Sunteți pe pagina 1din 66

1

2
TÂRNAVA
3

Dilema noastră cultural-fluvială


De la bun început trebuie să precizăm că dilema noastră nu seamănă deloc cu dilemele altor reviste
contemporane…
După un parcurs sinuos, marcat şi de cascade editoriale (când tirajele erau între 3000 şi 5000 de
exemplare), dar şi de câteva meandre şi sincope, la un moment dat, împinşi în descurajare şi de unele “voci”
din imediata noastră apropiere, eram ferm hotărâţi fie să schimbăm numele publicaţiei, fie să-i suspendăm
total apariţia. Apreciam în chip just (se pare) că Târnava şi-a ieşit din albia ei provincială şi că, dobândindu-şi
deplina maturitate culturală, ar fi meritat o nouă matcă, una “fluvială”, mai potrivită cu văluririle şi elanurile ei
spirituale. Şi-apoi mai era şi frecventa confuzie geografică între revistă şi cele două râuri din sud-estul
Ardealului – Târnava Mică şi Târnava Mare – de unde unii cititori ai noştri deduceau, la repezeală, că
publicaţia se numeşte Târnave, nu Târnava, neînţelegând că în denumirea revistei este vorba despre un râu
generic al spiritualităţii şi nostalgiei transilvane, care nu conţine decât foarte vag sugestii crono-spaţiale.
Adevărul este că, faţă de conţinutul publicistic-naiv al numerelor de început, prin 1993-1994 revista îşi
depăşise cu totul aria culturală locală, ceea ce ne-a şi încurajat să depunem întreaga colecţie la Consiliul USR
şi, pe 2 iunie 1994, să înregistrăm un prim şi important succes – aprobarea de apariţie sub egida de onoare a
Uniunii Scriitorilor din România! Acest statut, pe care Târnava îl are şi astăzi, ne-a fost de mare folos în
demersurile noastre pentru obţinerea unei subvenţii temporare de la Ministerul Cercetării şi Tehnologiei
(1998) şi, apoi, de la Ministerul Culturii, care a susţinut permanent revista (cu sume modeste!), asigurându-i
apariţia până în 2005.
Dar, cum spuneam, perioadele de entuziasm editorial ale revistei au alternat cu cele de mizerie
financiară, când am fost nevoiţi să edităm doar 2-3 numere pe an şi chiar să-i suspendăm, scurt timp, apariţia.
În intervalele cu sincope ale Târnavei ne-am străduit însă să publicăm, în compensare, Caietele “Lucian
Blaga” şi volumele Izvoare filosofice, în care am inclus o parte din articolele şi studiile primite de la
corespondenţii şi colaboratorii noştri permanenţi. Atunci, în acele răgazuri (pe care nu ni le-am dorit), am
schimbat şi titulatura publicaţiei: din “foaie social-culturală – în 1991, în “periodic transilvan de cultură” – în
1993, apoi în “revistă de cultură” – în 1998, şi, în sfârşit, în “revistă de filosofie şi literatură” – în 2000.
Dicţionarul general al literaturii române, vol. VI, literele S/T, editat sub egida Academiei Române (Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006), în coordonarea academicianului Eugen Simion, descrie în amănunt,
pe aproape o coloană, metamorfozele revistei, însă numai până în 1996. În schimb, Dicţionarul presei literare
româneşti (1790-2000), autor I. Hangiu, ediţia a III-a (Editura Istitutului Cultural Român, Bucureşti, 2004),
deşi aminteşte toate aceste transformări, o face laconic, telegrafic chiar, fără a insista asupra conţinutului şi
rubricilor ei. Noroc cu masivul volum al doamnei Angela Botez – Un secol de filosofie românească (Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2005) –, în care, pe aproape trei pagini, sunt sintetizate cu acribie toate etapele
parcurse, insistându-se însă, până la detaliu, asupra celui mai semnificativ şi mai valoros interval publicistic al
Târnavei, şi anume cel de după 2000!
Aşadar, dilema noastră este diferită de aceea întâmplată în viaţa altor reviste de cultură. Şi nu aceasta
ne-a perturbat, pe anumite intervale, apariţia. Dar, dincolo de problemele financiare, am trecut, totuşi, şi noi
printr-o fază „dilematică”, pe care am numi-o cultural-fluvială! Căci, de la un timp, revista nu a mai respectat
cursul liniştit şi disciplinat dintre malurile sale iniţiale, dorindu-şi mai mult, aspirând – aşa cam se exprima
plastic un colaborator apropiat al nostru – să se reverse direct în mare! Or aceasta se întâmplă numai cu
marile fluvii! Oricum, după 19 ani de la apariţia primului număr, adunându-ne gândurile şi aruncând o privire
nostalgică în urmă, ni se configurează tot mai limpede convingerea că Târnava trebuie să curgă mai departe,
spre a-şi împlini până la capăt rosturile ei culturale!
REDACŢIA
4
TÂRNAVA
RETROSPECTIVE ea, nu-i o joacă; din contră, ea e un fel de maximă –
şi solemnă – răspundere faţă de condiţia omului.
AL. CISTELECAN Ardelenii n-au detaşare faţă de această condiţie şi, cu
toate că unul dintre ei a pus temeliile umorului
naţional (I. Budai-Deleanu), rămîn nu doar marcaţi,
Ardeleanul definitiv ci şi fascinaţi de gravitate. Şcoala Ardeleană, cu
misiunile ei fundamentale şi fondatoare de conştiinţă,
Toţi marii poeţi ardeleni – iar cei mici şi mijlocii le-a lăsat un testament greu, trecut cu procură în
cu atît mai mult – sînt foarte „ardeleni”. Universalul regulă la toţi urmaşii. Treaba începută atunci e parcă
lor trece prin dorul de casă, prin mistica melancolică neisprăvită, aşa încît ardelenii nu-şi pot lua concediu
a obîrşiei şi, orice forme ar lua, se îmbibă de acestea. de la misiunea asumată. Dacă e vorba de poezie, în
Religie şi frustrare deodată, această fidelitate nostal- miezul acesteia trebuie să se audă bătăile unei inimi
gică e procesată fie într-o mistică a plaiului, obligată angajate, aprinse, ori măcar plină de compasiune şi
de Goga, fie într-o metafizică a lui, prescrisă de adoraţie faţă de plai şi origini. Ardeleanul onto-
Blaga. Sînt liniile, uneori încrucişate, de pe care logizează cu preştiinţă discursul poetic şi nu admite o
poezia ardeleană nu poate devia şi nu poate fi clintită ieşire a acestuia din “rost”. Elementele ce ţin de poe-
nicidecum. Afară de cazuri cu totul rare (şi nu de cea tica gratuităţii şi de cea a ironiei sînt perfect margi-
mai fericită expresie nici atunci), ardelenii n-au prea nalizate în poezia ardeleană (şi în literatura ardeleană
luat parte la mişcările de avangardă sau de eman- în general). De la înălţimea misiei sale, implicite sau
cipare pur estetică (pînă şi cei mai „esteţi” ardeleni, discursive (căci adesea ardelenii fac simplu retorism
Cerchiştii de Sibiu, s-au revendicat din activismul de misiune), poetul ardelean priveşte cu condescen-
Şcolii Ardelene). Apăsaţi de un simţ istoric acut ca o denţă şi de foarte sus poeticile frivole, strict “simţua-
mustrare şi de o povară permanentă a responsa- liste” sau gratuite.
bilităţii şi misiunii, ei au tras mai degrabă spre tra- Partea cea mai grea din compoziţia oricărui arde-
diţionalism, spre partea aşezată pe temelii trainice, lean (e vorba, desigur, strict de ardelenii de lirism, nu
verificate a literaturii. Le lipseşte, aproape cu desă- şi de ceilalţi) e sufletul. Acesta e atît de greu încît nu
vîrşire, spiritul de aventură şi înclinaţia spre gra- poate fi desprins cu nici un tertip de locurile în care
tuitate şi spre ludic. Datoria, necesitatea şi răspun- s-a zămislit. Loc şi suflet sînt parcă totuna, contopite
derea faţă de trecut şi viitor, cu un cuvînt un fel de într-o materie inefabilă în care cele două elemente se
etică maximală, sînt opţiunile lor preferate, dar şi iradiază reciproc. Oriunde ar pleca – şi de regulă
destinale. Şi dacă nu le-ar prefera, tot n-ar avea pleacă –, poetul ardelean îşi lasă sufletul acasă. Din
încotro; dar măcar aşa, optînd pentru ele, pot deveni această cauză el rămîne un veşnic suferind, un veşnic
uneori euforie a participării; cînd nu rămîn blestem; exilat; un exclus din paradis care profesează eminent
blestem fericit, fireşte. “A fi ardelean, a zis Blaga, lirica de nostos.
înseamnă a duce un gînd pînă la capăt”. A duce, de Ultimul ardelean al cărui suflet n-a trecut
fapt, orice treabă la capăt. Misia e plăcerea şi mîn- munţii (rămînînd priponit acasă, în satul de pe
dria oricărui ardelean, iar responsabilitatea îl exaltă Mureş) şi care nu se sfieşte să revină chiar şi la elegia
cu atît mai mult cu cît e mai apăsătoare, cu cît îl dezrădăcinării (oricît de compromisă de melodrama-
transcende mai mult. Acesta este, probabil, şi secre- tica sămănătoristă) – realizînd, cum zice Ion Pop
tul datorită căruia el se află – sau se ridică – mai (Pagini transparente, Editura Dacia, 1997, p. 57),
întotdeauna la înălţimea “sarcinii” şi misiunii. Etho- „un fel de sinteză a vocilor” tradiţionaliste, e Ion
sul ardeleanului, ethos de orgolios care afişează umi- Horea. Ca ultim ardelean exilat, Ion Horea va scrie o
litatea, îi cere să nu dezamăgească. În sufletul său monodie a înstrăinării, a nostalgiei tot mai acute, mai
pasiunile private stau tescuite sub lespedea grea, dar ritualizate şi mai centrate. Perceput ca topos sacral,
voluptuoasă şi fierbinte, a pasiunii sociale şi a Ardealul său, focalizat pe monada satului natal,
conştiinţei etice (de nu chiar moraliste, căci arde- devine, cu o minimă dialectică a stărilor, ba un tărîm
lenilor le place să fie pedagogi; Ardealul e un fel de al reveriei, ba unul al melancoliei, sfîrşind, desigur,
plai de dascăli, cu şi fără şcoală). Iată de ce Transil- ca un tărîm al umbrelor şi al stingerii. Spaţiu para-
vania nu prea dă poeţi ai gratuităţii şi ai jocului; pînă disiac pierdut (şi regăsit doar în final, ca mormînt
şi în climatul de omogenizare a atitudinii şi viziunii mioritic), Ardealul e recuperabil doar ca amintire,
lirice care caracterizează ultimele valuri şi generaţii sub vraja dublă a reveriei şi lamento-ului. El se mută,
poetice, obolul ei la această lirică “frivolă” a rămas de fapt, în poezia lui Horea, în limbaj, sublimîndu-se
cu totul neînsemnat. În plin postmodernism, de pildă, în embleme nostalgice. Ion Horea e şi ultimul poet
azi, ardelenii au rămas tot poeţi expresionişti, ca şi care mai are orgoliul limbajului local, al argoului de
cum Blaga i-ar fi condamnat pe toţi printr-un fel de Ardeal. În ritul nostalgic în care se deapănă poezia sa
testament inefabil, dar inviolabil. Poezia, nici măcar de limpidităţi elegiace, cel mai adesea disciplinate de
5

