NUIELUSA DE ALUN de Calin Gruia

A fost odata, la marginea unei paduri, un bordei in care traia o femeie saraca, ce avea doi copii, un baiat si o fata. Pe fata o chema Sprinteoara, iar pe baiat Mugurel. Intr-o zi, dupa ce Sprinteoara isi termina treburile prin casa, porni cu Mugurel prin padure sa culeaga ciuperci. Si cum mergeau ei si se afundau tot mai mult in padure, uitindu-se pe sub copaci, numai iata ca zaresc o ciuperca mare si frumoasa intr-o vilcea. Dar cand sa se aplece s-o rupa, h-o mai gasira acolo. cand se uitara in jur zarira ciuperca ceva mai departe. Cu cit se apropiau de ea, ciuperca se departa. Si asa au mers ei, au mers, pana au ajuns intr-o poiana mare, unde erau multe ciuperci. Aci copacii erau strimbi si aveau frunze lungi si subtiri, ce se miscau ca niste degete. Sprinteoara vru sa-l cheme pe Mugurel care mai alerga inca dupa ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, caci se auzi un vuiet atit de puternic, de se aplecara copacii cu frunzele la pamint si o aratare ciudata se repezi asupra lui Mugurel si-l ridica in sus, deasupra norilor. In padure se facu tacere. Copacii isi strinsera frunzele, potecile se intunecara. Sprinteoara a pornit la fuga, strigand dupa ajutor. Cararile insa ii erau necunoscute. Se ratacise. Abia tirziu iesi intr-un luminis. Cauta drumul spre casa. Dar cum sa se intoarca ea fara Mugurel? Si tot umblind, Sprinteoara vazu in fata ei leganindu-se un alun. Nu adia nici un vint si totusi alunul se legana de parca il scutura cineva de tulpina. Cine sa-l miste oare? Ba inca, lucru si mai ciudat, la fiecare leganare ii cadeau de pe ramuri citeva frunze, care se ingalbeneau vazind cu ochii. - Ce ai, alunule? intreba Sprinteoara. - Nu te mira ca ma legan cand nu bate vintul si-mi ingalbenesc podoaba in toiul verii, grai alunul, caci la radacina mea e un vierme care ma roade de ma dor crengile si frunzele. - Un vierme? facu Sprinteoara. Daca pot, am sa te ajut. Fata incepu sa sape pamintul tare, cu un bat ascutit. Radacinile alunului erau adinci, iar Sprinteoara nu se lasa pana nu gasi viermele si nu-l strivi. Acoperi apoi radacinile cu pamint si minune! Alunul isi lepada pe data toate frunzele galbene, inmuguri, dadu frunze noi si inflori. - Multumesc, fata buna, ca m-ai scapat, spuse alunul, aplecindu-si un ram inflorit. Rupe de aici o nuielusa. Cu atit te pot rasplati. Poate iti va fi de folos in drumul tau. Cu nuielusa aceasta de vei atinge copacii uscati, vor inflori pe data si vor lega rod. Sprinteoara lua nuielusa de alun, o baga in sin, si o porni la drum. Si merse, si merse multe zile la rind si tot atitea nopti, intrebind izvoarele, pasarile, daca nu cumva stiu ceva de fratiorul ei, dar nimeni nu-i putu raspunde. Si dupa atita umblat, iata ca ajunse intr-o pajiste verde si se aseza sa se odihneasca. Si cum sta fata pe ginduri, numai ca aude un fosnet. O namila de sarpe se tira prin iarba. Uneori sarpele se oprea, isi inalta capul si arunca in vazduh, ca un bici, o,limba despicata. Ochii ii straluceau ca jeraticul, iar printre dinti scotea un fluierat ascutit. Se indrepta catre un tufaris. Acolo era un cuib de pasare, iar in cuib citiva pui golasi incremeniti de spaima. Sprinteoara scoase nuielusa de alun si atinse cu ea un rug uscat de mure; si