Sunteți pe pagina 1din 20

CAPITOLUL 5 VENTILATOARE ŞI INSTALAŢII DE VENTILARE

5.1. Generalităţi.

Ventilatoarele sunt generatoare hidraulice care funcţionează în medii gazoase. În acest scop ele transformă energia mecanică, preluată de la motorul de antrenare, în energie pneumatică, manifestată sub forma creşterii presiunii totale a gazului între aspiraţie şi refulare. Deoarece diferenţa de presiune este mică (max 1500 mm CA), în studiul ventilatoarelor nu se ţine seamă de procesul termodinamic al compresiei, astfel că legile stabilite pentru pompe îşi păstrează aproape integral valabilitatea, 1 . Tot din această cauză, organizarea constructivă a ventilatoarelor este mai simplă şi nu ridică probleme de etanşare. Multă vreme ventilatorul nu a constituit obiectul unor preocupări speciale. În ultimul timp însă, datorită amploarei pe care au căpătat-o instalaţiile de ventilare, de condiţionare a aerului, de uscare şi transport pneumatic, ventilatoarele au devenit un însemnat consumator de energie, ceea ce le conferă o deosebită importanţă economică. Semnificativ în acest sens este şi faptul că în ţara noastră construcţia de ventilatoare a atins un asemenea nivel de dezvoltare încât în 1975, pentru antrenarea ventilatoarelor, se utiliza circa 14% din întreaga putere instalată. Preocupările actuale ale serviciilor de concepţie pentru îmbunǎtăţirea randamentelor şi tehnologiilor de fabricaţie ale ventilatoarelor sunt pe deplin justificate. Marea diversitate constructivă şi funcţională a ventilatoarelor permite multiple criterii de clasificare. După direcţia de mişcare a gazului:

- ventilatoare radiale, în care particulele de gaz sunt transportate spre ieşire pe traiectorii care se îndepărtează de axul maşinii (figura 5.1, a);

- ventilatoare axiale, în care particulele fluide sunt vehiculate pe traiectorii paralele cu axul maşinii (figura 5.1, b). După felul aspiraţiei:

- ventilatoare monoaspirante sau cu simplu flux (figura 5.2, a);

- ventilatoare dublu aspirante (figura 5.2, b).

sau cu simplu flux (figura 5.2, a); - ventilatoare dublu aspirante (figura 5.2, b). Fig. 5.1

Fig. 5.1

sau cu simplu flux (figura 5.2, a); - ventilatoare dublu aspirante (figura 5.2, b). Fig. 5.1

Fig. 5.2

sau cu simplu flux (figura 5.2, a); - ventilatoare dublu aspirante (figura 5.2, b). Fig. 5.1

Fig. 5.3.

329

După numărul etajelor sau rotoarelor:

- ventilatoare monoetajate (figura 5.3, a);

- ventilatoare multietajate (figura 5.3, b). După felul cuplării cu motorul de antrenare:

- rotor montat direct pe arborele motorului (figura 5.4, a);

- rotor montat cu cuplaj elastic (figura 5.4, b);

- rotor antrenat prin intermediul unui reductor (figura 5.4, c).

antrenat prin intermediul unui reductor (figura 5.4, c). Fig. 5.4. După presiunea pe care o realizează:

Fig. 5.4.

După presiunea pe care o realizează:

- ventilatoare de joasă presiune, pt < 100 mm CA;

- ventilatoare de medie presiune 100< pt < 300mm CA;

- ventilatoare de înaltă presiune pt >300 mm CA. După turaţia specifică:

- n s 1400 ventilatoare centrifuge;

- n s >1400 ventilatoare axiale.

5.2. Mărimi caracteristice ventilatoarelor

Din punct de vedere constructiv şi funcţional, ventilatoarele sunt caracterizate prin următoarele mărimi:

ventilatoarele sunt caracterizate prin următoarele mărimi: Parametrii geometrici şi cinematici (figura 5.5)  d a

Parametrii geometrici şi cinematici (figura 5.5)

d a , d r – diametrul racordului de aspiraţie, respectiv refulare;

cinematici (figura 5.5)  d a , d r – diametrul racordului de aspiraţie, respectiv refulare;

Fig. 5.5.

330

S

a r

,

* d

2

a r

,

4

- ariile secţiunilor de aspiraţie şi refulare, convenite prin delimitarea

ventilatorului de instalaţia în care este integrat;

na r

,

S

dS

a r

,

S

a

,

r

a r

,

- viteza medie normală pe secţiunea de aspiraţie, respectiv

a r

,

refulare;

D 1 , D 2 diametrul de intrare, respectiv ieşire din rotor;

b 1 , b 2 – lăţimea paletelor rotorului la intrare şi ieşirea din rotor;

u

1,2

D

1,2

n

60

- vitezele periferice (tangenţiale) la intrarea, respectiv ieşirea din rotor;

punct fix (de exemplu faţă de carcasă);

- vitezele absolute ale gazului la intrare, respectiv ieşirea din rotor, faţă de un

1,2

1,2

- vitezele relative ale gazului, de asemenea la intrarea şi la ieşirea din rotor, faţă

de un punct în mişcare (de exemplu viteza în canalele rotorului).

în mişcare (de exemplu viteza în canalele rotorului) . Parametrii funcţionali Debitul volumului Q se defineşte

Parametrii funcţionali Debitul volumului Q se defineşte ca fiind fluxul vectorului viteză prin secţiunea S a şi S r , în unitatea de timp;

Q

a r

,

S

a

,

r

n

a r

,

dS

a r

,

.

