Cap. 23 End of masquerade ?

” Final…?

Nu reuşesc să mă adun din sentimente grele şi confuze

Şi-n subconştient se adună realităţi ce-s triste
În zidul de tăcere se pierde o iubire
Ce zboară cu timpul şi devine-o amintire..
Cu fiecare clipă,se pierde în risipă
Risipă de nesiguranţă şi de frică..
Mă aflu la un capăt al tunelului
Şi tot ce-a fost frumos va fi doar al trecutului..
Am lăsat hieroglife pe perete
Şi au o singură semnificaţie: regrete..
Se află-n urmă scrise cu durere
Şi vor rămâne acolo-ntipărite pe vecie…
Sunt la un pas de-a mă desprinde de speranţă
Dar nu sunt pregătită de o nouă viaţă
N-aş vrea să las în urmă o fantasmă,
Ce-n minte încă-i simt dulcea mireasmă..”

“ Dacă ai vrut război, război vei avea !” .

Chiar şi cu faţa ta drăguţă.. şi cu ochii aceia superbi şi zâmbetul fermecător.. şi
părul răvăşit .. şi mireasma inconfundabilă şi atingerile pătimaşe şi pline de foc..

…. – Georgianaaa !!

Iar sunt aici.. în sala supraaglomerată, cu miile de gânduri şi speranţe distruse,

priviri de gheaţă şi cuvintele lui dure care îmi zgâriau mintea când se loveau de
capul meu.

…. – Gianna !!

Şi trag după mine nenorocitul ăla de geamantan cu care mai bine aş fi rămas
înţepenită în crengile vreunui copac..sau în pietrele alea..Atunci nu aş mai fi trecut
prin situaţia aceea vitregă cu mine…

…. – Kitty !!

Două zguduieli sănătoase şi o izbitură cu prietenul meu vechi, pământul, îmi

spulberă lumea imaginară creată de vise, lumea în care el era.
Lumea în care nu se distrusese chiar totul, cum e acum.
- Da..
Răspund mofturoasă, printre dinţi, şi cu vorbele care parcă nu vor să-mi iasă din
gât. Îm..normal ..că nu aveau săracele nici o şansă. Nu puteau. Nu că nu vroiau.
Luând în consideraţie poziţia de circ în care mă aflam, probabil din cauza
”subtilității” aparte a prietenei mele, de a mă smulge din vise, fără milă.
Stăteam căzută parțial pe jos, cu capul cufundat în paltonul amorţit şi mirosind a
ger, umed probabil de la contactul brumei de pe el cu căldura, şi agăţată doar cu
picioarele înfrigurate de braţul fotoliului pe care probabil aterizasem lată după ce
pierdusem definitiv lupta cu oboseala.
Mă mir cum de mai respiram.
- Văd că încă nu te-ai dezis de vechile obiceiuri .. proaste.
Vocea mustrătoare a lui Colleen îmi tună în cap, de undeva din apropiere.
Grozav mod de a reveni la realitate.
- Îh..nu știam că și să dormi e mai nou un obicei prost.
Îi întorc observația răutăcioasă pe un ton plictisit, dar totuși înțepător, odată cu
efortul de a-mi ține capul ridicat, pentru ca ea să audă ceva din ce mă chinuiam eu
să bâzâi.
Nu am multe speranțe însă că va și înțelege.
- Mă refeream că încă apelativul ” Kitty ” , e singurul care mai reușește uneori să te
scoată din transă , mă cicălește neiertătoare.
Hum.. bine. Poate ideea aceea că eu , cea de dinainte, Kitty, nu mai există, din ziua
în care am fugit cuprinsă de frisoane și durere pe treptele hotelului ăsta, cu mii de
speranțe și vise de fetiță prostuță sfărâmate, călcate în picioare de mândria și
cruzimea lui, de vorbele ca niște pumnale și privirile neiertătoare , de lipsa totală
de compătimire măcar, dacă înțelegerea e un termen abstract de el, ignorând total
fiecare încercare a lui Taylor de a mă opri, refuzând total să îmi mai întorc măcar
pentru un moment privirea către ceea ce rămânea în spatele meu, nu a fost cea
mai bună alegere. Probabil mofturile de fetiță țâfnoasă m-au împins să reacționez
așa și să iau decizii atât de dure.
Din ziua aceea însă ,înțelegătoarea Kitty rămânea la întuneric, undeva ascunsă într-
un cufăr prăfuit al inimii mele, iar neîndurătoarea Georgiana îi ocupase locul.
În viziunea lui, nu eram doar ducesa devenită insensibilă, de Devonshire ? Măcar să
nu îl mai dezamăgesc și cu această parte, și chiar să devin una, nu?
Și asta am și făcut.
- Ba nu, tocmai de aceea am și reacționat, pentru a-ți atrage atenția asupra
greșelii.
Spun strâmbându-mă ca un copil mofturos.
În esență rămăsesem tot Kitty.
- În fine. Nu avem timp de asta.
Continuă pe tonul ei caracteristic, stresant și sâcâitor,distrugerea iremediabilă a
micului meu moment de pace .
- Și, hai odată, ce naiba stai ca o păpușă fără vlagă acolo, încremenită. Nu înțelegi
că ne presează până și minutele ?!
- Știi, ți-aș fi mai recunoscătoare dacă m-ai ajuta să nu îmi rup ceva în momentul în
care scap de susținerea fotoliului, în loc să îmi seci nervii.
Bombănesc pe un ton sever.
- Ce, e vina mea dacă tu eșți mai perversă de obicei ? Uite și tu, ce e cu poziția asta
?
Spune mustrătoare, dar pe un ton sarcastic, imediat firea fiindu-i cuprinse de
chicoteli idioate.
- Hum..da Cole, așa e. Cu un mic amendament. Pervers o să fie pantoful meu în
capul tău dacă mai insiști mult.
Mă trage cu o mișcare bruscă, robotică , de braț, încât primul lucru care îl fac din
instinct e să verific dacă nu mă dezmebrase. Apoi observ că deși nu mai eram în
poziția aceea nefericită cu capul în jos, în ceea ce vedeam acum toate se balansau
și mă amețeau și mai mult . Mă simțeam cu concentrații exagerate de alcool în
mine.Și nu băusem aseară. Nu din câte îmi amintesc. Sau era de vină iar tona de
parfum de pe ea, ca de obicei ?
- Georgiana, arăți ca o șinșila plouată !
Se răstește necontrolat deodată, și isteriile ei de lovesc puternic de capul meu și
așa dărâmat de altele acum.
- Hmm.. nu mă deranjează. Șinșilele sunt drăguțe. Dar..totuși..nu cred că am blană
pe mine !
Ridic tonul puțin iritată.
- Nu, dar ai jumătate din păr pe față , ud și ..pff ! Cât mă poți enerva !
- Ia o pauză, te rog. Du-te și vorbește în oglindă, ca să îți piară cheful de morală.
Sunt sigură că astfel ar fi tăcut subit, când și-ar fi observat ridurile de expresie,
deloc prietenoase, de pe chipul ei ”de porțelan”.
Să îi spun acum că și porțelanul se mai fisurează, sau să îi păstrez surpriza intactă ?
Văd eu.

...

Aveam în jur munți de haine, și nu pentru că nu aveam unde să le pun, ci pentru că