o şcoală clasică a versului, localismele survin ca nişte tabil, de expresionism domesticit. Blîndă şi insinu-
urme de limbaj sacru. În plină evocare, poetul se antă, aproape feminină în topica persuasiunii, cu
trezeşte că o dă adesea, spontan, pe ardeleneşte, ca efecte de drog aparent inofensiv, poezia lui Ion
semn al intensităţii cu care se scufundă în reveria de Horea trăieşte, de fapt, din miezul tare şi exclusiv al
memorie, ca semn al intensităţii cu care absenţa se unei devoţiuni cu ritm religios. Ea pare a toarce
transformă în prezenţă iar trecutul invadează pre- nostalgii, dar, de fapt, nu face decît să electrizeze un
zentul. Limbajul devine o compensaţie elegiacă a fond de afecte şi să desfacă un sîmbure indestructibil
locurilor rămase în urmă, pierdute în timp. Aceeaşi de frustrări. Muzică de nostalgii, poezia lui Ion
funcţie sacramentală o îndeplinesc şi toponimele Horea e, în realitate, religie de fervent.
exotice, şi ele „rune” evocatoare, magice, nume de Religia melancolică a lui Ion Horea e un soi de
incantaţie. Tocmai pentru că sînt rămăşiţe de limbaj pan-ardelenism elegiac. Toată poezia lui, de o uni-
sacru, de limbaj ocult (prin care poetul convorbeşte tate (de ton, teme, atmosferă, atitudini, registru ima-
numai cu umbrele), regionalismele lui – destul de ginativ) aproape de redundanţa definitivă, pato-
multe, căci ele vin ca o incantaţie – nu mai au o logică, e o reverie a Ardealului, deopotrivă leagăn,
funcţie strict stilistică, de coloratură a expresiei, ci de matrice şi mormînt; un Ardeal rămas şi la Horea
coloratură a afectelor religios devotate. De altminteri, aceeaşi “ţară mîndră şi binecuvîntată” de la Bălcescu,
şi la nivelul ei imaginativ poezia lui Horea a rămas tărîm mitic, paradisiac şi nostalgic deodată; tărîm,
una iremediabil rurală. Poetul pare programat pe aşadar, de pură religie; numai că, fireşte, tărîm
referinţa rustică şi această orientare a imaginarului pierdut. Desigur că acest “Ardeal” e, cel mai adesea,
înspre campestru şi silvan e un fel de discurs indirect copilăria în care poetul se reîntoarce prin reverie,
despre drama transplantării. El s-a întors la familia- alteori e istoria însăşi, dar cel mai frecvent e nostal-
ritatea gospodărească a cronicarilor şi, asemeni lor, gia pură. Aceasta şi e, de fapt, maxima sublimării din
îşi extrage din acest univers imediat ţărănesc toate poezia lui Horea: procesarea tînjelilor de plai în
valenţele de plasticizare. Sufletul său e “un car bătrîn descîntec pur de nostalgie. Dincolo de obiectul lor,
cu loitrele lăsate”, umbra sa e “ca un cîine slab cu întotdeauna definit, stările poetice îşi au propria
limba scoasă”, bruma cade “pe suflet ca pe foi”, consistenţă şi ele nu sînt mai puţin independente
“gîndurile-s tulburi ca vinul din butoi”, odată cu decît determinate; nu mai e sigur, de la un punct
cuvintele “cirezile dau buzna… din ocoale” etc. etc. încolo, dacă Ardealul produce nostalgiile sau nostal-
Fireşte, distanţa dintre imagistica răzăşească a giile produc Ardealul. Pentru că Ardealul lui Horea
cronicarilor şi cea rustică a lui Ion Horea e distanţa s-a sublimat în nostalgie, el e o nostalgie existenţială
dintre inocenţa imaginarului şi rafinamentul său, în sine, o substanţă nostalgică în continuă revărsare.
dintre directitate şi rit sau dintre cotidian şi cele- Reveria se ţese, ineluctabil, transgresîndu-şi pretextul
brare. Imaginarul acesta primitiv cu oarecare pole- sau „ocazia” – fie că e vorba de o amintire, de un
mică şi ostentaţie celebrează o absenţă, e o liturghie, peisaj sau de un eveniment istoric ori doar biografic.
o psaltică a pămîntului natal. Nu-i mai puţin adevărat Arcadia de pe Mureş şi Tîrnave e doar polul care
că sub tot acest rafinament poetul a rămas cu sufletul tensionează şi “atrage” stările, le dă o direcţie mag-
dintîi, de ultim ţăran („perspectiva rustică a lui Ion netică, dar poetul a ajuns cu timpul să trăiască ritmul
Horea nu e livrescă”, a zis Gheorghe Grigurcu – pur al melancoliei, al melancoliei fără “pretext” şi
Poeţi români de azi, Editura Cartea Românească, chiar fără cauză. Al melancoliei ca pură beatitudine.
1979, p. 213, ea „corespunzînd experienţei originare Ceea ce nu înseamnă, desigur, că poezia lui Horea nu
a poetului”), iar “Lacustra” sa – Într-un tîrziu – e cel e una de sursă, de unică sursă iradiantă chiar, avînd
mai convingător simptom al firii sale genuin şi de centru o absenţă. Poetul pare a-şi fi făcut un pro-
iremediabil ţărăneşti: viziunea imersiunii lumii în gram scrupulos (cu atît mai scrupulos cu cît vine din
acvatic se întretaie cu îngrijorarea subterană pentru fondul spontan) din întoarcerea poeziei la acelaşi şi
cataclismul agricol: “Atîta ploaie cade că sîntem mai acelaşi nucleu („pentru Ion Horea satul este ade-
bătrîni/ Şi cumpenele parcă se tem lîngă fîntîni,/ vărata sa Romă”, a sintetizat Valeriu Cristea – în
Pîraiele vin tulburi şi intră prin ogrăzi/ Şi iau la vale Fereastra criticului, Editura Cartea Românească,
garduri şi mortăciuni şi lăzi,/ Nămolul peste şanţuri 1987, p. 193 – această peripeţie centripetă a nostal-
se-ntinde ca un pod/ Şi grajdurile-s prinse-ntr-un giei), din centrarea ei aproape exclusivă pe Ardealul
muget de prohod/ Şi dealurile toate le vezi cum se rustic. Dar sub ceea ce e programatic ori fatal în
topesc/ Şi curg împuhoiate într-un tărîm ceresc./.../ Şi această monotonie (sau devoţiune) se străvede exi-
păsări negre umblă pe uliţi ca pe prund./ Oamenii-şi genţa stelară a reveriei, structura ei alcătuită din
dau bineţe şi-ntr-un tîrziu răspund”. E o elegie de plecări şi reveniri ale gîndului. De fapt, poemele lui
peisaj – ca mai toate elegiile lui Ion Horea – în care Ion Horea sînt pure reverii de anima, proiectate cu
descripţia sau notaţia se încarcă de o greutate expre- toatele spre copilărie şi spre matricea transilvană. O
sionistă sau devoalează un fond de expresionism can- copilărie în care accentul nu cade pe mirajul şi pe
6
TÂRNAVA
mitologia ei, ci pe senzaţiile rămase vii pentru ochiul, transparenţe ale realităţii mai adînci a satului, care
urechea şi memoria poetului; pe o memorie concretă, iese la suprafaţă printr-o mişcare freatică sensi-
aşadar, şi vie ca o rană permanentă. Notaţiile lui Ion bilizată de orice pretext. Imaginaţia lui Ion Horea e o
Horea par realiste şi imediate, transcripţii aproape stare intensivă a memoriei, care se abandonează în
brute şi vag muzicalizate şi ritualizate, dar ele cir- voluptatea nostalgiei şi trăieşte în iminenţa mirajului:
cumscriu, de fapt, o absenţă, fiind pure invocaţii; par “acum rămîn cu fruntea prinsă în iarba mea
detaliate (şi sînt, chiar cu ostentaţie), dar nu repre- imaginară,/ uitat la umbra unor sălcii ce tot mai plîng
zintă decît reflexul unei acuizări a memoriei sim- în amintire,/ ori întîrziu pîn-la-nserare în praful
ţurilor. Reveria este, în fond, singura care regăseşte drumului de ţară/ cînd prepeliţele din holde vor
satul, care-l reconstruieşte într-un halou afectiv, în apuca să-mi dea de ştire./.../ Rămîn cu bruma-n
vreme ce memoria l-a pierdut (sau nu-l mai regă- porumbişte unde bostanii mai aşteaptă/ şi razim
seşte, totuna). Aceasta din urmă înclină poezia lui cînepa de garduri ca într-o sfîntă-nfăţişare,/ cînd
Horea tot mai mult spre melancolie şi spre meditaţia crucea zilei în ogradă coboară-o pace înţeleaptă/ şi
elegiacă; ea devine un furnizor de teme – între care, numai meliţa se-aude cum bate, pînă-n depărtare./
fireşte, timpul cu prioritate, pe scenariul clasic al Dar cine-ar mai putea să spună cît ar dori să mai
meditaţiilor despre trecere. Reveria, în schimb, stre- rămîie/ acolo-n lumea ta, prin locul de sub omături,
coară o notă jubilativă, euforică, în arpegiul melan- ocolindu-l?/ Colacii-s puşi pe scînduri late din
colic şi retrăieşte toate senzaţiile campestre în starea căpătîie-n căpătîie,/ e-o noapte lungă de decembre şi
lor crudă. “Gîndul” însuşi devine la Ion Horea un vin copiii cu colindul…”. Poemele se mişcă nu atît
agent al reveriei şi el nu traduce momentele de pre- într-o perspectivă de fugă, cît într-o perspectivă de
cipitare a conştiinţei, ci pe cele de destindere şi aban- refugiu: realitatea cotidiană e o pură agresiune, iar
don în visare: el “întîrzie”, adastă, mîngîie lucrurile, din calea ei poetul se retrage în reveria amintirii. Dar
zugrăveşte “icoane rare” – somnolează, deci, şi ima- scriitura nu zăboveşte decît în construcţia refugiului
ginează înainte de a trece pe frecvenţele reflexive, iar angoasa din pragul poemelor se simte doar în
strict elegiace. Poetica lui Ion Horea devine, astfel, febra şi fastul detaliilor cu care e construită reveria.
una a reveriei şi devoţiunii, în relaţie de potenţare Elementele de potenţă dramatică ale poeziei sînt
reciprocă. simple zăcăminte aluvionare conţinute de apele
Deşi curge monoton, în acelaşi flux cere- tulburi ale melancoliei şi elegiei natale, straturi de
monialic al nostalgiilor, nu s-ar zice că în poezia lui depunere lentă şi fără iniţiativă imediată în direc-
Ion Horea nu există, totuşi, o cumpănă a apelor (chiar ţionarea lirismului. Reverii ale locului prin excelenţă
dacă acestea sînt greu de despărţit). Pînă la Podul de – unele chiar reverii toponimice – poemele lui Ion
vamă din 1986 există un echilibru între euforia Horea realizează, cu mişcări încete, ritualice, o
amintirii şi melancolia ei, între reverie şi elegie; de la sacralizare prin melancolie şi fidelitate, printr-o
el încoace, însă, melancolia se îngroaşă, nostalgiile procesiune nostalgică a devoţiunii. Topografia
devin mai dense şi mai senine, topindu-se într-un lirismului său e desenată după modelul spaţiului
lirism de iluminare şi rugăciune, într-o dispunere pe sacru şi în ea Mureşul devine limita şi vama de
rozar. Poet ce merge pe echilibrul sensibilităţii, tăind intrare/ieşire într-un paradis profund melancolizat.
atît acutele, cît şi notele prea joase, de jale ire- Un paradis şi el în destrămare şi ale cărui semne de
versibilă, şi ocolind cu precauţie, dacă nu cumva din plenitudine mai supravieţuiesc doar în memoria
instinct (un fel de instinct al decenţei), stridenţa şi poetului, alături de senzaţia iminentă a dispariţiei lor.
patetismul, Ion Horea pare intrat definitiv, odată cu “Acestea nu vor mai fi în veci!” este leitmotivul
Podul de vamă, sub zodie nostalgică. Narcoza întregii viziuni elegiace – o contemplaţie a lumii de
absenţei se deapănă de-acum într-o perspectivă de pe un prag crepuscular. Această privire tandră de pe
adio, într-un sobru lirism de prag final. Cu fină “podul de vamă”, aruncată unei lumi ce se stinge ca
ideaţie blagiană, deşi într-un rafinament bucolic şi într-o narcoză a expierii şi cu care poetul se simte
într-o sensibilitate mult mai apropiate de cele ale lui solidar pînă la identitate, justifică afectivitatea mai
Ion Pillat, satul continuă să fie centrul lumii, un punct directă care circulă în ultima vreme prin poeme.
geografic beatificat şi care iradiază în perma-nenţă, Presiunea melancolică asupra sensibilităţii şi poeticii
ţinînd fiinţa poetului în zona sa de gravitaţie. a dus la o contragere şi mai drastică a universului
“Absenţa” lui nu-i decît un factor de intensificare a liric, la o hieratizare totală a spaţiului, devenit pură
hipnozei, dar hipnoza esenţială devine acum cea a emblemă. Reveria lui Ion Horea alunecă încetişor, pe
plecării dincolo; o muzică serenă a chemărilor de firul melancoliei, spre un prag dramatic sublimat în
dincolo se suprapune peste muzica nostalgiilor. cîntare iluminată.
Poetul duce satul cu sine ca pe un miraj încărcat de O astfel de cîntare, de monodie a sfîrşitului, sînt
melancolie şi trăieşte, în plin vertij citadin, epifania toate volumele de la urmă, de după 1990. Ele dea-
acestuia şi a copilăriei. Semnele oraşului sînt pure pănă o temă unică şi torc cu programatică redundanţă
7