pe data in calea sarpelui rasari o tufa de mure si, incolacindu-se asupra sarpelui, il prinse ca intr-o tesatura incilcita. cand sarpele nu mai putu misca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un bat si, lovindu-l de citeva ori zdravan in cap, il lasa fara suflare. Nu mult dupa aceea, Sprinteoara auzi un filfiit de aripi. O pasare cu penele de argint cobori la cuib si dupa ce-si roti ochii si vazu sarpele ucis spuse: - Cum sa-ti multumesc, fata viteaza, ca mi-ai scapat puisorii de la moarte? - Sa-mi spui, pasare de argint, unde l-as putea gasi pe fratele meu? - Am zburat azi departe si l-am vazut inchis pe fratiorul tau, impreuna cu alti copii. Ca sa ajungi pana acolo iti trebuiesc opinci de fier si indrazneala de voinic. Fratiorul tau a fost furat de Baba Cloanta si acum sta inchis intr-un munte de cremene neagra. Si in fiecare zi el coboara in fundul pamintului si cauta margaritare pentru zgripturoaica, iar muntele e fermecat si pazit de o lupoaica cu dinti de otel si ochi neadormiti. Tine pana asta, cand vei fi la greu o pui in palma. Si acum, porneste inspre Miaza-Noapte. Fii insa cu bagare de seama, zgripturoaica e tare vicleana si nu o vei putea dobori decat cu sabia uriasului. Sprinteoara ar fi dorit sa mai intrebe ceva, dar pasarea isi luase zborul. Si a, mers Sprinteoara, si a mers, zi de vara pana-n seara, si abia intr-un tirziu se aseza pe o piatra sa se odihneasca. Dar nu-i tihni odihna ca pe data auzi o larma de clocoteau vagaunile. cand se uita mai bine intro vale, vazu un om mare, mare, inalt de vreo douazeci de coti si care cu o ghioa.ga lovea stin-cile si muntii. Muntii se pravaleau, stincile se sfarimau in bucati, pamintul se cutremura. Uriasul lovea in pietre de sareau

mii de scintei si se vaicarea: ,,Dac-ar fi cineva sa-mi scoata blestemata de viespe din ochi, i-asi darui orice mi-ar cere. Caci viespea imi maninca vederea". Sprinteoara incepu sa strige "iti scot eu viespea"! - Unde esti? striga omul. - Aici pe stinca, stai locului, ca viu numaidecat. . .! Sprinteoara se apropie de urias, dar abia-i putu ajunge pana la glezne. Si ca sa ajunga la ochi trebui sa se urce pe o stinca inalta. Uriasul se domoli si fata ii scoase viespea. - Multumesc, fata buna, spuse uriasul. Mi-ai scapat vederea. Ce-ti pot darui oare? Eu sunt mesterul Faur. Fata ii povesteste intimplarea cu fratiorul ei. Omul isi lua de jos ghioaga, deschise poarta muntelui si intrara in el. - Sabia mea - zise uriasul - nu ti-o pot da, ca n-ai s-o poti duce. Are mai bine de o suta de ocale, dar iata rup din ea o bucatica si-ti fac din ea o sabiuta care are tot atita putere, daca esti indrazneata si hotarita in lupta. Si uriasul rupse o aschie din sabie, o trecu de citeva ori printre degete ca pe o bucata de ceara si facu o sabiuta. Apoi lua o alta bucata de fier, o amesteca in pumni ca pe un aluat moale si-i facu Sprinteoarei sapte perechi de opinci, fiecare mai mare decat cea dinaintea ei. Si rupind din ghioaga lui de fier o bucata, ii facu pe data, un ciocanel. - Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide si te va lasa sa patrunzi inauntru. Sprinteoara multumi uriasului, isi puse sabiuta la sold, viri ciocanelul in sin, lua sase perechi de opinci in spinare, pe celelalte le incalta si o porni la