Sunteți pe pagina 1din 57

Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Departamentul Administrarea Afacerilor

DREPT ECONOMIC

Suport de curs

An universitar2009-2010

Titularii disciplinei:

Lect. dr. Maria Harbădă (capitolele I-III) Lect. dr. Ada Popescu (capitolele IV - VI) Lect dr. Mihaela Tofan (capitolele VII - IX) Lect. dr. Ana-Maria Bercu (capitolele X-XII)

CUPRINS

CAPITOLUL I

5

DREPTUL FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA

5

ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE

5

I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen

5

I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului

9

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului

10

CAPITOLUL II

13

IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI

13

II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului

13

II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român

14

CAPITOLUL III

23

DREPTUL DE PROPRIETATE

23

III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate

23

III.1.1.Dreptul de proprietate

23

III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate

23

III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea

24

III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate

25

III.3. Bunurile

28

III.4 Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public. Dreptul de proprietate publica

(domenială)

III.5. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil. Acţiunea

29

în revendicare

31

CAPITOLUL IV

35

NORMA JURIDICĂ

35

IV.1. Noţiune

35

IV.2. Trăsăturile normei juridice

36

IV.3. Structura normei juridice

38

IV.3.1. Structura logico-juridică a normei (internă)

38

IV.3.2. Structura tehnico-juridică a normei (externă)

40

IV.4. Clasificarea normelor juridice

40

IV.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

41

IV.5.1. Acţiunea normelor juridice în timp

41

IV.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

42

CAPITOLUL V

44

RAPORTUL JURIDIC

44

V.1. Noţiune

44

V.2. Trăsăturile raportului juridic

44

V.3. Elementele raportului juridic

45

V.3.1. Subiectele raportului juridic

45

V.3.2. Conţinutul raportului juridic

47

V.3.3. Obiectul raportului juridic

48

V.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

49

CAPITOLUL VI

51

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

51

VI.1. Noţiune

51

VI.2. Principiile răspunderii juridice

51

VI.3. Funcţiile răspunderii juridice

52

VI.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice

52

VI.4.1. Fapta ilicită

53

VI.4.2. Prejudiciul

53

VI.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

53

VI.4.4. Vinovăţia

54

VI.5. Formele răspunderii juridice

54

VI.5.1. Răspunderea penală

54

VI.5.2. Răspunderea administrativă

55

VI.5.3. Răspunderea disciplinară

56

VI.5.4. Răspunderea civilă

56

CAPITOLUL VII

NOŢIUNI GENERALE DESPRE LEGISLAŢIA COMERCIALĂ Error! Bookmark not

defined. VII.1 Locul legislaţiei afacerilor în sistemul de drept românError! Bookmark not defined.

VII.2 Izvoarele legislaţiei comerciale

Error!

Bookmark not defined.

Error!

Bookmark not defined.

VII.2.1 Izvoarele propriu-zise ale legislaţiei comercialeError! Bookmark not defined.

VII.2.2 Rolul uzanţelor în legislaţia comercială

Error!

Bookmark not defined.

VII.3 Raportului juridic de afaceri în dreptul român

Error!

Bookmark not defined.

VII.3.1 Subiectele raportului juridic de afaceri (dobândirea calităţii de comerciant, dovada şi

încetarea calităţii de comerciant)

VII.3.2 Obiectul raportului juridic de afaceri (fapte de comerţ obiective, subiective şi mixte)

Error!

Bookmark not defined.

 

Error!

Bookmark not defined.

VII.3.3 Conţinutul raportului juridic de afaceri

Error!

Bookmark not defined.

CAPITOLUL VIII

Error!

Bookmark not defined.

FONDUL DE COMERŢ

Error!

Bookmark not defined.

VIII.1 Elementele corporale ale fondului de comerţ

Error!

Bookmark not defined.

VIII.2 Elementele incorporale ale fondului de comerţ

Error!

Bookmark not defined.

CAPITOLUL IX

Error!

Bookmark not defined.

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Error!

Bookmark not defined.

IX.1 Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare

Error!

Bookmark not defined.

IX.2 Înfiinţarea societăţilor comerciale

Error!

Bookmark not defined.

IX.3 Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale .Error! Bookmark not defined.

IX.4 Procedura reoganizării şi lichidării societăţilor comercialeError! Bookmark not defined.

CAPITOLUL X

TEORIA CONTRACTELOR ÎN DREPTUL ECONOMIC .Error! Bookmark not defined.

Error!

Bookmark not defined.

X.1. Caracterizare generală a contractelor

Error!

Bookmark not defined.

X.1.1. Determinări noț ionale

Error!

Bookmark not defined.

X.1.2. Încheierea şi executarea contractelor

Error!

Bookmark not defined.

CAPITOLUL XI

Error!

Bookmark not defined.

CONTRACTE DE REPREZENTARE COMERCIALĂ

Error!

Bookmark not defined.

XI.1.Contractul de mandat comercial

Error!

Bookmark not defined.

XI.2. Contractul de comision

Error!

Bookmark not defined.

XI.3. Contractul de consignaţie

Error!

Bookmark not defined.

CAPITOLUL XII

Error!

Bookmark not defined.

CONTRACTE SPECIALE

Error!

Bookmark not defined.

XII.1. Contractul de vânzare-cumpărare

Error!

Bookmark not defined.

XII.2. Contractul de report

Error!

Bookmark not defined.

XII.3. Contractul de cont curent

Error!

Bookmark not defined.

XII.4. Contractul de franciză

Error!

Bookmark not defined.

XII.5. Contractul de leasing

Error!

Bookmark not defined.

CAPITOLUL I DREPTUL FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE

I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen

a) Definiţia dreptului Asupra relaţiilor sociale, a conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi. Societatea umană este clădită şi funcţionează conform unor principii şi norme izvorâte din necesitatea existenţei sociale. Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare compus dintr-o multitudine de norme sociale şi se realizează concomitent printr-o împletire şi interacţiune a diferitelor categorii de norme. Pentru o mai precisă delimitare şi înţelegere a reglementării juridice a relaţiilor sociale este necesară cunoaşterea, fie şi mai generală a acţiunii şi a altor norme, a reglementărilor de natură extrajuridică. Cuvântul “normă” semnifică o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv ştiinţele juridice, economice, politice, sociologice. Distincţia dintre “norme sociale” şi “norme tehnice” constă în aceea că normele sociale privesc raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie de voinţă a oamenilor, în timp de normele tehnice au în vedere comportamentul uman faţă de natură, exprimat în legile naturale. Omul nu le poate schimba, însă poate şi chiar trebuie să le cunoască pentru a putea să le folosească şi să le instrumenteze în mod corect când foloseşte un obiect din natură 1 . În societatea modernă, industrială, tehnologizată şi computerizată, folosirea şi respectarea acestor norme cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura în condiţii normale. Numeroase norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare juridică (cum sunt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta şi norme juridice. Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată, pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, iar pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate în ele sunt aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni). Concomitent cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. Rolul acestora şi, în mod special, a celor juridice creşte deosebit de Dreptul ca mult în

1 Vezi si, Paul Mircea Cosovici,Premise penntru trecerea Romaniei la economia de piata intr-un stat de drept,in S.D.R.,nr.3/1992,p.1-197;de asemenea,Eugeniu Safta Romano,op.cit.,p.330;Marilena Uliescu,Proprietateapublica si proprietateaprivata-actualul cadru legislativ,in S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.privata-actualul cadru legislativ,in S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.

societatea contemporană în care intervenţia lor tot mai amplă în orientarea şi conducerea proceselor sociale, necesită reglementări corespunzătoare. Norma supremă a dreptului, după Kant, cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta, expresie a voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul este acela care, prin normele sale, asigură o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. În cazul alegerii unei conduite contrare normei sociale, intervine corectivul necesar, aplicarea sancţiunii, foarte diferită după natura normei încălcate (morale, juridice etc.). Fundamentul juridic este comun societăţilor cu organizare statală. Dreptul - fenomen juridic, are rolul de a:

stabili conduita persoanei în societate, impusă prin norma de drept; reglementa activitatea economico-socială. dreptul obiectiv constituie fundamentul dreptului subiectiv, astfel că, acesta din urmă există şi poate fi exercitat numai în condiţiile în care este recunoscut şi ocrotit de către norma juridică; dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice generale şi obligatorii, susceptibile de a fi impuse prin forţa de constrângere a statului. În concepţia dreptului românesc, noţiunea de drept subiectiv semnifică:

facultatea sau atributul recunoscut persoanelor prin norma de drept; măsura conduitei titularului dreptului 1 ; facultatea (atributul recunoscut subiectelor de drept) de a pretinde o anumită conduită de la subiectul pasiv, în comparaţie cu dreptul obiectiv (pozitiv) care desemnează totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au desfăşurat viaţa şi activitatea pe baza unor reguli de conduită care la început au urmat forma tradiţiei deoarece nu erau scrise şi aceste obiceiuri se transmiteau de la o generaţie la alta. În societate oamenii creează între ei numeroase şi variate relaţii sociale care în prezent sunt guvernate de norme de comportare obligatorii elaborate de stat cu natură diferită după cum ele aparţin moralei, religiei, politicii, eticii sau altor domenii de viaţă şi activitate. Aşadar nu toate normele de comportare devin norme juridice, încadrate în domeniul dreptului. Alegerea problemelor şi a relaţiilor economico-sociale care vor cădea sub influenţa dreptului şi vor fi reglementate de normele acestuia o face societatea la un moment dat, în raport de nevoile economico- sociale, de importanţa lor pentru statul român la această dată. Normele juridice care alcătuiesc dreptul român constituie numai un domeniu al normelor care există în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.