îmi era lene. Simplu.
Nu am fost niciodată un exemplu bun în domeniul ordinii, și nici nu aveam de gând
să devin unul. Ha.
Nici nu avea cum să fie altfel, din moment ce nu îmi găseam nenorocitul ăla de
telefon și răscolisem fiecare colțișor din geamantane.Fiecare colțișor din cameră.
Și nu l-am căutat pentru că îl ador, sau pentru că am devenit dependentă de mica
cutiuță ciripitoare de fier. Nu , nicidecum, dar cum își pusese în gând să îmi toace
toți nervii văd, cu sunetele ei idioate, nu aș fi vrut să mă trezesc cu o urare de ”bun
venit” mai specială, de la vreo gorilă furioasă a extraordinarilor mei colegi. Care
habar n-aveau probabil cine sunt eu. Dar cum eu eram o dulce, nu vroiam să îi
deranjez.Și totusi, vroiam să mai trăiesc. Prea egoist ?
Normal că nu îl găsisem , şi clar era vreo tâmpenie ce vroia respectivul. În ultima
perioadă eram victima doar a apelurilor stupide. Nu că înainte ar fi fost altfel. Dar
probabil se accentuase în ultima vreme fața mea de ”cretină”.
Îm ..fie. Dacă începe iar Cole povestea ei emoționantă despre importanța și
necesitatea logică a unui telefon mobil în viața oricui , îi voi închide din start gura
cu un ”Nu am auzit” simplu. Și ea mă va crede surâzând blând. Sigur.
Încercam acum să scot apa aia nepoftită din păr, pentru că s-ar fi transformat în
sloiuri de gheață când ieșeam afară. Și nu aș fi arătat interesant ca un cățeluș
plouat și cu clopoței prinși de mine. Nu știu câți iubitori de animale erau în zonă. Nu
risc.
Aveam o față de aveai impresia că luasem câteva parbrize cu ea. Ar fi fost ideal în
alte circumstanțe. Un motiv ingenios de a scăpa de momentele jenante de rânjit
stupid și de împărțit vorbe frumoase gratis unor persoane pe care habar n-aveam
din ce poveste să le iau.
Plus că ideea ”hibernatului” devenise amica mea cea mai bună în ultimul timp. Și
cea mai devotată.
- Așadar, am pregătită agenda pe astăzi.
Vocea entuziasmată a lui Ronan mă scoate din sărite din prima clipă cum o aud. La
fel ca numele lui. După atâtea luni, încă rămăsese principala mea sursă de ironie.
Și izvorul nesecat de bună dispoziție. Ronny, Roney.. Ron.
Era un stres totuși litera ”R” din el, mă zgâria adesea pe creier.
Dar mă obișnuisem să trăiesc și cu asta.
- S-a inventat o mică dispoziție în codul bunelor maniere numită ”ciocănit”.
Spun printre dinți cu un rânjet tras de păr.
Tipul ăsta era fenomenal. Deja mă enervau de acum tentativele lui dese de a mă
vedea în sutien. Și penibile, pe deasupra.
Dacă nu ar fi fost PR-ul meu, puteai să juri că e un paparazzo înfometat de absurd.
- Da, dar din păcate, eu nu sunt o ciocănitoare, ci un ”porte bonheur” .
Continuă pe acelasi ton radiant.
- Desigur !..De vești proaste.
Mă apropii de el strâmbându-mă, cum știu eu mai bine, în speranța că se va speria
și o va lua la fugă. Nu era greu, luând în calcul imaginea mea înfloritoare de acum.
- Bună încercare, dar nu ține. Gianna, în aproape 8 luni de când lucrăm împreună ,
ți-am învățat deja toate șmecheriile, crede-mă.
Spune nonșalant și începe să răsfoiască agenda lui magică, pe care aș fi făcut-o
bucățele cu minuțiozitate și tact, dacă aveam șansa să o șterpelesc, ignorându-mi
intervențiile.
Pornesc un tremurat iritant din picior, în speranța de a-l scoate din sărite. Nici o
șansă. Era mai tare ca o placă de beton.
Iau o poziție de copil alintat în timp ce mă trântesc pe pat.
Încep să îl privesc ademenitor pe sub gene, cu gândul de a-l îmbuna.
Humm..mai bine încetez înainte de a crede că flirtez cu el.
Nu de alta, dar s-ar risipi un timp prețios de muncă de convingere, în a-i adăuga la
ideile zilnice pe care să le repete în minte ” Relația cu Georgiana e strict
profesională”.
Uf..n-aveam nici o șansă să îl fraieresc pe individul ăsta. Și la școală era mai ușor
cu scuzele salvatoare, și chiar cu profesorii cei mai războinici, decât cu ”omul de
tinichea”.
Parcă aveam un breloc drăguț cu o inimioară. Poate i-l fac cadou, cu subînțeles. Și
dacă vrea, poate să o folosească pe post de una reală.
Orice, dacă e o luminiță cât de mică în conținut, și îi folosește la ceva. Și implicit și
mie.
- Deci .. să vedem programul pe azi..
Asta e ceva ce urăsc să aud.
Așa că îl las șă își desfășoare discursul emoționant, din care oricum nu aș fi reținut
multe, și încerc să mă concentrez la mine.
Da, poate am devenit o narcisistă. Sau sunt pe cale să devin una.
Dar prefer asta decât să îi aud lui aberațiile.
Încercam să îmi imaginez cum era viața mea înainte să nu mi-o dau peste cap
complet. Cum era să nu depindă atâți oameni de mine, și cum era să nu am un rol
esențial în acest joc secund al hazardului. Sau..de fapt acum dețin personajul
principal.
Nu știu exact ce m-a împins să mă bag în asta, mai mult decât prostia.
Sau caracterul meu coleric, modul necontrolat de a acționa, decizii pripite și
imbecile, demne de mintea mea sclipitoare. Nici nu știam ce fac, ce consecințe va
avea hotărârea bruscă de a mă implica în asta.
Poate vroiam să îi demonstrez că nu sunt preșul fără valoare pe care el îl arunca cu
dispreț în cea mai apropiată mizerie, ci acum sunt un covor persan, extrem de
valoros, pe care dacă va mai încerca măcar vreodată să pășească , înțepături
adânci îi vor reteza dorința într-o clipită.
Poate pentru că vroiam să mă răzbun. Nu știu.
Sau pentru că undeva în adâncul cel mai imperceptibil al sufletului meu, era
singura speranță de a mai ajunge la el vreodată. Pentru a-i țipa în față toată
amărăciunea din mine, sau poate pentru a-i cere spășită un motiv oricât de absurd
la modul lui atât de perfid, indolent, de a mă da la o parte.
Decizii stupide doar. Toate.
Și , de ce nu, trebuie să recunosc și modul meu egoist de a acționa. Deja devenise
parte din mine locul ăsta și mi-ar fi fost imposibil într-un final să mă despart
complet de el. Deși mă mințeam inconștient,și eram doar o lașă atunci când
alesesem să fug de realitate, am înțeles că nu te poți desprinde de ceva ce face
parte din tine deja. Nu poți trăi cu o jumătate din suflet. E imposibil.
Așa că hotărâsem să accept nefericita , insistenta aia de ofertă de a-mi demonstra
”talentul” ascuns, până nu mi-ar fi scos ăia ochii complet cu ea. Mai degrabă să le
scot eu ochii lor, cu prezența mea ” de neegalat”. Eram sigură că va fi un circ major
și doar motive serioase de a mă amuza pe seama bieților de ei, când vor realiza ce
”bombă” au adus în mijlocul lor. Dar șocul a fost de partea mea. Mă descurcam. Și
bine.
Puteam să urlu în voia mea, să plâng fără să aud mii de voci mustrătoare și
doritoare de a mă opri, puteam să mă comport ca o imbecilă în voie, pentru că
puteam da cu ușurință acum vina pe ”un rol”. Viața era scena pe care mă
desfășuram acum în voie. Iar tot ce făceam încercam să pară actorie. Chiar dacă nu
era mereu.
- Deci ?
Vocea lui tensionată îmi răsună printre gânduri.
Îl privesc nedumerită, încercând să disimulez mimica imbecilă, poate prea
evidentă, de ”habar n-am ce vrei de la mine”.
- Pentru cine te-ai decis ?
Ce dracu’ vroia acum de la mine și ăsta ? De ce îmi tulbură momentele de
meditație intensă? Poate îl dau în judecată pentru distrugerea echilibrului meu
spiritual, dacă mai insistă cu tâmpeniile mult.
- Nu știu.
Mormăiesc printre dinți nepăsătoare.
Oricum nu mințeam. Nu știu pentru cine mă decisesem pentru că habar n-aveam
ce trebuia să aleg.. Sau asupra a ce să mă hotărăsc. Un nou motan ? Cu toate că
nu trecusem complet peste pierderea ireversibilă a lui Dusty, eram capabilă să
torturez un nou pisoi. Deși Karl e cap pe lista mea neagră pentru asta. Hoț
nenorocit.
- Ce poate fi atât de complicat ? Ai aici lista.
Vorbește privindu-mă suspicioș și întinzându-mi o hârtie mototolită.
Câteodată aș fi vrut mai multă seriozitate și respect. Dar era deja prea târziu, din
moment ce nu le impusesem niciodată asta.
Vroiam să mă perceapă ca o persoană , nu ca pe o statuie de ceară. Trebuiau
preveniți că sunt o pacoste, nu o ființă perfectă cum m-ar fi văzut. De fapt eram un
haos oriunde pășeam. Dar puteau trăi acum și cu asta.
Acum îl iert. Probabil mă agasase de atâtea ori cu hârtia asta, încât e mult mai
prezentabilă decât ar fi fost logic. Dar bineînțeles că nu îmi aduc aminte dacă chiar
așa a fost, sau doar îi acord circumstanțe atenuante. Poate nu confund lucrurile, și
gândesc și eu rațional odată. Poate chiar mai făcusem cunoștință cu hârtia asta.
- Hmm.. unde sunt pozele ? Și biografia colorată ?
Spun pe un ton ștrengar, cu o grimasă.
- Nu mai avem timp de asta, Gianna. Hai..dă cu banul, fă ceva. Trebuie să alegi.
Îmi trec rapid privirea peste șirul de nume de pe hârtia chinuită, și rezonanța lor
era la fel de plană ca de fiecare dată când le mai văzusem. Nu îmi spuneau nimic.
Singurul nume care ar fi avut cât de cât un efect asupra mea era numele lui. Dar
mă obișnuisem cu traiectoria lui total opusă față de mine. Nici dacă stabilea
dinainte, nu putea fugi atât de bine de mine. Și partea comică e că mă obișnuisem,
și că mai nou și eu făceam același lucru. Deja timpul de plumb depus între noi a
anihilat orice cuvânt, orice idee, orice reacție. Două statui de piatră, în colțuri
depărtate. Doi străini. Asta am devenit. Așa că mai ușor l-aș fi întâlnit pe Papă
acolo, decât pe faimosul Robert Pattinson.
- Deci..să alegem un nefericit de gâtul căruia să mă arunc, în cazul în care
greutatea pantofilor va fi covărșitoare ? Ok.
Spun resemnată , pe un ton anost.
Lautner. Ăsta e Taylor ?
- Producătorii au spus că cel mai recomandat partener rămâne Taylor Lautner.
Chestii de imagine.
Un hohot puternic mă bușește. Nu doar datorită impresiei că funcționa telepatia
între noi, dar și datorită realității pe care o prezenta. Oare tipul ăsta îmi citea
gândurile? Nu.. ar fi reușit tactica lui de a îmi descoperi sutienul până acum, în
acest caz. E doar un biet muritor și el.
- Recomandat, dar nu și pentru sănătatea mea psihică.
Spun sarcastică, privindu-l cu subînțeles.
- Haide, tipul e simpatic.
Se roagă pe un ton chinuit, dar deloc impresionabil . Nu îi ieșea prea bine, clar.
- Știi..de abia am reușit să scap ultima dată de imaginea de ” tută” , pe care el mi-o
crease. Nu am nevoie de noi oportunități.
- Nu a făcut-o cu intenție.
- Hm..poate. Dar totuși, nu aș putea paria că domnul Heast va fi mereu acolo să mă
scoată din toate tâmpeniile.
Dacă am avut șansa prostului, aceea de a da peste unul dintre ”creierele”
industriei ăsteia, unul din cei care impune regulile proprii pentru că are control
deplin, astfel că oprirea interviului fermecat din acea zi ”magică” ,care mi-ar fi
ruinat liniștea, a fost un mezelic pentru dânsul, nu înseamnă că va fi mereu acolo
când am nevoie.
Deși o făcuse necondiționat de atunci.
Deși încă profit de bunătatea lui, de ospitalitatea și înțelegerea.
Hotelul ăsta devenise a doua mea casă de când aflasem că pe deasupra e și
proprietarul locului.
Și iată-mă din nou aici, ca o nesimțită, folosindu-mă din nou de sufletul curat al
celor din jur.
Mă urăsc.
- Dar..
- Nimic. Nu am nimic cu tipul, crede-mă că mi-e drag, dar nu aș vrea să ”mă
căsătoresc” fără să știu, mâine – poimâine, prin presă.
Eram realistă. Taylor era mult prea impulsiv și nu mă ajuta deloc firea lui. Aveam
nevoie de un stâlp de susținere, nu să devin eu cea care să se preocupe de
avalanșele lui de aberații.
Aveam lucruri mai importante care m-ar fi măcinat atunci, anume cum să ajung
întreagă până acolo, chiar și pe pașii mei nesiguri.
Îi returnez hârtia hotărâtă, sigură pe mine.Și cu un răspuns categoric pe buze.
- Nu.
Nu, categoric nu am nevoie de bărbați să mă împiedice acolo. Mă descurc foarte
bine și singură la asta.

...

