5

PARTIDELE POLITICE

Existenta partidelor politice, partitismul, ca fenomen politic, reprezinta un element esential al unei vieti democratice. ntre partitism si democratie exista o relatie directa, biunivoca, n sensul ca democratia ncepe sa se manifeste cu adevarat o data cu aparitia dezvoltarii partidelor ca institutii politice, acestea putnd sa desfasoare o activitate sistematica si de amploare numai ntr-un climat democratic autentic. 5.1 Conceptul de "partid politic". Trasaturi si functii Apreciat ca "una dintre cele mai sugestive si mai interesante personalitati colective" 1 ), partidul politic apare ca element si factor al sistemelor si actiunilor politice, sub nfatisari variate si originale. Preocuparile pentru ntelegerea si tratarea partidului au sporit pe masura evolutiei istorice a acestuia si a dezvoltarii gndirii social- politice. n acelasi timp, specialistii care se apleaca asupra studierii partidelor politice releva att vastitatea temei, ct si dificultatile n realizarea unei lucrari exhaustive n legatur a cu acest fenomen, datorita diversitatii sale. Maurice Duverger, de pilda, apreciaza n cunoscuta sa lucrare "Partidele politice" ca definirea partidului nu poate fi dect "vaga, conjuncturala, aproximativa". Raspunznd unor tendinte ostile institutionalizarii partidelor politice si plednd pentru necesitatea lor ca o conditie sine -qua-non a afirmarii democratiei, Duverger subliniaza ca "A le refuza (partidele politice - n.n.) nseamna a refuza sa actioneze. Daca ar fi adevarat ca democratia este incompatibila cu ele, aceasta ar nsemna ca democratia este incompatibila cu conditiile epocii noastre"2). Pentru ntelegerea clara a partitismului ca fenomen politic, o mare importanta o are conceptul de partid politic. ncercarile privind definirea
1)

D. Gusti, Partidul politic - Sociologia unui sistem al partidului politic, n Opere, vol. IV, Editura Academiei, Bucuresti, 19 70, p. 95 2) M. Duverger, Les partis politiques , Lib. Arman Colin, Paris, 1967, p. 468

Politologie

partidelor politice au n vedere existenta lor ca sisteme grupale, care concentreaza mase de indivizi polarizati prin interese comune si factori identici comuni, a caror rezultanta este o cauza politica unitara raportata la puterea de stat existenta, la regimul politic din cadrul comunitar dat. Dificultatea elaborarii conceptului "partid" consta, n mare masura, n faptul ca exista o mare varietate de partide cu o diversitate de programe si orientari, care sustin ca principalul lor scop l constituie servirea interese lor poporului, ale democratiei, libertatii. nsesi denumirile diferitelor partide sugereaza ca ele sunt n slujba poporului. Exista, de pilda, partide care implica n denumirile lor termeni ca: democrat, national, muncitoresc, taranesc, popular, republican, al dreptatii sociale etc. La acestea se adauga faptul ca, n unele situatii, ntre programele partidelor si modul cum sunt transpuse ele n practica exista serioase discrepante. Experienta istorica a dovedit ca multe partide, afirmnd ca tel slujirea poporului, au dus, practic, o politica antipopulara, contrara intereselor fundamentale ale cetatenilor. n literatura de specialitate au existat si exista preocupari permanente pentru definirea conceptului "partid politic", preocupari care au condus la conturarea unei definitii cuprinznd trasaturile esentiale ale partidului. Prin partid politic se ntelege o grupare de oameni constituita pe baza liberului consimtamnt care actioneaza programatic, constient si organizat pentru servirea intereselor unor clase , grupuri sociale, comunitati umane (popoare, natiuni), pentru dobndirea si mentinerea puterii politice n vederea organizarii si conducerii societatii, n conformitate cu idealurile proclamate n platforma program. Din definitie rezulta o serie de trasaturi specifice partidului si care l deosebesc de alte institutii politice: caracterul constient pronuntat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimtamnt al cetatenilor care adera la o conceptie, un program, o ideologie. Un partid uneste deci o ameni care mpartasesc acelasi crez politic, doritori sa -l slujeasca si capabili s-o faca; caracterul de grupare sociala - uneori declarat - n sensul ca partidele servesc, n primul rnd, interesele unei categorii sociale. De regula, partidele politice nu-si declara deschis slujirea intereselor anumitei clase, majoritatea afirma ca servesc interesele tuturor, dar, n practica, n mod tacit, iar uneori chiar deschis, se sprijina mai mult pe anumite categorii sociale. n principal nsa, orice partid - actionnd n directia preluarii puterii - se adreseaza, prin programul sau, tuturor cetatenilor tarii; caracter istoric, partidele aparnd o data cu organizarea politica a societatii si evolund mpreuna cu aceasta. Asadar, geneza partidelor politice este legata de momentul istoric al afirmarii modului de

Partidele politice

productie sclavagist, de momentele n care societatea n acea perioada a adoptat si forma democratica de conducere. Rolul partidelor n organizarea si conducerea democratica a societatii se manifesta prin anumite functii precum: potentarea procesului de constientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot mai largi de cetateni si atragerea acestora spre o activitate politica constienta. Aceasta functie se realizeaza prin programele si platformele partidelor, care nscriu afirmarea unor idealuri de libertate si progres, pe care le vor propaga n rndurile maselor; organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura desfasurarea unei actiuni constiente, dirijate spre un anumit scop. Cetatenii pot fi grupati att n partide si alte formatiuni politice, actionnd pe baza platformelor - program ale acestora, ct si n organizatii profesionale de tip sindical; formarea si pregatirea cadrelor n scopul asigurarii personalului calificat pentru aparatul de stat n vederea guvernarii atunci cnd partidul ajunge sa preia puterea politica de stat; asigurarea guvernarii, n perioada exercitarii puterii politice n stat, prin elaborarea unor programe, norme si orientari de dezvoltare, n concordanta cu interesele tarii respective, att pe plan intern, ct si extern. Aparitia si dezvoltarea partidelor politice au constituit si constituie un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate constienta, iar pe de alta parte, asigura mai multe variante n realizarea progresului social, fiind un element decisiv n conducerea democratica a societatii. Create si dezvoltate n contextul realitatilor social economice si politice ale ornduirilor n care actioneaza, partidele sunt atestate de experienta sociala ca o categorie de baza a miscarii istorice a societatii, confruntarilor politico-ideologice, exprimnd, prin activitatile si manifestarile lor, devenirea istorica a societatii. Sistemele social-politice ale natiunilor, n desfasurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare si de activitate, de functionare si de institutionalizare a partidelor politice, de manifestarea sistemelor partidiste. De aceea , partidul politic, fiind factor al sistemelor si actiunilor politice, apare n ipostazele sale concrete sub nfatisari variate si originale. Ca urmare a determinarilor sale obiective si subiective, fiecare partid poarta n mod evident marca unei identitati distincte, individualizate prin factura si fizionomia organizatorica