în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca
în societate şi cârmuiesc activităţile oamenilor.  Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca

Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca activităţile oamenilor să fie normativate sub cele mai semnificative aspecte, cum ar fi cele privitoare la activitatea economică şi care subliniază tocmai dimensiunea juridicului în cadrul societăţii. Pentru agenţii economici în faza de

1 A se vedea, René Sanielevici, op. cit.p. 7082.

tranziţie la economia de piaţă dreptul apare ca un factor decisiv care disciplinează activitatea lor comercială sau de altă natură, realizându-se în acest mod ordinea de drept. Normele juridice care alcătuiesc dreptul conţin astfel de percepte cu o valoare socială deosebită. Pentru motivele arătate şi pentru a sublinia caracterul social şi istoric al dreptului este nevoie să reţinem că acesta apare acolo unde sunt relaţii sociale în legătură cu care trebuie determinate anumite drepturi şi obligaţii ale oamenilor asupra activităţii desfăşurate de ei. Normele juridice sunt necesare pentru ca în raport de specificitatea unei forme de activitate şi într-un anumit moment istoric să interzică sau, dimpotrivă, să admită o anumită conduită. Dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită elaborate de stat cu caracter obligatoriu şi a căror respectare este adusă la îndeplinire, la nevoie prin forţa de constrângere a statului. La apariţia statului, acesta a simţit nevoia de a-şi crea un instrument juridic cu ajutorul căruia să realizeze funcţiile sale, programul de guvernare propriu. b) Sensurile acordate noţiunii de „drept” În dicţionarul limbii române şi totodată pornind de la acesta în dicţionarele juridice, constatăm că noţiunea de “drept” are mai multe semnificaţii (sensuri) şi anume:

totalitatea regulilor de conduită generale şi obligatorii pe care le elaborează statul prin organele sale;

puterea (posibilitatea legală) a omului de a avea o anumită conduită în relaţia cu altă persoană (posibilitatea legală) a omului de a avea o anumită conduită în relaţia cu altă persoană şi în cadrul ei de a pretinde de la cealaltă persoană o anumită comportare. Sub acest aspect folosim cuvântul “drept subiectiv”. Această putere legală a omului nu poate exista în afara unei norme juridice, respectiv a dreptului care să permită conduita la care ne-am referit. Ori norma juridică care reglementează un anumit drept subiectiv poartă denumirea de drept obiectiv sau pozitiv.

dreptul mai este utilizat pentru a desemna ştiinţa dreptului(ştiinţele juridice) care studiază normele juridice care îl compun. Dreptul urmăreşte principiile sale, instituţiile juridice şi perfecţionarea în ansamblu. Pornind de la constatarea că ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul este structurat pornind de la relaţiile sociale de un anumit tip sau caracter pe care le reglementează şi care fac ca ansamblul regulilor de drept să alcătuiască sistemul dreptului românesc care se împarte pe ramuri de drept, şi ştiinţa dreptului românesc este structurată corespunzător pe discipline ale dreptului. In raport cu caracterele şi natura relaţiilor sociale pe care le guvernează unele norme juridice, acestea din urmă alcătuiesc o anumită ramură a dreptului: normele care guvernează relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre rude, alcătuiesc ramura dreptului familiei; normele care reglementează actele şi faptele de comerţ, într-un cuvânt activitatea comercială, alcătuiesc ramura activităţii comerciale. Corespunzător acestei ramuri de drept, ştiinţa dreptului este împărţită în mai multe domenii:

comerciale. Corespunzător acestei ramuri de drept, ştiinţa dreptului este împărţită în mai multe domenii:
comerciale. Corespunzător acestei ramuri de drept, ştiinţa dreptului este împărţită în mai multe domenii:

domeniul dreptului familiei, care va analiza şi cerceta normele juridice care intră în compunerea ramurii dreptului familiei, pentru îmbunătăţirea cadrului legal respectiv, pentru interpretarea corectă a legislaţiei familiei; dreptul mai poate fi diferenţiat de cuvântul dreptate, ultima noţiune reprezintă o valoare etică pe baza căreia se apreciază comportarea reciprocă a oamenilor, fie persoane fizice, fie organizaţi în colectivităţi care se numesc persoane juridice, “dreptatea” mai însemnând valoarea etică privitoare la conţinutul legilor şi instituţiilor publice. Dreptul, care reprezintă totalitatea normelor de conduită elaborate de stat la un moment dat, are un pronunţat caracter istoric, apariţia lor fiind determinată şi în strânsă legătură cu realităţile politice şi economico-sociale dintr-o anumită etapă.

Dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv

Dacă dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea legală recunoscută de lege unor persoane fizice sau juridice de a avea anumite drepturi şi obligaţii într-un raport juridic concret, dreptul obiectiv pe baza căruia se stabileşte dreptul concret al persoanelor are un caracter general şi abstract. Ex. Norma juridică înscrisă în articolul 480 din Codul Civil reprezintă dreptul obiectiv in raport de care o anumită persoană X deţinând legal un bun mobil sau imobil are dreptul subiectiv, de proprietate, pe care i-l conferă legea. Dreptul obiectiv apare aşadar, prin aplicarea dreptului obiectiv asupra unui raport juridic concret căruia îi permite să apară şi să aibă un anumit conţinut, să se modifice sau să se stingă în anumite condiţii legale.

la rândul său dreptul obiectiv se înfăptuieşte numai prin intermediul dreptului subiectiv. Pentru înţelegerea acestor noţiuni se impune să diferenţiem şi între termenul de drept subiectiv şi acela de subiect de drept care înseamnă participantul la un raport juridic concret.

Dreptul obiectiv Ca fenomen social, dreptul a apărut odată cu apariţia statului. Sintagma “drept obiectiv” semnifică ansamblul Ca fenomen social, dreptul a apărut odată cu apariţia statului. Sintagma “drept obiectiv” semnifică ansamblul de norme care reglementează categorii de relaţii

sociale.

În dreptul roman jurisconsultul Ulpian a definit dreptul ca reprezentând “îndatorirea de a recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine”. Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul de reguli de conduită care guvernează relaţiile persoanelor, care reglementeaza activitatea umană în societate şi care au vocaţia să se aplice tuturor membrilor colectivităţii umane 1 .

Dreptul subiectiv semnifică facultatea subiectului raportului juridic de a acţiona într -un anumit fel, de a cere semnifică facultatea subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, de a cere celorlalte subiecte o conduită corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul aparatului de stat pentru asigurarea dreptului său. 2

Legătura dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv Corelaţia dintre dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul

Legătura dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv Corelaţia dintre dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv ne indică următoarele:

cele două sintagme exprimă moduri distincte de a prezenta fenomenul social denumit drept ; drept;

distincte de a prezenta fenomenul social denumit drept ; în consecinţă, ele sunt două accepţiuni (sensuri)

în consecinţă, ele sunt două accepţiuni (sensuri) care se atribuie termenului drept care nu se exclud (una pe cealaltă); între dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă;

şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă; dreptul subiectiv nu există şi nici nu poate să

dreptul subiectiv nu există şi nici nu poate să existe în afara dreptului obiectiv . nu există şi nici nu poate să existe în afara dreptului obiectiv.

