Zi de zi, în soarta lumii

Mii de vorbe ascuţite

Te aduc pe tine-n braţe:
Ţel de a fi , pe negândite.
Frumuseţea adevărată se ascunde, dar trăieşte,
Dincolo de aşternuturi, dedesubturi de poveste…
Viaţa între rânduri curge şi rămâne doar atât
Nisip firav scurs de glorii şi nimic la preţ de sfânt.
Dar a fost acolo ea şi-a trecut în paşi de dans,
Călătoare peste timp între suflet, trup, balans
Şi rămâne veşnic vie ca o vorbă, sevă, sens,
O lumină veche-nouă, strălucirea unui vers…

….Gândul meu a fost plecat mai mult, din mine

Şi aura mi-a zăbovit prea mult, în alte locuri;
Acum, când am sosit cu soarele, din nou, pe ale noastre plaiuri,
Gândesc cu mintea goală şi inima întreagă, dorindu-te, voindu-te pe
tine.

Înapoi, în zilele acelea de lumină trimit şi trup şi suflet

Să-mi stăpânească, clipele de spaimă şi speranţă, cu regret.
Pe-aceste ceasuri de amurg, fără iubire, o fiinţă omenească
Ar fi putut prea lesne să renunţe, să uite, în fine, să trăiască.

Din urma zilei şi soare a rămas doar umbră şi luna,

Mereu să ne întoarcă din drum cu o mână de stele,
Noapte la porţile de rai, deschise, una câte una
Şi-adăpostind cu vorbe de-ndoială, în pomii vieţii, sufletele.

La locul său, în umbră rece, de întuneric şi de moarte,

Trupul, părăsit de scânteia mereu vie,
Se întoarce în ţărâna seacă de cuvinte, rămasă şoapte,
Privind spre alte locuri, nemaivoind să fie.

Eu n-am pierdut în urma mea, deschisă în neant,

Decât un trup de ceaţă şi o singură viaţă, pe pământ,
O mie de vorbe aşezate-n rime, cu praful din vânt,
În infinitul de limbi căutând împreună neştiutul ritm.

Tu ai avut, de la-nceputul nopţilor, iubirea

Jertfită de la mine şi înviind cu sine tot;
Lipsită de cuvinte, dar preţuind pe loc
Mai mult decât orice, dumnezeind trăirea.

Noi nu am fost decât un vis, sfârşit şi trecător,

Din inimi cu nevoi şi frici, din spirite, uşor,
Din când în când sortiţi a fi, pe veci, împreună
În lipsa zorilor întunecaţi ai zilelor cu lună.

Paşii au lăsat în urma lor nici iad, nici alt loc misterios,
Ei au trecut cu noi în nopţi, fără grai, îngropând în tăcere:
Fiecare fir de nisip, bucată de cer, orice umbră de os,
Cu timpul scurs şi soarta fiinţei, atât de efemere.

Neînţelesele trepte s-au schimbat în tablele de şah şi legi,

Suite fără caznă, coborâte câte trei deodată,
Începute nicăieri, la mijloc de pământ, sfârşite niciodată,
Ştiute de-amândoi, nici jocul, nici pedeapsa, nu pari acum să le-nţelegi.

Din temătoarea noapte, neagră cât cuprinsul zărilor albastre,

De după chipul tău, strâns la-nceput şi spulberat apoi în aştri,
Aduc un rai să ţină locul meu pe undele terestre
Când caut veşnicia în zornăitorul aurit sac de piaştri.

De-a pururi, în universul atât cât este ştiut, rămâne

Un loc făcut după asemănarea palatelor divine.
Pe pământul rece de cuvinte, imaginea falsă a celor sfinte
Cufundă în întunericul albit de ani aceste graiuri măsluite.

De dragul tău raiul se pierde, pe vecie, iar iadul,

Făcut dintotdeauna şi chiar adevărat,
A rămas departe de noi amândoi, doar focul
Pe urme să ne calce, vestind un nou regat.

Slăbiciunea vorbelor pătrunde în casele mari şi uitate,

Lăsate în paragina ideilor, cu praguri necălcate,
Sunt toate aceste rele în urma noastră azvârlite
Şi nu mai pot să ne atingă, în eter, pe fibrele slăbite.

Pământul, scufundat în sinele său pătrunzător,

De dragul nostru vrea să moară acum,
Ca să ne-ajungă, prin bucăţile sale, smulse în zbor,
Şi celelalte trupuri şi suflete de fum.
Poate că-mpreună, purtând a noastră vină,
Vor termina atunci ce-au început: sfârşitul a aduce
În clipele rămase, cerşind mila divină,
Pe norii de cenuşă, din ochii de aur, pe braţele de cruce.
La urmă, vor renaşte din pietrele reci, cu alte cuvinte
Slăvind umbra luminii şi păcatele lor
Când, părăsiţi în grabă, ceilalţi zei mor
Şi doar unul poartă povara dezgheţului pe aripile-i sfinte.
Vorbele, sunând a veche profeţie,
Alături de cei rămaşi, sfârşitul să-l trăiască,
Nu au plecat cu noi, în viaţa îngerească,
Ci au pornit, în zămislitul deja iad, durerea să-ndulcească.

Din noaptea noastră s-a şters orice umbră de om, nimic ne desparte
Veşnicul a rămas undeva- mult prea departe,
Numele locului găsit nu poate fi încă rostit, în vreun grai,
În dragostea ta, cât se mai găseşte o bucăţică pământeană de rai.

Aici, în lumină, feţele noastre se întunecă de moarte

În umbra ei, un soare ne-ncălzeşte, răcindu-ne împreună
Şi încă vii, să nu ne stingem, rămâne încă noapte,
Cu tot acelaşi clişeu păcătos, de stele şi lună.

În spatele perdelei de cosmos mereu şi neştiut

Un invizibil loc există, doar pentru mine-
În gândul meu fugit, fără cuvinte, din sine,
Eşti tu, unicul nume rămas din al meu avut.

N-am să port dorul zilelor cu sfântul soare

Acum când mi-am găsit şi veşnicia- trai, tu ştii.
Dar amintirea trupurilor noastre e flacăra ce arde
Şi-am să te las să pleci, un nou lucifer, din nopţile în rai…