Debitul masic M se defineşte similar:

M

a r

,

a r

S

a

,

r

n

a r

,

a

dS

,

Din legea conservării masei rezultă:

M a = M r .

 

(5.1)

.

(5.2)

(5.3)

În cazul debitului egalitatea Q a = Q r este condiţionată de a = r , adică de neglijarea compresibilităţii gazului. Având în vedere că debitul volumic se utilizează frecvent pentru caracterizarea ventilatoarelor, în aplicaţiile practice se impune precizarea masei specifice a gazului (sau a presiunii, temperaturii şi naturii gazului). Pentru a simplifica astfel de precizări se procedează de obicei la recalcularea debitului pentru condiţiile normale de temperatură şi presiune (20 0 C şi 760 mm Hg).

Presiunea totală pt a ventilatorului reprezintă creşterea presiunii gazului la trecerea prin ventilator, adică diferenţa dintre presiunea totală medie la aspiraţie:

în care:

pt

p p

tr

ta

p p

sr

dr

p p

sa

da

,

(5.4)

p

sa,r sunt presiunile statice la aspiraţie şi refular

n

dli

p

p

da r

,

i 1

n

- sunt presiunile dinamice medii la aspiraţie şi refulare;

dli - reprezintă presiunea dinamică locală (funcţie de coordonatele punctului de

măsurare);

n – numărul ariilor elementare aparţinând secţiunilor de aspiraţie şi refulare în care se poate considera p dl constant.

p

331

De cele mai multe ori, în aplicaţiile practice se determină presiunea totală cu relaţia simplificată:

p

t

p

sr

V

r

2

r

2

p

sa

2

V

a

a

2

,

(5.5)

în care V r şi V a sunt vitezele medii în secţiunile de refulare şi aspiraţie. Din punct de vedere energetic, p t este puterea transferată de ventilator gazului vehiculat, raportată la debitul volumic. Puterea utilă P u a ventilatorului este definită ca puterea netă transferată gazului vehiculat:

P

u

Q p

t

.

(5.6)

Puterea absorbită P reprezintă puterea preluată de arborele ventilatorului de la motorul de antrenare:

P

P P

h

m

,

(5.7)

în care: Ph este puterea aerodinamică, utilizată de ventilator pentru vehicularea gazului; Pm - puterea mecanică, utilizată de ventilator pentru antrenarea organelor mobile şi pentru învingerea frecărilor din lagăr. Randamentul ventilatorului se defineşte prin raportul:

P u

P

.

(5.8)

Coeficienţi funcţionali adimensionali. Reprezintă relaţii între parametrii funcţionali şi cei geometrici, respectiv cinematici. Aplicaţi pentru prima dată în cazul ventilatoarelor,

coeficienţii funcţionali adimensionali au început să fie utilizaţi tot mai mult şi în domeniul pompelor. Principalii coeficienţi adimensionali sunt:

pompelor. Principalii coeficienţi adimensionali sunt: - coeficientul de presiune: p i 2 u 2 2 ;

- coeficientul de presiune:

p i

2

u 2

2

;

- coeficientul de debit:

pentru ventilatoare radiale

Q

4

D

2

2

u

2

;

pentru ventilatoare axiale

Q

4

D

2

2

1

D

1

2

.

u

2

în care

D

2

- coeficientul vitezei la intrare:

a

V

a ; p t 2 a
a
;
p
t
2
a

- coeficientul vitezei la ieşire:

 

(5.9)

(5.10)

,

5.11)

(5.12)

332

V r r p t 2 r
V
r
r
p
t
2
r

;

- coeficientul de putere:

P a

2

u

3

2

4

D

2

2

;

- coeficientul de rapiditate sau funcţia caracteristică:

 

sau

 

şi

 

1 1 Q 2 n , 3 28,5 4 p t
1
1
Q
2
n
,
3
28,5
4
p
t

pentru ventilatoare radialeşi   1 1 Q 2 n , 3 28,5 4 p t 1 1 2

1 1 2 1 2 2 3 4
1
1
2
1
2
2
3
4

pentru verificare axiale;

- turaţia specifică:

1 Q 2 n K n , s 3 4 p t
1
Q
2
n
K
n ,
s
3
4
p
t

(5.13)

(5.14)

(5.15)

(5.16)

(5.17)

(5.18)

unde: K=20 . Toate ventilatoarele care au aceeaşi turaţie specifică şi care sunt asemenea geometric, formează o familie sau o tipo-serie de ventilatoare.

5.3. Construcţia ventilatoarelor

Ventilatoare centrifuge. Ventilatoarele centrifuge acoperă un domeniu larg de debite şi presiune (Q max =200…300 m 3 /oră şi p tmax =1500 daN/m 2 ). Tipurile constructive de ventilatoare centrifuge sunt extrem de variate, aplicându-se în numeroase utilizări practice, în special acolo unde este necesară o funcţionare silenţioasă. Organizarea constructivă a ventilatorului centrifug este redată în figura 5.6. Principalele părţi componente sunt:

Rotorul 1. Aceasta constituie sediul transferului de energie. În funcţie de destinaţia ventilatorului rotorul este de tip închis sau deschis. Rotorul închis 1 constă dintr-o coroană circulară solidă cu butucul, dintr-un inel şi mai multe palete, plane sau curbate. Rotorul deschis se caracterizează prin absenţa inelului. După înclinarea paletelor rotorice, există:

- Rotor cu palete înclinate înapoi, 1 <90 0 , 2 <90 0 , asemănător rotorului de pompă (figura 5.7, a). Avantajele acestei construcţii constau într-o mai bună conducere a gazului, prin evitarea vârtejurilor cauzate de desprinderi. Ca urmare, realizează cele

- o mai bună conducere a gazului, prin evitarea vârtejurilor cauzate de desprinderi. Ca urmare, realizează

333

mai bune randamente şi au caracteristici de presiune stabile. Debitul relativ mic le limitează domeniul de folosire.