I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului

a) Sistemul juridic

Dreptul este unul dintre fenomenele juridice 1 care sunt studiate de către teoria generală a dreptului şi de sociologia juridică. 2 “Privind ca un fenomen juridic, trebuie să-l dezavuăm de eticheta simplistă pusă de normativitate. Dreptul modern este mai amplu decât vectorul sau norma juridică. El cuprinde judecăţile particulare, comandamentele individuale, interese de scurtă perspectivă şi uneori chiar contrainterese”. Fenomenele juridice alcătuiesc împreună sistemul juridic, între ele existând legătură şi interdependenţă. În literatura juridică s-a făcut diferenţa între sistemul juridic şi sistemul dreptului. Sistemul juridic cuprinde totalitatea fenomenelor juridice, şi anume, dreptul, conştiinţa juridică, raporturile juridice şi structurile instituţionale juridice, create pe baza dreptului, în scopul respectării şi aplicării lui. Sistemul dreptului este format din ansamblul normelor juridice sistematizate (ramuri de drept, instituţii juridice) , indiferent de domeniul pe care îl reglementează (de Drept civil, Drept comercial, Dreptul muncii, Dreptul familiei şi altele.

b) Sistemul dreptului(sistemul normelor juridice) constituie:

Totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile alcătuieşte sistemul dreptului ; sistemul dreptului;

structura internă a dreptului (organizarea internă a dreptului) într- un stat, structură chemată să asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice impune gruparea lor în -un stat, structură chemată să asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice impune gruparea lor în părţi independente (subsisteme ale sistemului), ramuri de drept şi instituţii juridice. Obiectul şi metoda de reglementare a normelor juridice care în ansamblu semnifică dreptul, îl clasifică pe acesta din urmă în părţi interdependente denumite:

2 A se vedea şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, Edit. Fundaţiei Academice „Gheorghe Zane” Iaşi, 1996, p. 17-18.

ramuri de drept;

instituţii juridice.

c) Ramura de drept şi criteriile pentru sistematizarea normelor juridice în cadrul sistemului dreptului. Ramura de drept reprezintă :

ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific (relaţii sociale omogene), folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode;sistemului dreptului. Ramura de drept reprezintă : unitatea mai multor norme juridice legate strâns între ele

unitatea mai multor norme juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune. Structura specifică fiecărei ramuri de drept include: clude:

partea generală;Structura specifică fiecărei ramuri de drept in clude: partea specială. d) Instituţia juridică constituie:

partea specială. d) Instituţia juridică constituie: d) Instituţia juridică constituie:

totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (grupă unitară) de relaţii sociale, generând astfel o categorie de raporturi juridice; sociale, generând astfel o categorie de raporturi juridice;

sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice;sociale, generând astfel o categorie de raporturi juridice; normele juridice care reglementează căsătoria, rudenia,

normele juridice care reglementează căsătoria, rudenia, proprietatea, moştenirea etc. În comparaţie cu noţiunea “dreptului” , cuvântul “dreptate” semnifică valoarea etică în raport de care se apreciază infaptuirea actului “dreptului”, cuvântul “dreptate” semnifică valoarea etică în raport de care se apreciază infaptuirea actului de justitie; conduita reciprocă a persoanelor una faţă de cealaltă şi faţă de lege. Dreptul constituie, aşadar:

factor important în reglementarea juridică a activităţii economico-sociale; -sociale;

fenomen complex;reglementarea juridică a activităţii economico -sociale; fenomen social, i storic şi juridic; în cadrul sistemului

fenomen social, istoric şi juridic; storic şi juridic;

în cadrul sistemului juridic, dreptul semnifică elementul fundamental. dreptul semnifică elementul fundamental.

A. Obiectul de reglementare al normelor juridice care compun dreptul este reprezentat de:

categorii de relaţii sociale reglementate de o anumită ramură de drept (ex. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte persoane asimilate de lege rudelor, alcătuiesc obiectul de reglementare al ramurii Dreptului familiei ). obiectul de reglementare al ramurii Dreptului familiei).

B. Metoda de reglementare a normelor juridice reprezintă:

formele şi mijloacele utilizate de stat pentru a influenţa conţinutul şi caracterul relaţiilor sociale reglementate. sociale reglementate.

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului

a) Definiţia În sens juridic, noţiunea de principiu de drept desemnează:

idee de bază, teză fundamentală;“ideile, tezele fundamentale, care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de relaţiile sociale

“ideile, tezele fundamentale, care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de relaţiile sociale şi fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept, idei ale conţinutului tuturor normelor juridice care orientează reglementările juridice şi aplicarea dreptului”; 2 2

idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;reglementările juridice şi aplicarea dreptului”; 2 idei diriguitoare care se degajă ca urmare a raportului

idei diriguitoare care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi şi care trebuie să se folosească în întregul sistem de drept, în curs de formare; e drept, în curs de formare;

idei de bază care se găsesc în întreaga legislaţie a statului, ca stat de drept în curs de consolidare. În opinia majoritară – exprimată în literatura juridică, clasificarea principiilor dreptului le consolidare. În opinia majoritară – exprimată în literatura juridică, clasificarea principiilor dreptului le grupează în următoarele două grupe de principii:

principii generale (fundamentale)le grupează în următoarele două grupe de principii: principii de ramură. Principiile fundamentale sunt

principii de ramură. Principiile fundamentale sunt reglementate în mod expres de Constituţia ţării sau sunt deduse din legea Principiile fundamentale sunt reglementate în mod expres de Constituţia ţării sau sunt deduse din legea fundamentală. Principiile de ramură sunt înscrise în coduri şi în alte acte normative. b) Categorii de principii

A. Principiul legalităţii care presupune:

înfăptuirea ordinii de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia şi obligaţia tuturor să se supună legii;de principii A . Principiul legalităţii care presupune: democratismul puterii manifestat prin suveranitatea

democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului pe care acesta o exercită prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct, secret e care acesta o exercită prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, prin care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control asupra executivului. În cadrul ordinii de drept, legalitatea ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi prevederilor legale se întemeiază pe:

legitimitatea principiilor şi prevederilor legale se întemeiază pe: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilorşi prevederilor legale se întemeiază pe: legitimitate compatibilitate cu normele internaţionale (la nivelul

compatibilitate cu normele internaţionale (la nivelul standardelor internaţionale).şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Egalitatea – fundament al vieţii sociale – este o

Egalitatea – fundament al vieţii sociale – este o componentă a principiului libertăţii şi egalităţii. Acest principiu fundamental al dreptului român este consacrat în art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

B. Principiul libertăţii şi egalităţii care este considerat:

principiul de bază al dreptului;l ibertăţii şi egalităţii care este considerat: libertate fundamentală; cadrul dreptului. 2 Vezi, Gh.

libertate fundamentală;care este considerat: principiul de bază al dreptului; cadrul dreptului. 2 Vezi, Gh. Lupu , Gh.

cadrul dreptului.principiul de bază al dreptului; libertate fundamentală; 2 Vezi, Gh. Lupu , Gh. Avornic , op.

2 Vezi, Gh. Lupu, Gh. Avornic, op. cit., p. 103-110.

C. Principiul responsabilităţii, ca principiu fundamental al dreptului presupune:

act de angajare a individului, în procesul interacţiunii sociale; nii sociale;

raportarea conştientă a individului la valorile şi normele societăţii;presupune: act de angajare a individului, în procesul interacţiu nii sociale; respectarea benevolă a normelor de

respectarea benevolă a normelor de drept;în procesul interacţiu nii sociale; raportarea conştientă a individului la valorile şi normele societăţii;

CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI

II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului Noţiunea de izvor de drept cunoaşte în dreptul român cât şi în dreptul comparat, mai multe

accepţiuni şi anume:

izvor material sau în sens material care semnifică factorii de configurare ai dreptului, faptul sau în sens material care semnifică factorii de configurare ai dreptului, faptul

social sau forţele creatoare, geneza dreptului 2 ;

izvorul formal (juridic) care cunoaşte cea mai largă adeziune a specialiştilor în teoria (juridic) care cunoaşte cea mai largă adeziune a specialiştilor în teoria

dreptului şi nu numai în acest domeniu de drept.

Într-un mod general, izvorul de drept în sens juridic (formal) reprezintă formele de exprimare ale

normelor dreptului, în cadrul sistemului de drept, privite în dimensiune spaţială şi temporală, pentru

fiecare eră şi perioadă istorică.

Este de remarcat că aceste două categorii de izvoare au fost frecvent prezentate şi diferenţiate în

teoria şi practica dreptului nostru, în perioade anterioare evenimentelor din dec. 1989.