din caierul tot mai dens al melancoliei finale. Poeme spiritului a produs de-a lungul vremii şi un
de adio, poeme de despărţire, elegiace în substanţă epifenomen veleitar, dezvoltînd, în diacronie şi în
dar senine în ton, poemele lui Ion Horea sînt o sincronie, un întreg ecosistem epigonic. Dar în cazul
confesiune făcută pe pragul absoluţiunii, un murmur lui Ion Horea e vorba de fatalitatea unei coincidenţe
pe rozar, recapitulînd temele ritualice cu o conştiinţă structurale şi, poate, chiar temperamentale. Iden-
a repetitivităţii ireprimabile. Repertoarul tematic s-a titatea de structură se relevă nu numai în reluarea
contras, de fapt, pe o singură temă suverană, abia genuină a repertoriului tematic şi a repertoriului
modulată în imperativitatea ei. Efortul poetului s-a gestual al devoţiunii, ci mai cu seamă în ritualul
restrîns de la inventivitatea tematică la cea motivică, imaginativ, care nu e altceva decît un ritual ana-
spre a asigura temei o oarecare difracţie eficientă, dar mnetic. Memoria ţine funcţiile imaginaţiei şi ea e cea
fără nimic baroc în răsfrîngerile ei. Rigoarea reflexi- care decide asupra toposurilor imaginative şi afec-
vă (tradusă şi dusă inclusiv în rigoarea formală a tive, ca şi asupra dicţiei imnifore a reveriei. Nu s-ar
sonetelor) şi austeritatea melancolică au “redesco- putea zice că Ion Horea n-a făcut exerciţii de exor-
perit” valoarea simplităţii şi umilelor. Poetul stă cizare a acestei identităţi, dar tot ce i-a ieşit, pînă la
acum pe un prag de unde toate au devenit deşertă- urmă, a fost o simplă transpunere ardelenească a
ciuni iar opţiunea pentru simplitate are accente sufletului pillatian peregrin. Un Pillat de Ardeal,
testamentare, de rugăciune pură. Confesiunea a acesta e, în esenţă, Ion Horea.
devenit, de fapt, rugăciune (“psalmii şi rugăciunile”, NOTA REDACŢIEI
zice Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii Studiul de mai sus reprezintă Laudatio rostit de prof. univ.
române, Editura Paralela 45, 2008, p. 1008, au fost dr. Alexandru Cistelecan, în Aula Magna a Universităţii “Petru
“redescoperiţi”, “fără ostentaţie”, încă din anii 70). Maior” din Târgu-Mureş, în ziua de 28 mai 2009, cu prilejul
Suita volumelor formează un memorial şi o pregătire decernării Medaliei şi Diplomei de Excelenţă a Universităţii,
poetului Ion Horea, la propunerea Catedrei de Filologie a Fa-
euthanasică în acelaşi timp. Şi unul şi cealaltă ies din cultăţii de Ştiinţe şi Litere – decan: prof. univ. dr. Iulian Boldea.
paginile unui jurnal de melancolii, din transcrierea Tot atunci a fost lansat şi volumul retrospectiv de poeme al
unei spovedanii zilnice din care poetul a exorcizat Maestrului, BĂTAIA CU AUR (de peste 730 pagini), apărut la
orice angoasă a morţii, transpunînd-o printre sere- Editura Ardealul din Târgu-Mureş în îngrijirea lui Eugeniu
nităţi: "Aceasta nu-i o carte. Este-o viaţă/ Cu ce i-i Nistor, volum prezentat studenţilor şi cadrelor didactice de către
editor şi de prof. univ. dr. Cornel Moraru, critic şi istoric literar.
dat în felul ei să fie,/ Şi nu cealaltă care va să vie/ În dimineaţa aceleaşi zile, maestrul Ion Horea – sărbătorit cum
Cînd o să stau cu Dumnezeu în faţă.// Şi gîndul se cuvine la împlinirea a 80 de ani de viaţă, din care peste şase
morţii-i scris cu bucurie,/ Chiar dacă-n ea nimic nu se decenii consacrate literaturii – a fost decorat de către Istituţia
răsfaţă" etc. Proximitatea sfîrşitului, iminenţa lui Prefectului, prefect Marius Paşcan, într-un cadru festiv, cu cea
mai înaltă distincţie culturală a judeţului Mureş – Fibula de la
cotidiană sînt trăite ca realităţi intime, mai puţin Suseni. Dar şi Colegiul Naţional “Al. Papiu Ilarian”, al cărui
anxioase şi sancţionare decît existenţa însăşi. Căli- absolvent este, a organizat o întâlnire a elevilor şi cadrelor
mara lui Ion Horea s-a umplut cu resemnare; dar cu o didactice cu poetul, directorul instituţiei şcolare, prof. Simion
resemnare iluminată, care presimte hierogamia stin- Bui, decernându-i cu această ocazie Dipolma de onoare.
gerii şi trecerea în hieratic. Rareori seninătatea a fost, Maestrul a fost însoţit în peripulul său transilvan de către
fiica sa, doamna Irina Horea – secretar al Uniunii Scriitorilor
în poezia noastră, atît de cutremurătoare: “Cîtă lumi- din România pentru relaţii culturale externe.
nă în această stingere!/ Cîtă culoare în această
pieire!/ mai întîrzii şi tu/ ca o părere, fie şi-atît!/ În GLOSE
loc de cîntări la fereşti,/ rugăciuni şi vitralii/ mesaje
de dincolo/ prin ziduri vibrări din cupole,/ sub
genunchii tăi/ cenuşă de clopote...” (Cîtă lumină). Şi Iulian BOLDEA
rareori senzaţia că viaţa se preface în fum şi lumină a
fost atît de concretă, de imediată. Scriitura melan-
colică a lui Ion Horea pare a fi transformat cu totul
Rigoarea admiraţiei
melancolia în lumină şi resemnarea în euforie a
Critic literar, teoretician şi istoric al literaturii,
stingerii.
traducătoare din engleză şi franceză, Irina Petraş este
Ion Horea e unul din cele mai clare cazuri de
preocupată, în cărţile sale, deopotrivă, de prezentul şi
metempsihoză poetică. În el şi-a găsit sălaş sufletul
de trecutul literaturii române, comentată prin inter-
lui Ion Pillat, retrăind astfel un nou ciclu al "reve-
mediul unor cărţi de incontestabilă relevanţă. Ştiinţa
riilor campestre" şi al nostalgiilor iluminate. De la
morţii, I-II (1995-2001) pledează pentru asumarea
Alecsandri încoace acest suflet solar care se scaldă în
lucidă a condiţiei de muritor a fiinţei umane. Şansa
melancolia paradisiacă tot trece prin peripeţia
omului modern e de a accepta muritudinea ca pro-
reîncarnării, propunînd literaturii o serie clasicistă
vocare a fiinţei şi de a-şi valoriza acţiunile şi crea-
întreţinută de o structură redundantă şi mereu
ţiile sub imperiul acesteia. Comentariile despre ope-
resuscitată. Fireşte, acest fenomen de migraţie a
rele lui Blaga, Bacovia, Camil Petrescu, Hortensia
8
TÂRNAVA
Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rilke sau Thomas lizarea detaliului sunt instrumente analitice deo-
Mann sunt realizate tocmai din perspectiva acestei potrivă de riguros manevrate de autoare. În eseul
teme cu implicaţii adânci asupra literaturii universale. consacrat lui Ion Creangă, lumea humuleşteanului e
Cărţile deceniului 10 (2003) strânge laolaltă cronici privită din unghiul raportului dintre util, utilitate şi
literare diverse, într-o privire panoramică, nu lipsită ficţionalitate, considerându-se că un reper semantic
de generoasă empatie cu cărţile citite şi comentate. esenţial al acestui univers este „devierea abia sensi-
Capacitatea de a înţelege este calitatea fundamentală bilă a omului gospodar înspre inutil, adică perfec-
a autoarei, dar şi disponibilitatea de a adera la diferite ţionarea sa în sens cultural”. Poezia lui Eminescu e
forme şi registre literare. Despre locuri şi locuire abordată prin prisma temei morţii, urmărită în diver-
(2005) este un studiu despre lcourile predilecte din se ipostaze şi configurări semantice. Sunt subliniate,
literatura română şi cea universală. Atenţia autoarei alături de unele contaminări semantice (somn, boală,
se îndreaptă spre operele unor scriitori români impor- regresiunea în imaginarul teluric) şi modalităţile
tanţi, de la Eminescu sau Creangă, până la Norman compensatorii, care eufemizează sentimentul ago-
Manea. Digresiunile despre timp, istorie şi locuire nalului, al dispariţiei. În cazul lui I.L. Caragiale,
fascinează prin relevanţa detaliului evocator: „Văd descifrează simţul caricaturalului. I.L. Caragiale e
treptat împrejururi, lucrurile scoase din uitare îşi privit ca un autor ce revelează excesele şi devierile
amintesc vecinii şi mi-i dezvăluie. Memoria are ochii personajelor sale de la norma psihologică sau morală.
aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate Pe de altă parte, este subliniat aici accentul carac-
trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. terial pe care îl imprimă I.L. Caragiale universului pe
Pe câteva detalii «reale», poate lucra liber şi legitim, care îl reprezintă artistic, renunţând la ceea ce este
deopotrivă, istorii întregi. Poate ţine, la o adică, locul accesoriu şi relevând esenţialitatea uman–prea umană
Istoriei”. a personajelor sale, chiar acolo unde sentimentul
Teme şi digresiuni (2006) se deschide cu un disimulării îşi asumă beneficiile măştii şi ale topo-
text intitulat Declinarea poeziei, în care autoarea ne sului carnavalesc. Comentând creaţia lui Arghezi,
propune o perspectivă inedită asupra lirismului, care Irina Petraş se concentrează asupra cosmosului mini-
este privit prin prisma declinării. În acest sens, atural, privit din perspectiva mai multor particu-
substantivele la nominativ, sunt văzute ca referinţe larităţi fundamentale: abundenţa, diversitatea nume-
ale unui lirism „tare”; pe măsură ce glisează în ipos- lor, forţa germinativă a universului „mic” şi elemen-
tazele celorlalte cazuri, substantivele îşi abandonea- taritatea. Este reţinută, în legătură cu acest univers al
ză statutul lor apodictic, adoptând o postură relativi- „boabei şi fărâmei”, capacitatea de plasticizare şi de
zantă, „slabă”, deziluzionantă. În această perspec- concretizare a poetului. Dacă în cazul lui Sadoveanu
tivă, genitivul este „cazul apartenenţei, numele se este urmărit cu minuţie ceremonialul povestirii, cu
recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, de jocul privirilor, cu regizarea lor atentă, dar şi cu dia-
specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmen- logul fascinant al prezentului cu trecutul, pe Bacovia
tarea”, în timp ce dativul este „cazul negustoriei, al Irina Petraş îl vede ca pe o „victimă a contingenţei”,
schimbului”. În ceea ce priveşte acuzativul, acesta ca pe un semn ce „refuză să devină imagine”. La
„suportă, admite, caută relaţii, condiţionări, circum- Bacovia, diluviul fiinţei este „urmărit în ralenti”, iar
stanţe, îşi doreşte şi îşi află determinaţii”. Situaţia cea tragicul este „suspendat”. Comentariul prozei lui
mai paradoxală este cea a vocativului, care e „decă- Camil Petrescu se concentrează asupra studiului
derea însăşi”. În această ipostază a vocativului, figurilor şi ipostazelor intimităţii, cu favorizarea to-
substantivul e imaginea cea mai limpede a solitudinii posurilor ce sugerează prezenţa regimului nocturn al
şi insolitării. Irina Petraş transferă semnificaţiile imaginarului. Incitante sunt consideraţiile, argumen-
acestor consideraţii teoretice despre rosturile şi rostu- tate şi viabile, despre rolul comparaţiei în stilistica
irile declinării asupra ficţionalităţii lirice, transfor- operei camilpetresciene, ce conferă acestei creaţii
mându-le în instrumente de analiză a textului poetic. impresia de noutate, senzaţia de transparenţă uimită
Din perspectiva acestei teorii a declinării poeziei ro- în faţa lumii. Opera lui Lucian Blaga e circumscrisă
mâneşti, Alecsandri e privit ca un poet ce se defi- din perspectiva modalităţilor ludicului, cu figurile
neşte prin cultivarea genitivului, Coşbuc e poetul sale privilegiate, dar şi din unghiul numelor ce struc-
acuzativelor, în timp ce Bacovia este „poetul nomi- turează viziunea lirică; în expresivitatea metafizică
nativului absolut ce-şi alungă condiţionările resimţite pe care o degajă, sugestivitatea lor îmbină concre-
ca excesiv limitative”. Cartea Irinei Petraş acoperă un teţea şi abstracţiunea, contingentul şi absolutul.
spaţiu amplu al literaturii române, de la Ion Creangă Cărţi de ieri şi de azi (2007) cuprinde cronici
la Anton Holban, Cioran sau Marin Preda. O primă literare şi recenzii, caracterizate de rigoare şi spirit de
impresie după lectura acestei cărţi este că fineţe, de capacitate de comprehensiune şi asumare a
fragmentarismul aserţiunilor critice are drept corolar unei dinamici a lecturii în care patosul exactităţii şi
o tentaţie a sintezei. Viziunea integratoare şi foca- reveria critică se împletesc. Aprecierile sunt limpezi,
9

uneori chiar tranşante, chiar dacă autoarea nu se atenţia cuvenită, privind-o cu înţelegere, cu fineţe a
străduieşte să dea verdicte sau să sancţioneze o operă, interpretării, cu profesionalism critic, perceput şi
un autor, un mod de a scrie. Despre feminitate, asumat ca disciplină severă a empatiei, a conso-
moarte şi alte eternităţi (2007) reia unele comentarii nanţei dintre conştiinţa receptoare şi operă.
despre moarte şi feminitate, într-o grilă interpretativă ----------------------------------------------------------------
modernă, în care atenţia trează pentru detaliu se
conjugă cu revelaţia unei ideaţii tensionate. Inte- POESIS Dumitru Mircea BUDA
resante sunt consideraţiile despre reflexele feminine
ale unor procedee sau forme gramaticale: „Verbul, cu OPENING SPEECH
aparenta sa dinamică, e comentariu. Îmblânzirea ver- Ce ne-a mai rămas scumpo
bului prin abstractul verbal al infinitivului lung din iubirea cu i mare a străbunicilor?
înseamnă feminizarea sa, înscrierea în matriarmonia poate numai textele acelea pline de clişee
esenţială fără care nimic nu este şi nu poate fi. Pentru ale pieselor dance şi r&b
că substantivarea verbului este şi ea comentariu, însă râdem în faţa iubirii ca la piesele de teatru
unul «drăcesc», îndrăcirea fiind şi ea femeie”. O idee pe care nu le înţelegem şi
importantă susţinută aici, discutabilă, însă, este cea a ne distrează de fapt stângăciile actorilor
suntem pioşi ca nişte îngeri kafkieni
preeminenţei feminităţii în literatura română. Argu-
bolnavi şi cu aripile năpârlite mai avem
mentele – lingvistice şi stilistice – sunt seducătoare, atât de puţin, draga mea, până să
chiar dacă nu toate pe deplin autentice şi viabile: ne intrăm în roluri să urcăm
"Substantivarea verbului (prin infinitivul lung) în- pe scenele pline de efecte speciale
seamnă feminizare, adică numire a unui proces care a să jucăm în valentine's day să ne dăm
dobândit temelie, aşezare, consistenţă. Infinitivul romeo şi julieta să demonstrăm că
lung e dinamică, energie încorporată. Mişcare care miturile sunt transcendentale că noi
stă în singurătatea ei gata să încolţească. Substan- nu suntem decât nişte păpuşi de pluş
tivarea adjectivului şi a adverbului feminizează (ori, ce au moştenit la fabricaţie rotiţele
cel mult, androginizează, prin ambigen). Frumos - mecanismul întreg dinlăuntrul acelora
odată mucegăite şi îngropate-n adânc...
frumuseţe; bun - bunătate; bine - bineţe; lung -
lungime; nesăbuit - nesăbuinţă; nebun - nebunie. -------------------------------------------------------------------
Aşadar, a accede la ipostaza de substantiv, de cuvânt,
înseamnă a te încărca cu feminitate". Prin inter-
mediul acestei „arheologii” a limbii române, redată CALIGRAFII DE
într-un stil fragmentar şi alert, Irina Petraş încearcă să DUMINICĂ
acrediteze imaginea unei literaturi dominată de
înfiorările şi reflexele feminităţii.
Eugeniu NISTOR
Literatura română contemporană (2008) cu-
prinde comentarii şi interpretări ce acopră textele a
peste 500 de scriitori români contemporani. În ca- Pe pragul veacului,
pitolul introductiv, intitulat Repere sau fragmente cu maestrul Ion Brad
(aproape) polemice autoarea realizează o desciere
sintetică a trăsăturilor pertinente ale epocii contem- Cu mult înainte de a ne fi întâlnit faţă în faţă,
porane a literaturii române, din unghiul reliefului pe maestrul Ion Brad l-am cunoscut din postura de
tematic şi al arhitecturii formelor literare dominante. cititor, lecturându-i cu încântare poezia, proza şi
Sunt reluate unele dintre temele şi tezele autoarei, de dramaturgia; după care am şi scris despre opera sa în
la analizele de gen, la „ştiinţa morţii” sau „femi- paginile unor publicaţii de provincie. Apoi, prin anii
nitatea limbii române”, dar sunt radiografiate, 90, l-am întâlnit, în sfârşit, în atelierul de sculptură al
subtextual, şi direcţiile şi orientările care dau relief maestrului Ion Vlasiu, de pe str. Pangratti, din
perioadei contemporane a literaturii române. Unele Bucureşti, unde, alături de poetul Ion Horea şi fratele
portrete au pregnanţă evocatoare şi putere de domniei sale, Alexandru Brad, tot poet, am stat la
taifas şi ne-am delectat intelectual cu „vlăsiile”
sugestie, într-un stil sobru, reductiv şi eficient din gazdei noastre, hotărând, atunci şi acolo, să-l debu-
perspectivă stilistică; ilustrativ este un portret al lui tăm ca poet – fapt care s-a şi întâmplat, dar, din
Cornel Regman, aproape de amurg („criticul nu păcate, mai târziu, când maestrul nostru drag a trecut
judecă în primul rând, ci înţelege. Îmblânzit, caută Stixul, dincolo, prea grăbit să prindă luntrea lui
împăcarea, visează acordul, identifică motive pentru Caron... Dar Vlăsiile şi alte poeme au văzut lumina
laudă. Îi pasă de celălalt, gata să îndulcească o frază tiparului la Editura Ardealul (2004), cu o generoasă
prea tranşantă...“). P. este, cum s-a mai spus, o prefaţă semnată de Ion Brad, cel mai entuziast dintre
cititoare profesionistă, un critic ce acordă operei noi în publicarea volumului.
10
TÂRNAVA
Mestrul Ion Brad a răspuns prompt, de fiecare Pănade soarele filtrează în vii / lumina fragedă,
dată, solicitărilor de a colabora la revista Târnava, îmbrăţişată în butoaie de cercuri... / Aici gândurile
aducând, prin versurile lui meşteşugite, o lumină pământului ne mai îndeamnă încă / Spre largul ce
elegiacă aparte în paginile acesteia, o doinire gravă, fuge, pe câmp, până-n zare. / Numai groapa de trei
de jelanie şi de urât, aşa ca în această Doină la coţi a mamei e tot mai adâncă / Şi fratele cel mic tot
Pănade: „La Pănade, sus pe coastă / Mai atârnă casa mai mare...” (Întoarcere pe-aceeaşi vale).
noastră / Cu pustiul în fereastră. / În fereastră, nici o Nu cred că este poet român contemporan la
glastră. / Doar pe trepte la intrare, / stau cu timpul în care să apară mai frecvent motivul mamei, care este
spinare / Oleandrii fără floare - / Nimeni mila lor n-o împletit, adesea, în elegii de o rară sensibilitate pe
are. / Dinspre şură şi poiată / Toţi ai mei nu se arată, / tema întoarcerii în pământul natal sau în lumea
Nici nu susură-n găleată / Laptele ca altădată. / Nu-s inefabilă a copilăriei: „Toţi anii ce fugiră tu înapoi
nici vacile nici boii, / Doar pe ţigle plânsul ploii, / adu-ni-i / Maree nevăzută de sub magnetul lumii/.../
nici sudalmele nevoii, / Doar sub garduri baraboii. / Dau grânele şi vinul, ca scalda cea dintâi / Pustiul să-
Fratele mezin cărunt e! / Ceilalţi toţi s-au dus să- mi aşeze doar marea căpătâi, / Să cearnă-n apa verde,
nfrunte / Care şes şi care munte. / Nu ştiu, eu am mai de-o fi să mai rămână, / De pe mormântul mamei o
rămas? / Bufniţele nu au glas / Se trezesc la părăstas / brumă de ţărână. // Atingerea aceasta, târzie, dure-
Şi prin mine fac popas...” roasă / Mă va întoarce iarăşi în leagănul de-acasă. /
Ne-am reîntâlnit şi regăsit, pe pragul noului Să-mi cânte plopul tânăr şi greierul din prag /
veac, la câteva minunate ediţii ale Festivalului Pământul ars de lacrimi din nou să-mi fie drag.”
„Lucian Blaga” de la Sebeş-Alba – de fiecare dată (Imploraţie).
sub conul de lumină şi nădejde al bucuriei şi deplinei Dureroasă şi nostalgică este „ora întrebărilor”
cordialităţi! Iar în ultima vreme s-a configurat o pentru Ion Brad: poetul are viziunea unui „anotimp
colaborare constantă în paginile excelentei reviste incert”, a unei mări neliniştite (Thalassa), a „oglin-
culturale Acasă, fondată chiar de maestru şi aşezată zilor amintirii”, de care se apropie „copilul cărunt”,
sub semnul magic al întoarcerii fiinţei noastre la mereu căutându-se pe sine. (1980)
izvoare, mai încoace în timp gândind împreună alte
câteva proiecte editoriale, în speranţa că se vor *
materializa curând, fără prea multă zăbavă. Romanul de familie (Editura Eminescu, 1986)
Dar, până atunci, pentru că maestrul Ion Brad al lui Ion Brad este hronicul unei comunităţi pa-
– poetul de rară sensibilitate al Ardealului, prozatorul triarhale conturbate din ritmul firesc de vieţuire de
şi dramaturgul realist, inspirat de tragicele destine către chiar „vârtejurile” sociale care s-au abătut asu-
ţărăneşti întâmplate în lunca Târnavelor, dar şi pra ei, care au accelerat apoi sensibil angrenajele
diplomatul iscusit şi prudent din ultimele decenii ale roţilor dure ale timpului. Sentimentul de clan, de
veacului trecut – împlineşte o vârstă rotundă, să ne neam şi rudenie, este permanentizat în paginile cărţii,
întoarcem la caligrafierile noastre mai vechi, să le venind, de undeva, din rădăcinile subpământene
rememorăm şi să ne exprimăm şi astfel preţuirea şi adânci ale autorului cu nume de arbore nobil. Criticul
afecţiunea faţă de un Om şi un Cărturar atât de şi istoricul literar Dumitru Micu, referindu-se la
aproape inimii noastre! La mulţi ani, Maestre! proza lui Ion Brad, afirma că ar putea constitui un
* adevărat „poem tribal”. Această notă subterană de
În volumul Ora întrebărilor (Editura Miner- lirism grav explică şi extraordinara fluiditate a
va, 1979), Ion Brad pluteşte pe o mare mitologică, romanului. Oricum, prozatorul Ion Brad nu poate fi
simbol al timpului şi al spaţiului etern, al începutului „despărţit” de poetul Ion Brad: el se întoarce cu
şi al sfârşitului, al ţărmului uitat şi mereu regăsit în nostalgie, în aproape toate scrierile sale, la satul pă-
memoria inundată de melancolii a poetului. „Copilul rinţilor şi strămoşilor săi din Transilvania,
cărunt” stă cu faţa la mare şi priveşte prin ea ca aplecându-se cu stăruinţă şi înţelegere profundă
printr-un cer invers, având viziunea obârşiei sale asupra mito-logiei lumii rurale româneşti de dincoace
milenare, „oglinzile amintirii” derulând suferinţele de munţi.
îndurate de veacuri de către strămoşii săi – iobagi din Modalitatea de concepere a cărţii este tra-
Transilvania: „Ce văd în ochiu-acesta de cer, cât tot diţională – asemănătoare, oarecum, cu partea cea mai
Ardealul / Din profunzimea cărui cu buze arse sorb? / bună a prozei lui Agârbiceanu (nuvelistica), dar şi cu
Bătrâna Fefeleagă tăcută-şi duce calul / Calul tre- romanele lui Marin Preda (Moromeţii) şi scrierile
cutului, bătrân şi orb. // Vai ce de aur, Doamne, am memorialistice ale lui Ion Vlasiu (Am plecat din sat),
tot cărat la alţii / Cu drumurile-acelea planeta- în ansamblul ei fiind însă îmbinate elegant şi multe
nconjuram / Ci drepţi am stat ca munţii, temuţii şi elemente de modernitate compoziţională.
înalţii, pe care niciodată nu ni i-am pus la ham.” Oglindind viaţa unei comunităţi rurale, în
(Fântâni şi stele) zbaterile şi eforturile ei spre a se adapta din mers la
Cântecul părinţilor, al spaţiului-matcă, al spa- schimbările survenite în societatea românească, înce-
ţiului-dor, se îmbină armonios cu poezia echilibrului pând din a doua jumătate a secolului XX, roman-
naturist, unde fiorul liric şi culorile sunt decantate cierul reuşeşte să contureze cel puţin trei personaje al
prin tubul de orgă şi prin prisma pillatiană a căror destin îi incită pe cititori: Octavian Borcea,
bucolicului, a transparenţelor: „Prin lunci mai umblă mama-Mărie (mama-tână) şi Veanu, dar interesante
copii / După cuiburi de păsări ascunse în bercuri. / La sunt şi Saveta sau Liviu (răspopitul). Acţiunea
11