Second part

Coborâsem de două clipe din fortăreața neagră și protectivă de fier, și deja

regretam. Nu doar datorită spațiului îngrădit, dar protectiv,ca un scut, de care eram
acum privată ,și al aerului blând, plăcut, al lipsei frigului kre îți intra acum direct în
suflet ca un glonţ, ci datorită vântului asupritor care se joacă supărător cu părul
meu,răvășindu-l, și, mai ales, cu nervii mei.
Când simt fiecare adiere înghețată pe pielea mea, năvălindu-mă ca o nebună,
primul instinct a fost să îmi trag rochia până la glezne, și atunci șocul mă amorțește
neiertător.
Îh..parcă aveam și o fustă la rochie ? Nu câțiva centimetrii zgârciți de material.
Humm.. și totuși..parcă chestia asta era mai lungă ?
Sau.. inițial era, dar din ambiție cerusem creatoarei să o scurteze, pentru că mă
enerva Colleen cu isteriile și teoriile stupide cum că sunt o sonată, cum să
îndrăznesc măcar să duc schița mea a unei rochii albastre,cu o nuanță puternică,
orbitoare,și cu un model tineresc, nonconformist, ca să eclipsez în rău perfecțiunea
pură a rochiilor vaporoase, gingașe, de prințese, de care spunea ea că s-ar purta
aici, și care se pare că erau o nouă lege în materia aparițiilor de genul. Credeam că
e ea de fapt e cea sărită de pe fix, ea și obsesiile ei, și așa ceva e doar un scenariu
din visele ei plane cu ponei și păpuși.
Nu eram contra modei. Eram dependentă și eu de ea. Dar încercam adesea să aduc
ceva nou în stilul meu, pentru a nu fi aceeași oaie roz din turma colorată.
Ea, spre deosebire de mine, nu prea ținea cont de aspectul ”unicității”, în limita în
care se putea, bineînțeles.
Nu mai pășisem de mult pe locul ăsta, recunosc, viața mea urmându-și cursul în
Anglia, unde erau filmările, dar nu cred că în Los Angeles, unde extravaganța era în
floare, rochia mea ar fi ieșit în evidență, mai ales la o festivitate de premii acordate
de adolescenți, pentru așa zișii idoli ai lor.
E doar o rochie de un albastru electric , și scurtă. Cu o fustă care există, dar e
invizibilă.
La dracu’.
Noroc cu părul liber, cu bucle neuniforme, încurcate, care confereau puțină
armonie.
Sau.. nu? Mai degrabă arătam ca o rockeriță nebună. Grozav.
O blondă cu părul fluturând angelic și rochia ei de mătase, vaporoasă, trece
unduindu-se senzual în bătaia vântului, cu pași mici, de speță nobilă, cu poșetuța
milimetrică, confirmându-mi intervențiile disperate ale lui Cole. Privirea ei
insistentă, care mă scanează din cap până picioare, iar apoi începe să surâdă cu
subînțeles în timp ce trece grațioasă pe lângă mine, mă fac să îmi treacă două
alternative prin minte.
Prima, și cea imposibilă, aceea de a o lua de buclele perfecte și de a o flocăi puțin,
sau, a două, aceea de a face cale întoarsă rapid. Clar, nu e de mine aici.
Îmm…de ce nu ar fi? Vezi și partea bună, Kitty. Rochia nu e de prost gust, e
doar..altfel. Și e normală, e diferită doar în comparație cu celelalte. Măcar nu te vei
lupta cu calvarul numit trenă și tul și alte incoveniente menite să te încurce și să îți
împiedice deplasarea.
Și oricum mulțimea e prea ocupată, preocupată cu țipete, dar nu pentru mine. Eu
nu sunt foarte cunoscută aici, filmul unde primisem rolul principal abia a avut
premiera, și în Anglia doar. Poveștile lui Colleen cum că nu e așa, sunt clar aberații
și fantasme de ale ei. Era asistenta mea, dar tot o visătoare era.
Mai dura câteva zile până apărea și peste ocean, adică aici. Mai dura până vor ţipa
şi după mine. Dacă.. o vor face vreodată. Nu ţin neapărat la asta. Mă împac bine şi
cu liniştea.
Da..se pare că actoria cerea multă muncă. Iar lucrurile nu au fost facile nici pentru
mine. După câteva luni de lecții riguroase, câteva roluri secundare, dintre care unul
negativ, care atrăsese atenția asupra mea ca un magnet, abia reușisem să prind
șansa pe care o așteptam mai demult.
Filmul avea priză unde fusese deja lansat, dar nu se știa ce impact va avea aici.
Iar după apariția mea ”sclipitoare”, pe care o voi avea în seara asta, e clar că nu
bun.
De parcă ar fi fost ceva ușor. Visele mele, cum că imediat voi juca în continuarea
din Twilight Saga, erau clar infantile. Rolul bineînțeles urma să fie disputat, iar
filmările oricum fuseseră atât de întârziate, și tot proiectul, încât deja o amărăciune
seacă se așternuse pe mine în privința subiectului ăsta.
Trebuia întâi să fie lansată cartea, să se dovedească că are aceeași priză la public,
și apoi de abia se va discuta ecranizarea. Iar cum și asta a fost de atâtea ori
amânată, datorită proceselor scriitoare cu diversele lipitori avide de puțină atenție,
clar tot proiectul a avut de suferit până acum.
Să continui cu excesivele știri despre neînțelegerile de pe platourile de filmare de la
Breaking Dawn, mai ales ale lui Pattinson cu regizorul, dar și schimbările bruște și
urâte din comportamentul lui, care întunecaseră atât filmul, dar mai ales imaginea
lui de prinț fermecat ? Pierdea pe zi ce trece din popularitate și fani. Se comporta
ca un imbecil. Nu știu ce dracu’ era cu el, ce era în capul lui. De ce dădea cu
piciorul la tot ce construise?
Se pare că în sfârșit își dădea masca jos.
Ridic capul luminoasă și încercând să fac un pas, dar mii de țipete și luminițe
neprietenoase mă cuprind ca o avalanșă.În aceeași clipă realizez că rochia era
nimic, și adevăratele probleme începeau cu macaralele imense din picioarele
mele.Clar, nu erau normale. Cine le crease avea o problemă gravă cu dimensiunile.
Chestiile astea sfidau orice și pe oricine, începând cu gravitația.
Fir-ar , cum dracu’ rămân eu în picioare în seara asta ? Și de ce naiba nu
acceptasem un braț sănătos să mă salveze de penibil ? Uf, unde e Taylor ? Taylor
era drăguț. Mi-e dor de Taylor. Și mai degrabă ”mă căsătoresc” pe paginile ziarelor,
decât să devin amețita care nu e în stare să meargă în picioare.
Probabil vreo celebritate uriașă se apropia. Așa că fac conștiincioasă un pas în
spate, pentru a nu încurca persoana care venea, și care nu era cu siguranță cineva
fără importanță.
Mă întorc stingherită, când o mână puternică îmi înconjoară talia, și apropierea mă
face să tresar bulversată.
- Gata viteazo, ți-a pierit deja curajul ?
O voce amuzată, dar cu un timbru clar, sigur pe el, îmi cântă deodată la ureche.
Îmi ridic privirea amețită și curioasă către posesorul vocii atât de atractive.
Trăsăturile frumoase, exact conturate, ale lui Brendal, îmi luminează fața.
- Îmm.. ?
Îmi pierd tonul din prima secundă și înghit în sec. E clar că vorbele și ideile înotau
acum într-o emoție asupritoare, iar inima care o luase la galop într-o cursă infernală
nu era de foarte mult ajutor.
Zâmbetul lui captivant mă amețește și mai mult, iar o chemare puternică a buzelor
lui senzuale mă fac să îmi duc mâna la față din instinct, să confirm dacă o mai am,
sau pot începe deja să o culeg de pe jos.
- Așteptam să spui altceva. Altă reacție, recunosc.
- Anume..?
- Un sărut de bun venit ?
Spune cu o mimică îngâmfată.
- Ha ha.
- Sau.. o palmă.
Spune bulversat, încordându-și fruntea.
- Nu crezi că ți-a luat prea mult ?
Îi zic pe un ton acid, mustrător.
- Și un ”Mai bine mai târziu decât niciodată ” ar fi fost bine acum să aud din
reacțiile tale.
La mine e previzibil să reacționez cu totul altfel decât e normal. Eu nu sunt
normală. Nu s-a prins de asta până acum ?
- Nu, pentru că nu a fost bine. Ar fi fost bine mai devreme. Iar niciodată clar iese
din discuție.
Îl avertizez pe un ton grav , privindu-l aspru, cu subînțeles.
- Hey, gata. Sunt aici acum .Doar nu credeai că am să te las să te împiedici singură
în locul ăsta, nu ?
Spune pe un ton jucăuș, ușor sarcastic.
Impertinent cum îl știam.
- Ah, te-a obligat Cole să mă salvezi, ca de obicei, ca să nu o dau prea tare în bară ?
Bombănesc tâfnoasă ca un copil fără minte, în timp ce privesc cu o grimasă
aparent plictisită în jur.
Ochii mi se opresc asupra bolidului gigantic, impozant, de pe carosabil. El..coborâse
din.. ăla ? OK, se pare că vom avea multe de discutat.
- Nu fi infantilă.
Mă ceartă implacabil ridicându-și privirea pătrunzătoare și analizându-mi chipul cu
atenție, cu ochii lui calmi, raționali, și …blânzi.
Își apropie cu delicatețe buzele moi de fruntea mea, și mă sărută cu blândețe.
Apoi îmi cuprinde corpul cu braţele lui protective şi mă strânge puternic.
Oftez adânc.
Cât îmi lipsise. Nu știu cum au trecut lunile astea oribile fără el.
Și era normal să gândesc ca mai devreme. În duhul fermecat și cele trei dorințe nu
mai credeam de mult.
Nu îl mai văzusem din ziua în care îl lăsasem încărcat cu furie și ură , din cauza
mea. În camera plină de pulbere, în care o scânteie ar fi terminat tot.
Nu spun că nu meritam asta. Indiferența lui. Dușmănia lui. Mi se cuveneau clar
toate. Și ultimele lui cuvinte, la care adesea am meditat la el ca la un blestem care
s-a îndeplinit imediat și care m-a bântuit constant.
Îi înțelesesem jocul . Pentru prima dată mă priva de protecția lui, și mă lăsa să mă
lovesc singură cu capul de prag, din cauza ceței abundente îmi încurca mintea.
Așa și pățisem. O dădusem, bineînțeles, în bară. Previzibil, nu?
Dar erau oare necesare atâtea luni de agonie, de disperare, din cauza nepăsării lui,
din cauza comportamentului impasibil ? Trebuia să țip și să îmi doresc să mă
autodistrug, să regret fiecare decizie stupidă luată atunci de mintea mea imbecilă ?
Normal că mă disprețuiam profund pentru că nu alesesem să rămân cu el,acolo, și
că dădusem cu piciorul la șansa care se ivise.Dacă era vreouna.Șansă unica cred,
în cazul lui.
Am lăsat o pauză mai lungă, pe care tot el o întrerupe.
- Clar, trebuie să te trateze un psihiatru.
Spune amuzat. Mă strâmb urât la el, călcând-ul pe picior.
- Nu-mi trebuie alt tratament decât să mă tratezi tu.
Spun pe un ton mieros, clipind frumos din gene.
- Dar asta și fac, zice. Nu se vede?
Îi zâmbesc recunoscătoare și îl prind de mână, în timp ce pornesc spre zgomot și
spațiul claustrofobic, dar mult mai sigură pe mine. Cu el aproape nimic rău nu se va
întâmpla.
El era cel care lipsea.
Și acum e aici.
- Canada, huh..?
Spun printre dinți, ca un reproș.
...

Ajunsesem de câteva clipe bune pe covorul roșu.