în perioade ant erioare evenimentelor din dec. 1989. În prezent, noţiunea de izvor de drept mai

În prezent, noţiunea de izvor de drept mai este utilizată şi în alte accepţiuni. Politica este

astfel considerată izvorul politic al dreptului 1 pentru considerentul că autoritatea politică

statală este cea care determină apariţia unor noi reglementări, după cum şi conştiinţa

juridică este apreciată ca un izvor ideologic al dreptului.

Noţiunea de izvor de drept în sens larg înseamnă:

izvor direct care este actul normativ în cuprinsul căruia se află norma juridică avută în vedere; care este actul normativ în cuprinsul căruia se află norma juridică avută în vedere;

izvor indirect în sensul unei reguli nejuridice (obiceiul la care face trimitere o normă juridică în sensul unei reguli nejuridice (obiceiul la care face trimitere o normă juridică

împreună cu care alcătuieşte izvorul de drept (complex), denumit şi izvor mediat.

Din cele prezentate rezultă că, în sens general, izvorul de drept r eprezintă forma de izvorul de drept reprezintă forma de

exprimare a normelor juridice (legilor).

Forţa juridică a izvorului de drept este determinată de poziţia în sistemul de organe al statului şi

competenţa organului de la care acesta provine. Privită din această perspectivă, Constituţia este legea

fundamentală română şi are valoare juridică supremă. Art.1 alin. 5Constituţie consacră în mod expres,

principiului supremaţiei Constituţiei şi de aici, necesitatea ca toate izvoarele dreptului nostru să fie în

concordanţă cu prevederile din legea fundamentală.

Pentru a stabili importanta acestei reguli fundamentale generale, in statul de drept s-a prevazut in

art. 142 din Legea fundamentala: „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei.”

2 Vezi şi, Elena Iftimie, Introducere în teoria şi practica dreptului, Edit. Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1999, p. 39-40; deasemenea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovanu, Introducere în teoria generală a dreptului, Edit. All, Bucureşti, 1993, p. 52 şi urm.

1 A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op. cit., p. 41-45

II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român

a) Generalităţi O analiză a izvoarelor dreptului făcută în contextul geografic şi istoric, evidenţiază gruparea lor în cadrul sistemului de izvoare şi chiar o ierarhizare care semnifică diversitatea lor şi diferenţierile care sunt de la un stat la altul, într-o anumită perioadă de timp, după cum urmează:

După apariţia statului, o anumită durată de timp care se întinde şi cuprinde inclusiv evul mediu, cel mai important şi utilizat izvor de drept era obiceiul juridic, denumit şi cutumă;

epoca modernă este dominată de legea scrisă, care reprezenta voinţa reprezentanţei naţionale (parlament); în perioada contemporană se conturează mai multe categorii de sisteme de drept a unor state care au elemente comune. Literatura de specialitate prezintă următoarele mari sisteme de drept din lume:

A. sistemul romano-germanic din care face parte şi sistemul de drept român;

B. marile sisteme de common law;

C. sistemele juridice tradiţionale, formate din: hindus, musulman, al extremului orient;

D. sistemul socialist cu o sferă de cuprindere redusă şi în curs de restrângere treptată 3 .

redusă şi în curs de restrângere treptată 3 .  Un alt izvor de drept îl
redusă şi în curs de restrângere treptată 3 .  Un alt izvor de drept îl
redusă şi în curs de restrângere treptată 3 .  Un alt izvor de drept îl

Un alt izvor de drept îl constituia precedentul judiciar sau practica judecătorească, alcătuit din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi aplicării legii. Cu toate că o hotărâre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor juridice în vigoare, activitatea jurisdicţionară are o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă, cerând adoptarea unor decizii. În acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale. Dreptul sclavagist roman, aşa numitul drept pretorian cuprindea norme create de pretori, pentru corectarea, adoptarea sau completarea dreptului civil roman (ius civile). De asemenea, în dreptul feudal, practica judiciară a căpătat o deosebită însemnătate, mai ales în secolele al XV-lea al XVII-lea, odată cu recepţionarea dreptului roman. Însă, deîndată ce legea devine principalul izvor de drept, cele mai importante relaţii sociale fiind reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzătoare, precedentul judiciar decade sau chiar este interzis în unele ţări. De pilda, Codul civil francez de la 1804 interzicea tribunalelor să se pronunţe pe bază de dispoziţii generale. În prezent, în concepţia dreptului român, ca şi a altor sisteme de drept, precedentul judiciar nu mai este acceptat ca izvor de drept.

Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice ci soluţii concrete date pe baza unor acte normative şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de jurisdicţie trebuie deosebite de actele jurisdicţionale ale unor organe de stat interne sau ale organelor internaţionale care îşi formează propria

3 In acest sens, vezi Elena Iftimie, op. cit., p. 44 si urm.

practică, ce nu poate fi cuprinsă în sfera noţiunii de jurisprudenţă. Odată cu revoluţiile burgheze, problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem la altul. Dacă în ţările europene continentale precedentul nu a fost inclus printre izvoarele de drept, în Anglia, SUA, Canada el şi-a păstrat un loc şi rol deosebit de important. În Anglia, de exemplu, şi în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi cutumele consfinţite de ele. În acest sistem, judecătorul nu este apreciat a fi doar un interpret al legii, ci o autoritate care creează regula de drept. Concepţia ce domină aici este că “înţelesul dreptului este acela pe care i-l dau instanţele judecătoreşti” 4 . Însă nu orice hotărâre judecătorească are valoare de precedent judiciar. În Anglia, de exemplu şi în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun (common law) este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi cutumele consfinţite de ele. 5 Precedentele judiciare sunt considerate izvoare de drept şi în statele cu un alt sistem de drept, cum se întâmplă în Elveţia unde există opinia că unele hotărâri ale Tribunalului Federal constituie adevărate izvoare de drept. În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, de regulă nu este considerată ca un izvor de drept, cum am spus şi mai sus. Cu unele rezerve si inainte de revizuirea Constitutiei din 8 decembrie 1991 se accepta de a fi recunoscute ca izvor de drept hotărârile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a normelor juridice pe întreg teritoriul ţării.

Principiile generale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare

generale, pe care instanţa le are în vedere atunci când nu există reglementări de detaliu într-o anumită problemă. Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, în special cele formulate încă în dreptul roman. Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie să se

ţină seama atât în elaborarea dreptului, dar mai ales în aplicarea sa. Ele pot fi de inspiraţie filozofică, politică, socială. Unele principii au însă un caracter exclusiv juridic. Multe dintre principiile fundamentale sunt înscrise în Constituţie căpătând astfel o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte reglementări.

Doctrina (sau literatura juridică) cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care autorii de specialitate le dau fenomenului juridic şi are o importanţă majoră, ea contribuie la explicarea fenomenului juridic, la cunoaşterea realitatilor social-politice si economice, a relatiilor sociale supuse reglementării juridice, interpretarea şi aplicarea corectă a legii, la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

4 Vezi, în această problemă şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, p. 13-16, p.

38-42.

5 Elena Iftimie, op. cit., p. 44-59.

Ca izvor de drept, ştiinţa juridică a fost recunoscută mai mult în epoca antică şi cea medievală, unde împăratul romanilor, Hadrian, a decis că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce cercetează dreptul. Ulterior, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva chestiunile de drept, citindu-se părerile vechilor jurisconsulţi, încât nu se mai recurgea la textul legii. Mai mult de atât, s-a stabilit un fel de clasament între jurisconsulţi, astfel că părerile a patru dintre ei, Papinion, Paul, Alpren, Modestin erau considerate drept lege. Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelând la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa lor. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, in prezent nemaifiind considerată ca izvor al dreptului. b) Actul normativ (legea în sensul larg al termenului) După formarea statelor au apărut norme juridice noi, acte normative care ocupă locul principal în ierarhia izvoarelor dreptului. Forţa lor juridică este susţinută de faptul că provin de la autoritatea publică competentă să normativeze cele mai importante relaţii sociale.