drum. Si merse, si merse multa vreme, pana ce simti ca o dor picioarele si ca o string opincile. Le descalta, erau roase la talpi. Incalta alta pereche. Simti o noua putere in trup si porni. Dupa un timp iara incepura sa o stringa opincile. Le descalta si pe astea si lua altele mai mari. Cu cit mergea, cu atit Sprinteoara simtea cum creste si in trup, si in putere. Si asa schimba ea in cale cele sase perechi de opinci. cand incalta a saptea pereche incepu sa mearga atit de repede incit mai-mai sa nu-si dea seama pe unde trece. Si poate Sprinteoara nu ar fi stiut ca a ajuns la poalele muntelui de cremene, de nui iesea in cale lupoaica, cea cu dinti de otel, care cand latra si-si clantanea coltii, ii sareau seintei din gura. Nimeni nu se mai putea apropia de munte. Si a stat Sprinteoara trei nopti in copac dar degeaba. Chibzui ea si pana la urma isi aduse aminte de pana pasarii de argint. O scoase din sin si o puse in palma. Pasarea de argint veni pe data. - Lupoaica nu se poate dobori, Sprinteoaro, spuse pasarea, decat atunci cand i s-ar topi dintii. Lasa-ma pe mine! Batu din aripi si intr-o clipa venira atitea pasari incit nu mai incapeau in copaci. Erau mii si mii de pasari. Pasarea de argint mai batu o data din aripi, pasarile zburara si nu dupa mult timp se intoarsera fiecare cu cite o ramura uscata in cioc. Si cit ai clipi dadura ramurile jos in jurul lupoaicei, de se facu un ocol de craci uscate, mare si inalt ca un zid. Apoi alte pasari sosira cu taciuni aprinsi in cioc. Lasara taciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinsera de jur-imprejur, caci toate pasarile faceau vint cu aripile ca sa se inteteasca focul si pe data lupoaica a fost inconjurata de flacari mari, ce se aruncau asupra ei, ca niste limbi de balaur. De caldura, dintii incepura sa i se topeasca. Blana ii lua foc si curind nu mai era in locul acela decat un maldar de cenusa. Sprinteoara se apropie de muntele de cremene neagra si-l atinse cu ciocanelul de fier. In munte se deschise x> poarta. Sprinteoara intra. Poarta se inchise in urma ei si fata prinse a urca pe scari minunate de marmura albastruie. Si erau fel de fel de carari care duceau in multe parti. Unele din piatra verzuie, altele galbene, altele ca para focului. Usile i se deschideau singure in cale si trecea prin camari pline de margaritare, cu diamante, cu pietre scumpe de toate culorile, de straluceau, de-ti luau vederea, nu alta. Si poate ar fi ratacit mult si bine in pintecele muntelui, daca nu-i iesea in cale un baiat negru la fata, ce urca dintr-o vale cu un sac in spate. - Pe cine cauti aici si cine esti? intreba baiatul, desertind sacul cu margaritare intr-o gramada de nestemate. - Pe fratele meu, Mugurel. - Te duc pana la el. Coborira adinc sub pamint. Acolo, Sprinteoara vazu o multime de baietarii care scormoneau si cautau pietre scumpe. Unii din ei erau balai la fata, cu ochi albastri, altii aveau fata neagra, altii obrajii galbeni si ochii mici, altii erau aramii. Unii erau mai mici de stat, altii mai inalti. Pe Mugurel abia il cunoscu. Crescuse dar slab si galbejit ca si ceilalti. - Haideti repede cu mine, spuse Sprinteoara. Baietii lasara sacii din miini si pornira dupa ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocanelul dat de urias.