- Rotor cu palete radiale, 1 = 2 =90 0 (figura 5.7, b), care se utilizează pentru presiuni scăzute, în special acolo unde se cere ca ventilatorul să funcţioneze în ambele sensuri (de exemplu la răcirea electromotoarelor).

- Rotor cu palete înclinate, 1 <90 0 , 2 >90 0 , care asigură presiunile totale maxime, datorită vitezei periferice V u2 >u 2 , presiuni şi debite mari la gabarite reduse (figura 5.7, c).

şi debite mari la gabarite reduse (figura 5.7, c). Fig. 5.6. Construcţia ventilatoarelor centrifuge Fig. 5.7.

Fig. 5.6. Construcţia ventilatoarelor centrifuge

5.7, c). Fig. 5.6. Construcţia ventilatoarelor centrifuge Fig. 5.7. Tipuri de rotoare De obicei construcţiile de

Fig. 5.7. Tipuri de rotoare

De obicei construcţiile de acest tip sunt caracterizate prin număr mare de palete, extindere radială mică şi o lăţime relativ mare, rotorul având aspectul unui tambur. Paletele se fixează de coroană şi inel prin nituire sau sudare. Rotorul ventilatoarelor care lucrează în mediu exploziv se execută din metale neferoase (Cu, Al). În unele instalaţii de transport pneumatic prin rotor trece un amestec de aer şi material, ceea ce duce la o uzură rapidă a paletelor. Pentru a le prelungi viaţa, rotoarele se realizează în aceste cazuri din oţel dur. Una din cauzele importante care duc la scăderea randamentului ventilatoarelor centrifuge o constituie modul defectuos de conducere a curentului la intrarea în rotor, favorizând zonele de vârtej (figura 5.8, a). Pentru evitarea acestora, se recomandă prelungirea inelului cu o

334

porţiune de ghidare conică şi alegerea unui profil corespunzător pentru racord de aspiraţie (figura 5.8, b).

corespunzător pentru racord de aspiraţie (figura 5.8, b). Fig. 5.8. Conducerea aerului la intrarea în rotor

Fig. 5.8. Conducerea aerului la intrarea în rotor

La ventilatoarele de puteri mari, pentru ameliorarea condiţiilor de intrare, se utilizează palete rotorice cu profil aerodinamic (figura 5.9, a), asociate uneori cu un dispozitiv de conducere axial, similar aparatului director de la turbine (figura 5.9, b). În cazul debitelor foarte mari, pentru a evita extinderea radială exagerată, se recomandă folosirea ventilatoarelor cu dublă aspiraţie.

recomandă folosirea ventilatoarelor cu dublă aspiraţie. Fig. 5.9. Conducerea aerului la intrarea în rotor, la

Fig. 5.9. Conducerea aerului la intrarea în rotor, la ventilatoarele de puteri mari

Camera de refulare 2. Ventilatoarele centrifuge, spre deosebire de pompe, folosesc numai camere de refulare de tip spiral. Conturul camerei este definit în cazul general prin ecuaţia spiralei logaritmice:

R

R

i

e

m

,

(5.19)

în care: R i este raza circumferinţei iniţiale (R 1 R 2 ); m - o constantă; - unghiul de înfăşurare. Obişnuit, la ventilatoare camera spirală are secţiunea radială dreptunghiulară, cu lăţimea constantă. În acest caz, secţiunile ei cresc proporţional cu unghiul de înfăşurare, camera putând fi conturată prin spirala lui Arhimede:

R

R m

i

Ri

.

Construcţia geometrică a acestuia este redată în figura 5.10.

335

Camera spirală, cuprinzând şi racordurile de aspiraţie 3 şi refulare 4, formează carcasa ventilatorului (figura 5.6). Soluţionarea constructivă a carcasei depinde de materialul utilizat:

oţel sau masă plastică. În primul caz se execută din tole de oţel sudate, pereţii laterali fiind rigidizaţi prin nervuri. Secţiunile radiale sunt aproape exclusiv dreptunghiulare.