Actul normativ sau legea în sensul larg se mai numeşte, în teoria şi practica dreptului, actul juridic normativ. Actul cu cu forţă juridică superioară este actul normativ sau legea în sensul strict al termenului, elaborat de organul suprem şi “unica autoritate legiuitoare” care este Parlamentul. In mod curent, utilizarea cuvântului “lege” (in sensul larg) desemnează orice act normativ, indiferent de organul de stat de la care provine. A. Actele juridice (normative) ale Parlamentului (art. 73 Constituţie) sunt:

Legile (cu forţă juridică deosebită în ierarhia izvoarelor dreptului, ordonate în sistemul izvoarelor dreptului, intr-o anumita ordine), sunt prezentate în Constituţie, art. 73, sub următoarele trei categorii:

I. legi constituţionale care revizuiesc Constituţia, după o anumită procedură, reglementată expres în art. 150-152 din Titlul VI al Legii fundamentale ( aprobata prin referendumul din 18-19 octombrie 2003 si intrata in vigoare la data de 29 octombrie 2003); II. legi organice care reglementează cele mai importante domenii de activitate umană şi relaţiile create în cadrul lor. In art. 73 al Constitutiei (revizuit prin Legea Constitutionala nr. 429/2002) prevede urmatoarele domenii de reglementare ale legilor organice:

urmatoarele domenii de reglementare ale legilor organice: a. sistemul electoral: organizarea si functionarea
urmatoarele domenii de reglementare ale legilor organice: a. sistemul electoral: organizarea si functionarea

a.

sistemul electoral: organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;

b.

organizarea, funcţionarea si finantarea partidelor politice;

c.

statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora;

d.

organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e.

organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

f.

regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi;

g. regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;

h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j. statutul functionarilor publici;

k. contenciosul administrativ;

l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

n. organizarea generală a învăţământului

o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;

p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;;

r. statutul minoritatilor nationale ale Romaniei ; s. regimul general al cultelor;

t celelalte domenii pentru care in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice (un

exemplu in acest sens il constitue legea de organizare si functionare a avocatului poporului;

art. 58, alin.3 din Legea fundamentala).

III. legi ordinare care sunt acela mai numeroase acte normative emise de Parlament, si cuprind toate actele autoritatii supreme, altele decat legile constituţionale şi legile organice. Din această categorie

fac parte intre multe alte legi :. Legea 31/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 21/1996; Legea nr. 18/1991, Legea nr. 119/1996 etc. Parlamentul mai adoptă:hotariri si motiuni. In conformitate cu prevederile art. 73 Constituţie, putem ierarhiza izvoarele dreptului pe baza acestor trei categorii de legi, iar legea organică are valoare juridică deosebită, ocupând locul doi după Constituţie, urmată de legea ordinara.

anterior

evenimentelor din decembrie 1989, 6 incat este necesar sa le examinam in concordanta cu litera si spiritul disp. Art. 154 Constitutie, conform caruia: “(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”. În concordanţă şi cu dispoziţiile alin 5 din acelaşi articol, rezultă că, în termen de 12 luni de la momentul intrării în vigoare a legii de organizare a Consiliului Legislativ 7 , acesta va examina dacă actele normative la care ne-am referit, sunt în concordanţă cu actuala Constituţie. În caz de nonconformitate

acest organ va propune Parlamentului, sau după caz Guvernului, să acţioneze corespunzător, dispunând:

Structura

izvoarelor

dreptului

roman

cuprinde

numeroase

acte

normative

emise

6 A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, p. 41-42

7 Consiliul Legislativ are natura unui organ consultativ de specialitate al Parlamentului cu atribuţii constând în avizarea

proiectelor de acte normative în scopul:

• sistematizării • unificării • coordonării întregii legislaţii.

Acest organ ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

abrogarea; modificarea; completarea actelor normative în cauză. B. Actele Preşedintelui ţării: decretele (art. 100

abrogarea; modificarea; completarea actelor normative în cauză. B. Actele Preşedintelui ţării: decretele (art. 100 Constituţie) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele ţării poate emite decrete ce sunt publicate în Monitorul Oficial al României. În caz de nepublicare decretul este considerat inexistent. C. Actele Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de:

Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de: hotărâri; ordonanţe. I. Hotărârile Guvernului sunt
Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de: hotărâri; ordonanţe. I. Hotărârile Guvernului sunt

hotărâri;Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de: ordonanţe. I. Hotărârile Guvernului sunt emise în

(art. 108 Constituţie) poartă denumirea de: hotărâri; ordonanţe. I. Hotărârile Guvernului sunt emise în

ordonanţe. I. Hotărârile Guvernului sunt emise în vederea organizării executării legilor (ex. Hotărârea nr. 495 din 12 septembrie 1997 privind conţinutul, eliberarea şi actualizarea livretului de familie). Ele se publică în Monitorul Oficial al României pentru a produce efectele izvorului de drept. În caz de nepublicare, hotărârea respectivă este considerată inexistentă. Alin. 4 teza finală din art. 108 Constituţie, exceptează de la publicare hotărârile care prezintă caracter militar şi care “se comunică numai instituţiilor interesate”. II. Ordonanţele şi Ordonanţele de urgenţă sunt prevăzute în art. 108 Constituţie iar ultima categorie în art. 115 alin. 4 Constituţie. Parlamentul este “unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar această funcţie legislativă nu este divizată, încât să o realizeze împreună cu autoritatea executivă sau Guvern. Pentru a înţelege activitatea legislativă a Guvernului, prezentată de art. 108 Constituţie trebuie să coroborăm acest articol din legea fundamentală cu dispozitiile art. 115 din acelaşi act normativ, conform căruia: “Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe”. Ordonanţele sunt emise numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de legea specială de abilitare. Acest act normativ intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial. In termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizata trebuie sa se pronunte asupra ordonantei, iar in cazul in care nu dispune asupra ei, Ordonanta este considerata adoptata si se trimite celeilalte camere care decide in procedura de urgenta. In situatia in care Ordonanta de Urgenta a Guvernului cuprinde norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta la art. 76 alin. 1. 8 Limitarea domeniilor de reglementare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului rezulta din corelarea prevederilor art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:

art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:  nu pot fi adoptate in
art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:  nu pot fi adoptate in
art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:  nu pot fi adoptate in

nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale;

8 Art. 76 Constitutie se refera la adoptarea legilor si a hotararilor si in alin. 1 dispune: „Legile organice si hotararile privind regulamentele camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere”.

nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului;

nu pot atinge drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie;

nu pot afecta drepturile electorale;

nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica.

Parlamentul aproba sau dupa caz respinge printr-o lege, ordonantele cu care a fost sesizat dispunand, daca este necesar, masuri cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare aordonantei. În sistemul actual al izvoarelor dreptului român sunt cuprinse numeroase ordonanţe (cum ar fi:

Ordonanţa Guvernului Nr. 21 / 1992 privind protecţia consumatorului, Ordonanta Guvernului nr. 26/ 2000 privind asociatiile si fundatiile etc.)

Textul initial al Constitutiei al Constitutiei (art. 114) a fost modificat sub aspectul alin. 4 care in prezent in noua numerotare a Constitutie are urmatorul cuprins: „Guvernul poate adopta ordonante care in prezent in noua numerotare a Constitutie are urmatorul cuprins: „Guvernul poate adopta ordonante de urgenta, numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia motivarii urgentei in cuprinsul acestora.”

Totodata, dupa revizuire s-a introdus inca doua aliniate (5 si 6) care se refera la data intrarii in vigoare o Ordonantei de Urgenta la limitele de reglementare a acestor acte normative. Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la camera competenta sa fie sesizata si publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele daca nu se afla in sesiune se convoaca obligatoriu in cinci zile de la depunere sau dupa caz de la trimitere. Daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei, aceasta este considerata adoptata imediat si se trimite celeilalte Camere, care decide deasemenea in procedura de urgenta. Ordonantele de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta in art. 76 alin. 1. Exemplu de ordonanţe de urgenţă: Exemplu de ordonanţe de urgenţă:

nr. 25 din 12 iunie 1997 completată şi aprobată prin Legea nr. 87/1998 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 / 1997; nd regimul juridic al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 / 1997;

nr. 26 din 12 iunie 1997 aprobată prin Legea nr. 108/1998 cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate. c) Contractul normativ constituie un izvor de drept cu o activi tate aflat în dificultate. c) Contractul normativ constituie un izvor de drept cu o activitate mai restrânsă, în comparaţie cu alte izvoare. Totuşi, în epoca feudală contractul a reprezentat un important izvor de drept şi a reglementat diferite raporturi dintre pături sau stări sociale, ori între acestea şi şeful statului (monarh), fiind caracterizate ca raporturi de forţă între cei care-l semnau. Între aceste contracte cu valoare juridică deosebită, sistemul dreptului englez cuprindea Magna Charta Libertatum (15 iunie 1215). O importanţă majoră are contractul normativ şi în situaţia formării, din unirea mai multor state, a unor confederaţii sau federaţii, care prevedea principiile fundamentale acceptate de ţările semnatare. În dreptul intern, contractul normativ este inclus în categoria izvoarelor dreptului. Am putea menţiona contractul colectiv care este apreciat de specialişti ca un semnificativ izvor al dreptului muncii,