Politologie

si ideologica, valoarea morala politica si comportamentul social-istoric. Fiind considerat factor responsabil pentru actele actiunilor n care se cuprind faptele si ideile sale, si rezultatele politice ale militantilor si aderentilor sai, ale fortelor sociale pe care le reprezinta si le anima, orice partid apare n fata instantelor de judecata ale istoriei si a opiniei publice ca un agent pozitiv sau negativ n cmpul existentei sociale , pe drumul devenirii umanitatii. 5.2 Geneza si evolutia istorica a partidelor politice Cu toate ca partidele politice si au originea n antichitate, ele nu au avut aceeasi pondere si semnificatie n toate ornduirile sociale. n prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete ntre partidele care s-au manifestat n viata social-politica a ornduirilor sclavagista si feudala si cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne. De aceea, unii dintre ei acorda partitismului, ca forma de actiune politica, o vechime doar de aproximativ doua secole 3) considernd ca partidele din perioadele istorice sclavagista si feudala trebuie sa fie calificate ca factiuni, societati secrete, clici, camarile, conjuratii etc. Se apreciaza ca aceste grupari au o natura extrinseca si un rol incidental n raport cu fratiile, sfaturile, comunele, ghildele si altele, care s-au constituit prin caracterul lor institutionalizat - n elemente fundamentale ale vietii sociale, ncadrndu-se n sistemul politic al comunitatii umane din epocile respective. Gruparile politice concentrate n "partide" existente n cetatile antice, cu precadere n cele ateniene si romane, dar si luptele factionale si dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntarile partidiste din principatele, ducatele si orasele medievale sau cele care au exprimat, n ipostaze diferite, lupta dintre partea clericala si cea laica, dintre aristocratie si monarhie n cursul epocii medievale sau gruparile polit ice de la confluenta dintre ornduirile sociale feudala si capitalista se constituie, fiecare dintre acestea, n precursoarele unor forme de organizare si actiune politica care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi si expresivi ai politicului n epoca contemporana. Referindu-se la razboiul peloponeziac (431-404 .Hr.) Tucidide evoca discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcatuiau n armonie cu legile pentru binele general, ci alaturi
3)

D. Gusti, op.cit., p. 80-81; M. Duverger, op.cit. , p. 1-2, passim

Partidele politice

de ele, pentru foloase personale"4). n cadrul acestor conflicte interne, arata Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocratii, pe spartanieni" 5). Prin consemnarile lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adauga analizele institutiilor politice grecesti ntreprinse de Aristotel, n gndirea social- politica s-a statornicit si s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor si juristilor romani, iar mai trziu, prin operele umanistilor renascentisti si ale reprezentantilor filosofiei sociale si politice luministe din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, conceptia despre partide si lupta ntre partide, ca o abatere daunatoare de la lege. Tot din operele acestor naintasi se desprinde cu limpezime concluzia ca partidele respective au rezultat din framntarile si luptele din cadrul procesului de destramare a unor vechi rnduieli si ale aparitiei si dezvoltarii noii societati sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare si expresie actiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizatie n Grecia antica. Ele au constituit procese si, n acelasi timp, instrumente ale fortelor sociale ale unei societati care, potrivit conditiilor ei economice, s-a scindat n oameni liberi si sclavi, n bogati exploatatori si saraci exploatati. Aceasta realitate istorica si gaseste expresia n cadrul evolutiei Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, ntr-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea ntr-o clasa militarist-aristocratica a polisului, dominnd n mod absolut peste masa periecilor (popor de rnd), a ilotilor si sclavilor, iar Atena nregistrnd n urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipica cea mai evoluata a democratiei sclavagiste. Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformari social-economice si politice care s-a dus ntre eupatrizi - mari proprietari funciari - si demos - alcatuit din agricultori, pastori, meseriasi, navigatori, negustori - care tindeau catre ins titutii si legiuire apte sa le apere proprietatea si persoana. n aceste conditii istorice, democratia (guvernarea poporului) si oligarhia (guvernarea bogatilor, aristocratior) au devenit doi antipozi si, totodata, doua alternative politice, doua doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea si conducerea polisului, la caracterul si sensul puterii politice n cadrul comunitatii statale sclavagiste ale vechii Elade.

4)

Thukidides, Razboiul peloponeziac , trad. de M. Jakota, Editura Casei scoalelor, Bucuresti, 1941, p. 223 -225 5) Ibidem

Politologie

Marea comunitate a Greciei antice, raspndita pe o larga arie geografica (mai ales n urma procesului de colonizare elena) a fost divizata timp de secole n doua forte politice antagonice: Liga ateniana (n frunte cu Atena) si Liga peloponeziaca (n frunte cu Sparta). n disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradictiile ornduirii sclavagiste care, n plan ideologic, si-au gasit expresie n opozitia dintre democratie si oligarhie ca forma de organizare si guvernare politica a statului. Este o realitate ilustrata cu un profund discernamnt si n opera Stagiritului "Statul atenian"6), n care autorul, descriind lupta dintre partide ilustreaza dialectica metamorfozarii contradictiilor economice si a luptelor sociale pe care acestea le determina, n politica, n actiunile pentru puterea statala. "Agora" a ramas n traditia istorica principalul loc al confruntarilor dintre forte, n cadrul carora s-a afirmat ca factor dinamic n lupta dintre partidele politice 7). Pe vremea legiuitorului Solon (secolul al VI-lea .Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul g recesc era deja mpartit n cele doua partide (eupatrizii si demosul), ce corespundeau n plan social unor grupari sociale antagoniste distincte 8). Dupa Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatarilor lui Aristotel, n trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificarii sociale: pedienii (partidul celor de la cmpie, reprezentnd aristocratia funciara), paralienii (partidul celor de pe tarmul marii, reprezentnd negustorii, comerciantii etc.) si diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii si pastorii nevoiasi etc.) 9). Fiecare partid milita pentru o forma de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care l reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o forma moderata, iar al treilea, spre democratie). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democratia ateniana, ca o forma a puterii de stat si un sistem de guvernare n ornduirea sclavagista. n cadrul regimului de clasa sclavagist, fortele sociale dominante si-au faurit din partide instrumente de organizare si lupta pentru propria lor cauza, n cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat n viata ateniana din ultima jumatate a mileniului I .Hr. un rol n care functiile, legile si formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se n componente ale valorilor clasice lasate mostenire posteritatii de catre civilizatia antica.
6) 7)

Aristotel, Statul Atenian , Ed. Casa s coalelor, Bucuresti, 1944, passim Ibidem , p. 71-72 8) Ibidem , p. 39 9) Ibidem , p. 40