Secţiunile radiale sunt aproape exclusiv d reptunghiulare. Fig. 5.10. Construcţia geometricǎ a camerei de refulare

Fig. 5.10. Construcţia geometricǎ a camerei de refulare

În ultimul timp se apelează tot mai mult la carcase din material plastic. Ele prezintă caracteristici aerodinamice îmbunătăţite şi sunt mai ieftine. Carcasele din material plastic se execută în construcţie monobloc sau din două jumătăţi, asamblate apoi prin butonare. Se poate asigura o rezistenţă mărită prin armarea lor cu fibre de sticlă. Secţiunile radiale ale carcasei au formă apropiată de cea semicirculară. Carcasa se montează pe un batiu 5, care susţine lagărele 6. Batiul poate fi de tip cheson, din profile laminate sau din ţeavă. Ventilatoare axiale. Se utilizează pentru vehiculat debitul mare la presiuni mici. Datorită unor avantaje multiple, ca: simplitate constructivă, greutate şi gabarit redus, preţ de cost scăzut, ventilatoarele axiale încep să înlocuiască din ce în ce mai mult pe cele centrifuge, în domeniul presiunilor mici şi mijlocii. Sub aspect constructiv, ventilatoarele axiale sunt caracterizate prin următoarele subansamble:

Carcasa ventilatorului. Este compusă dintr-un tub cilindric drept sau evazat, prevăzut cu flanşe la capete şi echipat în interior cu un paletaj statoric fix. Lagărele pot fi plasate în exteriorul casetei, antrenarea rotorului făcându-se printr-o transmisie cu curele. Mai frecvent însă electromotorul este dispus în interiorul carcasei cilindrice, montat pe suport special. Cuplarea cu rotorul se face direct (figura 5.11). În cazul când se montează în perete, carcasa capătă o extindere axială mică.

în perete, carcasa capătă o extindere axială mică. Fig. 5.11. Cuplarea ventilatorului cu maşina de antrenare
în perete, carcasa capătă o extindere axială mică. Fig. 5.11. Cuplarea ventilatorului cu maşina de antrenare

Fig. 5.11. Cuplarea ventilatorului cu maşina de antrenare

336

Statorul. Este format din mai multe palete profilate, prinse cu un capăt de carcasă iar cu celălalt de un butuc cilindric, ce serveşte ca suport pentru lagăre. Statorul are rolul de a atenua efectul de rotaţie al curentului şi de conducere favorabilă a acestuia. Statorul poate fi plasat înainte, după, sau şi înainte şi după stator. Uneori poate să lipsească. Rotorul. Este constituit dintr-un butuc şi un ansamblu de palete cu profil aerodinamic (figura 5.12). Spre deosebire de pompele axiale, la ventilatoare lăţimea paletelor scade treptat, de la butuc spre periferie, l butuc =(1…1,25)l perif .

l b u t u c =(1…1,25)l p e r i f . Fig. 5.12. Ansamblul

Fig. 5.12. Ansamblul de palete

Pentru creşterea presiunii se utilizează uneori ventilatoare axiale, ale căror rotoare se rotesc în contrasens. Acţiunea ambelor rotoare poate fi făcută de la un singur motor, prin intermediul unei transmisii cu roţi dinţate conice sau, mai frecvent, fiecare rotor prin profil motor. Principalul avantaj al acestor ventilatoare îl constituie simplificarea constructivă, datorită lipsei statorului.

5.4. Ecuaţia fundamentală a ventilatoarelor

Ecuaţia lui Euler pentru maşinile hidrodinamice este valabilă indiferent de natura fluidelor de lucru. În consecinţă, ecuaţia:

H

t

1

g

u V

2

u

2

u V

1

u

1

(5.20)

este valabilă şi pentru ventilatoare. Evident, la pompe

măsurată în metri coloană de fluid antrenat. La ventilatoare, în locul înălţimii de pompare se introduce presiunea totală p t = gH t , astfel că ecuaţia fundamentală devine:

reprezintă înălţimea de pompe

H 1

p

t

u V

2

u2

u V

1

u1

.

(5.21)

este în funcţie numai de elementele cinetice, pe când

presiunea creată de ventilator depinde de natura gazului vehiculat. Energia specifică transmisă curentului din canalele rotorice, pentru anumite valori u 1 şi V u1 , depinde de mărimea

Înălţimea de pompare

H

t

337

unghiului 1 , adică de direcţia curentului la intrarea în rotor. Pentru intrarea radială V u1 =0, ecuaţia fundamentală devine:

p

t

u V

2

u2

.

Folosind relaţiile din triunghiurile de viteze de la intrare şi ieşire (figura 5.13), se obţine ecuaţia fundamentală în viteze:

p

t

V

2

2

V

1

2

u

2

2

u

2

1

W

1

2

2

W

2

2

2

2

.

(5.22)

Ecuaţiile (5.20 … 5.22) corespund ventilatoarelor centrifuge în cazul ventilatoarelor axiale, la care u 1 =u 2 =u, rezultă:

p

p

t

t

u V

u2

2

V

u1

V

1

2

;

V

2

W

1

2

2

W

2

2

2

.

(5.23)

(5.24)

2 V u 1 V 1 2 ; V 2 W 1 2 2 W 2

Fig. 5.13.

5.5. Stabilirea dimensiunilor optime

Creşterea masivă a numărului de ventilatoare şi ridicarea continuă a performanţelor acestora au necesitat stabilirea unor relaţii de legătură între mărimea caracteristică şi coeficienţii fundamentali adimensionali , , , . În acest scop s-au introdus noi criterii de similitudine, s-a apelat la cercetări sistematice de laborator, s-au ales date de la construcţiile de ventilatoare care s-au comportat bine în exploatare. Coeficienţii funcţionali adimensionali exprimă dependenţa dintre parametrii funcţionali (debit, presiune, putere) şi parametrii geometrici şi cinetici (dimensiuni principale, turaţie, viteza lichidului). Valorile coeficienţilor fundamentali depind de tipul ventilatorului şi de mărimea lui. Dar tipul ventilatorului este caracterizat prin mărimea . Astfel, domeniul ventilatoarelor centrifuge corespunde valorilor =0,1…0,8, iar a ventilatoarelor axiale lui =0,8…6.