Încercam să îmi țin blocat un rânjet, care să nu fie nici penibil, dar nici unul ca de
mironosiță, pentru a nu sta cu gura căscată la sutele de oameni care se crizau la
vederea mea.
Nu cred că mai era o ”Gianna” în zonă. O ”Georgiana” clar nu era. Și deși era
imperceptibil să înțelegi ceva ,chiar și cu toată zăpăceala din capul meu, mai știam
încă să citesc. Iar pe afișele lor era numele meu. Și pozele mele stupide de pe ele
întăreau afirmația asta.
Mâzgăleam cât de frumos puteam în momentele acelea , cu degetele tremurânde,
pe hârtiile din abundență, care mă înecau. Le șopteam cu vocea mea răgușită care
parcă ieșise dintr-o lungă sesiune de urlat sau de tras pachete de țigări unele după
altele, un ”Mulțumesc”, ”Sunteți drăguți.”, ”Merci frumos”, stingherit. Nu vroiam să
par o sălbatică. Și nu e vorba că nu eram familiarizată cu astfel de comportament,
dar nu aici, și nu într-un număr atât de impresionant.
Se pare că și Coleen mai avea habar ce zicea câteodată.
Pășeșc cu pași ficşi, înțepați, făcând abstracție de senzația agasantă care mă
bântuia, că mă simțeam ca un circar amuzant mergând pe picioroange uriașe de
lemn, către haos.
Mă bucura însă că nu auzisem nici un comentariu încă despre ”capodopera” pe
care o purtam.
Nu îmi fuseseră de ajutor toate domnișoarele care trecuseră pe lângă noi,
deranjate că nu erau atât de aclamate, deși purtau rochiile lungi,perfecte de voal.
Coafurile de zână. Zâmbetul exact conturat.
Eu arătam ca un copil tembel față de ele , și tot pe mine mă vroiau. Poate era un
adevăr general valabil că cei din jur sunt mai atrași de ciudați. Sau de cei..altfel.
Deși la mine era din greșeală acum. Dar doar în privința îmbrăcămintii.
- Trebuie să îmi mulțumești că am apărut abia acum.
Bred îmi șoptește pe un ton seducător la ureche.
Zâmbesc ușor, subtil, încercând să nu ridic semne de întrebare.
- Nu cred. La ce te referi ?
Continui pe un ton scăzut.
Absurd comportamentul meu. Oricum era imposibil să se înțeleagă ceva din ce
bombăneam noi.
- Dacă apăream eu mai devreme, nici în veci nu te băgai în asta.
Continuă pe un ton categoric.
Îmi dau ochii peste cap și încep să râd.
- Probabil tot îți mulțumeam, dar dacă o făceai.
Spun după ce inspir aer.
- Ești nebună ? Uită-te și tu ce reacții creezi în cei din jur.
- Îmm…
- Bine.. și rochia ta epatantă cred că are un cuvânt serios de spus.
Spune ușor sarcastic, și hohote de râs îl cuprind.
Îmi dau ochii peste cap. Din nou.
Orice minune nu durează mult, bineînțeles.
- Dar, clar, tu faci jocul. Tu ești de fapt piesa de rezistență.
- Bred, mai taci.
Spun pe un ton plictisit.
- Ești un mincinos foarte prost.
- Ți se pare că mint ? Vrei să îți arăt ce efect ai asupra mea, ca să te convingi ?
Și mă ciupește ușor de spate, apoi desenează cu degetele ceva indescifrabil pe
piele, coborând cu atingerile tot mai ușor, mai jos, apăsând tot mai mult , mai
adânc.
Frisoane ușoare mă înțepau, și îi dau un ghiont puternic cu cotul ,brusc, pentru a
înceta.
Nu pot nega că era tentant și extrem de plăcut jocul lui, dar, din nefericire, nu era
locul potrivit.
- Sau mai bine zis, ce efect încă ai .. Mereu l-ai avut.
Înspir încântată, nu înainte de a-i mulțumi printr-un zâmbet larg, de satisfacție.
– Nici tu nu ești mai prejos, să știi.
Și nu mințeam frumos pentru a-l face să se simtă bine. Nu o făceam niciodată, și
mai ales cu el.
Chiar arăta superb în costumul cambrat, elegant, care îi venea ca o mănușă. Părea
croit exact pe corpul lui bine făcut și atractiv.
Era extrem de frumos. Dacă nu l-ai fi cunoscut, clar spuneai că e noua bombă sexy,
vreun actor bun, la propriu, apărut recent.
Eram mândră că era partenerul meu și simțeam privirile admirative și
contemplative ale fetelor. Îmi dădeau încredere în mine.
Nu îl mai văzusem așa elegant de la bal. Dar acum era clar o diferență. Eleganța îl
stăpânea și prin gesturi, comportament, rafinament.
Rămăsese același Bred care emana masculinitate, dar una stăpânită de eleganță.
Încă emana și acum pasiune. Și simțeam cum mă mistuie pe interior.
- Chiar sunt fericită că ești aici.
Rostesc deodată, cu o voce subțire, frumoasă. Și sinceră.
- Eu mă bucur că sunt lângă tine.. Cât despre locație.. hmm..nu știu ce să zic. Încă
excluse de pe lista mea activitățile de genul.
Spune cu o grimasă privind cercetător și sugestiv în jur.
Oh ,da. Știam prea bine ce părere are despre ”vedetisme”, cum le spunea el.
- Chiar ești diferit.
Îi spui jucăușă, privindu-l admirativ, în timp ce continuam să semnez autografe și
să fac poze.
Încercam să alung prin conversația plăcută cu el plictiseala, pentru că oamenii
aceia drăguți chiar nu meritau asta. O față plouată.
Nici nu apăruse filmul și deja știau date despre el, despre mine, îmi spuneau
cuvinte frumoase și îmi zâmbeau încurajator.
Aș fi fost nesimțită să nu le răspund frumos bunătății lor. Sau insensibilă.
- Păi..chiar m-am schimbat.
Îmi confirmă încântat.
- Nu mai fumezi ?
Spun pe un ton fericit, ca un copil care aștepta o acadea.
El își să ochii peste cap și face o grimasă amuzată, dezvăluindu-și gropița
adorabilă.
Apoi scoate sugestiv un pachet de țigări și mi-l postează în față.
- Mda.
Oftez adânc.
Într-un plan nu foarte îndepărtat de mine, îl zăresc pe Taylor dând mâna și
zâmbindu-le din inimă fanilor care erau topiți după el.
Și eu eram topită. După zâmbetul lui unic.
Când mă zărește încremenește cu gura căscată o clipă, apoi surâsul îi luminează
fața.
Oh,nu. Sper că nu era iar afurisita asta de rochie de vină. Fir-ar ea să fie.
O pungă de hârtie, vă rog? Să o pun pe cap ? Are cineva ? Am nevoie, urgent. Nu ?
N-am noroc? La naiba.
Se apropie de pași repezi de mine, și într-o clipă eram în brațele lui călduroase,
care mă strângeau puternic.
Probabil tipul nu e ranchiunos. Se pare că nu mă ura că am respins ideea să vin cu
el. Și sper să nu o facă,până la urmă, dar chiar nu îmi părea rău. Nu cu partenerul
meu din seara asta.
- Oh, Gianna.. statul îți este recunoscător pentru asta !
Vorbește pe un ton șmecher, privind cu subînțeles și cu un rînjet malefic faimoasa
rochie. Deja simțeam că o urăsc. Și când mă gândesc că eu eram ”autoarea”
intelectuală a ei. Of!
Îmi ține mâna în aer și mă îndeamnă cu un chip radiant să mă rotesc, pentru a-mi
admira ”splendoarea”. Super. Mă mișc robotic, dar îi fac pe plac. Îi eram datoare.
- Oh, nu și tu, Taylor.
Da..exact. Nu și el. De parcă nu era bărbat. De parcă nu erau toți la fel. Aceleaşi
minţi luminate. Sigur.
- Hey, chiar mă luase somnul după tot ce văzusem că e pe aici.
Vorbește pe un ton monoton scanând cu privirea câteva personaje din jur, dându-
mi-le ca exemple.
Tipul ăsta e fabulos. E mai ceva ca o babă care cârcotește.
Un val rece mă cuprinde deodată când un grup trece ca o furtună pe lângă mine, în
momentul când țipetele se accentuează.
Un tip fandosit înconjurat de o armată de bodyguarzi trece cu fața lui implacabilă,
practic ignorând pe toți. Dacă eram în locul bieților nefericiți i-aș fi aruncat cu pixuri
în cap.
Mă întorc pe o parte,îmi încrucișez brațele într-o poziție de apărare, înjurându-l în
gând intens.,și încercând totuși să descifrez și mârâiturile din spatele meu, care
veneau din partea lui Bred. Nici el nu îl plăcea foarte mult ?
Urletele încetaseră oarecum și nu înțelegeam de ce. Simt din stânga niște vibrații
negative și observ cu coada ochiului niște umbre deloc prietenoase.
Ce dracu’ ?
Chiar erau enervanți. Ce eram eu, televizor, să se holbeze la mine ?
Era doar o tâmpenie de rochie, dracu s-o ia! Nu un extraterestru comprimat.
Mă întorc îmbufnată, bombănind lucruri nu tocmai drăguțe. Și nici nu-mi păsa.
Păcat că nu mă auzeu.
Încep să dau din picior nervoasă, și rămân blocată la tipul înfumurat de mai
devreme, care se oprise , odată cu turma lui veselă de indivizi,în direcția mea, și se
holba ca un prost, foarte ocupat de imaginea mea uimitoare, văd .
Acum continua fără nesimțire să mă scaneze din cap până în picioare, fără să îi
pese că îl văzusem , fără să îi pese de bun simț și subtilitate.
Într-un final își oprește privirea concentrată, apăsătoare, direct în ochii mei.
Era el.

...

Part three

- Ţi-am spus că trebuia să mă laşi să-i sparg faţa.

Mârâie printre dinţi cu un ton rigid în timp ce smulge cu ciudă o ţigară din pachet,
care se rupe neputincioasă în urma furiei lui necontrolate, împrăştiind tutunul pe
jos.
- De ce să îl faci să arate mai bine ?
Spun dezgustată, în timp ce îi înhaţ iritată relicva de ţigară din mână şi o trântesc
plictisită în poşetă.
Când îi sesizez intenţiile, şi că nu vroia să înceteze cu comportamentul stupid şi
infantil, îi dau una sănătoasă peste mâna cu pachetul, ca să o termine odată cu ele,
şi îmi trimite o privire cu ciudă în timp ce începe să dea din picior nervos.
Fir-ar, chiar nu-şi dădea seama că aici e un spaţiu închis, şi e interzis fumatul ? Ce
dracu’ e în capul lui?
De data asta chiar nu mai era repulsia mea pentru fum, din contră, la câţi nervi mă
măcinau, probabil aş fi mâncat pachetul ăla din mâna lui într-o clipă, fără să îmi
dau seama.
Nu ştiu cum încă mai puteam reacţiona atât de cugetat şi eram în stare acum să
mă stăpânesc, şi să stăpânesc şi ciclonul care stătea să izbucnească de lângă
mine, anume Bred.
Oricum nu eram convinsă nici eu de ce îi spusesem acum. Mai degrabă îl lăsam să
şteargă atunci rânjetul ăla sfidător de pe faţă imbecilului ăla. Doar asta făcuse, din
momentul în care aterizase cu ifosele şi comportamentul cretin, ca şi cum ar fi fost
superior peste ceilalţi. Doar mă privise ca un prost, încercând să mimeze,să
disimuleze, jalnic, din punctul meu de vedere, consternarea care îl cuprinsese. Cum
? Aruncându-mi prin limbajul corpului acuze şi reproşuri, încercând doar să mă
provoace astfel.
Dar nu mai ţineau astea acum. Eram capabilă să îi citesc şi cele mai fine tactici de
actorie.
Şi nu i-am dat pic de satisfacţie în asta. Bravo mie! Chiar sunt mândră că am evitat
circul, şi am îmblânzit-o pe impulsiva Kitty.
Imperceptibila Georgiana îşi jucase chiar admirabil rolul.
Ceea ce e clar, fără discuţii, e că cel de lângă mine are parte de toată admiraţia
mea acum. Se vede că perioada din Canada l-a schimbat enorm. Se vede că e mult
mai responsabil. Dacă ar fi rămas Brendal din amintirile mele de la început,
probabil ar fi şters cu Pattinson pe jos, făcându-l să se asorteze cu covorul de gală.
Şi probabil acum am fi fost amândoi în vreo celulă colorată. Sau apatică.
Deşi nu îmi pot da seama acum unde era mai bine. Acolo, în linişte, sau aici , acum,
trimiţându-i prin privirile de gheaţă ură individului respectiv, care flirta indolent cu
colega lui de platou, susţinând şi mai mult astfel vehiculările din presă mai lungi
decât povestea celor „1001 de nopţi” despre aşa zisa lor relaţie. Oricum , după
multitudinea de articole în care se prezentase viaţa lui zbuciumată din ultimele lui,
desele excese, domnişoarele extrem de variate, şi de disponibile oricând de
senzaţii tari în braţele „superbului” actor, pe care le captura prin cluburi, sau
viceversa, ele puneau gheara avidă de puţină atenţie a celor din jur, pe el , pe mine
doar mă lăsa rece situaţia. Nici nu ştiu dacă erau adevărate sau erau doar
aberaţiile fără capăt şi logică ale ziariştilor.
Oricum era totul de prost gust. Şi comportamentul lui, dacă avea vreo noimă de
adevăr, şi articolele jenante.
Îmi era milă de ea. De biata nefericită. Eu nu i-aş fi permis absolut nimănui să facă
asta, şi apoi să se întoarcă la mine, dacă aveam o relaţie. Dar presupun că fiecare
îşi alege singur cum şi cu cine îşi trăieşte viaţa, nu?
Îi zăresc chipul şi observ cum se uita cu coada ochiului o clipă,la mine, din planul
undeva paralel, nu foarte îndepărtat, unde era scaunul lui.
Îl prind din instinct de mână pe Bred şi îl strâng puternic, uitându-mă cu subînţeles
şi sarcasm la Pattinson,care se încruntă subit şi apoi îşi continuă disimularea
sâcâitoare de mai devreme.
Îi simt în aceeaşi clipă degetele lui Brendal, cum le trage rigid şi brusc din palma
mea, şi îmi întorc deodată faţa către el, ieşind din stadiul deconectat în care mă
aflam,şi analizându-i chipul frumos, pentru a-i înţelege reacţia consternantă pentru
mine.
Nu mă mai.. plăcea ? Înghit în sec.
- Nu îmi plac joculeţele astea de faţadă..
Bombăne pe un ton şifonat şi mă fixează cu ochii ofuscaţi, plini de subînţeles. Simt
cum deodată mă fac în ei mică, mică, un punct, şi dispar.
Mi se opreşte respiraţia pentru o clipă.
- Îh..e şi asta aici ..? La dracu’ !
Se răsteşte arţăgos, vorbind ca pentru sine, şi adoptând o mimică cruntă,
neîndurătoare, în timp ce îşi îndreaptă necontrolat privirea undeva în sală. Îi repet
involuntar gestul ca o copie drăguţă şi prostuţă care văd că devenisem. Şi foarte
uşor, fără xerox.
Era evident că habar n-aveam la ce se referă. Şi mai evident încă, la cine. Şi, fir-ar,
mai era şi imposibil de descoperit. Mai ales că pentru mine toate erau identice, şi
nu doar din cauza aceleaşi uniforme pe care păreau că o poartă, ci mai ales
datorită gesturilor lor imbecile, şi aidoma, de păpuşi impenetrabile, pe care nu
puteai citi nimic, nici o reacţie.
Se ridică deodată indispus, fără preaviz, şi îmi spune pe un ton rece, îmbufnat :
- Mă duc să fumez până începe.