Partidele politice

Ultima faza de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean si cel antimacedonean (a doua jumatate a secolului al IV-lea .Hr.), atunci cnd Macedonia, ajunsa la rangul de prima putere ntre statele sclavagiste balcanice, a nceput o puternica actiune expansionista facilitata de slabiciunea politica si militara a polisurilor din Elada. Adversarul cel mai aprig al macedonenilor si acolitilor lor a fost marele orator al antichitatii Demostene, fruntas al partidului democrat, care, prin celebrele "Filipice" a creat un adevarat model de oratorie politica. Roma antica a nregistrat, la rndul sau, n decursul tumultuoasei sale istorii, miscari si grupari de partide a caror lupta a influentat viata social-politica romana, mai ales, n perioadele sale de criza. Istoria politica a Romei, dominata de ample confruntari interpartitiste care au ajuns la razboaie civile, furnizeaza importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism n primele sale manifestari. De pilda, n cadrul conflictelor sociale declansate ntre patricieni si plebei, avnd ca forma de exprimare cunoscutele "secesiuni", s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o miscare sociala cu revendicari politice si tactica proprie, n directa confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politiceste prin Senat. Conflictul ntre cele doua grupari sociale, care a mbratisat ca expresie politica forma rivalitatii ntre doua "partide", s-a soldat cu obtinerea unor drepturi de catre plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetateni romani, dreptul de a alege magistrati (cei mai importanti fiind tribunii poporului, cu autoritate exceptionala), elaborarea Legii celor XII table (considerata actul fundamental al dreptului public si civil roman), ngaduinta casatoriilor ntre plebei si patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihila rea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formula originala politica si juridica de dezagregare a vechilor relatii gentilice si de integrare a celor doua tabere ntr-un sistem social sclavagist. n mare, nsa, gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au nchegat o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. n acelasi timp, masa plebeilor s-a stratificat n categorii precum: mestesugari, agricultori si comercianti, militari de profesie, functionari administrativi. Existau, de asemenea, numerosi saraci, denumiti proletari, a caror singura avere erau copiii (lat. proles = urmas).

Politologie

Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese si-au gasit reflectarea n plan politic ntr-un sistem de relatii si institutii specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzator, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcatuit din senatori), treptat constituindu-se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avndu-l adunarile populare. n acest cadru s-a desfasurat o acerba lupta de partide, n anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele ntre magistrati au avut la baza diferitele interese si opinii de partid, care au degenerat n razboaie civile. n perioada republicana, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetateni romani si drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns n perioada republicana la structurarea social-politica a Romei n trei mari grupari, denumite si partide: nobilitas (aristocratia de origine patriciana si plebiana, magistrati, comandanti militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcatuita din micii proprietari, negustori, mestesugari etc. Aceste grupari au avut o factura partidista, problemele interne si externe genernd puternice contradictii, curente si factiuni polit ice n rndurile fortelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o pozitie de partid la alta devenise ceva obisnuit la oamenii politici romani, exemple oferind n acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc. Problema fundamentala social -economica, care a generat si ntretinut n ntreaga perioada republicana lupta de partide, a constituit-o problema agrara. Lupta plebeilor pentru pamnt, mpotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalitati ca: Scipio Aemilianus, fratii Graccus etc., sustinatori ai cauzei plebei. Lumea romana s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II .Hr. n doua partide politice: populares - partidul democrat al poporului si optimates - partidul aristocratiei latifundiare. Antagonismului dintre cele doua partide i se suprapuneau contradictiile de interese si opinii manifestate de diferite grupuri si curente existente n interiorul fiecaruia. Dupa o durata de aproximativ cinci secole, regimul republican si ncheia existenta printr-o dramatica perioada de rascoale ale sclavilor, razboaie civile, miscari antiromane n provincii si colonii. n epoca imperiului (27 .Hr. - 476 d.Hr.) a nceput procesul de feudalizare a sistemului social. n aceste conditii, partidele si pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut n perioada republicana. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate si senat (care devine expresia

Partidele politice

unei oligarhii seniorale ce cauta sa dispuna de prghiile puterii supreme), s-au conturat, n perioada imperiului, "partidul senatorial" si "partidul mparatului", ntre care se ducea lupta pentru putere. Zdruncinate de convulsii si antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizatiei antice (imperii sclavagiste, despotii orientali, monarhi si uniuni politico -militare) s-au prabusit n razboaie si rascoale distrugatoare. S-a dezlantuit un puternic val de migratii care au pus n misca re uriase populatii europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar si demiurgic, ce s-a ntins pe o durata de secole, a constat n structurarea unor noi alcatuiri comunitare si configuratii sociale pe baze economico-sociale feudale. Spre deosebire de antichitate, n epoca medievala, n toate etapele acestei ornduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambiante comunitare si institutionale favorabile unor manifestari politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. n conditiile specifice medievale, monarhia a aparut si s-a dezvoltat, fiind n acel moment cea mai raspndita forma de organizare a puterii supreme, reunind comunitatile medievale n formatiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere si autoritate. Contradictiile si rivalitatile dintre monarhiile feudale, precum si contradictiile dintre autoritatea monarhica si cea ecleziastica, care si disputau suprematia si suveranitatea n cadrul luptei pentru putere, au acoperit ntreg evul mediu european, mbracnd forme specifice de manifestare socio-politica n viata altor popoare, din Asia si Africa. Istoria luptelor pentru constituirea si consolidarea statelor feudale are n principiul monarhic un element esential n care istoricul si savantul A.D. Xenopol descifra momentul initial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumeste n cunoscuta sa lucrare "Istoria partidelor politice n Romnia", aceste njghebari partitiste, cu un caracter instabil, "partide personale", care si vor schimba treptat att structura ct si factura dintr-una personala, familiala, de clan, ntr-una dinastica, capatnd un caracter mai statornic prin legatura lor de interese de stapnire si conducere a statului. n Romnia, aceasta realitate poate fi exemplificata prin gruparile partidiste ale "Basarabestilor", "Dragosestilor" si "Bogdanestilor" sau n feudalismul trziu cele ale "Cantacuzinilor" si "Balenilor" ori "Costinestilor" si "Rusatestilor". Civilizatia medievala poarta pecetea ideologica a marilor religii universale: crestinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice si norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate si subordonate teologiei.