romanului este palpitantă, replicile personajelor sunt moment natura devine pentru om, iar cosmicul (zarea)
vii, având un umor sănătos, iar recuperarea ele- devine obiect al cunoaşterii. Primul act al creaţiei este
mentelor arhaice de limbă ale universului rustic local, ridicatul pe verticală; al doilea – privirea şi contem-
ameninţate cu dispariţia astăzi (precum: năfrămuţă, plarea craniului semenului; al treilea – privirea şi
sfârnar, lepedeu, felderă etc.), constituie încă un contemplarea zariştei cosmice. Toate cele trei acte sunt
câştig al romanului. simultane şi unitare.
Moartea mamei-Mării, acolo, pe plajele miri- Blaga spune în Genesis ceva total diferit de ce
fice ale mării, ca şi semnele de dezechilibru mental, zice Facerea [Vechiul Testament]. Păcatul săvârşit în
evidente la Veanu, sunt pagini tulburătoare, în Eden este strămutat de Blaga de pe planul moral pe cel
metafizic-antropologic.
această ultimă parte a romanului făcându-se o fericită
Text de tinereţe scris sub forma de simplă
joncţiune cu poezia şi în baza unui leitmotiv cu ten- cugetare, Genesis e unul fundamental din perioada
dinţă de simbol, ajuns la noi prin intermediul perso- de… geneză a metafizicii blagiene.
najului Veanu: „Thalassa... Thalassa / Ea-mi este
leagănul, casa...” (1987). Mediaş, 29 iunie 2009

۩ EXEGEZA BLAGA

Acad. Gheorghe VLĂDUŢESCU


POST-RESTANT

Ionel POPA Revista „Saeculum”


GENESIS – în istoria filosofiei româneşti
poem filosofic-antropologic
În Glose blagiene I (Editura Ardealul, Târgu- „Saeculum”, la romani, era neam, generaţie,
Mureş 2003), am analizat cugetarea-eseu sub aspectul epocă, durată lungă, spirit al vremii. Mai erau, ca
valorii literare. Revin asupra textului blagian publicat în variante, şi „Veac”sau „Aion”, cu sensuri similare,
"Gândirea", nr.17 din 1921 dând atenţie conţinutului
său filosofic. dar „Saeculum”, în ţara de peste munţi, aceea a
''Dobitocul'' este singura fiinţă pe care natura a marilor luminişti de odinioară, latinizanţi din
lăsat-o neterminată: "Omul era un dobitoc, care se răscoală sufletească şi în vederea trezirii neamului,
hrănea cu rădăcinile dulci ale pământului, umbla pe părea mai potrivit. Şi, tot asemenea, şi pentru faptul
patru labe prin pădurile cari nu aveau pentru cine să fie că, în toate sensurile la un loc, „Saeculum” trebuia să
frumoase. Omul era dobitoc – nu gândea, nu dorea – şi fie „afir-marea unei generaţii nu numai între hotarele
pentru ca să fi putut visa, nu avea destulă inimă.
ţării ci şi dincolo de hotare”, aşa cum spera Lucian
Dar cum s-a făcut totuşi om?".
“Dibuind prin desişuri dobitocul găsi odată Blaga („Saeculum”, nr. 1, 1943).
craniul semenului său; s-a mirat şi l-a prins între degete. Cum a început (nr. 1, ianuarie-februarie 1943)
[…]. Cu ochii mari se ridică ÎNTÂIA oară în două şi cum s-a exprimat, în cele opt fascicule, revista
picioare.” Acest MOMENT I al antropogenezei Blaga îl avea să fie mai mult decât promiţătoare. Numai că
numeşte ”mutaţiune ontologică.” În lucrările sale mersul evenimentelor i-au zădărnicit proiectul,
filosofice Blaga afirmă că evoluţia merge pe două frângându-i existenţa. Ultimul număr, cel al optulea,
direcţii: una pe “orizontală” care odată ajunsă la capăt
face imposibilă “selecţia” ei pentru cea de-a doua apărea în martie-aprilie 1944. Ce avea să se întâmple,
direcţie, cea “verticală”. Prin evoluţia pe verticală se ştie. Firul istoriei, aşa cum va fi fost răsucit în ace-
“dobitocul” se desprinde de celelalte regnuri naturale şi laşi an, în august, nu mai lăsa să se dezvolte proiecte
devine el insuşi regn. de emancipare naţională, în genere, şi spirituale, în
“[Dobitocul] stringe în mână scăfârlia. Un fior îl particular.
străbate din adânc atât de puternic, că-i schimbă pentru Propunându-şi să înfăţişeze gândirea filosofică
totdeauna ochii, mintea, trupul.”
românească şi să arate „că în România se face
Tânărul aspirant la statutul de filosof, care era
Blaga la 1921, intuieşte tensiunea dintre fiinţa ce s-a filosofie cu simţul de răspundere dictat de prezenţa
ridicat şi linia orizontului care i-a apărut în faţă, care, în conştientă a unei înalte culturi”, ce mai putea face
acelaşi timp, îl nelinişteşte şi îl atrage. E tensiunea „Saeculum” de când chiar ceasul filosofiei, din tim-
dintre simpla trăire a fiinţării [“rădăcinile dulci ale pul ei de aur, stătuse? (Zevedei Barbu, „«Unitatea»
pământului”] pe care orice fiinţă-animal o are şi trăirea de la «Saeculum»”, an I, nr. 3, p. 115). Pentru că
fiinţării în spirit [“fiorul”]. Rezultatul va fi conştiinţa- mersul, pe calea pe care începuse filosofia româ-
de-sine sau, altfel spus, păşirea din orizontalitatea
fenomenală a vieţii consacrată vieţuirii şi perpetuării nească modernă să păşească, era întrerupt. Trebuia
naturale în verticalitatea culturală, a creaţiei. Din acest (vai!) să fie întrerupt, căci programele ei şi noua
12
TÂRNAVA
aşezare politică nu se îngăduiau. „Predominarea ten- 20 despre Spencer. Acesta din urmă i se părea
dinţelor idealiste în filosofia românească, respingerea „obositor, descurajator. Ce vorbărie despre lucruri
materialismului şi condamnarea lui, considerarea me- banale!” (Însemnări zilnice II, p. 114). Totuşi, era o
tafizicii ca ultima expresie a filosofiei, agnosticismul experienţă care trebuia trăită, cu atât mai mult cu cât
şi misticismul sunt trăsăturile principale şi carac- în epocă Spencer era pe val. Cedare în faţa modei?
teristice ale acestei filosofii”, scria în epocă, în 1946, Chiar presupunând-o, nu era nimic rău. Peste ani,
mai exact, Lucreţiu Pătrăşcanu (Curente şi tendinţe într-o prelegere din 1930-1931, un maiorescian, P. P.
în filosofia românească, cap. II). Pe deasupra, Pătrăş- Negulescu, deplângea faptul că „din cauza modei am
canu mai găsea că în cuprinsul filosofiei româneşti ajuns asăzi să avem o estetică de sezon” (Problema
„din ultimele decenii vedem că se reflectă destul de epistemologică, II, p. 79). Prin extindere, şi filosofia
fidel aproape aceleaşi curente şi tendinţe ca în restul sau filosofii. „Căci din nefericire există făuritori de
Europei”. mode şi în filosofie şi mecanismul, care determină pe
Blaga însuşi vedea în „Saeculum” o revistă unii să-şi ia acest rol, este acelaşi ca şi în domeniul
„care să nu fie un simplu magazin de mărfuri adunate material al modei. Sunt filosofi care doresc să se
mai ales de peste hotare...” (nr. 1, 1943). Aceasta însă distingă cu orice preţ” (Ibidem).
nu prin tăierea legăturilor cu marea lume a civi- Poate, dar una-i una, alta-i alta. Fie şi la modă,
lizaţiei, ci în vederea afirmării de sine a gândirii fie moda oricât de trecătoare, Spencer trebuia cunos-
româneşti. Multă vreme, până la primul război mon- cut şi Maiorescu îl aducea la cunoştinţă studenţilor
dial, „gândirea românească se găsea... într-o fază de săi. E pentru ca unii să-l urmeze sau alţii să se
tatonare, de pregătire, de exerciţiu” (Despre viitorul ferească să bată aceeaşi cale.
filosofiei româneşti, nr. 1, 1943, p.1). Timpul acesta, Acesta era primul timp al filosofiei româneşti.
de tot necesar, nu venea din mimetism. Intrând în Cel de al doilea dura, socotea Blaga, de cam două
istorie mai târziu, poate că pe la sfârşitul secolului al decenii, era deci următor primului război mondial, ar
XVII-lea şi începutul celui următor, cu Dimitrie fi fost de punere a temeiurilor „unei gândiri româ-
Cantemir (mai cu seamă în tradiţie greacă şi neo- neşti într-un mod care se singularizează... atât în
greacă) şi Samuil Micu (în ordinea scolasticii apu- răsărit cât şi în sud-estul european.” (Despre viitorul
sene), filosofia românească avea nevoie de un timp filosofiei româneşti, în rev. cit., p. 2).
de racordare la ritmurile gândirii apusene. Nu putea Pentru acest timp era gândită revista, şi ea
s-o facă de la început şi să reinventeze ceea ce operă majoră a lui Lucian Blaga. Ajutat de Zevedei
instituiseră grecii şi latinitatea meridională. Ca în Barbu, împreună cu o echipă formată, în cea mai
vechime Roma, care s-a acordat cu Grecia prin mare parte, din tineri, Blaga promitea o publicaţie
sincronizare culturală, ca în zorii epocii moderne menită să dea seama de capacitatea creatoare a
englezii, francezii, germanii, italienii, spaniolii. culturii româneşti în exercitare filosofară. El însuşi
Francis Bacon, René Descartes, Jacob Böhme, Pico venea cu studii şi note polemice (dincolo de patimi,
della Mirandola, Juan Luis Viaes, dintre cei mai poate, prea acide), de asemenea, participau Zevedei
reprezentativi, înnoiau asimilând tradiţia. Descartes Barbu, Edgar Papu, Tudor Vianu, Grigore Popa,
scria Discours de la méthode, un fel de manifest al Constantin Noica, N. Mărgineanu, P. P. Ionescu,
modernităţii, în „limba vulgară”. Dar, parcă spre a-i Nicolae Tatu, Victor Iancu, G. Em. Marica, Walter
descifra visurile filosofice, a făcut ca să-i fie tradusă Biemel, dintre „cerchişti” („Cercul literar studenţesc”
în latina „şcolii”. Revizuind traducerea, fidelă doar de la Sibiu) Ion Negoiţescu, Ion Oană, Ştefan
lingvistic, a modificat „adesea cugetările însele, căci Augustin Doinaş, Radu Stanca, fiecare după măsura
ne-am străduit peste tot să-mi respect propria sa şi după preocupări. Mai tineri sau cu ceva mai
gândire...” (Disertatio de méthode, Lectori suo S. mulţi ani (Blaga însuşi nu trecuse de 50 de ani, nici
D.). Cumpănind între limbajul scolastic şi acela Vianu; Noica avea cu puţin peste 30, la fel şi Papu,
propriu, îl înnoia pe unul şi-l încărca încă mai mult la Mărgineanu se apropia de 40), unii interesaţi de
sensuri pe altul. Cam la fel procedaseră Cantemir şi metafizică, alţii de filosofia culturii, a istoriei, a artei,
Micu, apoi Maiorescu. Asemenea lui Cioran, la de istoria filosofiei, de ontologie, toţi au format o
vremea lui, aceştia nu au creat o filosofie, filosofia echipă prin ataşamentul faţă de programul propus de
lor. Au stabilit însă matricea lingvistică şi au adus Blaga în Despre viitorul filosofiei româneşti şi prin
gândirea autohtonă, în măsuri diferite, mai mult sau solidaritate de idealuri, mai tare decât aceea doc-
mai puţin, la cota vremii lor. De ce Maiorescu, în trinară. Aceasta din urmă, de altfel, nici nu era posi-
lecţiile sale de „istoria filosofiei contimporane”: bilă şi, mai ales, nu era necesară şi nici folositoare
germană, franceză, engleză, lua seama, cu insistenţă ideii. Cei mai mulţi erau deja îndeajuns de
chiar, de filosofi care nu prea erau pe gustul său, ca individualizaţi ca să aibe propriile opţiuni, certitudini
Auguste Comte ori Herbert Spencer? În anul 1897- şi îndoieli chiar, pe scurt, ca să fie ei înşişi. Aşa au şi
1898 ţinea 16 lecţii despre Comte, iar în 1886-1887, făcut echipa, în concept tare, rezultat al întrunirii
13