...

Trecuse o bună parte din spectacol şi deja simţeam că nu mai rezist senzaţiei
sufocante din spaţiul ăsta de claustrare de acum pentru mine. Da, devenise
insuportabil să rezist, chiar şi într-o sală enormă. Dar nu mai suportam
incomoditatea evenimentelor în care fusesem prinsă, şi mai ales, luată prin
surprindere.
La naiba, îmi tocisem atâtea gânduri imaginându-mi reîntâlnirea, îl căutam absurdă
cu privirea pe la evenimentele , rare, într-adevăr, pe la care participam aici, dar la
care de fiecare dată era fără sens şi doar o pierdere de timp, şi de speranţe, cu ce
îmi ocupam timpul.
Iar acum, când da, era aici, mă trezisem bineînţeles ca de obicei, fără umbrelă, în
mijlocul furtunii, dar nu îmi mai păsa.
Îmi jurasem de atâtea ori că nu îmi voi mai chinui nici măcar o secundă mintea cu
acest personaj anost.
Şi asta încercam şi acum să fac. De când se întorsese Bred de afară, după ce îl
necăjisem cu reacţiile mele cretine, nu am mai întors o clipă măcar capul în direcţia
manechinului de plastic. Devenisem şi eu o păpuşă fără viaţă,dar doar pentru acel
ins. Nu mă interesa ce face. Putea să mă semnalizeze cu bannere cu înjurături, să
mă schimonosească în gesturi, sau să îmi râdă sarcastic, în timp ce se urca pe ea.
Nu îmi păsa.
Din partea mea putea şi să se ducă dracului de acum.
Îmi concentrasem toată atenţia şi ataşamentul puternic pe care îl simţeam pentru
Bred, total asupra lui. Sută la sută. Pentru că merita.
Îi zâmbeam frumos şi îi răspundeam mereu pe un ton dulce şi implicat, la orice.
Eram în lumea noastră şi încercam să facem abstracţie de ce era în jur. În
momentele în care statuia de gheaţă era pe scenă, primind ovaţiile obişnuite şi
plictisind lumea cu discursurile lui caracteristice şi fastidioase, îl ignoram complet
ambii. Humm..deşi ..cred că numai noi eram stăpâniţi de sentimente din acestea
contrariante. Sărmanii nefericiţi din jur erau toţi fermecaţi şi entuziasmaţi.
Dar îmi deconectam privirea şi de la ei, deoarece,deşi nu sunt stomatolog, ştiu şi
eu cum arată nişte măsele, pe care ei le expuneau inevitabil când urlau, şi nu, nu
era o privelişte încântătoare. Bine că nu lucrez în domeniul medical.
Aşa că o duceam către singurul care o merita atunci, partenerul meu frumos şi
senzual. Şi mai ales că aveam şi ce admira.
Îi sorbeam cu surâsuri largi, şi din suflet, fiecare cuvânt, fiecare povestire relatată
în stilul lui caracteristic, atât de captivant. Mă adusese la zi cu toate cele petrecute
în viaţa lui în lunile astea, şi eu îi arătasem , tot folosindu-mă de vocabularul şi
obişnuitele mele remarci pragmatice , că avea într-adevăr dreptate când mă toca la
cap cu împotrivirea lui categorică contra mediului ăsta. Dar înţelese că trebuia să
îmi urmez mintea deloc practică şi că era necesar şi asta, pentru a îmi forma o
personalitate şi mai puternică.
La un moment dat simt cum mă topesc când îmi sărută mâna, făgăduindu-mi sincer
că, indiferent de ce voi alege şi voi face în viitor, mă va urma necontenit în
nebuniile mele. Că ele făceau deja parte din el, din viaţa lui. Iar eu eram
elementară în ea.
Îmi apropiasem atunci chipul radiind de emoţie la auzul vorbelor lui, şi îmi
ataşasem exagerat de mult buzele de faţa lui mirosind provocator, încărcată de un
parfum superb, emanând ca de obicei masculinitate,şi de buzele lui tentante pe
care aş fi vrut să le simt urgent peste ale mele, să mi le dezmierde, în timp ce îi
simţeam o mâna sigură şi stimulantă a lui care începea să mă stârnească şi mai
mult când se perinda tot mai sigur, pe şoldul meu,şi apoi, tot mai jos, pe coapsa
mea.
Slavă cerului că era destul de obscură sala.
Un bang asurzitor mă loveşte direct în cap, şi din cauza şocului reuşesc să clachez,
şi să îl sărut pe lângă, dar extrem de apropiat de buze, totuşi.
Încep să caut înjurând în gând , cu privirea, locul cu pricina , de unde se auzise
izbitura, şi nenorocitul responsabil cu asta, iar ochii tulburaţi mi se opresc asupra
chipului răvăşit şi încurcat, de pe scena, al lui Pattinson.
Îşi scăpase premiul din mână.

...

Auzeam de pretutindeni urletele tot mai insuportabile şi simţeam că acum chiar mă

atacă. Simţeam că eu sunt ţinta nefericită acum, şi nu înţelegeam de ce. Auzisem
mai devreme iar numele lui Robert Pattinson, dar acum erau mai intense şi de
necontrolat. Rămân stupefiată când aud şi numele meu rostit de pe scenă.
Humm.. cred că Ronan îmi amintise ceva despre. De fapt, cred că mă stresaseră
ambii, şi el, şi Colle, cu magnifica nominalizare, dar bineînţeles că nu am fost
atentă. De fapt, cred că îi ironizasem de fiecare dată când deschideau subiectul
ăsta. Proastă alegere.
Ţipetele se intensificau şi odată cu auzul numelui lui, parcă îl aud şi pe al meu.
Observ cum el se ridică pentru a nu ştiu câta oară în picioare, dar nu înţeleg de ce
în loc să meargă pe scenă se uita sugestiv la mine. Ce aştepta ? Să îl aplaud ?
Simt un ghiont puternic din partea lui Bred şi mă întorc speriată către el.
Nu înţelegeam ce se petrece, şi pentru ce mă atenţionează. O zbrâncă din partea
lui, sănătoasă , dar subtilă, mă ridică instant în picioare şi ovaţiile şi aplauzele se
intensifică atunci.
Rânjesc stupid către ei.
Ah. Înţelesesem într-un final. Câştigasem şi eu la chestia aia.
Fir-ar, cum dracu’ se numea categoria aia ? Asta încercam să îmi amintesc după ce
reuşisem cu greu să ies printre picioarele tuturor, când alesesem să o iau prin
cealaltă parte a rândului, doar ca să nu mă ciocnesc cu individul.
Proastă alegere. Greu drum până la ieşire.
Când în sfârşit reuşesc să ajung pe scenă, încep să îi mulţumesc Celui de Sus
pentru ajutorul acordat de a nu mă împiedica până acolo şi de a nu-i da lui
satisfacţie.
Deşi acum eram lângă el şi simţeam că încep să mi se bălăngăne nenorocitele de
tocuri.
Trag aer în piept şi încerc să îmi revin.
Îl privesc cu coada ochiului. Era încordat.
Asta e bine. Măcar nu-s singura.
Întrebarea stresantă care mă tortura rămăsese aceeaşi : Cum dracu’ se numea
nominalizarea aia condamnată ? Cum ajunsesem eu pe scenă cu el ? Era oare ceva
gen „Cel mai bun circar şi fosta lui maimuţă “..sau.. „ Îmblânzitorul de lei şi
specimenul cel mai dificil” ?
Pentru că reuşise să mă îmblânzească odată. Reuşise să mă domolească cu
interesul şi delicateţea lui , vorbele frumoase şi gesturile, toate false, însă. Acum nu
ar mai fi reuşit în nici un caz.
De fapt, prin minte îmi treceau scenarii malefice. Cum ar fi să îi fac o zbrâncă
prietenească de pe scenă ? Îmm..nu, nu ar fi convenabil. Cu siguranţă nu ar simţi
nimic căzând în braţe disperate care ar fi aşteptat nerăbdătoare să îl prindă pe
prinţul din poveşti.
Sau..să îi scap „din greşeală” trofeul drăguţ din metal pe picior ? Sunt sigură că nu
l-ar durea. Pe trofeu.
Dar nu ar fi original. El tocmai o făcuse. Deşi căzuse nu pe jos, ci pe măsuţa din
faţa lui. De aici şi sunetul iritant. Nu aş fi vrut totuşi să creadă că mă inspir din
viaţa lui. Total neinteresantă de mult pentru mine, de altfel.
Îşi apropie gura de microfon şi ţipetele îl împiedică să vorbească. Rânjeste fericit.
– Cred că vă place să mă ţineţi în picioare .
Reuşeşte să spună, pe un ton amuzat.
Ha ha.
Prima reacţie după replica lui stupidă a fost să îmi dau ochii peste cap. Dar nu ar fi
fost prielnică şi puţin evidentă în acest moment.
În schimb ochii mi se opresc în stânga asupra numelui categoriei : „ Cei mai
frumoşi actori, cu cele mai hot apariţii”.
Da, clar, suna un titlu siropos, tipic adolescentin. Şi aiurea.
„Hot” era mintea care luase foc a celui care pusese titlul ăsta imbecil.
Ochii mi se opresc involuntar asupra brăţării lipsite de logică şi care se potrivea ca
o nucă în perete faţă de costumul lui elegant, şi albastru. Albastru închis,nu altfel.
O nuanţă mai puţin nebună, dar foarte apropiată de cea a rochiei mele. Nu cumva
să fim în discordanţă.
Fir-ar. Cred că eram penibili. Cred că vom deveni ţinte de glume proaste. Dracu’ să-
l ia pe creatorul lui. Şi pe a mea ! Parcă ar fi soţ şi soţie. Aceeaşi minte.
Era brăţara de la mine. Cea indiană, benefică pentru calmarea spiritului agitat.
Sărmana aceea brăţară pe care mi-o şterpelise în camera cu praf. Încă o purta.
- Ai avut nevoie des în ultima perioadă să te calmezi, văd.
Îi şoptesc ironic şi pe un ton răutăcios la ureche, îndemnându-i privirea către
obiectul la care mă refeream.
Când înţelege, înghite în sec şi se încruntă uşor, subtil.
Îşi recuperează firea, se întoarce către microfon, şi spune :
- Aş vrea să dedic premiul acesta domnişoarelor care au contat cu adevărat pentru
mine… Şi în viaţa mea.
Mă priveşte urât cu colţul ochiului şi termină ideea , pe acelaşi ton spart .
- Mulţumesc.
De ce se uita la mine ? Ar trebui să îmi pese ? Nu mă simt vizată. Chiar deloc.
Se îndepărtează de lângă microfon şi strigătele numelui meu din public probabil mă
atenţionau că ar fi cazul să aberez şi eu ceva. Că aşa e frumos.
Dar nu şi plăcut. Nu pentru mine.
Pe mine mă stânjeneau situaţiile de genul. Le evitam.
Bineînţeles că eram pe lângă subiect, că nu aveam un discurs pregătit, cum
avusese el la aproape toate apariţiile aici. Dar nu şi la cea de mai devreme.
Eu eram în aer, ca de obicei.
Strigătele lor erau încurajatoare şi drăguţe.
Câteva care sunau de genul „ Te iubim, Gianna! “, erau chiar emoţionante. Pentru
că nu înţelegeam de ce le spuneau. De ce le meritam.
De fapt, nu le meritam. Nu făcusem nimic.
- Mulţumesc frumos, sunteţi foarte drăguţi. Şi eu vă iubesc, pe toţi.
Spun pe un ton ezitant şi pierdut, fără să aud multe sau să înţeleg ceva din ce mai
era în jur.
Eram o mincinoasă proastă, dar era şi un strop de adevăr, totuşi. Oricum îi iubeam.
Mai mult decât pe individul de lângă mine. Clar.
Îmi adun curajul să continui , dar un „Căsătoreşte-te cu mine, Gianna!” urlat din
adâncul sufletului de un tip disperat mă face să pufnesc în râs. Ne face pe toţi, de
fapt.
Oricum rupsese tensiunea din mine, şi din jur, cu fraza lui venită la ţanc.
- OK . Atunci eu aş dori să dedic premiul celor care ştiu să iubească… Şi cum să
facă asta.
Rostesc cuvintele pe un ton cu subînţeles, şi punând suflet în ele. Mă uit la el, dar
se uita în jos.
Era o statuie, şi la propriu, acum.
Observând că nu mai avea nici o reacţie, şi îmi pasase mie tot greul, îmi îndrept din
nou capul către microfon.
- Vă mulţumesc mult! O seară bună !
Îmi înhaţ premiul de pe măsuţă şi pornesc cu paşi repezi, inegali, spre ieşirea de pe
scenă.
Fără să îmi pese ce face el, fără să îl aştept, cum ar fi fost normal.
Pentru că eu nu eram normală.