Politologie

n Europa, n conditiile consolidarii ornduirii feudale si ale absentei unei autoritati statale puternice, biserica (si n mod deosebit cea romanocatolica) a ajuns la situatia de a fi forta suprema a guvernarii. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizeaza n trei stari: clerul, nobilimea si taranimea. Aristocratia ecleziastica si nobilimea si disputau ntre ele primatul conducerii, al guvernarii. Prin lupte si compromisuri s-a impus si starea a treia, care a dobndit si ea un statut politic propriu, fiind reprezentata n organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporatiile etc., nauntrul carora se formau. n perioada de apogeu a dezvoltarii ornduirii feudale, n care ncep sa se iveasca si germenii decaderii acestei ornduiri, starile conflictuale ntre diferite for te sociale devin tot mai acute. mpotriva papalitatii, ca o componenta a catolicismului conservator si a imperialitatii, ca o forta de aparare a tiparelor rigide, nchistate, feudale, se ridica toate starile sociale ale poporului: brgerii, taranii, plebeii, precum si o buna parte a nobilimii, adepta a primenirilor sociale. Aceste forte s-au nchegat politiceste n partide, care purtau amprenta gruparii sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente n acest sens ofera Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtator de cuvnt si reprezentant al taranimii si saracimii orasenesti va fi Th. Mntzer, conducator al acestor grupari sociale n timpul razboiului taranesc german. n ajunul marilor revolutii burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, n Franta s-a distins, cu merite incontestabile n pregatirea ideologica si politica a noilor forte revolutionare, asa numitul "partid filosofic". Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a constiintei de sine apartinnd unei puternice miscari revolutionare nationale. Se apreciaza ca "partidul filosofic" ncheie etapa medievala a partitismului. Revolutiile burgheze vor deschide noua etapa istorica de formare si afirmare a partidelor politice. Din aspectele relatate mai sus, rezulta ca n ornduirea sclavagista, ca de altfel si n feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate si nici nu aveau programe clare, o orientare practica. Ele nu au avut activitate permanenta, ci una sporadica, ceea ce a facut, de fapt, ca, n aceste etape de dezvoltare sociala, forma predominanta de organizare si conducere sa fie una dictatoriala, respectiv absolutista. Mentionam, de asemenea, ca n epocile respective si n situatia cnd partidele au existat si au desfasurat o activitate democratica, ele nu au atras categoriile largi

Partidele politice

ale poporului (cu unele mici exceptii din feudalism). Aceasta pentru ca n sclavagism, de pilda, sclavii nu erau considerati cetateni, fiind lipsiti de drepturi politice, iar n feudalism, iobagii, legati de pamnt, nu puteau desfasura o activitate politica de sine statatoare. 5.3 Evolutia partitismului n epocile moderna si contemporana. Sisteme partitiste Partidele, n acceptiunea lor moderna, ca institutii politice bine conturate, cu statute si programe clar fundamentate, cu activitate permanenta la care au acces toate categoriile sociale, apar n conditiile societatii capitaliste unde concurenta pe plan economic este asigurata de competitia politica a mai multor partide care, o data cu nlaturarea absolutismului, trec la forme democratice de conducere. Prin urmare, partidismul n forma evoluata este strns legat de epocile moderna si contemporana, n care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor si sistemelor politice ale societatilor dezvoltate sau n curs de dezvoltare. Formele concrete si durata proceselor de constituire a partidelor si sistemelor partitiste si au particularitatile lor, izvorte din conditiilor specifice procesului de afirmare a ornduirii burgheze, de instaurarea puterii de stat a acesteia si a democratiei, de nchegare a natiunilor moderne. De-a lungul dezvoltarii istorice a societatii capitaliste, sistemul partidelor politice cunoaste de la o tara la alta modalitati variate. Indiferent de modalitatile concrete pe care le mbraca partitismul, pentru capitalism si, n general, pentru ntreaga dezvoltare sociala ulterioara partidele politice devin o necesitate pentru progresul social10). Libera circulatie a fortei de munca, statornicita de relatiile capitaliste, care impun si libera circulatie a ideilor, exprimarea libera a conceptiilor privind modalitatile concrete ale de zvoltarii, constituie, alaturi de libera initiativa, temeiurile economice ale libertatii politice, sub forma ei evoluata - existenta partidelor. De fapt, nlaturarea absolutismului nu s-ar fi putut rezolva fara lupta fortelor sociale progresiste, a maselor populare n special, atrase la o activitate politica constienta tocmai de catre partidele politice. Partidele politice nu au constituit numai un factor de nlaturare a absolutismului, ci si unul de instaurare a unei societati moderne, cu structuri organizate si conducere democratica, conditie sine-qua-non a progresului istoric.
10)

M. Duverger, op.cit.

Politologie

Partitismul s-a manifestat si se manifesta n lumea moderna si contemporana sub mai multe sisteme: unipartitism, bipartitism si pluripartitism. De regula, unipartitismul , adica existenta unui singur partid n viata politica a unei tari, se ntlneste n mprejurari foarte diferite si avnd activitati diverse. Astfel, existenta unui singur partid a fost posibila n anumite tari, la nceputul dezvoltarii capitalismului, cnd era nevoie de coalizarea celor mai largi forte sociale n lupta mpotriva absolutismului feudal, crendu-se un partid care dobndea, de obicei, un caracter national. n Romnia, n perioada premergatoare revolutiei de la 1848, s-a constituit "partida nationala" 11 ) , singurul partid politic n activitate, care era purtatorul idealurilor de libertate sociala, nationala si unitate statala. Sistemul unipartitist este cunoscut si n unele tari n curs de dezvoltare, care actioneaza att n faza luptei de eliberare de sub dominatia coloniala, ct si n perioada luptei pentru pastrarea independentei economice si politice, pentru lichidarea subdezvoltarii si a decalajelor ce le separa de restul statelor lumii, pentru a asigura unitatea fortelor sociale n lupta pentru atingerea obiectivelor propuse. n aceste situatii, nsa, unipartitismul este o solutie de moment care nu trebuie permanentizata, pentru ca, asa cum a dovedit experienta istorica, mentinerea pe o perioada mai ndelungata a unipartitismului duce n mod inevita bil la regim dictatorial. De asemenea, trebuie subliniat faptul ca unipartitismul se ntlneste, de regula, n perioada de criza ale societatii, cnd fortele conservatoare, prin intermediul unipartitismului, adopta o conducere dictatoriala. n acest sens, n perioada interbelica, sunt cunoscute situatiile din Italia, Germania si alte tari n care - prin intermediul unui singur partid - partidul fascist, s-a ajuns la regimuri dictatoriale, cu consecinte nefaste pentru omenire. Aceeasi situatie se ntlneste si n tarile cu regimuri comuniste, unde, la baza dictaturii, a stat existenta unui singur partid. S-ar putea adauga ca, n situatia creata la nceputul si dupa al doilea razboi mondial, ca urmare, mai nti, a ntelegerii Stalin -Hitler si apoi a coalitiei antihitleriste dintre englezi, americani si rusi s-a nlesnit exportul unui asemenea regim dictatorial pe calea fortei din Uniunea Sovietica n alte state. Unipartitismul care a generat regimuri dictatoriale a existat si n Romnia, situatie favorizata att de factorii interni ct, mai ales, de cei externi. Instaurarea dictaturii regale, n 1938, a fost nsotita de interzicerea
11)