dacă ne referim la dispoziţiile generale pe care le conţine. Aceste prevederi constituie forma unor norme juridice, de natură convenţională. În prezent, se manifestă o tendinţă de standardizare a tuturor operaţiunilor juridice, fiind elaborate unele “contracte tip”, denumite şi “contracte de adeziune”, în cadrul cărora semnatarii au libertatea doar să accepte aceste prevederi şi să le semneze. Cel mai important loc îl ocupă contractul normativ între izvoarele dreptului internaţional, unde este cunoscut sub denumirea de: tratat; acord; convenţie; contract etc. Este de reţinut faptul că, în comparaţie cu actul juridic al părţilor (contractul care este manifestarea de voinţă a acestora pe baza căreia se creează drepturi şi obligaţii pentru ele), contractul normativ – ca izvor de drept reprezintă “forma convenţională a creării normelor juridice, caz în care drepturile şi obligaţiile apar ca regulă de conduită obligatorii pentru semnatarii lui”. d) Cutuma (obiceiul juridic) Obiceiul reprezintă o regulă de conduită ce se formează spontan ca rezultat a aplicării ei repetate într-un interval de timp relativ îndelungat, într-o colectivitate umană. 9 Modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă este constituită din:

diferite datini;umane în comuna primitivă este constituită din: tradiţii; practici cu caracter moral sau religios. În

tradiţii;comuna primitivă este constituită din: diferite datini; practici cu caracter moral sau religios. În epocile

practici cu caracter moral sau religios. În epocile istorice care au urmat comunei primitive, obiceiul a avut în continuare un rol social i mportant, diferit însă de la o obiceiul a avut în continuare un rol social important, diferit însă de la o epocă la alta. Puterea de stat poate adopta faţă de obiceiuri, dupa caz una din următoarele atitudini:

de recunoaştere, conservarea ori, dupa caz sancţionare, acordându- le forţa judiciară celor care sunt în acea perioadă istorică, necesare pentru întărirea ordinii -le forţa judiciară celor care sunt în acea perioadă istorică, necesare pentru întărirea ordinii de drept;

de acceptare şi tolerare a obiceiurilor care însă nu necesită transformarea lor în norme cu caracter juridic; caracter juridic;

de interzicere a obiceiurilor care sunt contrare ordinii de stat. Obiceiurile din prima categorie, respectiv cele care se bucură de recunoaştere din partea puterii de stat care le ie, respectiv cele care se bucură de recunoaştere din partea puterii de stat care le acordă forţă juridică, se transformă în obiceiuri juridice. Acestea se mai numesc cutume, care fac parte dintre izvoarele dreptului român. De regulă, modul de sancţionare al obiceiului şi transformare a lor în obiceiuri juridice, s-a realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti, cu prilejul soluţionării cauzelor supuse judecăţii acestora. Cutuma (obiceiul juridic) a avut şi continuă să manifeste un rol important ca izvor al dreptului internaţional, cu toate că în perioada actuală, s-a extins practica de reglementare scrisă şi de codificare a acesteia. În dreptul intern, cutuma este izvor al dreptului civil şi comercial.

Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic sau cutumei constituie o problemă controversată în teoria şi practica dreptului 10 , conturându-se mai multe opinii, şi anume:

cutuma este izvor de drept în situaţia în care în legea scrisă nu există reglementări pentru anumite relaţii sociale dar se află reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant, o perioadă pentru anumite relaţii sociale dar se află reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant, o perioadă mare de timp;

obiceiul juridic are valoare de izvor de drept când normele juridice existente acordă obligativitate acestuia ori practica judiciară (jurisprudenţa) îl impune, acordându-i o consacrare oficială. -i o consacrare oficială.

Cutuma (obiceiul juridic) nu este definită prin lege ci de către doctrina judiciară (literatura judiciară) care (obiceiul juridic) nu este definită prin lege ci de către doctrina judiciară (literatura judiciară) care îi acordă două accepţiuni sau sensuri şi anume:

sens larg care presupune că obicei ul juridic este constituit din ansamblul regulilor care nu sunt consacrate care presupune că obiceiul juridic este constituit din ansamblul regulilor care nu sunt consacrate textual, cum ar fi: principiile generale ale dreptului, tradiţiile, practicile recunoscute de autorităţile publice, jurisprudenţa;

sens restrâns, când obiceiul juridic (cutuma) înse amnă regula de conduită creată în practica vieţii sociale. , când obiceiul juridic (cutuma) înseamnă regula de conduită creată în practica vieţii sociale. Unele precizări se impun în privinţa obiceiului juridic şi anume:

convingerea obligativităţii normelor nescrise care devin cutume, ceea ce înseamnă aspectul psihologic; psihologic;

investirea cu autoritate juridică a obiceiului se face doar de către puterea de stat, singura în măsură să idică a obiceiului se face doar de către puterea de stat, singura în măsură să-l recunoască şi să-i acorde sau nu forţă juridică, dacă aceasta este în concordanţă cu ordinea de stat existentă şi contribuie la întărirea ordinii de drept. Incetarea acţiunii obiceiului juridic are loc prin căderea lui treptată, în desuetudine, . inţnemaifiind întrebat. În comparaţie cu legea scrisă care are forţă juridică superioară cutumei şi mai mare certitudine şi stabilitate, obiceiul juridic are forţă juridică inferioară. Când este recunoscută de puterea publică, cutuma are aplicabilitate restrânsă, în dreptul public şi anume, dreptul internaţional, cât şi în domeniul dreptului privat, în ramura dreptului civil şi a dreptului comercial. Faţă de lege, cutuma are un rol subsidiar, subordonat, deşi în dreptul comparat întâlnim sisteme de izvoare ale dreptului în cadrul cărora cutuma este uneori privită asemănător legii (ex. Germania)

10 Pentru aspectele controversate din doctrină şi jurisprudenţă în legătură cu obiceiul juridic, vezi, Elena Iftimie, op. cit.,

p.42-47.

CONSTITUŢIA II. LEGILE (emise de Parlament, conform art. 73 Constituţie) LEGI ORGANICE LEGI ORDINARE LEGI
CONSTITUŢIA
II.
LEGILE
(emise de Parlament, conform art.
73 Constituţie)
LEGI ORGANICE
LEGI ORDINARE
LEGI CONSTITUŢIONALE

HOTĂRÂRI

MOŢIUNI

ale Parlamentului

adoptate de Parlament

Actele Preşedintelui III (conform art. 100 Constituţie) . DECRETE emise în cadrul exercitării atribuţiilor sale
Actele Preşedintelui
III
(conform art. 100 Constituţie)
.
DECRETE
emise în cadrul exercitării atribuţiilor sale
Actele Guvernului
IV
subordonate legilor
(conform art. 108 Constituţie)
.
HOTĂRÂRI
care organizează
ORDONANŢE
emise de Guvern, abilitat
de Parlam. printr-o lege
ORDONANŢE DE URGENŢĂ
pentru cazuri excepţionale
executarea legilor
V.
CONTRACTUL NORMATIV
Acte normative anterioare evenimentelor din decembrie 1989
VI
(emise de către organele cu atribuţii de legiferare)art.154 Cons
.
DECRETE
(emise de Consiliul de stat)
LEGI
emise de organul legiuitor
existent la acel moment
(denumit Marea Adunare
Naţională – M.A.N.)
H.C.M.
Hotărâri ale Consiliului de
Miniştri
Principiile generale ale dreptului – norme superioare,
VII.
generale
VIII.
CUTUMA
(obiceiul juridic)

CAPITOLUL III DREPTUL DE PROPRIETATE

III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate

III.1.1.Dreptul de proprietate

Între oameni se stabilesc relaţii de muncă în cadrul cărora ei produc bunuri, pe care şi le însuşesc. Însuşirea de către oameni a diferitelor bunuri ale naturii, înăuntru şi cu ajutorul acestor forme sociale, se numeşte proprietate. Proprietatea este, aşadar, un raport social. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, proprietatea ca raport social se transformă în drept de proprietate, raportul social pur şi simplu devenind raport juridic. Astfel, în societatea cu economie de piata domina dreptul de proprietate privată, consacrat prin reguli de drept, care conferă anumitor persoane sau colectivităţi organizate de persoane în condiţiile legii, putinţa de a poseda, de a folosi, de a dispune de acel lucru.