...

Mă îndepărtasem de locul cu poluare fonică dar încă mai aveam strigătele lor în
cap. În urma paşilor mei zăpăciţi, către nu ştiu unde, simţeam o prezenţă care îmi
trimitea vibraţii negative. Speram şi mă încurajam că e vreun tip din echipa de
producţie, deşi nu văzusem foarte mulţi în drumul meu. Ciudat.
Senzaţia era chinuitoare că nu ajungeam nicăieri pe aici . Că încurcasem calea, ca
de obicei. Tipic mie.
Se pare că şi Georgiana era la fel de ameţită.
Încetinesc paşii în speranţa că persoana din spatele meu mă va ajuta să ies din
labirintul ăsta. Cu cât se apropia mai mult, cu atât un parfum pătrunzător mă
amorţea.
Sau mă intoxica, în cazul ăsta. Deoarece era parfumul lui. Îl recunoşteam din mii de
alte arome, deoarece era unic.
Uf !! Deci înseamnă că el e cel care mă bântuie !
Îmi sporesc paşii bombănind în sinea mea toate bazaconiile pe care mintea le
inventa. Tot dispreţul şi mânia se concentrau în ele.
De ce dracu’ nu mă lăsa în pace ? De ce nu mă lăsa să trăiesc? Chiar îmi
propusesem de ceva timp să le dau naibii de resentimente deoparte, şi dacă îl
reîntâlnesc să mă fac că nu îl cunosc.
La urma urmei dacă ăsta e modul lui de a percepe ceea ce era o copie nereuşită a
unei relaţii, nu pot schimba asta. Nici nu ştiu încă ce a fost între noi. Dacă a fost
ceva, sau doar o pasiune arzătoare de moment.
E clar că am fost doar un obiect de distracţie pentru el. Dar nu era nici primul nici
ultimul care acţionase aşa în lumea asta. Era într-adevăr deplorabil şi crud
comportamentul lui, dar firea umană e atât de înşelătoare şi meschină uneori, încât
rămâi neputincios în faţa ei. Iar el poate îşi şi permitea să fie aşa nesimţit. Avea
atunci lumea la picioarele lui.
Un prim pas de a renunţa la mânie a fost modelul meu exemplar de a mă comporta
la intrare cu el, sau chiar pe scenă.
Bine, făcusem remarca aceea puţin răutăcioasă, dar mă luase gura pe dinainte , ca
de obicei.
Oricum numai el înţelesese ce îi spusesem, şi, mai ales, mesajul din spatele
cuvintelor. Cred.
Asta dacă nu îşi ştersese prin orgiile lui toate amintirile prăpădite pe care le mai
avea cu mine. Dacă mai avea vreuna.
Păşeam înţepată şi încercam să nu mă balansez în mers. Nu băusem şi nici nu
vroiam să las impresia asta.
Era totuşi puţin cam greu cu senzaţia incomodă că sunt al doilea Turn Eiffel, pe
macaralele astea.
Dar încercam să supravieţuiesc.
Să nu o dau în bară.
Georgiana nu avea voie să facă asta, clar. O făcuse Kitty îndeajuns pentru ambele,
în trecut.
Îmi strângeam bucuroasă trofeul în mână. Nu atât de fericită pentru obţinerea lui,
cât pentru satisfacţia meschină că aveam cu ce îi sparge capul.
Observ nişte uşi apropiindu-se, şi îmi pun toate speranţele că una din ele va fi
salvarea mea. Prima nu mă ajută mult, pentru că era doar o baie, din ce observ în
trecere.
La a doua nici mai apuc să citesc ce scria pe ea, din cauza forţei bruşte şi
necontrolate care mă înhaţă de mijloc, ca o furtună, aruncându-mă exact în
interiorul ei.
Îmi ghicise gândurile şi vroia să mă ajute să descopăr ce e aici ?
Tot o baie. Îh..a bărbaţilor, cred.
Ce misogin.
Acum stătea ca o păpuşă acţionată de sfori, aşteptând, dar nu ştiu ce. Să sparg eu
liniştea ?
Să aştepte în continuare. Am renunţat de mult la rolul de persoană menită să
distreze lumea.
Şi mai ales pe el.
Se lipise de uşă , probabil asigurându-se astfel că nu voi evada, şi stătea cu capul
în jos, poziţia lui ducându-mă în mod inevitabil cu gândul la zicala : „Capul plecat
sabia nu-l taie.”.
Putea să stea liniştit. Nu aveam nici o sabie. Din păcate.
Cu un pachet de ţigări pe care îl ameţea dintr-o mână în alta reuşea şi pe mine să
mă zăpăcească de acum.
Avea nevoie de puţin ajutor ? Era nehotărât ?
Mă ofer eu voluntară să îi dau un impuls , şi îl va termina cu siguranţă mai repede
când i-l bag pe gât. Sper doar că îi place şi celuloza.
Într-un final se decide, şi scoate cu mâna mecanic una şi începe să fumeze.
Când observă că îl priveam suspicioasă, cu sprânceana ridicată, încearcă să îşi mai
cureţe aura negativă din jurul lui întinzând vasăzică amabil pachetul în direcţia
mea.
Îi întorc ţâfnoasă spatele , ca un copil, cu braţele încrucişate în poziţie de atac.
Chiar nu îmi pasă că ar fi crezut că sunt aceeaşi tipă puerilă şi fără putere.Chiar
singura mea preocupare acum mai era ce părere nouă îşi poate el forma despre
mine.
Mai rea decât o avusese e imposibilă. Sau se poate şi mai rău ? Oricum, să le ia
dracu’ de ţigări. În frunte cu el.
Aud din spate zgomotul de metal de pe jos şi mă întorc consternată să văd ce naiba
făcuse.
Împinsese statueta care acum se rostogolea către mine.
- Poţi să o iei şi pe a mea.
Spune pe un ton plictisit.
- Nu, merci, n-am nevoie de gantere.. Poate ai tu mai multă nevoie.
Îl combat pe un ton iritat, ripostând imediat.
- Nu, serios. Ca să nu te ia vântul când ieşi de aici.
Continuă pe acelaşi ton arogant.
-Ha ha.
Spun bosumflată strâmbându-mă. El surâde uşor.
- De ce naiba nu mi-ai spus de la început care era de fapt jocul tău ?
Rupe situaţia oarecum calmă dintre noi cu tonul lui grav şi acuzator.
Deci începe circul.
- Pentru că nu mai era aşa de palpitant.
Îi răspund ironică, deşi habar n-aveam la ce se referea. Dar nu aveam de gând să
cad de proastă, şi el să îmi descopere slăbiciunea asta.
O mimică de dezamăgire cruntă îi cuprinde chipul şi îi simt săgeţile din priviri.
Erau acide.
- Şi chiar trebuia să mă alegi pe mine pe post de marionetă în asta ?
Mârâie printre dinţi, deloc bine dispus ,văd, de remarca mea.
Mai ales că îmi răspunse stupid, fără pic de logică.
Ce treabă avea el cu a face parte din cercul nefast al marionetelor ? Când eu
fusesem de fapt una, şi el păpuşarul. Deşi de lemn. Un păpuşar insensibil şi de
lemn. Nu ca toţi ceilalţi, care se ataşau de ele ca de proprii copii.
- Nu te înţeleg.
Recunosc cu ciudă.
- De ce dracu’ m-ai ales pe mine, dintre toţi imbecilii din lumea asta ?!
- Da, chiar, oare de ce ?
Spun pe un ton sfidător şi sarcastic, plină de mine.
- Poate pentru că tu eşti cel mai mare dintre toţi, de aia.
Când îi observ corpul ca o furtună lângă al meu, şi ochii pătrunzători care mă
damnau, încremenesc şi înghit în sec.
- Păstrează distanţa, amice.
Mârâi pe un ton otrăvitor, uitându-mă foarte urât.
Ignoră complet avertismentul meu, şi mă apucă cu ambele palme de braţe.
Respiraţia lui precipitată se lovea de faţa mea, iar ochii lui m-ar fi omorât din priviri.
Parcă era turbat.
Aveam statuia în mână. Încerc să verific distanţa dintre obiect şi faţa lui, să văd
dacă pot să îi dau din zbor una în gură cu ea.
- De ce naiba nu ai spus din prima ce vroiai?
Urlă necontrolat în capul meu.
- Poţi să fii mai explicit ? Nu înţeleg o boabă din ce zici. Ce naiba mai vrei de la
mine ?
Nu ţi-a ajuns cât m-ai distrus ? Cât m-ai tulburat…continuam în gând frazele.
Simţeam că nu am aer să i le împărtăşesc şi lui pe toate.
Eram categorică. Doar îmi întunecase existenţa. În afară de momentele de
neegalat, deşi poate false, cu el, restul vieţii mele din acea perioadă a fost un
dezastru.
Aproape m-a distrus.
- Dacă aveam puţină minte, ai fi regretat amarnic acum cum ţi-ai bătut joc de
mine ! Dar nu pot ! Şi mă detest !
- Ah, acum eu mi-am bătut joc de tine ?? Mai uşor cu stupefiantele, prietene.
Mă răstesc necontrolat, strângând din dinţi.
El îmi dă drumul brusc, cu ciudă, şi se întoarce cu spatele.
Am avut senzaţia pentru o clipă că mă voi dărâma din cauza mişcărilor lui
necontrolate şi masochiste.
Era greu să îţi păstrezi echilibrul. Mai ales în situaţia asta vitregă.
- Trebuia să-mi spui că ţelul tău era să te propulseze în carieră apariţiile tale lângă
mine. Aş fi făcut-o pentru tine, chiar şi aşa. Nu mai era nevoie de tot circul acela
ieftin şi toată mascarada. Puteai să-mi zici dracului că pe tine doar te interesa să se
scrie că ai o relaţie cu cretinul de Pattinson pentru că asta te ridică automat în
topuri ! Şi astfel nu mai trebuia să te chinui atât şi să te prefaci că îţi pasă de mine.
Nu ştiu de ce nu i-ai sunat pe vulturii aia de paparazzi mai devreme, să nu mai fi
nevoită să stai atât lângă mine , dezgustată de prezenţa mea.
Scotea fiecare cuvânt fierbând în interior, dar încă cu spatele la mine.
Era bine aşa. Nu îmi putea vedea mimica de cretină care mă stăpânise, şi şocul
care mă lăsase cu gura căscată.
Nu pot să realizez încă de unde scoate atâtea tâmpenii. Cum îi poate mintea în
colţuri gândi asemenea atrocităţi.
Primul meu gând nenorocit a fost să îl prind de freza lui perfectă şi să îl bag cu
capul într-o chiuvetă , să îi torn o tonă de apă rece , ca gheaţa, dacă era posibil, în
cap. Poate asta îl trezea. Poate îl aducea la realitate din lumea teribilă în care se
afla el acum.
- Dacă am fost dezgustată vreodată, e acum ! Mi-e scârbă de gândirea ta îngustată
şi de părerea care o ai despre mine. Înseamnă că doar mi-am pierdut un timp din
viaţă aiurea.
Într-o clipită braţele lui rigide şi violente mă prinseseră de umeri împingându-mă cu
o forţă de nestăpânit în spate. Mă izbeşte de perete şi acum stătea aproape lipit de
mine, gâfâind ca un dement în faţa chipului meu îngrozit.
În mod involuntar, statuia de fier se desprinde din mâna mea, cauzând un sunet
asurzitor în cădere şi accentuând şi mai mult scena de groază care se contura
rapid.
Dacă nu m-ar fi imobilizat, cu siguranţă până acum aş fi avut palmele pe faţă,
plângând amarnic, de ciudă.
Dar încă mă stăpâneam. Trebuia să o fac, măcar eu. Pentru că el îşi pierduse de
mult controlul. Dacă l-a avut vreodată.
Doi smintiţi în aceeaşi încăpere ar duce cu siguranţă către ceva tragic. Şi nu vroiam
asta.
După toate rafalele din partea lui, trupul lui, acum lipit de mine, faţa distrusă de
nervi, de revoltă, ochii îndureraţi şi buzele încordate încă mai cauzau asupra mea
aceleaşi sentimente şi trăiri care se zvârcoleau în interiorul meu, la fel ca atunci.
Simţeam la fel pentru el.
Încă mă măcina durerea lui, deşi nu merita.
- Ai fost actriţă de la început, nu ? Ai avut totul plănuit punct cu punct. Nimic n-a
fost în van, sau fără premeditare. De la apariţia ta ciudată în camera aia prăfuită de
la Rose Art, până la comportamentul şi gândirea ta uimitoare, personalitatea ta,
reacţiile infantile, dar dulci. Zâmbetele pe furiş, privirile cu colţul ochiului. Era
imposibil să existe cineva atât de special. Sau ca cineva aşa să mă perceapă ca
ceea ce sunt, nu ca pe un mijloc perfid de ascensiune către ceva, ci ca un suflet
rătăcit care are şi el nevoie de înţelegere şi de iubire, dar sinceră.
Scuipa cu durere, ciudă, frustrare, fiecare cuvânt, şi singurul lucru care vroiam să îl
fac era să îi alin rănile.
Dar nu aş fi putut din cauza lacrimilor care stăteau să mă inunde.
Şi mai ales din cauza repulsiei pe care o aveam faţă de cuvintele lui defăimătoare,
fără substanţă.
Era clar că fusese întors împotriva mea, sau îşi înveninase singur ura. Nu merita
nici un gest de compătimire din partea mea, dar totuşi, încă i-l acordam.
- Probabil îl cunoşteai şi pe cretinul de regizor şi cine ştie pe câţi alţii, care te-au
ajutat să formezi scenariul incredibil şi să îl facă cât mai palpabil. Şi eu, ca un
bufon, am căzut în plasă , normal.
Îşi desprinde din nou fără tact braţele de pe mine şi se îndepărtează tremurând de
nervi.
Dă cu ciudă un picior în nefericita statuetă care se rostogoleşte neputincioasă.