A. D. Xenopol, op.cit. , p. 47 passim

Partidele politice

activitatii partidelor (la care, din pacate, si-au dat consimtamntul si unele partide de traditie) si impunerea activitatii unui singur partid - Frontul Renasterii Nationale - care a luat ulterior denumirea de Partidul Natiunii. n urma evenimentelor tragice din 1940, cnd teritoriului romnesc i s-au adus grave mutilari, conjunctura internationala deschiznd calea amestecului brutal al hitlerismului n viata politica a statului romn, s-a instaurat dictatura antonesciana care si-a asociat la conducere - pentru o perioada - un singur partid, cel al legionarilor, ceea ce a mpins Romnia spre o situatie dezastruoasa. Desi legionarii au fost nlaturati, regimul dictatorial prohitlerist s-a mentinut, iar cursul evenimentelor care conducea Romnia spre o situatie grava nu s-a oprit. Aderarea Romniei la Axa si intrarea trupelor germane n tara se produsesera, iar continuarea razboiului nceput n 1941, alaturi de Germania hitlerista, dincolo de granitele firesti ale Romniei, mpinge tara spre dezastrul national. Iesirea Romniei din aceasta situatie, prin actul de la 23 august 1944, a fost posibila prin activitatea partidelor politice care au ajuns la o anumita ntelegere n realizarea acestuia, ca una din variantele preconizate n legatura cu desprinderea Romniei de coalitia hitlerista. Din nefericire, Romnia nu a putut sa se bucure de noua conjunctura din cauza, pe de o parte, ca Marile Puteri (Uniunea Sovietica, Anglia, SUA) n-au recunoscut aportul Romniei la nfrngerea hitlerismului, iar pe de alta parte, pe baza ntelegerilor anterioare ntre aceste puteri12), tara a fost plasata n sfera de influenta a URSS care, cu toata opozitia interna romneasca, a impus instaurarea regimului comunist dictatorial, bazat pe existenta unui singur partid. Asadar, unipartitismul poate fi acceptat numai n situatiile n care el coalizeaza fortele majoritatii natiunii n scopul atingerii unor obiective cu caracter na tional, constituindu-se ca punct de plecare pentru crearea conditiilor n care sa fie posibila si aparitia altor partide. n ziua de astazi ne-ar fi greu sa ne nchipuim viata politica fara interventia partidelor politice. nsasi existenta lor si distinctia ntre pluripartitism si regim cu partid unic sunt deseori considerate ca fiind contextul fundamental al democratiei. Bipartitismul , un alt sistem al partitismului, este ntlnit n aproape toate fazele dezvoltarii democratice a societatii. Bipartitismul si are izvorul istoric din perioada luptei maselor populare, avnd n frunte burghezia, pentru nlaturarea absolutismului feudal, cnd fortele politice progresiste
12)

N. Baciu, op.cit. , p. 178-190 passim

Politologie

se constituiau ntr-un partid al afirmarii noii societati, iar fortele conservatoare ntr-unul de aparare a vechilor stari de lucruri sau de adaptare a acestora la noile conditii istorice. Geneza acestui sistem de partitism o ntlnim sub forma clasica n Anglia, care se nscrie printre primele tari n care au avut loc revolutii burgheze. nca din secolul al XVIII -lea se afirmau n Anglia cele doua mari curente politice "conservator si liberal" (respectiv whig-ii si tory-ii), care, la nceputul secolul al XIX-lea, se constituie n cele doua mari partide politice: conservator si liberal, dominnd scena politica a Angliei aproape tot secolul al XIX-lea, alternnd la guvernare si asigurnd n acest fel o viata politica democratica n aceasta tara. La nceputul secolul al XX-lea, locul liberalilor l ia partidul laburist care, mpreuna cu conserva torii, domina si astazi scena politica a Angliei. Referitor la bipartitism, trebuie facuta urmatoarea remarca, cele doua mari partide pot sa fie partide care reprezinta interesele aceleiasi grupari sociale, n speta burghezia, sau ale unor grupari sociale diferite, care, de pe aceste pozitii, abordeaza organizarea si conducerea politica a tarii. Sistemul clasic al bipartitismului, care reprezinta cu aproximatie interesele aceleiasi forte sociale, l ntlnim n SUA, unde partidele republican si democrat, de ale caror origini este legata lupta de independenta a coloniilor engleze din America de Nord, guverneaza prin alternanta n SUA de peste doua secole. Se pune n acest fel ntrebarea de ce o grupare sociala, cum este burghezia, si creeaza doua partide pentru guvernare si nu unul, asa cum ar parea firesc la prima vedere? Aceasta situatie se datoreaza faptului ca nici o clasa sociala nu este alcatuita n exclusivitate din grupuri cu interese omogene, ci n mod curent din grupari cu interese opuse, cum ar fi: burghezia industriala, financiara, bancara, agrara etc. n consecinta, pentru oglindirea diversitatii de interese este nevoie de mai multe partide, respectiv de cel putin doua. Existenta a doua partide asigura o conducere de catre forta sociala respectiva prin care partidul aflat la putere sa poata fi controlat de opozitie, pentru a nu fi comise greseli sau abuzuri. Pe baza experientei istorice, burghezia a nteles ca un guvern puternic trebuie sa beneficieze de o opozitie la fel de puternica, ceea ce deschide calea perfectionarii activitatii social-politice si a stabilitatii. n prezent, cele doua partide din SUA (republican si democrat) se deosebesc prea putin n platforma-program, astfel nct n campania electorala nu conteaza att programul, ct si personalitatile care candideaza fie pentru Congres, fie pentru functia de presedinte al SUA. Cu toate acestea, partidele respective se perpetueaza, pe temeiul politicii lor crendu-se un sistem de autoreglare n conducere si de mentinere a democratiei.

Partidele politice

n fapt, si n alte tari n care exista un sistem clasic de bipartitism, se constituie doua mari curente care asigura guvernarea democratica. Aceasta situatie se ntlneste frecvent n tarile vest-europene, unde democratii crestini au guvernat si guverneaza prin alternanta cu social-democratii, polariznd n jurul lor gruparile politice mai mici. Bipartitismul a fost cunoscut si pe scena politica romneasca, nca de la nceputurile dezvoltarii democratice a tarii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. n perioada respectiva s-au constituit Partidul Conservator (1871) si Partidul National Liberal (1875) care au dominat scena politica romneasca pna la Marea Unire din 191813), asigurnd n aceasta perioada, prin alternanta, guvernarea tarii. Prin existenta celor doua mari partide s-au asigurat pasi importanti pe calea democratizarii, inclusiv stabilirea unui cadru legislativ adecvat prin Constitutia din 1866, cu modificarile survenite pe parcurs. Deoarece, dupa Marea Unire, prin nfaptuirea reformei agrare (1921), gruparea sociala care constituia baza Partidului Conservator (mosierimea) a fost puternic afectata, Partidul Conservator a disparut de pe arena vietii politice. La nceputul perioadei interbelice, se afirma n configuratia politica romneasca un nou partid - Partidul National Taranesc14) -, care, mpreuna cu Partidul National Liberal, vor constitui principalele partide de guvernamnt. Se poate aprecia ca sistemul principal al partitismului n Romnia pe o perioada ndelungata de timp a fost bipartitismul, desi se impune precizarea ca, alaturi de acest sistem, au existat si alte partide politice care, de regula, intrau n coalitia de guvernare. Pe fondul pluralismului s-a afirmat, asadar, un bipartitism sui-generis. Pluripartitismul, sub forma lui c ea mai cunoscuta, se ntlneste, mai ales, dupa primul si al doilea razboi mondial, n tarile occidentale, unde diversele categorii sociale si au propriile partide. Pluripartitismul contemporan poate fi mpartit n trei mari grupari: gruparea partidelor de dreapta, cu nuantele respective: de centru dreapta sau de extrema-dreapta. n aceasta categorie intra partidele conservatoare si liberale, care pot fi de dreapta sau centru -dreapta si partidele fasciste sau neo-fasciste de extrema -dreapta;
13)