338

Trebuie însă subliniat că funcţia caracterizează forma geometrică a tipului de ventilator, fără să dea o imagine exactă a acestuia. În plus, expresia ei este afectată de natura fluidului vehiculat şi de randamentul ventilatorului. Pentru a cunoaşte evoluţia constructivă a diferitelor tipuri de ventilatoare caracterizate de mărimile p t , Q şi n, s-au stabilit relaţii fundamentale între mărimea şi coeficienţii optimi de presiune , debit , coeficientul de viteză şi randament , respectiv între şi dimensiunile principale optime în figura 5.14 sunt prezentate, sub formă grafică, relaţii de tipul celor de mai sus, pentru ventilatoare centrifuge normale.

sub formă grafică, relaţii de tipul celor de mai sus, pentru ventilatoare centrifuge normale. Fig. 5.14.

Fig. 5.14.

339

Au fost redate schemele şi formulele de rotoare care rezultă în funcţia de , reprezentată pentru D 2 =1. Graficul permite determinarea directă a dimensiunilor principale optime ale ventilatoarelor, atunci când se cunosc: debitul Q, presiunea p t şi turaţia n.

5.6. Curbe caracteristice

Pentru a studia comportarea ventilatoarelor în exploatare este necesar să se cunoască dependenţa dintre parametrii fundamentali: debit, presiune, putere şi turaţie. Această dependenţă se exprimă grafic prin curbe caracteristice obţinute în urma încercărilor de laborator sau industriale, în standuri special amenajate. Caracteristicile simple definesc dependenţele p t =f(Q), P a =f(Q) şi =f(Q), pentru o turaţie şi temperatură constantă. Curbele de variaţie a presiunii totale şi a puterii absolute îşi schimbă alura în funcţie de tipul rotorului (figura 5.15, a şi b).

în funcţie de tipul rotorului (figura 5.15, a şi b). Fig. 5.15. Foarte utilă este reprezentarea

Fig. 5.15. Foarte utilă este reprezentarea curbelor caracteristice în funcţie de coeficienţii funcţionali adimensionali (figura 16), întrucât dă informaţii asupra tuturor ventilatoarelor de acelaşi tip. Caracteristicile adimensionale sunt preferate, întrucât nu depind de turaţie, de dimensiunile geometrice ale ventilatorului şi nici de natura fluidului transportat. Ele permit o generalizare a problemelor legate de construcţia ventilatoarelor, în sensul că atunci când există mai multe curbe de forma =f( ) se pot stabili dependenţele =f( ) şi =f( ), care determină evoluţia optimă a acestor coeficienţi, inclusiv a dimensiunilor principale.

=f( ), care determină evoluţia optimă a acestor coeficienţi, inclusiv a dimensiunilor principale. Fig. 5.16. 340

Fig. 5.16.

340

În fine, cea mai completă imagine asupra întregului domeniu de lucru ale ventilatoarelor o dă caracteristica universală, obţinută fie la diferite valori ale turaţiei (figura 5.17, a), fie prin modificarea unghiului paletelor rotorice (figura 5.17, b).

modificarea unghiului paletelor rotorice (figura 5.17, b). Fig. 5.17. 5.7. Diferite cazuri de funcţionare ale

Fig. 5.17.

5.7. Diferite cazuri de funcţionare ale ventilatorului

Un ventilator poate funcţiona atât ca exhaustor cât şi ca agresat refulant (suflant). Rezistenţele aerodinamice pe care trebuie să le învingă curentul vehiculat pot fi plasate înainte, în urma sau şi înainte şi în urma ventilatorului. În unele situaţii, rezistenţele sunt atât de mici, în cât pot fi neglijate. Pentru toate aceste cazuri, problema care ridică cele mai multe dificultăţi în practică este aceea a determinării presiunii totale create de ventilator.

Ventilatorul cu rezistenţe neglijabile . Este cazul ventilatorului axial montat în perete sau acoperiş (figura 5.18, a), având neglijabile. Este cazul ventilatorului axial montat în perete sau acoperiş (figura 5.18, a), având rolul de a aspira aer dintr-o încăpere şi a-l refula în exterior, la aceeaşi presiune. Energia agregatului serveşte doar la accelerarea aerului de la viteza iniţială 0 la viteza V. Presiunea totală realizată de ventilator are expresia generală:

în care:

p p p p p

t tr

ta

sr

dr

p p

sa

da

p p p

sa

at

sa

este depresia statică la aspiraţie;

,

p p p

sr

sr

at

- suprapresiunea statică la refulare.

Admiţând că

p

sa

p p

sr

at

p p

t

dr

şi

V

2

r

v

a

,
2

0 , se obţine:

(5.25)

(5.26)

adică energia preluată de ventilator de la motorul de antrenare serveşte numai pentru a pune în mişcare curentul de aer.

Ventilator cu rezistenţă la refulare. Ventilatorul aspiră aer la presiunea atmosferică (figura 5.18, b) şi îl refulează într - . Ventilatorul aspiră aer la presiunea atmosferică (figura 5.18, b) şi îl refulează într-o conductă, cu diametru constant, la presiunea

absolută p s2 . Întrucât p sa = p at şi a =0, se poate scrie:

p p p p p

t

tr

ta

sr

dr

.

(5.27)

Prin urmare, în acest caz, presiunea totală produsă de ventilator este egală cu suma presiunii statice şi a presiunii dinamice din secţiunea de ieşire a ventilatorului.