dintre conştiinţe, totodată bine structurate şi deschise Vechiul Testament unde însăşi facerea lumii şi
unele faţă de altele. Păstrându-şi libertatea, fiecare în arătarea lui Dumnezeu sunt de-o măreţie bucolică”
parte era în măsură să răspundă imperativului (Ibidem, p. 28). Cartea n-a fost primită prea bine, cel
originalităţii. Căci „viitorul gândirii româneşti” urma puţin de o parte a criticii. „Un foarte bun cronicar”,
să fie determinat „de cele mai adânci porniri ale atunci când şi-a strâns cronicile, Pompiliu Constan-
spiritului nostru, pe de o parte, şi de poziţia noastră tinescu le-a răpit, i se părea lui Călinescu, „emoţia
firească în topografia spirituală a Europei, pe de altă foiletonistică”; „de asemenea, poate că în cele din
parte...” Iar o idee putea fi românească dacă era urmă e un drum greşit acela al construcţiei. Studiul
„originală” (Ibidem, p. 3). Tudor Arghezi, „încercare de biografie spirituală, cu
Ca un laborator, „Saeculum” trebuia să pună la dramă metafizică, cu expresii pretenţioase («omul
încercare forţele şi să le îndrepte către construcţia adamic», «erotism demonic», «consubstanţialitatea
originală a unei culturi, în stare adică să stea prin creaţiei»), duce la maniera Blaga” (Istoria literaturii
sine, autonomă, dar nu independentă, paradoxal, o române, ediţia a II-a, 1982, p. 914).
ambiţie a individualităţii fiind deschiderea pentru a Poate că aşa stau lucrurile, poate că nu. Ad-
primi şi a da. Închiderea centralistă nu era deloc miţând o asemenea inabilitate a criticului în instru-
sfetnic bun. „Saeculum” milita pentru o filosofie mentarea hermeneutică a unei filosofii, rămâne încer-
românească originală la cotă europeană. De aceea, carea, de tot memorabilă. Atunci „care a fost crima
urma să fie sincronă, primind ceea ce trebuia primit, de care se făcuse vinovat criticul?”, se întreba Blaga
dar căutând şi să dea. Prima mişcare, în acest sens, venind în sprijinul lui Pompiliu Constantinescu.
era aceea menită să facă ştiute proiectele româneşti, „Fără de a se abate câtuşi de puţin de la criteriile
limba română nefiind intrată în circuitul european şi, puse îndelung în exerciţiu, ale gustului său personal,
totuşi, reprezentând limba culturii naţionale, astfel Con-stantinescu a ţinut să examineze opera lui
încât „Saeculum” publica studiile cele mai de seamă Arghezi şi în lumina unor consideraţii de filosofia
şi în rezumate traduse în germană, în franceză, în culturii. Prin-tre altele, Pompiliu Constantinescu
italiană. verifica asupra unui exemplu palpabil şi viu, o
În sfârşit, pornind de la îndemnul şi exemplul filosofie care se în-tâmpla să fie românească”
lui Pompiliu Constantinescu din cartea sa despre (Critica literară şi filo-sofia, în „Saeculum”, nr. 2,
Tudor Arghezi (1940), „Saeculum”, prin Blaga, prin 1943, p. 14). Încercarea acoperă realizarea, deşi,
Papu, ca şi prin Melania Livadă, se va fi aplicat unei judecată la rece, nici aceasta nu este chiar un eşec.
probleme, aş zice că de viaţă şi de moarte, pentru Nezăbovind metodic asupra filosofiei lui Blaga, a
filosofie. lucrat cu aceasta cam impre-sionist, dacă nu diletant.
Se poate vorbi de o hermeneutică simplu ex- Dar, spre umilinţa filoso-filor, un critic literar căuta
plicativă, poate doar cu scop didactic şi de popu- să gândească şi în alt orizont, cu o filosofie,
larizare. Deşi slabă, este totuşi necesară. Herme- întâmplător fiind aceea a lui Blaga, faptul nu are
neutica tare, cel puţin aceea aplicată filosofiei, are ca importanţă.
rost identificarea mecanismelor de conversiune a În umbra lui Blaga, Melania Livadă, în Valori
faptului în argument. Ea, deci, are a răspunde la metafizice în critica noastră literară (nr. 2, 1944),
întrebarea crucială: în vederea a ce? Altfel spus, cum atrăgea luarea aminte asupra a ceea ce i se părea o
vorbim cu o filosofie în spaţiul alteia sau în alte direcţie pornită de la Pompiliu Constantinescu. La
orizonturi culturale? Pompiliu Constantinescu încer- rândul său, Edgar Papu, cu autoritatea pe care i-o da
ca să instrumenteze filosofia culturii a lui Blaga solida sa formaţie filosofică şi estetică, aplica herme-
pentru refacerea poieticii argheziene. neutic poeziei lui Arghezi şi celei a lui Blaga, de data
Panteistic, Dumnezeu este integrat în cosmos, aceasta, o paradigmă străină, probabil, cum zicea
iar din „intuiţia consubstanţialităţii regnurilor vieţii”, Blaga, să nu se mai spună ceea ce s-a spus despre
se ajunge „la inevitabilul dialog al iubirii între om şi Pompiliu Constantinescu, anume că „n-a făcut decât
creator”. Aceasta chiar din zona fenomenului uman să aplice o filosofie a unui gânditor român asupra
originar, adică a „omului adamic”, paradigmă în altui gânditor român” (Critica literară..., în rev. cit.,
transcendentalitate poetică, Adam fiind al Edenului p. 14). Edgar Papu lucra cu mai celebra în epocă,
pierdut, dar şi imanent, ca termen al „unui nou decât în vremea noastră, teorie a numinosului a lui
paradis pământesc”, în care „lighioanele şi gâzele, Rudolf Otto.
regnul animal şi vegetal se răsfaţă laolaltă cu copilul, De ce sau cât de operaţională putea fi aceea,
întruchipând o stare prelungită a candorii originare” sunt întrebări legitime în acest caz, ca în oricare altul.
(Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, p. 120; Dar, aplicată cum era „iraţionalului ideii de divin şi
12). Prin panteism şi adamism, transcendentul era relaţiei sale cu raţionalul”, fenomenologia experien-
făcut să coboare. „Cu mistica ortodoxă argheziană, ţei religioase din Sacrul (1917) nu avea cum să fie
«transcendentul coboară», cum coboară de altfel şi în potrivită cu poezia lui Arghezi sau a lui Blaga.
14
TÂRNAVA
Depinde de priceperea şi de percepţia hermeneutului. fie repusă în circuit cultural. Aşa cum ar trebui să se
Edgar Papu avea şi una şi alta. facă şi cu altele: cu „Revista de filosofie”, cu
„Gândirea”, cu „Ideea europeană”. Restituirea nu
* * * priveşte doar operele personalizate, nu trebuie să le ia
Au trecut ani mulţi de când s-a censurat acest în seamă doar pe acestea. Mai cu ani în urmă s-a
episod de mare trăire din cultura noastră. Rară (în restituit anastatic „Criterion”. Editura Ardealul, atâta
bibliotecile publice ca şi în cele private), revista de apropiată de această mare zestre spirituală care e
„Saeculum” poate să treacă asemenea oricărui fapt Lucian Blaga, vine acum cu „Saeculum”, parte de
istoric mai de demult sau mai de dincoace. Cel mai seamă a moştenirii sale.
adesea, cu interes doar pentru cei care se aplică
istoriei literaturii ori istoriei filosofiei, se cuvine să

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Perechi-perechi, ca ochii unor dragoni curioşi,
POESIS pietrele cenuşii de pe margine nu se pot smulge din
îmbrăţişarea noroiului brăz-dat de urmele carelor.
Colţul casei cu un ochi aşteaptă să se surpe partea
KOCSIS Francisko nevăzută, ca să-i facă loc să se prăbuşească în afara
fotografiei. În ochiul podului, o bufniţă cu pupile albe
Fotografie veche aşteaptă semnalul înserării.
Pe aici timpul a trecut de mult, totul e pustiu, Dinspre toate marginile, bacteriile înain-tează
rece, încremenit. Lumina unui amurg cu ceaţă spre centru.
lustruieşte arborii desfrunziţi şi-i absoarbe încet în
vârtejul care a luat locul orizontului. Fâşia de drum
pătrunde în aceeaşi pastă sepia uşor dungată de ۩
umbrele încremenite în expunerea prelungită. Dincolo
de ele, marginile destrămate ale hârtiei
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

EXEGEZA BLAGA care este invitat să se prezinte la noul său loc de


muncă: „Am onoarea a vă face cunoscut că prin
Decizia Ministerului Învăţământului Public nr.
Eugeniu NISTOR 96958/ 1949 aţi fost încadrat profesor de institut,
categoria de salarizare XIV/3, lei 22.800, la Insti-
tutul de Istorie şi Filozofie din Cluj al RPR, Secţia
Destituirea lui Lucian Blaga Filozofie. Comunicându-vă această încadrare, vă rog
de la catedra universitară să vă prezentaţi la post în timpul cel mai scurt” (op.
cit. p. 76). Adresa era semnată de către profesorul C-
Reforma învăţământului românesc din toamna tin Daicoviciu, directorul Institutului. Sectorul filo-
anului 1948 va marca profund şi destinul lui Lucian sofic, la care a fost repartizat Lucian Blaga, se
Blaga şi, implicit, al sistemului său de gândire. subordona pe linie ideologică Secţiei de filosofie a
Astfel, la 2 februarie 1949, filosoful primeşte din Institutului de Istorie şi Filozofie al Academiei RPR,
partea decanatului Facultăţii de Filozofie, „spre din Bucureşti, al cărui director era Mihail Ralea.
ştire”, copia deciziei ministeriale nr. 325564/ 1948, Catedra de filosofia culturii, unde era titular Lucian
prin care i se comunica: „Dl. profesor Lucian Blaga Blaga, a fost desfiinţată, deoarece nu-şi avea cores-
se încadrează pe ziua imediat următoare publicării pondentul în nomenclatorul universitar sovietic,
prezentei decizii în Monitorul oficial, la Institutul de impus de NKVD în toate instituţiile de învăţământ
Istorie şi Filozofie al Filialei Academiei Republicii superior românesc.
Populare Române din Cluj, cu plata salariului de la Principalul beneficiar al acestei restructurări
catedra pe care a deţinut-o la Universitatea Victor pedagogice este asistentul suplinitor Pavel Apostol,
Babeş din Cluj” (Ion Bălu – Viaţa lui Lucian Blaga, instalat oficial titular al catedrei de „Introducere în
vol. IV, Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 74). Dar filozofie”, devenită în scurt timp catedra de „Mate-
instituţia unde Blaga era transferat, încă nu exista, ea rialism dialectic şi istoric”. Încă din decembrie 1948,
fiind în curs de organizare, astfel încât abia la 28 C.C. al PCR a hotărât obligativitatea predării noilor
aprilie 1949 îi este transmisă adresa oficială, prin discipline: „Marxismul” şi „Economia politică”, în
15