A. D. Xenopol, op.cit., p. 230-234; St. Zeletin, Burghezia romna, originea si rolul ei istoric, Cultura Nationala, Bucuresti, 1925, p. 162 14) PNT a rezultat din fuziunea, n 1926, a Partidului National Romn din Transilvania cu Partidul Taranesc

Politologie

gruparea partidelor de stnga, de asemenea, cu nuantele de stnga, centru-stnga si extrema-stnga. n aceasta categorie intra partidele socialiste, social-democrate, comuniste, radicale etc., iar din extrema stnga, partidele comuniste de tip marxist-leninist; gruparea partidelor de centru cuprinde, n general, partidele democratcrestine, social crestine etc. Conceptele de "dreapta", "centru" si "stnga" au aparut n perioada revolutiei franceze cnd aveau o semnificatie conventionala. n Constituanta franceza din acea perioada, membrii acesteia care erau adeptii mentinerii monarhiei se asezau n partea dreapta a salii, cei care erau mpotriva monarhiei, ocupau locurile din stnga salii de sedinta, iar moderatii ocupau centrul salii, nct cei din prezidiu, n dialogul cu deputatii, foloseau expresiile de: "voi din stnga", "voi din dreapta" sau "voi din centru". Cu timpul, aceste denumiri au capatat o anumita consacrare cu un continut politic specific, implicate n departajarea partidelor politice, continutul respectiv dobndind n timp noi elemente. Daca la nceputul epocii moderne, partidele de dreapta, prin doctrina lor, se pronuntau pentru conservarea ct mai mult cu putinta, a vechilor structuri si institutii, inclusiv a monarhiei, partidele de stnga militau pentru schimbari radicale politice printre care figurau abolirea monarhiei si instaurarea republicii ca forma de guvernamnt. Ulterior, de prin secolul al XIX-lea, partidele de dreapta sustineau marele capital, iar cele de stnga - munca. Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, partidele de stnga social-democrate si muncitoresti si-au inclus n doctrina si platformaprogram, elemente noi precum trecerea la o noua ornduire sociala - cea socialista, pozitie care s-a mentinut pna la prabusirea sistemulu i socialist din centrul si estul Europei. n prezent partidele de dreapta si mentin pozitia de conservare a starilor de fapt pe baza unei economii de piata libera, iar partidele de stnga, care si-au reconsiderat pozitia dupa prabusirea comunismului n E uropa, au renuntat total la ideea socialismului, militnd n schimb n continuare, pentru schimbari democratice si promovarea unei politici de protectie sociala a categoriilor defavorizate. Att partidele de dreapta care sustin, n general, capitalul, ct si cele de stnga ce sustin munca, si gasesc pe deplin justificare ntr-o democratie autentica pentru ca activitatea productiva ce sta la baza progresului nu poate sa aiba loc dect prin conlucrarea dintre capital si munca, acestea trebuind sa fie sprijinite n egala masura de activitatea partidelor politice.

Partidele politice

Partidele de centru se caracterizeaza, n general, prin adoptarea unor pozitii de echilibru ntre diferitele spectre politice, n vederea prevenirii sau eliminarii unor tensiuni care pot aparea pe fondul unei lupte politice acerbe. Aceste partide si afirma, ndeosebi, rolul atunci cnd nici partidele de dreapta si nici cele de stnga nu sunt suficient de puternice, sau nu au o suficienta claritate n politica promovata. Partidele extremiste sunt acele partide care prin doctrina si politica lor ncearca sa acapareze puterea politica si sa o mentina prin violenta, ocolind caile democratice, n special votul cetatenilor. Partidele de extrema dreapta sunt acele partide care actioneaza pe cai violente pentru acapararea si mentinerea puterii, de regula n numele capitalului, iar cele de extrema stnga, folosesc aceleasi mijloace violente, nsa n numele muncii. Att capitalul ct si munca - factori indispensabili ai activitatii productive -, nu au nevoie sa fie sustinuti prin forta, ci numai prin cai democratice care corespund cel mai bine nevoilor de progres ale societatii. ncercarea de a fi sustinuti prin forta de catre partidele extremiste, a adus daune celor doi factori si societatii n general. Att partidele fasciste de extrema dreapta ct si partidele comuniste marxist-leniniste de extrema stnga au condus, prin politica si practicile lor, la instaurarea unor regimuri totalitare care au lovit n egala masura, att n capital ct si n munca, avnd consecinte dezastruoase pentru societate. Regimurile totalitare att cel fascist ct si cel comunist au comis crime si represiuni sngeroase fara precedent n istorie, provocnd totodata, si dezechilibre si regres n toate domeniile vietii sociale, inclusiv n cel economic. n prezent, se observa o restrngere si, deci, o scadere a influentei partidelor extremiste, att de dreapta ct si de stnga. Aceasta realitate se explica prin aceea ca fascismul a condus omenirea la cel de al doilea razboi mondial, cu toate consecintele lui nefaste, iar comunismul s-a dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s -a manifestat ca o dictatura asemanatoare celei fasciste. Datorita acestor stari de lucruri, n democratiile traditionale guvernele se axeaza pe grupari de centru, centru-dreapta sau de centrustnga, care s-au dovedit n practica cele mai viabile. Este, de asemenea, de mentionat ca, ntre cele doua razboaie mondiale, si pe scena vietii politice romnesti s -au manifestat organizatii att de extrema dreapta, ct si de extrema stnga care au dus o politica cu caracter antinational: gruparea legionara, cu practici teroriste si ideologie fascista, racordnd tara (cnd aceasta se afla n momente de mare