341

Fig. 5.18. Ventilator cu rezistenţă la aspiraţie . Ventilatorul aspiră aer printr - o conductă

Fig. 5.18.

Ventilator cu rezistenţă la aspiraţie. Ventilatorul aspiră aer printr - o conductă amonte (figura 5.18, c) şi - l . Ventilatorul aspiră aer printr-o conductă amonte (figura 5.18, c) şi-l refulează în atmosferă p sr =0. Pentru ca aerul să treacă prin conductă este necesar ca ventilatorul să producă în amonte o depresie. Rezultă aşadar:

p p p p p p

t

tr

ta

dr

sa

da

.

(5.28)

Utilizarea acestei variante de instalare nu este raţională, deoarece presiunea dinamică de la ieşire p dr se pierde în întregime.

Ventilator cu rezistenţe la aspiraţie şi refulare. A cesta reprezintă o combinaţie a variantelor anterioare (figura 18, d). Presiunea reală produsă . Acesta reprezintă o combinaţie a variantelor anterioare (figura 18, d). Presiunea reală produsă în acest caz se determină ca suma presiunii totale din partea aval cu depresiunea totală din partea amonte a ventilatorului, adică:

p p p p p p p

t

tr

ta

sr

dr

sa

da

.

(5.29)

Presiunile totale se exprimă în N/m 2 sau în mm CA. Cunoscându-se valorile debitelor în m 3 /s asociate fiecărei presiuni, rezultă puterile utile, în kW:

P

u

Q

p

t

1000

dacă p t este luat în N/m 2 , sau

P

u

Q

p

t

102

,

(5.30)

(5.31)

pentru p t luat în mm CA (1 mm CA este echivalent cu o presiune de 1 N/m 2 ). Alte probleme de exploatare, ca: reglarea ventilatoarelor, funcţionarea lor în seria şi paralel, determinarea zonei nestabile de funcţionare etc., se rezolvă întocmai ca în cazul pompelor.

342

5.8. Zgomotul produs de ventilatoare

Lipsa de zgomot este o condiţie de bază pentru cele mai multe instalaţii de ventilaţie. În acest sens există azi pe plan mondial o preocupare sporită pentru realizarea unor ventilatoare silenţioase. Zgomotul devine tot mai mult un criteriu de competitivitate şi ca atare trebuie să fie inclus în caracteristicile ventilatoarelor. Originea zgomotului generat de ventilatoare poate fi de natură aerodinamică, provocată de curenţii de aer, sau de natură mecanică (rotor neechilibrat, lagăre uzate etc.). de cele mai multe ori vibraţiile mecanice se suprapun peste fenomenele acustice aerodinamice. Zgomotul aerodinamic depinde în primul rând de tipul ventilatorului. Între un ventilator centrifug şi unul axial, construite pentru aceleaşi debite şi presiuni, ventilatorul centrifug este totdeauna mai silenţios. În al doilea rând, nivel de zgomot este funcţie de turaţie de lucru, variind aproximativ cu puterea a cincia a vitezei periferice. În al treilea rând, zgomotul depinde de soluţia constructivă adoptată pentru rotor şi carcasă. Pentru atenuarea zgomotului aerodinamic se recomandă ca rotorul să fie echipat cu palete profilate, care asigură o circulaţie a aerului fără turbionare. Racordarea dintre rotor şi zona de aspiraţie să fie continuă, iar interstiţiul minim. Atenţia maximă trebuie acordată carcasei şi în special limbii acesteia, care trebuie rotită. Pentru reducerea vibraţiilor, carcasa trebuie rigidizată prin nervuri şi izolate de alte surse de vibraţii prin aşezarea ei pe un postament elastic (pe arcuri, cauciuc, lemn moale etc.).

Criteriul curent folosit pentru aprecierea zgomotului produs de ventilatoare este nivelul de intensitate acustică în decibeli (dB) definit prin relaţia logaritmică:

L

I

10 lg I

0

,

(5.32)

unde: I este intensitatea acustică; I 0 =10 -12 W/m 2 – intensitatea corespunzătoare pragului minim al audibilităţii. Nivelul de intensitate sonoră se măsoară cu aparate speciale, numite fonometre. Rezultatele măsurătorilor sunt concretizate prin curbe caracteristice de egală intensitate acustică (figura 19).

măsurătorilor sunt concretizate prin curbe caracteristice de egală intensitate acustică (figura 19). Fig. 5.19. 343

Fig. 5.19.

343

Ventilatoarele se consideră silenţioase dacă nivelul de intensitate sonoră pe care îl produc la distanţa de 1,5 m este sub 60 dB, pentru banda de frecvenţă cuprinsă între 20 şi 8000 Hz.