Îşi scoate o nouă ţigară şi începe să o tortureze şi pe ea, trăgând cu mai multă
ciudă decât pronunţase fiecare cuvânt oribil la adresa mea.
Un val de fum formează un zid între noi.
- Nu ştiu cum am putut fi atât de naiv. De imbecil. Cum mă puteam chinui şi
zbuciuma cu gânduri, frământări, gândindu-mă ce să fac, cum să fac să fie bine. Mă
omora ideea că îţi distrug viaţa, liniştea, că o să te aduc la nimicire. Eu chiar am
fost atât de prost să cred că într-adevăr nu eşti superficială, fără suflet, că într-
adevăr îţi pasă de lucruri simple şi minore. Dar cât m-am înşelat.
Un val de neputinţă mă făcea să răcnesc. Să scot tot ce aveam mai urât din mine.
Eram legată de mâini şi de picioare.
Pusă la zid fără milă.
Şi mai ales, nu aveam nimic la dispoziţia care să mă apere.
Ce îi puteam zice ? Cum mă puteam apăra ?
Oricum nu m-ar fi crezut.
Probabil fiecare explicaţie stingherită de a mea ar fi adus doar un nou val de
sarcasm neiertător din partea lui.
Era clar că nu ar fi crezut nici în veci tot ce se întâmplase la Rose Art, povestea cu
urâciosul acela de regizor, motivele mele de a-i ascunde că eu eram acea
Georgiana pe care el o dispreţuia de mult, din motive egoiste poate, acelea de a-l
mai păstra puţin lângă mine, de a nu dispărea definitiv din lumea mea, şi atât de
repede.
Dar era clar că clacasem în tot. Şi el claca acum fără măsură, fără îndurare.
Eram două ruine ambii.
- Normal că nu îţi păsa. Sau mai bine zis lui Kitty nu îi păsa. Pentru că era doar un
personaj ficţionar, nu ?
Deja nici nu îl mai priveam.
Îl lăsam să îşi elimine tot veninul din inimă, şi speram să îţi muşte limba. Poate aşa
se va otrăvi singur.
- Şi când mă gândesc cât mă bătuse la cap Fredrick cu asta, cât a încercat să mă
oprească. El te-a citit din prima.
Continuă discursul deplorabil cu aceeaşi ciudă, dar vizibil mai calm. Ţigara îşi
făcuse oarecum efectul.
Acum chiar regret că nu l-am făcut să înghite tot tutunul când trebuia.
Poate m-ar fi scutit de toată tevatura de până acum.
- Frank ?
Spun uimită pe un ton răguşit, stins.
Fără să îmi mimez dezamăgirea. Fără să mă mai abţin în a-mi exprima reacţiile,
fără să mă mai controlez.
Se strâmbă adoptând o mimică prost dispusă de intervenţia mea considerată
absurdă probabil din punctul lui de vedere.
- Frank ? Nu Frank. Ce legătură are el ? Imbecilul ăla nici acum nu s-a deşteptat în
privinţa ta. Încă te mai vede ca pe „zâna bună din poveşti”. Idiotul.
Râde sarcastic, plin de dezgust. Îmi dau ochii peste cap.
- Fredrick. PR-ul meu.
- Ăsta ar fi „ Paltonul urâcios”, presupun.
Conclud pe un ton anost, ca pentru mine.
- Ce ?
Surâde luat prin surprindere.
- Nimic.
I-o tai repede, pe acelaşi ton scârbit.
Fără să îl mai privesc, continuând să mă uit într-un punct fix. Nu îl mai privisem de
mult. Nu merita.
- Şi, măcar a fost amuzant ? Te-ai distrat ?
Continuă, revenindu-şi puţin în fire, pe un ton mai delicat.
- Da.. până s-a lăsat cu capete sparte.
Îl ironizez fără milă, acum acuzându-l din priviri. Chipul lui se întunecă brusc şi o
ceaţă de durere îl cuprinde. Nu mă emoţiona deloc.
- Doar ştii că nu a fost vina mea, că a fost doar momentul ăla groaznic,
circumstanţele teribile. Nu pot să cred că mă învinuieşti pentru asta.
Continuă cu vocea frântă, cu privirea în jos, de parcă chiar îl chinuia ce zicea. De
parcă chiar îi păsa.
- Nu cred că te-am învinuit pentru asta.
- Atunci ?
Ridică capul deodată, bulversat.
- Nu ştiu, Robert, îţi las ţie tema de meditaţie pentru ce ar avea nesimţita de mine
să îţi reproşeze.
Vorbesc cu ciudă, şi ironie.
- Nu ai avea pentru ce. Am fost mereu acolo, m-am războit şi cu cretinul ăla menit
mereu să îmi încurce viaţa..
Mârâi scoasă din sărite. Ar trebui să îşi modeleze tonul când vorbeşte de Bred.
- Sigur. Ai fost mereu. Adică deloc. Adică exact când aveam mai multă nevoie.
- Ce vrei să zici ? A fost vina mea că după ce te-ai refăcut, ai fugit repede de aici ?
Că mi-ai închis orice acces către tine ? Orice poartă.
Ce naiba tot inventa acolo? Astea la scotea din povesti şi din cărţi, sau de unde?
Chiar nu realiza că îşi pierduse de mult hazul ?
După ce că era orb, surd, insensibil, acum era şi retardat ?
Acum vroia să mă facă să cred, ce ? Că el nu ştia nimic din ce s-a întâmplat după
ce am ajuns în Franţa ?
Oare chiar atât de tâmpită mă consideră ? Că aş crede minciuna asta seacă ?
- Eşti jalnic de acum.
Mă răstesc cu furie.
- De ce sunt jalnic ?
Începe ca un nebun să urle din nou. Probabil îşi pierduse de tot fineţea
englezească.
- Da, ai dreptate, sunt jalnic. Sunt jalnic pentru toate momentele de agonie în care
m-am învinuit, în care m-am chinuit, m-am zvârcolit în interior, gândind că îţi
făcusem rău, că trebuie să mă îndepărtez, să te las să îţi continui viaţa în linişte.
Sunt jalnic pentru că nu observasem nici o clipă că de fapt ai fugit datorită imaginii
absurde care ţi se crease, şi pentru că vroiai să ascunzi urmele. Nu te gândisei vreo
clipă că roata s-ar putea întoarce , nu ? Că ar putea ieşi aşa prost. Noroc de cel
care mi-a deschis ochii.
- Aceeaşi minte sclipitoare, presupun.
Îl uram. Îl detestam profund pe tipul ăla. Din prima clipă intervenise între noi, şi îi
simţisem gândurile negre.
Oh, dar stai calm, cât mai poţi, drag Fredrick. Entitatea divină se va ocupa şi de
tine. Dar asta nu înaintea mea.
- Şi când ai văzut că s-au calmat spiritele aici, ai revenit, refăcută moral, în
căutarea unei noi victime. Şi cine ar fi fost mai ideal decât un copil ca Taylor ? Uşor
de manevrat, de modelat.
Simţeam că explodez. Rochia a fost în situaţia asta de când am tras-o pe mine. Dar
acum era mai grav. Simţeam că se anunţă cu surle şi trâmbiţe al doilea „Big Bang”.
Încep să păşesc cu aversiune către ieşire, dar corpul lui îmi iese în cale,
împiedicându-mă.
- Deja pleci ? Oh, nu, te rog. Nu înainte de a termina cu onorurile de final.
Rânjeşte frânt, prosteşte.
- Felicitări, Georgiana Seltzer, pentru toată interpretarea magnifică. Ţi-a ieşit din
plin. Dacă ai vrut să îţi testezi talentul actoricesc pe mine, da, poţi să fii mândră de
tine. Ţi-a ieşit perfect. Poţi să te numeşti cu acte în regulă o „actriţă genială”.
Şi începe să bată din palme defăimător.
Îmi adun toată ciuda, şi îi întorc un dos sănătos de palmă, cu toată puterea din
mine, întorcându-i capul brusc într-o parte.
Deja nu mai rezistam. Se umpluse paharul.
Îşi duce mâna uimit la faţă şi şi-o atinge ofuscat.
Pornesc din nou drumul către ieşire dar mă apucă necontrolat de cot, aruncându-
mă peste trupul lui.
Încremenesc in cauza reacţiei neaşteptate.
- Mă urăsc că nu îţi pot face rău, că încă ai acelaşi efect asupra mea!
Rosteşte cu buzele arse de dispreţ, iar apoi şi le contopeşte apăsat cu ale mele.
Începe să şi le mişte cu ciudă, cu pasiune, cu forţă, iar eu rămân în aceeaşi poziţie
de stafie care habar n-avea cum să reacţioneze.
Mă las purtată o clipă în jocul lui perfid, dar când realizez ce fac, cât de slabă sunt,
încep să mă zbat, să dau cu pumnii în el, să îl împing cu forţă.
Când îşi încheiase partea cea mai calculată de umilire, dezlipindu-se buimac de
mine, îl mai plesnesc o dată peste față,mai tare, mai cu ciudă,dar pe cealaltă parte
acum.
Să nu se simtă defavorizată, săraca.
- N-ai înţeles nimic din toate frământările mele!
Urlu isterică, crizându-mă.
De data asta nu mai e aşa de surprins şi nu mai pierde vremea cu mângâieri ale
locului vătămat, reacţie de băieţel jignit.
Trece direct la atac, prinzându-mă din zbor, şi aruncându-mă cu o mişcare scurtă şi
exactă pe aranjamentul măsuţei chiuvetei, începând să îşi plimbe flămând mâinile
pe mine, pe fiecare părticică din corp, în timp ce gura mea era prizoniera nefericită
a buzelor lui.
Încerc să mă împotrivesc din nou, dar nu mai pot.
Era mai puternică flacăra din mine ,care o reaprinsese, şi acum ardea necontenită.
Îşi bagă mâna sub fusta prietenoasă cu el, şi începe să mă strângă de coapse, iar
eu îmi înfing cu ciudă degetele în părul lui, răvăşindu-l , chinuindu-l fără milă, fără
să îmi pese că era un simbol unic în apariţiile lui.
Continua să îmi amorţească respiraţia cu gura lui tentantă şi ademenitoare, care
mă invita să vreau mai mult, să îmi doresc mai mult, să nu o mai eliberez niciodată.
Degetele lui hapsâne se ocupaseră între timp şi de rochia, care deşi era mică şi
nefolositoare, tot era un inconvenient major văd în calea dorinţelor lui păcătoase.
O mototolise, ridicând-o în sus, până la nivelul sânilor, unde se blocase, iar acum
palmele lui îmi strângeau sufocant talia, pe care o apucase cu forţă, şi pe care o
trăgea tot mai mult spre el.
Îl împing senzual şi încep să trag de haina albastră de pe el, invitându-l subtil să şi-
o dea jos. Când realizează ce vreau, începe să şi-o scoată nerăbdător, fără tact,
practic smulgând-o de pe el, în timp ce eu îi descheiam nasturii de la cămaşă,
bucurându-mă de priveliştea care te lăsa fără cuvinte a muşchilor lui extrem de
conturaţi şi exacţi Hmm..cred că îl cicălisem greşit. Nu mai avea nevoie de gantere.
Avea un corp într-adevăr masculin. Era şi el acum astfel…
Îl ajut binevoitoare şi îi cazez haina apoi undeva pe lângă mine, iar el începe să îşi
plimbe buzele pe gât, pe fiecare părticică din piele, sorbind-o nesătul. Ca şi cum ar
fi sorbit cafeaua energizantă de dimineaţă.
Apoi coboară tot mai jos, mai apăsat, pe pieptul meu.
În minte îmi vin deodată titlurile de ziare si fragmente din articolele despre
domnişoarele lui, şi cu orgiile lui fără final cu dânsele.
Acum eram una din ele. Eram următoarea victimă.
Gândul mă repugnă şi mă repugn de mine însumi, pentru ce făceam.
Oare rochia asta sau statutul de persoană cunoscută, oarecum, deja îmi dădea o
aură de femeie uşoară, de acţionase aşa ?
Şi după tot ce îmi spusese, şi modul infect de a se comporta cu mine, credea că
poate primi aşa ceva din partea mea ?
Îi prind intenţionat un genunchi puternic în abdomen, şi se îndepărtează şocat şi cu
mâna care îi amortiza locul lovit, în timp ce mă privea cu ochi mari şi care nu
înţelegeau nimic.
Îi rânjesc malefică, în faţă.
- Dar..
Rosteşte cu un ton rupt în mii de cioburi. Îmi dau ochii peste cap, exasperată.
- Doar nu credeai că…
Spun sarcastică.
- Adică.. nu după ce..
Mă opresc o clipă pentru că impulsul de a mă lăsa pradă hohotelor de râs e mai
puternic decât mine.
Dar era atât de comică imaginea. El era atât de jalnic, cum stătea dezamăgit, cu
părul ciufulit, cu ochii care cereau milă şi îndurare din partea mea.
Robert Pattinson ajunsese să îmi ceară mângâiere şi clemenţă mie.
Erau atât de penibili bărbaţii în sensul ăsta. Atât de tare se pierdeau, nu aveau nici
o secundă capacitatea de a-şi reveni, faţă de noi, cerebralele femei.
Şi noi ne pierdeam capul când simţeam nişte buze pe noi şi atingeri, dar nu
aterizam în gol, ca tonţii de ei.
Se inversaseră rolurile. Eu făceam regulile jocului acum.
- …Te-ai comportat ca un cretin.
Închei discuţia categorică, şi cu o voce dură.
De pe hol aud din depărtare urme de tocuri care se apropiau. Încep să mă agit şi
prind cu mâna haina lui de lângă mine, aruncându-i-o direct în cap, iar după sar
intrată în priză de pe măsută. Îl împing fără să stau pe gânduri în prima cabină din
direcţia lui, muşamalizând repede situaţia, inainte ca persoana misterioasă să
deschidă uşa.
Sunt un geniu.
...

