de

realitate având următoarea formă:

CF 1

CF 2

CF n

1+r 1 1+r 2 1+r n

VF =

1+r 1 în care r 1 , r 2 ,

1+r 1 1+r 2

+

++

,r

n rate anuale de actualizare.

Aplicaţii rezolvate

+

VR n

1+r 1 1+r 2 1+r n

,

1. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi ştiind că dispune de un patrimoniu care îi va permite încasarea unor sume constante în următorii 5 ani de 6500 mii lei. După aceasta perioadă valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 870 mii lei. Pentru întreaga perioadă se consideră o rată de actualizare de 5%.

Rezolvare:

Valoarea financiară a întreprinderii se determină cu relaţia:

5

VF =

t=1

CF t t +

1+r

VR 5 1+r 5 ,

în care CF cash-flow-uri viitoare;

r rata de actualizare considerată constantă;

VR 5 valoarea reziduală estimată după 5 ani;

Finanţele întreprinderii

11

t = 1,

,5

durata de viaţă economică a întreprinderii.

Înlocuind rezultă:

VF=

6500 6500

6500

6500

6500

870

1+0,05 5

1+0,05 +

1+0,05 2 +

1+0,05 3 +

1+0,05 4 +

1+0,05 5 +

Se obţine o valoare de 28823,24 mii lei.

2. Care este valoarea financiară estimată a unei întreprinderi care generează

următoarele fluxuri anuale de trezorerie: CF 1 = 22450 lei, CF 2 = 48140 lei, CF 3 = 68530 lei, CF 4 = 44280 lei, CF 5 = 81170 lei și CF 6 = 27450 lei? Valoarea reziduală estimată este de 9540 lei, iar rata de actualizare are o valoare constantă de 4%.

Rezolvare:

În acest caz relaţia de determinare a valorii financiare este:

6

VF =

CF t t +

1+r

VR 6

1+r 6

t=1

Înlocuind în relația anterioară rezultă:

VF=

Se obţine o valoare de 258245,87 lei.

22450

48140

68530

44280

81170

27450

9540

1+0,04 +

1+0,04 2 +

1+0,04 3 +

1+0,04 4 +

1+0,04 5 +

1+0,04 6 +

1+0,04 6

Aplicaţii propuse

1. Definiţi gestiunea financiară.

2. Care sunt formele de manifestare ale finanţelor întreprinderii?

3. Precizați conținutul finanțelor publice și private.

4. Cum definiţi conceptul de analiză? Dar analiză financiară?

5. Definiţi valoarea întreprinderii în concepţia patrimonială.

6. Precizaţi diferenţa dintre gestiune şi analiză financiară.

7. Stabiliţi diferenţa dintre concepţia patrimonială şi financiară privind valoarea

întreprinderii.

8. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi care generează fluxuri

anuale constante de 7840 mii lei pe o perioadă de 4 ani. După această perioadă, valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 1560 mii lei. Pentru întreaga perioadă se consideră o rată de actualizare de 4,5%.

9. O întreprindere este caracterizată de informaţiile prezentate în tabelul 1.2.

se determine valoarea financiară a acesteia. Rată de actualizare 5%.

Tabelul 1.2

Anul

T

T+1

T+2

T+3

T+4

T+5

Cash-flow (lei)

89747

112145

98475

145212

88748

65122