5.9. Instalaţii de ventilare

Instalaţiile de ventilare au drept scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale oamenilor, asigurând puritatea aerului. În diferitele construcţii industriale, agricole, culturale, sociale etc., procesele tehnologice şi activităţile curente sunt însoţite de degajări de căldură, de vapori de apă, de gaze, de praf. Aceste degajări provoacă schimbări în compoziţia şi starea aerului, care influenţează negativ capacitatea de muncă şi sănătatea oamenilor. Atmosfera poluată din halele industriale dăunează, de asemenea, procesul tehnologic, aparaturii şi utilajului, inclusiv construcţiilor. S-a constatat, spre exemplu, că praful din aer contribuie substanţial la uzura maşinilor-unelte. Cerinţele igienice faţă de aerul din încăperi se reduc, în general, la satisfacerea unor condiţii de temperatură, umiditate şi impurităţi (praf, fum, gaze, abur etc.). Microclimatul interior ce urmează a fi realizat este dependent de destinaţia încăperii. Astfel, în încăperile publice şi de locuit au prioritate condiţiile stricte de confort, pe când în spaţiile industriale primează condiţiile cerute de procesul de producţie. De cele mai multe ori însă, condiţiile climatice tehnologice sunt în limite suficient de largi pentru a satisface şi condiţiile de confort termic ale muncitorilor. Se recomandă ca temperatura aerului din încăperi să fie între 20 şi 22 0 C, umiditatea relativă între 45 şi 55% şi viteza de circulaţie a aerului între 0,2 şi 0,4 m/s. În legătură cu impurităţile din aer, normele sanitare impun ca procentul lor să nu depăşească concentraţiile limite admisibile (concentraţii care nu provoacă fenomene maladive).

5.9.1. Sisteme de ventilare

Pentru ventilarea diferitelor încăperi se utilizează fie o ventilare naturală, fie o ventilare mecanică.

Ventilarea naturală sau aerajul natural. Permite realizarea schimbului de aer şi reglarea lui în funcţie de condiţiile exterioare şi . Permite realizarea schimbului de aer şi reglarea lui în funcţie de condiţiile exterioare şi interioare. Este, evident, cel mai vechi sistem de ventilare. Ventilarea naturală nefiind recomandată pentru încăperile de lucru modern, nu va fi tratată în cele ce urmează.

Ventilarea mecanică sau forţată. Realizează mişcarea aerului prin aspiraţ ie sau refulare cu ajutorul ventilatoarelor, ceea ce îi . Realizează mişcarea aerului prin aspiraţie sau refulare cu ajutorul ventilatoarelor, ceea ce îi asigură independenţă faţă de condiţiile exterioare (vânt, ploaie, iarnă, vară). În perioada rece a anului aerul proaspăt trebuie încălzit, ridicând mult cheltuielile de exploatare ale instalaţiilor de ventilare. Pentru a realiza o economie de căldură se lucrează cu un amestec de aer proaspăt şi vechi (existent în încăpere). Sistemul folosit în astfel de cazuri poartă numele de ventilare cu vehicularea parţială a aerului. Ventilarea mecanică foloseşte doua metode de lucru: sistemul prin absorbţie şi sistemul prin introducere de aer. Ambele sisteme pot fi locale şi generale.

5.9.2. Ventilarea industrială

În majoritatea ţărilor cu industrie avansată, se manifestă o tendinţă crescândă de a asigura condiţii corespunzătoare fiecărui loc de muncă. Realizările obţinute în domeniul ventilării în ultimii ani sunt tot atât de variate şi numeroase ca şi cele înregistrate în procesele

344

tehnologice. Ele se datoresc, pe de o parte, noilor condiţii cu privire la controlul mediului industrial, iar pe de altă parte progreselor făcute de hidraulică şi aerodinamică, în teoria jeturilor.

de hidraulică şi aerodinamică, în teoria jeturilor. Ventilarea industrială prin absorbţie . Aceasta cuprinde

Ventilarea industrială prin absorbţie. Aceasta cuprinde următoarele sisteme:

Absorbţiile locale, care permit îndepărtarea impurităţilor într-o stare concentrată, folosind un volum minim de aer. Este cea mai eficace metodă de ventilare pentru staţii industriale, întrucât îndepărtează impurităţile chiar din locurile în care se produc. Se execută sub forma unor nişe sau cutii închise, prevăzute cu ferestre de acces (figura 5.20, a). Astfel, sursa de viciere se află într-un spaţiu izolat de restul încăperii. Impurităţile degajate sunt evacuate în exterior cu ajutorul aerului pătruns prin ferestrele cutiei.

cu ajutorul aerului pătruns prin ferestrele cutiei. Fig. 5.20. Dacă din considerente tehnologice sursa de

Fig. 5.20. Dacă din considerente tehnologice sursa de impurităţi nu poate fi închisă în cutie, atunci se apelează la hote de absorbţie, amplasate deasupra sursei (figura 5.20, b). Înălţimea de instalare este de 1,85…2 m de la pardoseală. Pentru protecţie împotriva curentului de aer din încăpere, se recomandă ca hotele să fie înzestrate cu şorţuri. Influenţa mare asupra distribuţiei vitezelor de absorbţie o exercită unghiul de deschidere al hotei. Pentru ca viteza să

rămână practic constantă în secţiunea de recepţionare a hotei, trebuie ca

. Hotele sunt

folosite la cuptoarele de forjă, la diferite băi industriale, bucătării etc. La degajarea substanţelor nocive din băile industriale (de decapare, galvanizare, electroliză etc.), sunt frecvent utilizate absorbţiile laterale, executate sub forma unor fante