Politologie

dificultate), politicii Germaniei hitleriste: partidul comunist, ca partid de extrema stnga, care a instaurat, dupa al doilea razboi mondial, sub obladuirea sovietica, un regim totalitar, cu grave consecinte pentru poporul romn. Dupa nlaturarea regimului comunist totalitar, n decembrie 1989, sa deschis calea instaurarii unei vieti democratice, a carei garantie o constituie pluralismul politic, sub forma sa cea mai dezvoltata pluripartidismul. Se releva nca o data ca dupa o explozie revolutionara apar un numar mare de partide. n Romnia s-a ajuns la peste 100 de partide: de dreapta, de stnga, de centru, de centru-dreapta, de centru-stnga etc. Alegerile din mai 1990, ca si cele care le -au urmat, s-au constituit ca proba de cristalizare a partidelor si formatiunilor politice, a principalelor orientari n viata acestora si consacrarea unui numar mai redus de partide. Acest proces apare firesc n astfel de situatii, ele constituind calea de maturizare a democratiei. 5.4 Doctrine politice privind partitismul Avnd n vedere importanta partitismului n cadrul unei vieti democratice, au existat diverse doctrine politice care, din unghiuri diferite, se refera la acest fenomen. Primele doctrine politice referitoare la partitism se ntlnesc n perioada de ascensiune a capitalismului si au glorificat fenomenul partitist, considernd ca acesta constituie sumumul unei vieti democratice reale dintr -o tara. Aceste doctrine si aveau geneza n avntul economic din acea etapa a capitalismului, cnd se considera ca libera concurenta n economie este dublata, n mod fericit, prin libera concurenta n domeniul politic prin intermediul pluripartitismului. La nceputul si n cursul secolului al XX-lea au aparut nsa si teorii, doctrine ale unor politologi care criticau partitismul, considerndu-l, n cele mai multe c azuri, ca fiind sursa unor fenomene de criza din viata unor state. De pilda, n perioada interbelica, faptul ca unele tari cu traditii democratice n-au putut sa se opuna unor curente si grupari extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era, n concept ia politologilor, nsotit de demagogie, manipulare, politicianism, lupta factionala etc. Astfel de conceptii au existat si dupa al doilea razboi mondial, cnd marea fluctuatie de guvernare si o anumita instabilitate politica erau puse pe seama fenomenelor negative provocate de partitism. Asemenea conceptii au existat si n Romnia spre sfrsitul deceniului patru al secolului al XX-lea, cnd regele Carol al II-lea a pregatit

Partidele politice

si apoi a instaurat regimul de dictatura, declarnd inoportunitatea partidelor politice si a recurs la formatiunea politica proprie, ca mijloc de sustinere a dictaturii personale. n mare masura, si Ion Antonescu a mpartasit o asemenea conceptie, considernd ca nepregatirea tarii n fata situatiei grave cu care se confrunta poporul romn n jurul anilor '40 se datora politicii negative a partidelor, care, mpinse de interese nguste de grup, avide de putere politica, au ignorat interesele fundamentale ale tarii. Blamnd politica partidelor politice din acea perioada, ca fiind principala cauza a marilor dificultati cu care se confrunta tara, generalul Ion Antonescu, instaurnd un regim dictatorial, si-a asociat la putere gruparea legionara, nlaturata n urma rebeliunii din ianuarie 1941. Dupa aceasta data, regimul antonescian n-a acceptat sprijinirea politicii sale de nici o formatiune sau partid politic. Se poate deci aprecia ca doctrinele politice care tagaduiau rolul pozitiv al partitismului sub forma sa evoluata - pluripartitismul - au devenit, n unele situatii, chestiuni de practica politica, prin instaurarea unor regimuri totalitare. Geneza doctrinelor politice care criticau sau chiar tagaduiau pluripartitismul se afla ntr-o anumita masura si n fenomenele negative care nsotesc activitatea si viata partidelor politice precum: demagogia, manipularea, politicianismul, interese nguste de grup, egoism, sete de putere etc. Aceste fenomene negative au existat si n trecut si se manifesta si n prezent n viata si activitatea partidelor politice, dar ele nu sunt de natura sa eclipseze a l turile pozitive ale pluripartitismului, care au o importanta mult mai mare dect laturile negative. Problema care se pune este ca printr-o confruntare deschisa de pareri, pe baza unui dialog principial si civilizat, purtat cu argumente si respect reciproc, fara denigrari si etichetari, laturile negative sa fie ct mai mult diminuate, iar cele pozitive, reliefate si puse ct mai mult n valoare. Politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale, pe nselatorii, pe masinatiuni politice. Anumiti lideri politici folosesc abuziv pozitia lor n sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori, abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici, chiar n drumul spre obtinerea unor functii politice. Demagogia este o actiune de flatare a sentimentelor si starilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor n eroare, cu scopul de a obtine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a caror irealizare sunt ei nsisi convinsi,

Politologie

dar o fac n speranta obtinerii sprijinului poporului pentru nfaptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmareste obtinerea atasamentului emotional al indivizilor fata de un conducator sau un partid politic, astfel nct acestia sa gaseasca sustinatori pentru realizarea scopurilor lor. Desi este o metoda folosita frecvent de partidele de extrema dreapta sau extrema stnga, si alte partide recurg la demagogie, mai ales, n campaniile electorale. Diversiunea politica presupune distragerea atentiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vietii sociale si deturnarea acesteia spre alte probleme, mai putin spinoase. Diversiunile folosite n perioada crizelor economice sau politice se bazeaza pe supralicitarea fricii nedeslusite cauzate de eventualitatea unui pericol. Raspndirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmarindu-se ndepartarea simpatizantilor acestora, nvrajbirea unor grupuri etnice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modalitati diversioniste folosite de unele partide. Oportunismul este un comportament schimbator, oscilant, care se modeleaza n functie de circumstante. I se reproseaza oportunismului lipsa rigorii logice n nlantuirea ideilor, iar pe plan moral, absenta sinceritatii. Oportunistii sunt dispusi la tranzactii, acomodari, manevrari, replieri strategice impuse de mprejurari. Manipularea politica este o actiune de inducere n eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor n asa fel nct le lasa impresia ca actioneaza conform propriilor vointe si interese, ca si formeaza ei nsisi modalitatea de a gndi si actiona. Manipularea prin persuasiune urmareste ncorporarea n mentalitatea si comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor si normelor corespunzatoare intereselor partidului respectiv, precum si manevrarea gndirii si actiunii n sensul dorit de acesta. Prin astfel de metode, unele partide dezorienteaza si nseala masele, le influenteaza si le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt ntotdeauna nobile. Cauza principala care a dat nastere doctrinelor ce neaga rolul benefic al partidelor o constituie aparitia gruparilor extremiste cu tendinte evidente de monopolizare a puterii politice precum: gruparile de extrema dreapta sau de extrema stnga. Politica primejdioasa a acestor partide extremiste, cu grave consecinte negative, a determinat pe multi politologi sa tagaduiasca fenomenul partitist ca atare.