întregul învăţământ universitar românesc, iar la 1964 apare, la Editura Academiei RPR, masivul tom
facultăţile în profil umanist, în afara acestora, şi Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte, a repu-
„Materialismul dialectic şi istoric”. Ceva mai târziu, tatului folclorist Adrian Fochi, cu un amplu studiu
şeful catedrei de „Marxism-leninism” a Universităţii introductiv, intitulat (să recunoaştem, sugestiv)
din Cluj va fi numit profesorul Tudor Bugnariu, „Motivul mioritic în cultura română”, semnat de
cumnat cu C. Daicoviciu, care va deveni, în primă- Pavel Apostol. La capitolul „Lupta de idei în jurul
vara anului 1957, ginerele lui Blaga, prin căsătoria interpretării Mioriţei”, după ce consacră câteva pa-
sa cu Dorli Blaga. gini unei critici virulente a misticismului şi iraţio-
Revenind la momentele premergătoare epu- nalismului, considerate a fi caracteristici definitorii
rării din Universitate a filosofului, să amintim faptul ale gândirii coaliţiei burghezo-moşiereşti din Ro-
că la 22 iunie 1948 Pavel Apostol şi-a prezentat teza mânia, acesta se repede asupra lui Blaga, atacându-l
sa de doctorat – Problema omului în lumina mate- cu citate grosiere din „operele” lui Leonte Răutu şi-a
rialismului dialectic. Din comisia de doctorat Con- altor „apostoli” ai ideologiei oficiale staliniste:
siliul Universităţii i-a desemnat pe profesorii: Lucian ”Semnificaţia socială a concepţiei filosofice a lui
Blaga, Al. Roşca, D. D. Roşca şi D. Tudoran. Re- Blaga fusese revelată de critica marxistă care a
feratul lui Blaga, extrem de favorabil, arată că: demonstrat, înainte de toate, caracterul retrograd al
„Filosofiile de orice orientare caută astăzi cu râvnă filosofiei blagiene a culturii. Într-un studiu publicat
să elucideze problema omului, ceea ce nu e de mira- în 1949, Leonte Răutu a dat o apreciere sintetică cu
re, dacă se ţine seama de zguduirile produse de cele privire la sensul teoriei Spaţiului mioritic: Blaga
două războaie mondiale şi de prefacerile profunde atribuie poporului român un specific mioritic, adică
prin care trece întreg globul terestru. Evenimentele un specific al resemnării în faţa morţii, al resem-
însele au silit pe om să se problematizeze într-o nării în faţa duşmanului. Această teorie a contribuit
măsură pentru care anevoie vom găsi un termen de şi ea la pregătirea atmosferei politice şi morale
comparaţie în trecutul omenirei. Faţă de importanţa propice pentru înscăunarea dictaturii fasciste.” (op.
ce se dă în timpul nostru problemelor antropologice, cit. p. 43). Întregul eşafod de acuzaţii al lui Pavel
dl. Pavel Apostol a avut ideea fericită de a cerceta Apostol se axează îndeosebi pe critica definiţiei bla-
înţelesul cu care ideea de om poate fi sporită în giene a eroului mioritic, „ca exponent al unui fata-
lumina materialismului dialectic…” (Dorli Blaga – lism zis specific naţional”, arătând apoi care şi cum
Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Apostrof, Cluj este acest specific, filtrat prin prisma ideologiei pe
Napoca, 2004, p. 207). Comisia a hotărât admiterea care o slujeşte: „Noi cunoaştem alţi purtători ai
candidatului cu magna cum laude şi conferirea titlu- acestui specific: pe eroii baladelor haiduceşti, pe
lui de doctor în specialităţile „Filosofia culturii” şi Horia şi Tudor, pe Bălcescu şi Bolliac, pe ţăranii de
„Estetică”. la 1907 şi pe luptătorii ceferişti de la 1933, pe Ştefan
Persoană contradictorie, Pavel Apostol nu va Ghiorghiu şi Ilie Pintilie, pe eroii Doftanei şi pe cei
manifesta nici un fel de recunoştinţă pentru Lucian ai războiului antihitlerist…” (ibidem). Sursa citată
Blaga şi, atunci când i se va oferi prilejul, nu va este articolul aceluiaşi Leonte Răutu – „Împotriva
ezita să ia atitudine de pe poziţii strict materialist- cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în
dialectice, aşa cum a rămas consemnat într-o scri- ştiinţele sociale” (publicat în Lupta de clasă, nr. 10/
soare trimisă filosofului în 1947: „această poziţie 1949, la p. 68). Critica marxistă, aplicată de Pavel
teoretică îmi interzice orice identificare cu punctul Apostol misticismului blagian, ia în obiectiv îndeo-
Dvs. de vedere filosofic. Dar tocmai consecvenţa sebi orizonturile spaţial-temporale ale inconştien-
mea marxistă îmi deschide perspectiva valorificării tului românului, stăpânite pe toată întinderea lor de
unor teze cuprinse în opera Dvs. (…) Pentru mine, sentimentul fatalităţii, de veşnicul suiş şi coborâş
Lucian Blaga a fost şi este o apariţie culturală, fără prin văile şi dealurile sorţii, graţie cărora se încheagă
considerarea căruia nu poţi lucra pe ogorul culturii toate plăsmuirile culturale configurate de matricea
româneşti. Se poate gândi la noi contra-Blaga sau sa stilistică. Marea vină a lui Blaga ar fi că, în cadrul
pro-Blaga, dar generaţia mea va trebui să-şi fixeze acestei matrici, sofianicul (reprezentând o deter-
atitudinea (conştient sau inconştient), în funcţie de minantă stilistică de tip ortodoxist) „ar exprima
Lucian Blaga (…) Tineretul burghez care reprezintă caracterul mistic al spiritualităţii poporului român”
astăzi ideologia societăţii care s-a oglindit în opera (Mioriţa, p. 46), că reduce mioritismul la un ansam-
Dvs. – v-a negat. Valo-rificarea creatoare a tezelor blu de determinante stilistice formale, că aşează
durabil cuprinse în filosofia Dvs. a culturii nu este matricea stilistică mioritică într-un orizont incon-
posibilă decât pornind de la o poziţie opusă…” (op. ştient invariabil, şi anume în satul românesc, „în
cit. p. 106-107). măsura în care acesta opune o rezistenţă istoriei şi
Dar iată cum proiectase ideologul marxist progresului, permanentizând structuri psihice pre-
această valorificare a filosofiei culturale blagiene: în istorice, ancestrale” (ibidem). Apreciind adânca in-
16
TÂRNAVA
tuiţie blagiană în cercetarea semnificaţiei motivului răului din lume, căci varianta fascistă a ideologiei
mioritic pentru definirea sufletului românesc, exe- burgheze urmărea să abată atenţia maselor de la
getul arată că „sub imperiul sistemului său mistic, cauzele reale, sociale, ale mizeriei şi exploatării
filozoful absolutizase însă greutatea specifică a neruşinate, crude, sălbatice a poporului. Mântuirea
motivului în alcătuirea psihică şi în creaţia culturală pe care o promitea a luat forme foarte pământeşti:
a poporului român, atribuindu-i semnificaţii pentru preamărirea războiului, întemeierea filozofică a
care analiza obiectivă a textului nu oferă nici un imperialismului românesc – întruchipare a destinului
temei” (Mioriţa, p. 47). Apostol nu neagă pasiunea imperial înscris în sângele naţiunii. Practica impe-
pozitivă a lui Blaga şi efortul acestuia de a reliefa rialismului autohton s-a văzut în spolierea ţării
originalitatea creatoare a poporului român, şi nici noastre de către hitlerişti, în dezastrul economic şi
frumuseţea analizelor filosofice ale acestuia consa- social pe care l-a generat. Concluzia socială a acestei
crate creaţiei folclorice, gustului pentru nuanţă şi filozofii se descoperă cu uşurinţă: dacă nu există altă
pitoresc, discreţiei, simţului echilibrului etc. Ca eliberare decât cea prin şi în moarte, atunci
deficienţă majoră a filosofiei blagiene, Apostol con- zadarnice sunt toate strădaniile de a schimba ordinea
stată (şi, de această dată, pe bună dreptate!) că existentă, omul trebuie să-şi caute libertatea numai
motivul mioritic, în ciuda frumuseţii poetice şi în moarte. Orizontul metafizic pe care îl deschide
complexităţii lui, nu cuprinde decât o mică secvenţă această filozofie apare, aşadar, ca o pregătire pentru
din cultura noastră populară şi nici pe departe război, distrugere, nimicire.” (op. cit. p. 50-51).
întregul ansamblu al culturii româneşti, ci doar „un Săgeţile incendiare ale lui Pavel Apostol sunt trimise
moment depăşit al evoluţiei sale (…) Specificul către ţinte precise: filosofia lui Blaga, concepţiile
naţional nu poate fi simplificat la o schemă inva- lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu.
riabilă şi construită pe baza unui singur motiv al „Glosele” lui Apostol sunt preluate apoi şi
culturii date, erijat chiar în esenţă a acesteia” expuse în noi rafale frazeologice în studiul intro-
(ibidem). Categoriei imuabile, profund fataliste, a ductiv al lui Adrian Fochi, intitulat „Stadiul actual al
motivului mioritic blagian, Pavel Apostol este tentat problemei”, care se referă şi el la interpretarea
să-i opună motivul lui Făt Frumos, ca „întruchipare blagiană a baladei, ca esenţă a mioritismului; co-
a frumuseţii morale şi fizice, figură în care se îmbină mentariul nu suferă prea mari modificări, luând-o
îndrăzneala şi devotamentul, bărbăţia şi spiritul de voiniceşte pe aceleaşi căi… „apostolice” întru pu-
întrajutorare, setea de dreptate, generatoare de ero- nerea la punct a filosofiei lui Lucian Blaga, atâta
ism şi neclintită dârzenie în luptă” (ibidem). Repe- doar că acum lipsesc argumentele extrase din
tându-se mereu, într-o frazeologie stufoasă, criticul broşurile de propagandă ale regimului politic aflat la
se referă din nou la determinantele formale ale cârmă: „Fatalitatea joacă un rol primordial în
matricii stilistice blagiene ca la un produs ideatic al filozofia lui: cunoaşterea nu e posibilă din cauza
şcolii morfologiste spengleriene: „În concepţia lui cenzurii transcendente a Marelui Anonim; funcţia
Blaga mioriticul reprezintă o matrice stilistică, deci cognitivă a artei este negată, arta fiind un eşec
un ansamblu de determinaţii formale (stilistice)” permanent al năzuinţei de a cuceri misterele; creaţia
(op. cit. p. 48). Arătând că împăcarea cu existenţa poporului suportă şi ea pecetea orizontului spaţial.
tragică a ciobanului nu are a face deloc cu atitudinea Acest orizont pe care el îl numeşte matrice stilistică,
caracteristică a poporului român de-a lungul istoriei, în cazul poporului nostru spaţiul mioritic, acţionează
care învederează un anumit activism social, în cadrul inconştient asupra creaţiei şi creatorului, de unde şi
căruia „forme de producţie, de organizare politică şi concluzia că poporul nostru este fatalist, pasiv,
de cultură, forme de existenţă, aşadar, se succed, se anistoric, iar creaţia lui de natură inconştientă,
înlocuiesc cu altele” (ibidem). Teoria blagiană des- vegetativă. În ceea ce priveşte Mioriţa, Lucian Blaga
pre rodnicia creatoare a inconştientului este com- vorbeşte despre o tipică transfigurare a morţii, care
bătută cu argumente desprinse din studiul lui Mihail ar sta la baza baladei, tipică deoarece apare ca o
Ralea – Problema inconştientului –, publicat în consecinţă logică a resemnării şi fatalismului. El
1926; satului, ca „cetate de reşedinţă” a matricii postulează dragostea de moarte a românului, ca
stilistice româneşti şi „izvor al regenerării naţio- trăsătură specifică a spiritualităţii sale” (op. cit.
nale”, cum spune Blaga, exegetul îi aplică pecetea p.153). Şi pentru că nu se considera suficient de
conservării mizeriei sociale prin „persistenţa unor blindat de studiul lui Apostol, Adrian Fochi pune el
moduri de viaţă vetuste” (op. cit. p. 49). Iar viziunii însuşi în funcţie un întreg arsenal critic, citând cu
despre acceptarea în chip fatalist a morţii, îi asociază râvnă din lucrările publicate ale academicianului C.
dizertaţia teologică despre mântuirea prin moarte, I. Gulian (Sensul vieţii în folclorul românesc, Bucu-
apropiată de „misticismul gândirist” şi de „trăirismul eşti, 1957), criticului literar Ovid S. Crohmălniceanu
legionar” – expresiile îi aparţin chiar comentato- (volumul Lucian Blaga, Bucureşti, 1963) şi sociolo-
rului, toate „propovăduind acceptarea suferinţei, a
17