III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate

AA ffii pprroopprriieettaarruull uunnuuii bbuunn îînnsseeaammnnăă aa aavveeaa ddrreeppttuull ddee aa ppoosseeddaa,, ffoolloossii şşii ddiissppuunnee ddee aacceell lluuccrruu,, îînn lliimmiitteellee pprreevvăăzzuuttee ddee lleeggee((aarrtt 448800//CC CCiivv )) a)Posesiunea implică din partea unei persoane exercitarea directă şi nemijlocită a oricărei acţiuni materiale asupra unui bun, aflat la locul aşezării lui permanente; 11

b) Folosinţa unui bun înseamnă prerogativa pe care o are proprietarul de a obţine foloasele legate

de acel bun pentru îndeplinirea nevoilor sale;

c) Dispoziţia cu privire la un bun echivalează cu putinţa de a transmite dreptul de proprietate

asupra unei persoane, de a da bunul în gaj, în folosinţă etc., cu un cuvânt de ai determina regimul juridic.

În situaţia când bunul se găseşte în păstrarea altei persoane (depozit, gaj, închiriere) posesiunea şi folosinţa pot aparţine şi unui neproprietar, dreptul de proprietate rămânând însă proprietarului său. Posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului ce formează obiectul unui drept de proprietate nu sunt elemente inseparabile.

Dreptul de proprietate este un drept absolut. Toate persoanele sunt obligate să se abţină de la orice încălcare care ar putea aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate de către titularul său.

Fiind un drept real , titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane. Astfel, proprietarul un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane. Astfel, proprietarul unei case posedă, se foloseşte, dispune de aceasta, fără a aştepta intervenţia altei persoane.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în sensul că proprietarul are singur

un drept exclusiv , în sensul că proprietarul are singur 1 1 A se vedea şi
un drept exclusiv , în sensul că proprietarul are singur 1 1 A se vedea şi

11 A se vedea şi Maria Harbădă,op.cit. , p. 167-170.

folosinţa şi stăpânirea bunului său. El este un drept perpetuu, în înţelesul că nu se stinge prin neîntrebuinţare, şi un drept alienabil ceea ce înseamnă că se poate înstrăina.

III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea

Posesiunea constă în stăpânirea unui lucru sau în folosirea unui drept, ddee ccăăttrree oo aannuummiittăă ppeerrssooaannăă îînnddrriittuuiittăă ssăă eexxeerrcciittee aassuupprraa uunnuuii lluuccrruu ssaauu ddrreeppttuulluuii rreessppeeccttiivv aacctteellee ddee ffoolloossiinnţţăăşşii ddee ppuutteerree ccaa pprroopprriieettaarr ssaauu ccaa ttiittuullaarr aall uunnuuii ddrreepptt rreeaall o persoană posedă, când deţine material un lucru sau când se foloseşte efectiv de un drept (posesiunea se aplică şi bunurilor incorporale). Din partea deţinătorului trebuie să existe intenţia de a se considera proprietar, adică de a-şi însuşi bunul pentru el ori de a se folosi de dreptul respectiv ca de-al său. Dacă lipseşte această intenţie nu avem o posesiune, ci o detenţiune precară. Condiţiile posesiunii sunt : să fie continuă, paşnică, adică sa nu aibă loc prin violenţă, publică, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie exercitată pe acuns, şi să fie exercitată sub nume de proprietar. Posesiunea 12 care îndeplineşte condiţiile de mai sus se cheamă posesiune utilă, creând în favoarea posesorului o prezumţie de proprietate. În anumite condiţii, după trecerea unui anumit termen, posesiunea utilă, duce la dobândirea dreptului de proprietate. Neîndeplinirea uneia din condiţiile arătate face din ea o posesiune viciată, adică fără efect din punct de vedere juridic. Viciile posesiunii sunt deci :

discontinuitatea,din punct de vedere juridic. Viciile posesiunii sunt deci : violenţa, clandestinitatea precaritatea . Discontinuitatea

violenţa,juridic. Viciile posesiunii sunt deci : discontinuitatea, clandestinitatea precaritatea . Discontinuitatea este un

clandestinitateaViciile posesiunii sunt deci : discontinuitatea, violenţa, precaritatea . Discontinuitatea este un viciu absolut, în

precaritatea. .

Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de oricine şi temporar, căci este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de oricine şi temporar, căci de odată ce încetează posesiunea se consideră a fi utilă. Acest viciu constă în aceea că deţinerea materială a bunului sau folosirea dreptului se face la intrevale nenormale.(Exemplu : un teren arabil este lucrat, la doi trei ani).

Violenţa se manifestă ca un viciu relativ şi temporar, putând fi deci invocată numai de către se manifestă ca un viciu relativ şi temporar, putând fi deci invocată numai de către cel împotriva căruia posesorul deţine bunul şi foloseşte dreptul de violenţă.

Clandestinitatea este de asemenea un viciu relativ şi temporar, constând în aceea că posesiunea este exercitată este de asemenea un viciu relativ şi temporar, constând în aceea că posesiunea este exercitată în ascuns de adversar, încât acesta nu este în situaţia de a o cunoaşte.

Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiunii, deoarece afectează însăşi existenţa acesteia, căci prezenţa este mai mult decât un viciu al posesiunii, deoarece afectează însăşi existenţa acesteia, căci prezenţa sa înseamnă lipsa elementului intenţional (psihologic) al posesiunii. În acest caz, se spune că posesiunea nu este exercitată sub nume de proprietar, ea apărând ca o

12 Vezi şi Gh. Beleiu,op.cit., p.77. ;deasemenea, Maria Harbada,Drept civil,Ed.Univ. „‟Al.I.Cuza „‟ Iasi,2005,p.163

detenţiune precară. Sunt detentori precari: locatarii, uzufructuarii, depozitarii etc. Cel care a început prin a poseda cu titlu precar este presupus că posedă astfel până la dovada contrară.

PPoosseessiiuunneeaa uuttiillăă eessttee pprreessuuppuussăă ddee aasseemmeenneeaa ppâânnăă llaa ddoovvaaddaa ccoonnttrraarrăă AAcceeaassttaa îînnsseeaammnnăă ccăă eelleemmeennttuull iinntteennţţiioonnaall nnuu tteebbuuiiee ddoovveeddiitt ddee ccăăttrree ddeeţţiinnăăttoorruull bbuunnuulluuii ssaauu ddee cceell ccaarree ffoolloosseeşşttee ddrreeppttuull,, ccii ddee cceell ccaarree ffoorrmmeeaazzăă pprreetteennţţiiii ccoonnttrraarree Schimbarea detenţiunii precare într-o posesiune utilă se numeşte intervertirea posesiunii şi are loc în condiţiile stabilite de art. 1858 C. civ. EEffeecctteellee ppoosseessiiuunniiii ssuunntt::

a) creează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului;

b) poate conduce în anumite condiţii la dobândirea dreptului de proprietate;

c) posesorul de bună credinţă are dreptul să culeagă fructele şi veniturile bunului ce-l posedă,

nefiind obligat să le restituie decât din ziua chemării în judecată de către proprietar. Apărarea posesiunii se face pe cale acţiunilor posesorii. În condiţiile stabilite de lege, fiind de asemenea un efect al posesiunii. Deosebim două feluri de acţiuni posesorii:

în complângereposesiunii. Deosebim două feluri de acţiuni posesorii : în reintegrare (reintegrând). Ultima fiind şi la mâna

în reintegrare (reintegrând). Ultima fiind şi la mâna detentorilor, are mai mult, un caracter personal. Când posesorul pierd Ultima fiind şi la mâna detentorilor, are mai mult, un caracter personal. Când posesorul pierde bunul sau nu mai are intenţia să îl păstreze pentru sine - chiar dacă ar continua să îl deţină - posesiunea încetează şi se pierde. De exemplu, cineva pierde cartea sau cineva a vândut calul altcuiva, care l-a lăsat în păstrarea primului; în ambele cazuri posesiunea s-a pierdut.