Partidele politice

n prezent, doctrinele politice care se ridica mpotriva partitismului si-au pierdut din importanta n fata experientei istorice ce a dovedit, fara putinta de tagada, ca partitismul este un fenomen pozitiv, o conditie sinequa-non a unei vieti democratice. Trebuie mentionat nsa ca exista nca doctrine si, din pacate, practici politice care accepta partitismul, sub forma unipartitismului, doctrine care se sprijina pe conceptia marxista a conducerii societatii de catre un singur partid. Asemenea doctrine si practici politice, n urma evenimentelor care au avut loc n ultima vreme, s-au dovedit falimentare. Acolo unde se mai mentin regimuri bazate pe monopartitism (China, Coreea de Nord, unele tari n curs de dezvoltare din Asia si Africa), se constata actiuni evidente de a nlatura aceasta situatie devenita ana cronica si de a trece la o viata democratica bazata pe pluralism democratic, sub forma sa superioara - pluripartitism. Se poate concluziona ca partitismul constituie un element de baza, fara de care nu se poate concepe si asigura viata democratica a unei tari. 5.5 Trasaturile partitismului n Romnia n perioada de tranzitie n perioada de tranzitie de la regimul totalitar comunist la un regim democratic si de la o economie centralizata la una de piata libera, partitismul a capatat dimensiuni noi, avnd anumite caracteristici. Prima dintre acestea o constituie existenta pluripartitismului cu diferite orientari doctrinare si ideologice. n baza programului n 10 puncte al noului organ al puterii politice - F.S.N. si a legii nr. 9 din decembrie 1989 s-a asigurat cadrul legal nfiintarii si functionarii partidelor. Pe aceasta baza au luat fiinta ntr-un termen relativ scurt, de cteva luni, un numar de circa 150 de partide. Crearea unui numar mare de partide s-a datorat, pe de -o parte faptului ca dupa o explozie revolutionara, asemenea fenomene sunt favorizate, dupa cum o atesta realitatea istorica si a altor tari aflate n situatii similare (SUA, Japonia, Germania, n primul caz pentru o perioada scurta dupa razboiul de independenta, iar n celelalte doua tari, dupa primul razboi mondial; situatii similare se ntlnesc, de asemenea, n toate tarile n care au fost nlaturate regimurile totalitare comuniste). Pe de alta parte, crearea n tara noastra a unui numar att de mare de partide (mult mai mare dect n alte tari aflate n situatie similara cu a Romniei), si gaseste explicatia si n larghetea legii din decembrie 1989, care prevedea un numar foarte mic de semnaturi (251), ce se puteau obtine cu destula usurinta. La aceasta

Politologie

s-a adaugat si subventiile de a l stat atribuite partidelor care se nfiintau, constnd n sume consistente de bani si spatii pentru sedii. Acest lucru a facut ca nfiintarea partidelor sa fie nsotita, n multe cazuri, nu de convingeri si scopuri politice, ci de realizarea unor afaceri si profituri materiale, sumele repartizate, potrivit prevederilor legii, fiind cheltuite n alte scopuri. Numarul mare de partide a fost facilitat si de pragul scazut de intrare n parlament - de numai 3%, existent pna n vara anului 2000, care permitea supravietuirea unor partide cu mai putina relevanta n viata politica a tarii. Faptul ca dupa decembrie 1989, s-a ajuns n tara noastra la un pluripartitism a constituit un element benefic, acest lucru fiind o conditie esentiala pentru existenta unei vieti democratice. Trebuie nsa remarcat ca un numar exagerat de mare de partide politice ce se mentine pe o perioada ndelungata n tara noastra, duce la consecinte negative constnd mai ales n: dezorientarea electoratului care este pus n imposibilitatea de a cunoaste programele si politica tuturor partidelor pentru a putea vota n cunostinta de cauza; dificultati ntmpinate n formarea de guverne bazate pe o majoritate parlamentara stabila; amplificarea fenomenelor negative ce nsotesc partitismul (demagogie, oportunism, politicianism, manipulare, diversiune, birocratie, coruptie etc.); greutati n nchegarea att a gruparii ce detine la un moment dat puterea, ct si a unei opozitii autentice care sunt afectate de rivalitatile politice. ntr-o reala democratie spre care tinde si tara noastra, firesc ar fi sa existe un numar rezonabil de aproximativ 6-7 partide axate pe marile curente ideologice (liberalism, social-democrat, crestin -democrat, socialist etc.). Fiecare dintre aceste curente ar trebui sa si gaseasca sustinere n cte unul sau cel mult doua partide. Noua lege de nfiintare a partidelor politice adoptata n 1996, care a premers alegerile parlamentare si prezidentiale din anul respectiv, lege prin care s-a urmarit si reducerea numarului partidelo r politice, impunnd, printre altele, necesitatea unui numar de 10000 de membri fondatori pe baza de semnaturi, necesari pentru constituirea unui partid si-a atins n foarte mica masura tinta datorita mai ales formalismului practicat si care este imposibil aproape de tinut sub control. Solutia de ridicare a pragului electoral la 5%, ar putea constitui o masura eficienta pentru a se ajunge si n Romnia la un numar rezonabil de partide politice. O alta caracteristica a partitismului din aceasta perioada consta n faptul ca exprima principalele orientari doctrinare: partide de dreapta,

Partidele politice

de centru si de stnga cu anumite nuantari de centru dreapta si centru stnga. Legat de aceste orientari doctrinare, includerea partidelor ntr-o orientare sau alta este dificil de facut dupa formula clasica, datorita faptului ca aceste partide se confrunta cu o situatie inedita n istorie, de tranzitie de la socialism la capitalism. n programele tuturor partidelor si partial, chiar n doctrinele lor sunt prevazute politici de privatizare, restructurare, de liberalizarea preturilor, de integrare a Romniei n structurile euro-atlantice etc., politici caracteristice perioadei de tranzitie. Anumite nuantari sunt legate de proprietate n sensul ca unele partide (declarate de dreapta) sustin principiul "restitutio in integrum", iar altele declarate de stnga, se pronunta pentru "restitutio" n masura posibilitatilor, fara ca acest lucru sa produca alte nedreptati. Departajarea dintre partide si includerea lor ntr-o orientare sau alta se poate face n buna masura n raport cu mesajele si declaratiile facute de catre liderii politici. n mare masura se accepta includerea unui partid sau altul ntr-o anumita orientare dupa declaratiile liderilor, ci nu dupa programe si politici, aceasta modalitate nefiind lipsita de o anumita doza de subiectivism. Se poate vorbi, de asemenea, tot ca o caracteristica, despre faptul ca partidele politice din tara noastra n -au reusit sa-si creeze nca o identitate proprie, oglindita n mod corespunzator ntr-o ideologie, doctrina, platforma si program de guvernare proprii. Asa se face ca la ntrunirile de vrf ale partidelor, desi au trecut attia ani de la revolutie, se discuta nca despre definirea identitatii proprii, discutii care produc mari tensiu ni n interiorul partidelor, care n anumite cazuri, se soldeaza cu desprinderea unor grupari din partidele respective. Tot ca o caracteristica este si faptul ca lupta din partide, lupta politica, n general, nu este ntotdeauna o lupta de idei bazata pe argumente, ci una neprincipiala, n care se recurge la etichetari, denigrari etc. n dese cazuri partidele se privesc ntre ele, nu ca adversari politici, competitori n viata politica, ci ca dusmani, ceea ce provoaca daune tarii. nca nu s-a statornicit n viata politica a tarii dialogul bazat pe argumente ca mijloc de competitivitate ntre partide, n care sa cstige cel mai bun (sau cei mai buni). O caracteristica a partitismului din Romnia din aceasta perioada, o constituie si faptul ca s-a nfiintat o grupare politica pe criterii etnice -

Politologie

UDMR, ceea ce nu concorda, n general, cu principiile si criteriile de formare a partidelor. Este un caz particular si trebuie luat ca atare pentru perioada de tranzitie. Partitismul din Romnia din perioada de tranzitie, cu toate minusurile sale, constituie, ca si n alte parti, un factor important n asigurarea unei vieti democratice.