gului H. H. Stahl (studiile din revista Sociologia Aşa, de pildă, reflectând pe marginea fatalismului
românească, 1938). mioritic, sentinţa este ca şi dată: „Această concepţie
La distanţă de doar câţiva ani, în condiţiile mistică urmăreşte degradarea inteligenţei în favoarea
deschiderii culturale româneşti de la mijlocul anilor exaltării mistice şi a instinctelor, pierderea încrederii
60, slobozit din lanţurile ideologiei staliniste, Pavel în puterea de cunoaştere a omului prin gândire, pen-
Apostol se manifestă în cel mai oportunist mod cu tru a-l aduce într-o stare de spirit prielnică injectării
putinţă: „De la Blaga am învăţat apoi că istoria fascismului, stare în care masele n-au nevoie (şi nici
culturii naţionale poate fi şi trebuie văzută ca un voie) să gândească, ci numai să iubească pe führer,
efort creator de auto-definire, iar elementul culturii pe duce, pe căpitan…” (Mioriţa, p. 54). Deşi, odată
populare – spre care ne îndreptăm adeseori – nu cu trecerea timpului, ideile lui Athanasie Joja s-au
reprezintă un model de copiat, ci un motiv, un mai îmblânzit, reminescenţe ale acestei atitudini mai
îndemn, o chemare la transformarea lor în valori de persistă şi în scrierile sale ulterioare. Polemica
cultură majoră. Prin prezenţa sa spirituală, Lucian intelectuală cu Blaga sau, mai precis, cu filosofia lui,
Blaga ne-a făcut să înţelegem că apartenenţa la se manifestă în preajma definirii profilului spiritual
cultura română nu înseamnă simplă participare, ci al poporului român căruia acesta, după ce îi laudă
năzuinţă şi făptuire creatoare” (Pavel Apostol – Trei „raţionalismul”, „realismul”, „sentimentul viu al
meditaţii asupra culturii, Editura Dacia, Cluj, 1970, naturii”, „melancolia doinită”, „umorul şi vivacita-
p. 12). Înţelepţit dintr-o dată, după ce, în împreju- tea”, „profunzimea sentimentului naţional”, „tole-
rările dramatice ale anului 1952, în cadrul colecti- ranţa”, „puterea de absorbţie”, „spiritul măsurat” – îi
vului Institutului de Filozofie din Cluj l-a acuzat subliniază, îndeosebi, ca şi trăsătură fundamentală,
public pe istoricul David Prodan, ca posibil deviator refuzul misticismului. Conturându-şi o fizionomie
de la linia P.M.R., sfârşind prin a se autodenunţa „ca morală specifică, ca rezultat al activităţii sociale şi
duşman al poporului şi al clasei muncitoare, că a fost spirituale în timpul istoric, aceasta nu este însă – în
în serviciul puterilor străine din Apus, că s-a încon- opinia lui A. Joja – „nici o transmisie ereditară pură
jurat cu foşti legionari...” (Ion Bălu – Viaţa lui şi simplă, nici o imprimare pasivă a spaţiului
Lucian Blaga, vol. IV, p. 102), fiind umflat în geografic, nici penetraţie de influenţe culturale
aceeaşi zi de către securitate şi închis pentru un an, externe” (Athanasie Joja – Filosofie şi cultură, Edi-
Pavel Apostol devine grijuliu faţă de mase şi tura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 202). Impreg-
suferinţele lor, şi e posibil ca chiar din această vină nându-şi expunerea cu învăţătura lui Marx şi, din
să se fi iscat obsesiile sale culturale care, oricum le- când în când, şi cu ceva logică aristotelică, acade-
am lua, sunt modeste, prăfuite, epigonice: ”Poporul micianul A. Joja explică transformările survenite în
acesta e măcinat de o neistovită pasiune construc- omul spaţiului mioritic, nu ca efect al mediului
tivă: aşezările, gospodăriile, la fel ca viaţa obştească asupra sa, ci ca transformare activă exercitată de
şi creaţia culturală sunt dominate de o sălbatică acesta asupra naturii, proces în cadrul căruia el se
voinţă de a dura prin construcţie. Oamenii din modelează şi pe sine: ”Teoria spaţiului ca factor
Transilvania parcă-ţi spun: dăinuie numai ceea ce e determinant contravine caracterului transformator
construit, ceea ce exprimă fapta voinţei care a înge- (auto şi heterotransformator) al activităţii umane
nuncheat materia inertă, iar devenirea a zăgăzuit-o. productive. Teoria spaţiului e un pas înapoi faţă de
Construcţia epică a lui Rebreanu sau construcţia concepţia aristotelică a omului ca animal social şi a
metafizică a lui Blaga, din această materialitate fortiori faţă de concepţia omului ca animal care
izvorăşte” ( op. cit. p. 15). construieşte unelte de producţie pe care le interpune
* între forţa sa fizică şi natură (obiectul muncii),
Citat din greu de către mai mulţi denigratori ai creând astfel procesul de muncă…”(Ibidem). Cu
filosofiei culturale blagiene, academicianul Athana- argumente, pe alocuri puerile, scrise din vârful peni-
sie Joja s-a implicat eficient în propaganda ideolo- ţei, A. Joja pune sub semnul întrebării rolul mo-
giei moscovite îndreptată împotriva valorilor auten- delator pe care Blaga îl atribuie culturii franceze, în
tice ale spiritului românesc. Pavel Apostol reproduce opoziţie cu cea germană, considerată de către
masiv din articolele „academice” ale acestuia, publi- filosoful din Lancrăm a fi avut un rol catalitic: „În
cate în „Lupta de clasă” şi în alte organe oficiale de cazul culturii româneşti, influenţa franceză n-a fost
partid, aşa cum ar fi cazul celui intitulat „Despre pur modelatoare, ci precumpănitor catalitică, întru-
rolul reacţionar şi antipatriotic al filosofiei idealiste cât ea i-a ajutat pe români să-şi precizeze şi mai
din România burghezo-moşie-rească” (în nr. 10 / mult propriul lor fond psiho-etnic, aspiraţiile lor
1963 al publicaţiei citate, p. 110-111). Exprimând o intime şi originare, definitorii, spre claritate, spre
linie oficială, consideraţiile lui Joja constituiau ele luciditate, echilibru, măsură şi realism, pe care le
înseşi verdicte şi, în general, cei care le utilizau nu deţine ab initio, adică de la fondul lor principal.”
mai căutau dovezi argumentative în aprecierile lor. (op. cit. p. 102-103). Cu toate încercările de a subli-
18
TÂRNAVA
nia firea profund realistă şi raţională a românului, persiflează „filosofia mioritică” a lui Blaga, unde
Joja trebuie să recunoască – curbându-şi ideile oile pasc ierburile indicate de cenzura transcendentă,
binişor către spiritul lui Blaga – că acesta, în vre- în vreme ce Marele Anonim le cântă din caval, tot
muri de restrişte, s-a retras din istorie şi, înfrăţindu- acelaşi semnatar publică, în Neamul românesc (nr.
se cu muntele, cu codrul şi cu plaiul, a sălăşluit som- 18/19 ianuarie 1939), articolul „Un titan al confu-
nolent în cochilia de scoică a refugiului său astfel ziei: Lucian Blaga”, în care critică dur filosofia „cu
asumat, trăind într-o rodnică asociere cu natura. oi şi cu baci mioritici” şi analizează riguros termi-
Concluzia teoretică la care ajunge exegetul este cel nologia partizană a lucrărilor sale filosofice.
puţin ciudată: „Consider caracteristică pentru Dar, cum spuneam, ceva mai târziu, într-un
psihologia românului apolinizarea fondului dionisi- studiu, intitulat „Terra mirabilis sau întâlnirea cu
ac, disciplinarea şi inflexiunea patosului violent la pământul natal” (publicat în volumul Retrospective,
exigenţele formei şi măsurii” (op. cit. p 197). Adică, Ed. Tehnică, 1991), Anton Dumitriu se referă la
nici mai mult, nici mai puţin decât – pe acest fond „realitatea influenţelor locale asupra sufletului unui
(?) al neaderării românului la misticismul de orice popor” şi asupra trăsăturilor antropologice care de-
fel şi de exagerată raţionalitate a mentalităţilor curg din acestea, logicianul recunoaşte că „o anu-
autohtone – că spiritul românesc este de tip apolinic! mită hrană, o anumită apă încărcată cu minerale
Ideea este accentuată şi în altă parte şi chiar mai clar specifice, un cer senin sau un cer mai mult noros, un
formulată: „…după Blaga, românul trăieşte în spa- spaţiu muntos sau de şes, cu o anumită configuraţie,
ţiul mioritic, acest spaţiu delimitând o cumpănire toate acestea contribuie la formarea unui anumit tip
care-l opreşte de la orice descumpănire, o apolini- de om, cu o viziune specială a lumii, omul spaţiului
zare a dionisiacului” (op. cit. p. 257). Deşi îl catalo- local”. E aici o viziune obiectivă, echilibrată asupra
ghează pe filosof ca fiind un apolinic disciplinat, unei probleme îndelung dezbătute în filosofie. „Un
exegetul nu uită să ne reamintească că expresivitatea asemenea punct de vedere – scrie Dumitriu – stă la
(apolinică) blagiană contrastează puternic cu aşa- baza concepţiei lui Lucian Blaga, care a văzut în
zisa „afundare voită într-o cugetare care exaltă spaţiul daco-roman un «spaţiu mioritic», dominat de
subconştientul şi rolul determinant al acestuia în alternanţa deal-vale” (Op. cit., p. 20). Tot aşa cum
stilul unei culturi.” (ibidem).Toate aceste conside- susţine şi filosoful din Lancrăm despre „fortăreaţa
raţii îl conduc pe comentator spre o unică concluzie: carpatică în care sălăşluieşte sufletul românesc”,
ineficienţa filosofiei blagiene. Totuşi, în unele Dumitriu subliniază şi el neobişnuita rezistenţă în
fragmente este animat de gânduri mai bune; aşa, istorie „la pătrunderile străine care, chiar când au
bunăoară, în chip surprinzător, remarcă şi apreciază avut loc, au fost macerate în laboratorul uman ale
ca atare rolul pe care Blaga îl atribuie personanţei, acestui spaţiu, sau când i-au contrariat natura, au fost
în relaţia inconştient – conştient şi faptul că expulzate dinlăuntrul lui” (Op. cit., p. 21). Tra-
structurile orizontice ale inconştientului se perma- cismul, ca „revoltă a fondului nostru nelatin”, idee
nentizează continuu, ceea ce nu e chiar puţin dacă ne exprimată cu atâta plasticitate de Blaga, o regăsim
gândim la opoziţia făţişă manifestată cu un deceniu într-o altă formulare la A. Dumitriu. Descriind con-
mai înainte faţă de filosoful din Lancrăm. Iar, într-un figuraţia geografică a ţinuturilor noastre, cu şesuri şi
portret consacrat acestuia la împlinirea a trei sferturi munţi, râuri şi fluvii, certificând „o particularitate” a
de veac de la naştere (1970), Athanasie Joja ţine să spaţiului, care îl individualizează întocmai „ca pe
reliefeze originalitatea profundă a filosofiei lui fiinţă”, logicianul afirmă că „aceşti factori psiho-
Blaga, care „atacă o tematică cu substrat metafizic, fizici au determinat elementele antropologice şi
tinzând să dezvăluie regiuni adânci ale fiinţei, psihice ale geto-dacilor, care au fost atât de pute-
precum şi atitudinile conştiinţei şi subconştientului rnice, încât ele sunt prezente şi astăzi ca nişte vârfuri
în faţa acestor regiuni ontice” (ibidem). Într-o şo- rămase la suprafaţă, fără ca noi să mai fim conştienţi
cantă schimbare de atitudine, Lucian Blaga, „misti- de adâncimea originii lor” (Ibidem). Coeziunea su-
cistul” şi „iraţionalistul”, devine în viziunea lui fletească a autohtonilor în „teritoriul fortăreţei daco-
Athanasie Joja „ilustru poet, dramaturg şi filosof romane”, Dumitriu îl desluşeşte atât în unitatea şi
român” (op. cit. p. 256). romanitatea limbii, cât şi în legendele şi tradiţiile
* conservate de fiinţa noastră etnică care, împreună,
Au fost însă şi exegeţi ai operei lui Lucian configurează un spaţiu geografic şi cultural, căruia
Blaga care, dacă în perioada interbelică au tratat „nu-i vom spune nici «spaţiul mioritic», nici «for-
negativ filosofia acestuia, câteva decenii mai târziu tăreaţă carpatică», nici paideuma daco-romană, ci
au revenit asupra ei cu gânduri mai bune, apreciind- simplu Terra Mirabilis – «Ţara minunată»” (Ibidem,
o la justa ei valoare. Unul dintre aceştia este şi p. 21). Identificând-o istoric, ca pe o „epocă de aur”
filosoful şi logicianul Anton Dumitriu. Acesta, după a omenirii, când la nord de Istros vieţuiau hyperbo-
ce în Lumea românească (I, Nr. 26-27/iunie 1937) reenii, de unde a plecat Apollo cu Muzele în Elada,
19

spre a împrăştia lumina artelor, „desigur cu mult some myths. Mainly, we talk about the myth of the
înainte de războiul Troiei” – Terra Mirabilis a lui A. absolute rationality of the real practised by Hegel; the
Dumitriu nu numai că este „ţara hyperboreenilor, myth of dynamic stability of the nature as real world and
ţara tracilor, ţara geto-dacilor, ţara daco-romanilor” the myth of papal infallibility and in extenso the myth of
scientific theories. The moral action was comprehended
(Ibidem, p. 27), dar este „o sursă de energii” care pot
from different points of view: the laic perspective was
ţâşni într-o istorie românească de mare anvergură, adopted a position against the theological perspective;
aşa cum s-ar cuveni în cele două milenii de răb- the ethic intuitionism with its sub-species (subjectivism,
dătoare aşteptare. ethic idealism and cultural relativism); the non-
O precizare necesară: consequentialist perspective that accepts the per se value
of moral action with its opponent – the consequentialist
Cititorii eseului nostru nu trebuie să fie derutaţi de
perspective that sustains the action’s results and
utlilizarea atât a termenului filosofie cât şi a celui de filozofie (şi
a formelor derivate din acestea). În comentariul nostru utilizăm consequences (utilitarism and pragmatism); the moral
doar termenul filosofie, dar în citarea surselor şi textului apar- analytical philosophy represented by the realist-rational
ţinând altor autori ne simţim obligaţi să respectăm forma ethics practised by B. Williams and T. Nagel and by, as
folosită de către aceştia. we reckon, the ethics of communication and the realist-
reasonable ethics. All the perspectives mentioned above
BIBLIOGRAFIE bring about a series of inconsistent theories
x x x – Istoria gândirii sociale şi filozofice în România, interpretation for the current epoch. The ethics of
Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964. communication and the realist realist-reasonable ethics
Leonte Răutu – Problemele ştiinţelor sociale în ensures the possibilities of a responsible and decent
dezbaterea Academiei RPR (21-25 martie 1951), Ed. Academiei survival.
RPR, Bucureşti, 1951
Ion Bălu – Viaţa lui Lucian Blaga, volumul IV, Ed.
Libra, Bucureşti, 1999. Sub asaltul copleşitor al culturii mass-media,
Dorli Blaga – Tatăl meu, Lucian Blaga, Ed. Apostrof, preocupată de dobândirea profitului, viaţa socială, în
Cluj Napoca, 2004. prezent, a devenit lipsită de convingeri, supra-
Adrian Fochi – Mioriţa, tipologie, circulaţie, geneză,
solicitată de imagini, mărturii ale depersonalizării.
texte, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964.
Pavel Apostol – Trei meditaţii asupra culturii, Ed. Parcă intuind acest curs al vieţii sociale şi spirituale,
Dacia, Cluj Napoca, 1964. Theodor W. Adorno îşi exprima îngrijorarea de a nu
Athanasie Joja – Filosofie şi cultură, Ed. Minerva, mai face distincţii calitative, de a pierde exerciţiul
Bucureşti, 1978. judecăţii, de a marginaliza valorile în spaţiul public,
x x x – Din istoria filozofiei în România, vol. I,
Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1955 în relaţiile interpersonale, în comportament, într-un
Anton Dumitriu – Retrospective, Bucureşti, Ed. cuvânt, de a aluneca în derizoriu.
Tehnică, 1991. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, S. E.
Toulmin considera că secretul vieţii umane rezidă în
a înţelege caracterul general al ordinii universale şi
۩ să trăieşti în armonie cu ea1. Dar fiinţa umană e un
sistem care funcţionează ca întreg, proprietăţile sale
diferă de cele ale materialelor solide şi lichide,
deoarece psihismul uman fiinţează în, prin, pentru
sine şi ceilalţi. Caracterul eterogen al formaţiilor de
ESEU DE FILOSOFIA real din lumea anorganică şi organică se răsfrânge în
MORALEI varietatea individualităţii umane.
Organizarea şi conducerea activităţilor umane
sunt mai dificile decât acelea ale fenomenelor
Teodor VIDAM naturale. Experienţa noastră e marcată de „unde si
cand,, de „aici şi acum” sau de „acolo şi atunci”.
Dubla natură a acţiunii morale Prin contrast, abstracţiile general-teoretice pretind să
se aplice la „întotdeauna şi oriunde”, după cum
(raţională şi rezonabilă); subliniază T. Nagel lumii lui „nicăieri-în-particular”.
şansele eticii realist-rezonabile Pe lângă mitologia experienţei pre-teoretice au
rămas reminiscenţe ale acesteia în cunoaşterea mo-
Abstract
dernă. Mitul raţionalităţii absolute a realului profesat
The double nature of moral action (rationality
and reasonability); the odds of realist reasonable ethics. de concepţia filosofică hegeliană şi mitul stabilităţii
This study has as a starting point the observation that dinamice profesat de la I. Newton încoace până la
apart from the pre-theoretic experience mythology there începutul secolului al XX-lea.
are also mythological reminiscences in later phases of 1
S. Toulmin, June Goodfield, The Architecture of Matter,
European culture, reminiscences that take the shape of
Harper and Row Publishing, New-York, 1962, p. 94
20
TÂRNAVA
Acţiunea morală a fost descifrată din varii spectatori ca să ascundă adevărul „formelor logice”
unghiuri: perspectiva teologică căreia i s-a opus cea ale propoziţiilor. Ei s-au gândit la limbaj ca la o
laică; intuiţionismul etic cu subspeciile sale (subiec- oglindă care reflectă şi reproduce structura realităţii
tivismul şi idealismul etic, precum şi relativismul şi a adevărului. Ei au considerat că limbajul poate
cultural); perspectiva non-consecvenţialistă care lucra pe căi eterne. Or, nu este aceasta o pretenţie
admite valoarea per se a acţiunii morale căreia i se excesivă?
opune orientarea consecvenţialistă prin punerea Sub o formă sau alta, semnificaţiile sunt
accentului pe rezultate şi pe consecinţele acestora; inculcate în procesul comunicării încă din stadiul
perspectiva filosofiei analitice de factură realist- experienţei pre-teoretice, rafinându-se prin filtrul
raţională şi perspectiva critic constructivă sau examinării logico-critice. Împrejurările cronotopice
realist-rezonabilă pe care o propunem în conside- în cazul obiectului de cunoscut şi a subiectului
raţiile care urmează. cunoscător, precum şi condiţiile înnăscute în cazul
„Aşa cum trăim viaţa noastră morală, avem celui din urmă, au rămas aceleaşi. Însă, s-au
dorinţe faţă de noi înşine şi faţă de alţii. Avem schimbat condiţiile de realizare a actului comunicării
sentimente despre ceea ce trăim… dialogăm cu verbale. În secolul al XX-lea, actul comunicării
ceilalţi semeni care ne schimbă gândirea noastră verbale necesită câteva condiţii esenţiale.
morală”2. Raţionalitatea etică implică consistenţă, Una dintre acestea este dimensiunea sau
alcătuită din logicitate, conştiinciozitate şi imparţia- aspectul locuţionar, simplul fapt de a comunica
litate. Logicitatea presupune evaluări similare despre ceva, o altă componentă este cea ilocuţionară, adică
cazuri similare. Conştiinciozitatea se referă la cerinţa de a comunica un mesaj ideatic, nu în ultimul
cerinţa de a menţine dorinţele şi deliberările în acord rând este dimensiunea perlocuţionară, adică modul
cu crezurile morale. Imparţialitatea – a face evaluări de a zice care să-l afecteze pe interlocutor. Aceste
despre actual fără implicări personale – este mai trei condiţii esenţiale sau aspecte calitative sunt
mult o pretenţie decât o exigenţă reală. necesare, dar nu suficiente. F. Jaque a pus în evi-
Gândirea etică ca rigoare formală suprave- denţă piesa esenţială lipsă: „interlocuţia”. Ea este
ghează relaţiile dintre acţiuni, dorinţe şi convingeri, piatra de încercare a oricărei înţelegeri umane, acel
pe când justificarea acţiunilor morale se face în spaţiu logic instituit în procesul comunicării prin
raport cu conţinutul gândirii practice. Normativul nu împărtăşirea aceloraşi semnificaţii de către inter-
poate fi substituit de psihologic, iar trăirile psihice locutori.
nu pot fi substituite de prescriptiv. Etica e făcută să Limbajul uman, din perspectivă teologică, nu
guverneze acţiunea şi nu doar opinia. Ea este legată a fost admis ca şi creaţie umană, deoarece divi-
de motivaţie. Acţiunea morală presupune, pe lângă nitatea modelează natura umană şi îi asigură acesteia
raţionalitate, şi rezonabilitate. Înţelegerea proble- capacităţile lingvistice. Dacă R. Descartes marchea-
melor proprii şi a îndoielilor este începutul înţelep- ză începutul epocii moderne, L. Wittgenstein mar-
ciunii practice. chează sfârşitul acesteia. El avansează o poziţie
Termenul de rezonabil se referă la comporta- antropocentrică despre limba, propoziţiile sau enun-
mentul uman constituit printr-o structură contra- ţurile acestuia reprezentând stările de fapt, fiind
dictorie, deopotrivă iraţional şi raţional, din perce- incapabile să dezvăluie profunzimile existenţiale. În
pere şi pricepere, din sentimente şi gânduri, adică mod categoric el neagă posibilităţile realizării unui
este vorba, în cazul rezonabilităţii de moderaţia discurs metafizic de sorginte fundaţionalistă şi
acestora, pe când raţionalitatea vizează organizarea esenţialistă.
conţinutului nostru ideatic. Putem fi în dezacord cu Ne putem chestiona: în calitate de relativist
multe cazuri, dar trebuie să înţelegem exigenţele de cultural, L. Wittgenstein cum explică faptul că
a salva viaţa, de a accede cel puţin relativ la condiţia popoarele diferitelor culturi pot împărtăşi aceleaşi
de familii fericite şi de a respecta autonomia perso- concepte? Nici poziţia teologică, nici poziţia
nală. Descoperirea unor concilieri şi cumpăniri per- „nativistă” conform căreia ideile şi modelele activi-
tinente între cerinţele teoretice şi practice în cazul tăţii sunt prezente de la naştere, nu reprezintă o
acţiunii morale, constituie în prezent o stringenţă de poziţie raţionalistă sau rezonabilă. De asemenea,
neocolit. limbajul uman, reprezintă mai mult decât jocuri
Limbile naturale sunt un vehicul pentru cu- intelectuale, versiune prezentată de L. Wittgenstein.
noaştere: ele folosesc un limbaj colocvial, familial şi În acest context, o problemă dramatică se pune: pot
informal; ele reprezintă stările aşa cum sunt în mod să se reconcilieze cetăţenii europeni cu o mulţime de
nemijlocit. Este o curiozitate şocantă faptul că G. limbi naturale şi mai multe tipuri de culturi?
Frege şi B. Russel le-au considerat o haină dorită de La începutul celui de al treilea mileniu, după
S. Toulmin, ştim în mod cert următoarele: nici un
2
Harry J. Gensler, Ethics (A Contemporary Introduction), formalist nu poate să se interpreteze pe sine însuşi;
London and New-York, Routledge, 1998, p. 134
21