Muntele se deschise si cu totii iesira la lumina. Dar nu apucara sa faca de-cit citiva pasi, ca vaile prinsera a clocoti si a vui. Cu o falca-n cer si una in pamint se arata zgripturoaica. - Stati! ca nu-mi scapati nici unul! Nici unul! Sprinteoara se opri speriata. Privi la baieti. Si, deodata isi aduce aminte de cuvintele lui Faur ... "Sabia este mica, dar, de vei fi indrazneata, va fi la fel ca una mare". Sprinteoara iesi inaintea Babei Cloanta, cu indrazneala, si scoase sabiuta. O in-virti de citeva ori dinaintea babei, si baba, simtind puterea sabiei, se dadu inapoi si incepu sa sufle de stirni un vint asa de mare, incit mii umfla pe toti in sus si-i zvirli intr-un loc pustiu pe virful altui munte. - Aici sa pieriti de foame si sete! Pe virful acelui munte nu era pic de verdeata, nici strop de apa, iar peretele muntelui era drept si lucios ca sticla, incit nu era nici un chip de coborit. Au stat ei acolo cit au stat si iata ca incepu sa le fie foame si sa-i chinuie setea. Au umblat ei ce-au umblat, dar n-au gasit decat doi copaci putrezi de uscati. Vazind copacii, Sprinteoara se inveseli. - Suntem scapati si de aici, baieti, nu aveti teama. Si atin-gindu-i cu nuielusa de alun, au inflorit copacii. Copacii pe indata incepura a inmuguri, a da frunze si flori si a lega apoi rod. mancara poamele copacilor si le trecu foamea si setea. - Sa coborim - spuse Sprinteoara. Scoateti-va cu totii camasile, rupeti-le in fisii si legati fisiile unele de altele, ca sa facem o funie lunga pana la pamint. - N-are sa tina funia, are sa se rupa - spuse Mugurel - camasile sunt putrede. Dar Sprinteoara raspunse: - Daca am cobori noi cu funia n-ar tine, dar pentru ce-mi trebuie mie va fi buna. Si legara zdreanta de zdreanta, pana facura o funie care ajungea la pamint. Sprinteoara isi scoase opincile de fier si le dadu unui baietan: - incalta-le numai si intr-o clipa vei putea ajunge jos. Ia cu tine capatul funiei si, cand vei ajunge, sa legi de el opincile. Asa pe rind, coborira toti. Sprinteoara ramase cea din urma. Dar cand tragea de jos opincile, cu funia, sa le incalte, funia se rupse si opincile cazura intr-o prapastie adinca. Si deodata, o prinse un somn de i se lipeau genele. Ma rog, Baba Cloanta, stiind ca nu se poate apropia de fata din pricina sabiutei, se gindise sa o adoarma mai intii si pentru asta trimisese un corb cu o buruiana in plisc. Buruiana cazu langa fata si o adormi. Vesela, baba incepu sa urce muntele. Dar in clipa aceea, trecand pe acolo, pasarea de argint zbura si lua de langa Sprinteoara buruiana somnului. cand se trezi fata, se pomeni fata-n fata cu Baba Cloanta. Sprinteoara sari in picioare si scoase sabiuta. Incepu lupta. Zgripturoaica se prefacea cand in cucuvea, cand in sarpe si incerca mereu, ba zburind pe deasupra, ba tirindu-se pe dedesubt, sa-i ia sabia. Abia intr-un tirziu ii veni Sprinteoarei bine si ii reteza capul. Din trupul babei iesi un fum negru, ce se risipi in vint. Pe data, muntele intra in pamint. Sprinteoara facu un pas si se gasi langa Mugurel. Veseli ca scapasera de zgripturoaica, pornira spre casa. Mama lor isi pierduse nadejdea de a-i mai vedea. Ochii i se intunecasera de atita plins, caci trecusera multi ani de cand plecasera. - Noi suntem, mama - ne-am intors, am rapus-o pe Baba Cloanta, strigara copiii. - Va aud, dragii mamei, va simt, dar nu va vad. Atunci Mugurel a scos un margaritar pe care il gasise el in munte si pe care il tinuse ascuns intr-o basma. Si prinzind margaritarul a straluci, mama pe data isi capata vederea si zise: - Cit de mari ati crescut, dragii mei. . .! Si a fost mare bucurie in ziua aceea in bordeiul din marginea padurii. Iar acel margaritar a stralucit si straluceste inca. Cine vrea poate sa se duca sa-l vada. Eu l-am vazut si de acolo am adus povestea.