o, te-nsenin, ntuneric rece...

de Mihai Eminescu

O, te-nsenin, ntuneric rece Al vremei. nflorete-n neagra-i Spelunc umed ca ebenul cel topit, F ca s strluceasc pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Fiine nevzute, cari sunt, Dei trec nesimite, ca i vremea Ce vremuiete-adnc n tot ce e. S vd trecnd n hain cuvenite Acele gnduri, ce-atunci cnd apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici s nu tii cum de au disprut. Din mintea secolilor lungi, greoi Ca i cnd n-ar fi fost. Cte fiine Ar trebui s treac pe-a ta cale: Unele mndre, anoe, regale, Cu-ncoronat frunte mbrcate n purpur; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albatri... albe ca i crinul, Micnd a lor corp voluptos, ce-nvit Mai aruncnd priviri de muritoare, Mai cutnd iubire, ca sirene; Unele-nchipuite, alte tmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cernd brevet la nemurire i toate strecurndu-se cu toate astea Pe calea care duce la oraul Uitrii, ngropat de vecinicie. Dar deasupra-astei mulimi pestrie De gnduri trectoare, vezi departe Munii de vecinici gnduri ridicnd A lor trufa frunte ctre cer: Cu nepsare ei privesc la toate Efemeridele ce trec n vale Cntnd, vuind, certndu-se i toate Aspirnd la un lucru care-n veci Nu poate fi a lor eternitatea