Priveam în oglindă la individa de lângă mine, care se speriase puţin când intrase.Nu
pentru că aş fi arătat aiurea, din contră, reuşisem să mă pun pe picioare, să îmi
aranjez rochia, părul, faţa.
Ci pentru că aştepta să găsească vreun tip arătos şi musculos, nicidecum pe mine.
Era culmea să îmi reproşeze că eram în baia bărbaţilor. Şi ea pătrunsese ilegal aici.
Şi faţă de mine, cu bună ştiinţă.
- Uf..era atât de plin la femei…
Spune pe un ton mâţâit , de mironosiţă.
Îi rânjesc stupid, încercând să par drăguţă, să nu o condamn din priviri.
Nici eu nu eram foarte „curată”, ca să spun aşa.
Îmi culeg trofeul de pe jos zâmbind aiurea, şi mă îndrept să plec, când tipa se
postează exact în faţa mea, analizându-mă atentă.
Asta ce naiba mai avea ? Sper doar că nu era pe invers.
Îmi ajunseseră deja toate şocurile pe azi, nu ştiu dacă mai rezistam la încă unul.
- Georgiana ?!
Exclamă fericită uitându-se ca şi cum m-ar cunoaşte.
Oh, da. Sper doar că nu era vreo tipă care îmi admirase bâlbâielile de mai
devreme, de pe scenă.
Dacă da, ar trebui să o anunţ să renunţe. Prost exemplu şi-a ales.
Îi surâd calm, încercând să nu mă dau de gol, dar nu aveam nici cea mai mică idee
cine e.
Era blondă. O blondă.
Şi cred că o blondă în cautare de senzaţii tari, dacă venise aici.
Şi în faţa ochilor numai blonde văzusem astăzi. Era imposibil să le dau o
individualitate, să le scot din turmă.
- Nu mai ţii minte cine sunt , nu ?
Realizează pe un ton dezamăgit, stins.
- Umm…
- Claire ! De la casting!
Spune radiind în timp ce mă strânge plină de emoţie în braţe.
Era sincer bucuroasă.
Claire..Claire.. Care ? Acea Claire ? Simplă şi finuţă şi ruşinoasă, care îmi ascultase
înţelegătoare aberaţiile în ziua aia nefastă?
Claire era acum tipa asta plină de putere şi stil, sigură pe ea, din faţa mea ?
Ok..cred că am nevoie de o găleată de apă rece. În cap. Să îmi revin.
Mă holbez pierdută la ea, dar cu un zâmbet admirativ.
- Păi..crede-mă, e cam imposibil să te recunosc.
Spun pe un ton blând, sugestiv.
- Ah, în privinţa ta, nu e la fel. Eclipsezi la fel ca în ziua în care te-am cunoscut. Îţi
mai aduci aminte ?
- Cum aş putea uita..
Spun printre dinţi.
- Da, clar, şi atunci , ca şi acum, ai fost peste toţi ceilalţi. N-am să uit niciodată cum
l-ai înfruntat pe regizor şi cum l-ai pus la punct. Cum ai ştiut să îţi impui respect. Şi
erai atât de nostimă cu încercarea ta de a ieşi odată de acolo, căutând ieşirea,
gândindu-te doar la expoziţia aia şi întrebând pe toţi de „ artistulul Cole”.
Hohote de râs ne cuprind pe amândouă. Deşi făceam haz de necaz, doar
amintindu-mi cât de toantă am fost în ziua aia.
- Şi apoi.. când ne-a luat Jackson să dăm audiţii, şi tu tot îl călcai pe bătături, îl
ironizai, încercând să afirmi clar şi puternic că tu nu ai nici o treabă cu actoria, că
nu îţi pasă, să te lase naibii odată toţi să pleci de acolo. Ai fost genială. Şi încă ai
rămas.
- Am savurat momentele alea, crede-mă.
- Ştii că urăşte cafeaua Frappe de atunci ?
Spune amuzată.
- Imm..cred că îl înţeleg.
- Dar ce mă uluia pe mine era că nu îţi păsa deloc de Robert, de tot mediul ăsta, nu
îţi păsa că ţi se oferise rolul lui Renesmee.
- Am fost mereu mai ciudată..
Spun sigură pe mine, şi mulţumită de asta.
- Da..şi astăzi, aţi ajuns pe aceeaşi scenă amândoi. A fost atât de nostimă
priveliştea.
- Mie îmi spui..
Bombănesc printre dinţi, păstrând rânjetul absurd.
- Ştii că a fost colegul meu, nu ? Că am primit un rol în Breaking Dawn.. Poate
datorită ţie cel mai mult.
Îi zâmbesc frumos, din suflet. Chiar mă bucuram pentru ea. Era o fată bună.
- Şi acum îmi merge Ok..am mai primit nişte oferte, mi s-au mai deschis drumurile.
Bine că nu sunt atât de apreciată ca tine. De fapt, nu există comparaţie. Dar tu
cred că eşti cu adevărat făcută pentru asta, dar nu ţi-ai dat seama mai devreme..
- Mda..am mai auzit ceva de genul astăzi..
Spun sarcastică, şi gândul mă duce la Robert, care stătea probabil plin de dorinţă în
cabină,după micul moment incitant de mai devreme, şi plin de repulsie pentru el
însuşi, pentru că venise vremea mea acum.
Şi timpul lui să vadă cât de dobitoc a fost.
Regret enorm că nu puteam să îi râd în faţă acum.
- Dar tu..ce a mai fost cu viaţa ta în timpul ăsta ?
Mă întreabă curioasă, în timp ce ne îndreptam împreună spre ieşire.
- Oh, crede-mă, viaţa mea a fost nimic faţă de a ta…
Spun cu o voce falsă, ironică, în timp ce închideam, rece, uşa .
Ne îndepărtasem de încăpere şi din ea se auzeau bufnituri tot mai acerbe..
Eu continuam să merg mai departe, indiferentă.
Şi să zâmbesc meschin.