III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate

De regulă, dreptul de proprietate se dobândeşte prin transmiterea din partea unei persoane către altă persoană, cu ajutorul actelor juridice (vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul etc.) sau prin moştenire. În aceste cazuri noul proprietar este un succesor în drepturi al noului proprietar. Din acest motiv, asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numesc moduri derivate. CCâânndd uunn bbuunn ooaarreeccaarree nnuu aa mmaaii aappaarrţţiinnuutt aallttuuii pprroopprriieettaarr,, ddeeooaarreeccee eell nn--aa eexxiissttaatt îînnaaiinnttee,, ssaauu ddeeooaarreeccee ddrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee iiaa nnaaşştteerree iinnddeeppeennddeenntt ddee ddrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee aall ffoossttuulluuii pprroopprriieettaarr ÎÎnn aasseemmeenneeaa ccaazzuurrii nnee ggăăssiimm îînn ffaaţţaa uunnuuii mmoodd oorriiggiinnaarr ddee ddoobbâânnddiirree aa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee AAsseemmeenneeaa mmoodduurrii ddee ddoobbâânnddiirree aa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ssuunntt::

trecerea în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat,d d e e p p r r o o p p r r i i

naţionalizarea,trecerea în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat, confiscarea, uzucapiunea etc.

confiscarea,în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat, naţionalizarea, uzucapiunea etc.

uzucapiunea etc.trecerea în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat, naţionalizarea, confiscarea,

Pentru transmiterea proprietăţii asupra bunurilor determinate individual, prin acte juridice, este suficient numai consimţământul părţilor, fără vreo altă formalitate, afară de cazul când părţile au comvenit altfel prin contractul încheiat ori când prin lege se dispune altfel. Când se transmite însă dreptul de proprietate asupra unor lucruri determinate prin caractere generice, este necesară, pe lângă consimţământul părţilor, şi individualizarea bunurilor ce se transmit. Această individualizare se face prin separarea lor de alte bunuri asemănătoare, o dată cu predarea. Spre exemplu, persoana căreia i se transmite dreptul de proprietate asupra unei cantităţi de grâu, va dobândi dreptul de proprietate asupra acestei cantităţi în momentul când, după acordul părţilor sau concomitent, cantitatea respectivă de grâu a fost separată de rest şi de regulă predată. Transmiterea dreptului de proprietate este intim legata in dreptul civil de instituţia transcrierii. Transcrierea este operaţia de îregistrare şi copiere a actelor de transmitere a proprietăţii imobilelor, sau a drepturilor reale imobiliare, în registre publice. Transmisiunea bunurilor mobile nu este supusă, în principiu transcrierii, de la care fac excepţie operaţiunile privind anumite bunuri mobile ca vânzările de maşini agricole şi altele. Rolul transcrierii este acela de a face cunoscută terţelor persoane situaţia juridică a bunurilor transmise, pentru a nu se crea dificultăţi în circuitul civil cum ar fi, de exemplu, vânzarea aceluiaşi bun mai multor persoane, în acelaşi timp sau succesiv. Transmiterea în sine a bunurilor prin acte juridice nu este influenţată de transcriere, aceasta neavând altă funcţie decât aceea de a face ca anumite acte juridice să fie opozabile terţelor. TTrraannssccrriieerreeaa ppooaattee ffii iinnvvooccaattăă ccuu eeffeecctt ddee ccăăttrree cceell ccaarree aa ttrraannssccrriiss pprriiuummuull,, ccuu ccoonnddiiţţiiaa ccaa aacceessttaa ssăă nnuu ffii îîmmppiieeddiiccaatt ppee cceell ccuu ccaarree vviinnee îînn ccoonnccuurrss ssăă ttrraannssccrriiee,, ffoolloossiinndd ffrraauuddaa Printre modurile originale de dobândire a dreptului de proprietate cunoscute deptului civil din România se numără şi accesiunea şi uzucapiunea care reprezintă:

III.2.1. Accesiunea dă dreptul proprietarului unui lucru să dobândească tot ceea ce produce acesta, precum şi accesoriile ce se încorporează la acest lucru potrivit principiului accesoriul urmează principalul. Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară. III.2.2. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a proprietăţii asupra unui bun imobil, printr-o posesiune prelungită. Posesiunea trebuie să fie neviciată. În general timpul cerut pentru prescrierea ei (adică pentru ca posesiunea să se transforme în proprietate) este de 30 de ani. În acest caz nu interesează dacă posesorul este de rea-credinţă şi stăpâneşte bunul fără just titlu. TTeerrmmeennuull ddee pprreessccrriippţţiiee eessttee ssccuurrttaatt ddee llaa 1100 llaa 2200 aannii -- dduuppăă aannuummiittee ddiissttiinnccţţiiii pprreevvăăzzuuttee pprreevvăăzzuuttee ddee CCoodduull cciivviill -- ppeennttrruu ppoosseessoorruull ddee bbuunnăă--ccrreeddiinnţţăăşşii ccaarree ssttăăppâânneeşşttee bbuunnuull ccuu jjuusstt ttiittlluu Se numeşte just titlu orice act juridic translativ de proprietate valabil încheiat, dar care nu provine de la adevăratul proprietar. Un act juridic translativ de proprietate anulabil poate constitui just titlu, în ipoteza în care anulabilitatea nu i-a fost cunoscută posesorului de bună credinţă, care îl invocă.

Acest act juridic anulabil nu poate fi opus ca just titlu celui îndreptăţit a cere anularea sa. De asemenea, un act juridic translativ de proprietate nul nu poate constitui un just titlu. Dovada justului titlu este în sarcina celui care îl invocă, în timp ce buna credinţă se prezumă tot timpul cât durează posesiunea. De aceea se spune că reaua-credinţă care survine nu împiedică uzucapiunea de 10 până la 20 ani. Sunt anumite situaţii care împiedică definitiv cursul prescripţiei. În acest caz se vorbeşte de întreruperea prescripţiei. Efectul anterior al posesiunii este înlăturat şi se impune să înceapă o nouă posesiune. (exemplu: situaţia în care posesorul pierde posesiunea lucrului mai mult de un an sau când bunul este reclamat de proprietar etc. Împiedicarea vremelnică a curgerii termenului de prescripţie, datorită minorităţii sau altor câtorva împrejurări, constituie motive de suspendarea prescripţiei. Suspendarea prescripţiei este un obstacol temporar care are ca efect încetarea cursului prescripţiei si din momentul dispariţiei evenimentului ce a provocat această suspendare prescripţia îşi reia cursul, posesiunea începută putând fi continuată. Suspendarea are efecte numai în raporturile dintre posesor şi o anumită persoană determinată, în timp ce întreruperea este opozabilă tuturor. Posesorul poate renunţa la prescripţie numai după ce acesta s-a împlinit. Prin împlinirea termenului posesorul devine proprietarul bunului chiar în ziua când a început să curgă prescripţia. Ea are, deci efect retroactiv. În anumite condiţii stabilite de lege, posesiunile pot fi unite. Astfel, posesiunea unei persoane poate fi unită cu a unei alte persoane care obţine bunul de la prima persoană. Această unire se numeşte joncţiunea posesiunilor, rolul ei fiind asigurarea împlinirii prescripţiei pentru care este necesar însă ca ambele posesiuni să nu fie viciate. III.2.3. Printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate se mai numără hotărârea judecătorească, testamentul, tradiţiunea, şi ocupaţiunea . Tradiţiunea, constă în predarea efectivă a lucrului şi nu este decât un mod de executarea convenţiei de transmitere sau constituire a unui drept real. CCuu ttooaattee aacceesstteeaa,, ttrraaddiiţţiiuunneeaa eessttee uunn mmoodd ddee ttrraannssffeerraarree aa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee îînn uurrmmăăttooaarreellee ccaazzuurrii::

când contractul are ca obiect un lucru nedeterminat numai în genere (de ex: o anumita cantitate de grâu; individualizarea şi determinarea se vor face numai cu prilejul tradiţiunii); când un terţ dobândeşte un lucru mobil de la altcineva, altul decât adevăratul proprietar, conform regulii înscerise în art. 1909 C. civ.; în cazul unui dar manual. Ocupaţiunea constituie posibilitatea de a-şi însuşi bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de pe un fond străin

bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de
bunuri ce nu aparţin nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de

III.3. Bunurile

a. Noţiuni generale În sens economic, un bun este orice lucru care este util. În accepţiune juridică, bunurile sunt lucrurile care pot constitui obiectul unei apropieri individuale ori colective şi care pot fi exprimate într-o valoare bănească. CCuu pprriivviirree llaa bbuunnuurrii ssee ssttaabbiilleesscc ddrreeppttuurrii şşii oobblliiggaaţţiiii cciivviillee b. Clasificarea bunurilor *Există mai multe criterii de clasificare a bunurilor. Cele mai importante dintre ele sunt următoarele:

bunurilor. Cele mai importante dintre ele sunt următoarele: Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de

Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de consum.

Bunurile corporale care au existenţă materială, servind satisfacerii nevoilor oamenilor (animale, vegetale) Bunurile încorporale sunt,cale care n- au decât o existenţă satisfacerii nevoilor oamenilor (animale, vegetale) Bunurile încorporale sunt,cale care n-au decât o existenţă abstractă, dar reprezintă totuşi o valoare apreciabilă în bani cum ar fi: opera literară, serviciul pe care debitorul a promis să-l facă etc. Printre bunurile incorporale se numără şi drepturile