60

0

345

plasate pe o parte sau pe ambele părţi ale băii (figura 5.20, c). Lăţimea fantei se ia între 25 şi 50 mm. Cu un consum mai mic de aer funcţionează sistemul combinat, cu absorbţie pe o latură şi refulare pe cealaltă. Printr-o deschidere mică, situată pe partea îngustă a băii, se trimite un jet de aer, iar pe partea opusă, printr-o deschidere mai largă, se face absorbţia (figura 5.20, d). Absorbţia generală sau integrală se utilizează în cazurile când sursa de impurificare sunt răspândite pe întregul spaţiu al încăperii respective sau când nu este raţională folosirea absorbţiilor locale. Ventilarea generală are ca scop crearea unor condiţii identice de lucru în întreaga încăpere, dar în special la nivelul zonei de lucru (1,5 … 2 m de la pardoseală). Absorbţia generală se dispune la înălţimea la care gradul de concentrare al impurităţilor este maxim. De obicei se aplică la nivelul superior al încăperilor, întrucât impurităţile sunt antrenate acolo de aerul mai cald. Instalaţia de absorbţie generală cuprinde următoarele elemente: priza sau gura de absorbţie 1, conductele de transport 2, ventilatorul 3, deflectorul 4 şi în unele cazuri, când aerul evacuat conţine o mare cantitate de praf sau gaze otrăvitoare, instalaţia de curăţire 5 (figura 5.21).

otrăvitoare, insta laţia de curăţire 5 (figura 5.21). Fig. 5.21. Ventilarea prin introducerea de aer proaspăt

Fig. 5.21. Ventilarea prin introducerea de aer proaspăt. Poate fi constituită, de asemenea, dint-un sistem local sau general de aerare. Sistemul local de ventilare se realizează sub următoarele forme:

Duşurile de aer (figura 5. 22, a), care constau din jeturi de aer îndreptate asupra oamenilor. Ele se folosesc în atelierele calde (cuptoare, forjă, tratamente termice etc.), acolo unde muncitorii lucrează timp mai îndelungat. Lăţimea jetului la locul de muncă trebuie să fie de (1 … 1,2) m, iar viteza cuprinsă între 2 şi 5 m/s, în funcţie de intensitatea radiaţiei termice. Perdelele de aer se amenajează lângă uşile exterioare ale atelierelor, având scopul de a împiedica pătrunderea aerului rece în timpul friguros. Perdelele de aer constau din conducte cu deschidere îngustă, plasată în partea de jos sau pe părţile laterale ale uşilor (figura 5.22, b), prin care se trimit jeturi plane pe toată lăţimea porţii. În funcţie de unghiului jetului şi de viteza aerului din jet, se poate împiedica complet pătrunderea maselor de aer rece în interiorul sau se permite accesul unei cantităţi determinate. Aerul care pătrunde în interior trebuie dirijat spre zona superioară a încăperii, astfel ca prin amestecul cu aerul cald din interior să ajungă în zonele de lucru suficient de încălzit.

astfel ca prin amestecul cu aerul cald din interior să ajungă în zonele de lucru suficient

346

Fig. 5.22. Ventilarea generală prin introducerea de aer proaspăt este similară, ca mod de realizare,

Fig. 5.22. Ventilarea generală prin introducerea de aer proaspăt este similară, ca mod de realizare, cu instalaţia de ventilare prin absorbţie (figura 5.23).

cu instalaţia de ventilare prin absorbţie (figura 5.23). Fig. 5.23. Instalaţiile de introducere a aerului proaspăt

Fig. 5.23. Instalaţiile de introducere a aerului proaspăt constau, în general, dintr-o priză de aer exterior 1, o cameră 2 de pregătire a aerului, un ventilator 3 şi o reţea de conducte 4, pentru dirijarea aerului spre gurile de refulare 5. Priza de aer proaspăt trebuie să fie instalată în locuri curate şi bine aerisite, să fie protejată împotriva pătrunderii precipitaţiilor atmosferice. Camera de pregătire a aerului cuprinde instalaţii pentru curăţirea de praf, încălzire sau răcire, umidificare sau uscare. Încălzirea aerului în perioada rece a anului se realizează prin baterii de încălzire. Răcirea aerului în timpul verii se obţine cu ajutorul apei pulverizate; aerul trecând în această zonă de

347

picături foarte mici se răceşte şi se umezeşte. Asemenea camere de pregătire, dotate cu aparatură automată de reglare, se numeşte camera de condiţionare a aerului. Odată cu creşterea condiţiilor de confort camerele de condiţionare au devenit tot mai complexe, înglobând, pe lângă elementele amintite mai sus, registre de pulverizare a apei, separatoare de picături, pompă, filtre de praf, filtre de apă etc. Dintre metodele moderne de ventilare a încăperilor industriale s-a impus în ultimul timp folosirea jeturilor concentrate de aer. În principiu, această metodă constă în introducerea aerului proaspăt cu ajutorul unor jeturi situate în partea superioară a încăperii. Jeturile pot avea axele paralele (figura 5.24, a şi b) sau în evantai (figura 5.24, c şi d).

5.24, a şi b) sau în evantai (figura 5.24, c şi d). Fig. 5.24. Mişcarea aerului

Fig. 5.24. Mişcarea aerului în zona de lucru este realizată de către jetul de aer reflectat de peretele opus gurii de insuflare (figura 5.25).

de peretele opus gurii de insuflare (figura 5.25). Fig. 5.25. Evacuarea aerului viciat se face prin

Fig. 5.25.

Evacuarea aerului viciat se face prin orificii situate mai jos de gurile de refulare şi este asigurată de creşterea volumului de aer pus în mişcare de jet, pe măsura depăşirii de gura de insuflare. Prin această metodă se realizează o temperatură şi o umiditate uniformă a aerului în întreaga încăpere, în cadrul unor investiţii şi cheltuieli de exploatare reduse.

348