nici un sistem nu poate să se valideze pe el însuşi; a realului, la cel al stabilităţii dinamice a naturii a lui
nicio teorie nu poate să se exemplifice pe ea însăşi; I. Newton se adaugă şi mitul infailibilităţii papale şi
nicio reprezentare nu se poate desena pe ea însăşi şi a celei teoretice, după cum trebuie să combatem o
nici un limbaj nu poate să predomine semnificaţiile serie de prejudecăţi despre limbajul uman.
sale proprii3. Aristotel ştia că rolul raţiunii în R. Rorty subliniază că rolul „teoriei” în
domenii de activitate precum navigaţia şi medicina filosofie este de a îmbrăţişa întreaga cunoaştere într-
nu rezidă numai în calcule formale, ci şi în a acţiona un sistem comprehensiv, iar separarea „teoriilor”
după cum împrejurările o cer, incluzând şi efectele este utilă diferitelor activităţi pentru scopurile
imprevizibile. urmărite. Formarea abilităţilor, fie ele practice sau
Avem nevoie deopotrivă de imaginaţie inte- teoretice porneşte de la experienţa pre-teoretică,
lectuală şi înţelepciune practică. Avem nevoie de o experienţa fiind un produs al acţiunii şi al utilizării
redimensionare a valorilor în spaţiul vieţii publice în limbajului. Împreunarea abilităţilor practice şi
relaţiile interpersonale şi în realizarea comportamen- teoretice grecii o numesc metis, măiestrie sau
tului uman. Viitorul nostru depinde de justa cumpă- dibăcie. Critica întreprinsă de Nietzsche la adresa
nire a mai multor balanţe: în primul rând concilierea moralei creştine, morală care a marcat structural un
între cerinţele teoretice şi practice, în al doilea rând, reviriment la nivel european, a făcut-o deoarece el a
echilibrarea fragilă dintre interese şi valorile care le refuzat orice supunere negândită faţă de o conducere
servesc, în al treilea rând, identificarea unui modus către alţii; ceea ce Kant numea „heteronomia vo-
vivendi între cunoştinţe, interese şi valori. inţei”. Acelaşi Kant considera ca ingredient esenţial
Teoria etică nu este o fortificare a certitu- al moralităţii, bunăvoinţa şi in acelasi timp ca
dinilor practice, ci, mai degrabă, o cale de polarizare semnificaţie centrală a valorii personale.
a comandamentelor conform unor structuri ale expe- Pe lângă această idee kantiană ca substrat al
rienţei practice. Diferenţa dintre demersul etic bazat moralităţii, precursorii modernităţii în gândirea etică
pe principii logice şi acela bazat pe tradiţie în cazul europeană – S. Kierkegaard şi F. Nietzsche – au
moralităţii a fost înţeleasă de Aristotel, de Cicero şi acceptat primatul termenului de epieikeia (cinste),
de Quintilian în Antichitate. Apelul la teorie este el faţă de nomos (lege), faţă de phronesis (prudenţă
însuşi un fel de practică, deoarece avem de ales între practică), faţă de episteme (sesizare intelectuala),
cunoaşterea bazată pe experienţă sau acea care dis- diferenţiind sensul binelui moral de orice demers al
pune de adevăruri evidente prin ele însele. Remarca teoriei unei etici formale. Dacă moralitatea este
kantiană rămâne valabilă: idealismul în afara realis- condiţionată de lumea lui unde şi când, de expe-
mului e naiv, iar realismul în afara idealismului rienţa cotidiană a lui aici şi acum, de ipostazele eului
rămâne steril. personal (de moment, imaginar şi socializat), în-
Ne reîntoarcem pe teritoriul factologiei empi- seamnă că Montaigne a instituit balanţa cumpă-
rice, şi nu pe acela al teoriilor formale, adică pe nirilor între raţional şi rezonabil, balanţă care a fost
teritoriul a ceea ce se poate întâmpla şi nu a ceea ce răsturnată până la începutul secolului al XX-lea.
trebuie să se întâmple. Karl Otto Apel şi J. Montaigne a fost gânditorul sceptic care a
Habermas au reliefat conexiunea dintre cunoaştere şi conchis că nu putem şti nimic precis din experienţă
gândire pe de o parte, şi interese umane pe de altă şi nici să admitem superioritatea unei doctrine mo-
parte. Interesele pot fi profesionale şi personale, de rale asupra rivalelor sau pornind de la presupoziţii
clasă sau interese împărtăşite de toate fiinţele uma- umane. L. Wittgenstein se alătură scepticismului
ne. Intricaţia dintre interese şi valori este inextrica- moral profesat de Montaigne. Perfecţionismul său
bilă pentru orice activitate umană. De aici, nece- moral este echivalent cu un autocontrol critic dure-
sitatea complementarităţii dintre raţionalitate şi ros şi reprezintă mai mult decât toleranţa urbană a
rezonabilitate. S. Toulmin specifică: „oamenii care lui Erasmus. Calificând întreprinderile umane ca
vor ca teoria etică să fie morală, foarte adesea fiind „universuri pragmatice” Karl-Otto Apel şi I.
elimină cazuistica ca distrugătoare a principiilor Habermas nu înseamnă că le pot egaliza. Pragma
general-morale”4. (acţiune) diferă de praxis (înfăptuire practică).
Experienţa conduce înţelepciunea practică, Tensiunea dintre raţionalitatea formelor ştiin-
oricât de îndelungată şi adâncă ar fi aceasta, ceea ce ţelor exacte şi ale naturii centrate în jurul valorii
o face să rămână incompletă; după cum înţelegerea „neutralităţii” şi ştiinţele socio-umane persistă
teoretică, la rândul său, deşi prezintă unele adevă- întrucât tehnicile matematicii au dobândit prestigiul
ruri, ea nu se poate justifica în mod intrinsec, întru- şi ele continuă să se fortifice în universităţile euro-
cât nu este infailibilă. La mitul raţionalităţii absolute pene şi americane din secolul al XXI-lea. Judecăţile
rezonabile relevante despre amănuntele semnifica-
3
S. Toulmin, Return to Reason, Harvard University Press, tive ale situaţiilor umane concrete se pierd din
2003, p. 80 atenţie, eclipsându-se într-o realitate de fundal.
4
Ibidem, p.168
22
TÂRNAVA
În prezent, eliberarea unor soluţii morale con- este aceea care circumscrie cunoştinţele, valorile şi
crete precum mareea persistă în domeniul eticii interesele.
medicale şi într-o proporţie oarecare şi în alte I se cere fiinţei umane să dispună, în acelaşi
câmpuri practice. În această lume a complexităţii timp, de o alianţă într-o inimă caldă şi o minte
desluşirea acţiunii morale pe căi non-lineare ale calmă, care să caute calea de mijloc între extremele
teoretizării experienţei nu mai e posibilă printr-o teoriei abstracte şi impulsul personal. Numai astfel
versiune teoretică sau alta. Complementaritatea nu neglijăm complexităţile reale şi autentice ale
intercondiţionării dintre raţionalitate şi rezonabi- vieţii, „acea tulbure maree a mizeriei umane” ce ne
litate, pluralitatea interpătrunderilor şi încrucişărilor determină să supravieţuim rezonabil şi demn.
dintre cunoştinţe, interese şi valori neagă posibi- --------------------------------------------------------------
litatea descoperirii unui punct de sprijin ca rampă de O PROREVERBERAŢIE
lansare şi garantare a interpretărilor. de Ioan TORPAN
După cum anticipa Montaigne, incertitudinile
şi îndoielile fac parte din viaţa noastră. În acest sens, ESOP
S. Toulmin specifică „axiomele teoretice stau ferme Spunea cândva hâtrul Esop
numai când rădăcinile lor merg adânc în experienţa Că Thales este om cu har
pre-teoretică”5. Opoziţiile dintre căile în care gân- Şi-i mai atribuise-un strop
direa abordează fenomenele naturii şi conduita De ironie fină-n dar :
umană nu au nimic neştiinţific. În ambele cazuri, Deştept cât cinci, vorbeşte-n tropi,
Citeşte-n stele şi dă-n gropi.
ceea ce face înţelegerea este să sporească capa-
-----------------------------------------------------------------
cităţile noastre de diagnoză. Etica, în calitate de
ştiinţă socio-umană, este aceea care ajută să înţele-
gem sub ce condiţii speciale acţiunea morală e ESEU DE FILOSOFIE
deopotrivă raţională şi rezonabilă. JURIDICĂ
În viaţa de fiecare zi trăim cu incertitudini şi
cu îndoieli şi una dintre îndatoririle eticii realist-
rezonabile este de a reconcilia oamenii cu contin- Marius PAŞCAN
genţele experienţei, asigurând un suport crezurilor în
ce priveşte angajamentul în viaţă în absenţa
certitudinilor. Schemele formale de calcul au fost Momente semnificative în
rău interpretate ca stări permanente, fie despre configurarea filosofiei dreptului
structura naturii, fie despre capacitatea fiinţei umane
de a impune structuri raţionale experienţei lumii în În Orientul antic
care ne aflăm şi trăim.
Să constatăm că primele formaţiuni statale şi
„Vieţile noastre nu sunt în întregime conduse
primele manifestări de normare juridică a rapor-
de raţionalitate şi rezonabilitate: visele noastre de
turilor interumane s-au constituit în Orientul antic,
asemenea ne proiectează în activităţi pe care în mod
cu aproximativ şase milenii în urmă. Nevoia de
anterior numai ni le închipuim”6. Optimismul şi
ordine socială, de sporire a eficienţei economice, de
raţionalismul, ca atitudini raţionale, se anulează una
desprindere o omului de starea naturală prin clădirea
pe alta. Ne reîntoarcem, în final, la lumea lui unde şi
unor mari civilizaţii, a condus la constituirea statelor
când, la contactul nemijlocit cu realităţile cotidiene
prin centralizare, prin logicizarea dreptului şi a
(lumea experienţei) şi la încercarea de control a
operaţiilor de aplicare a acestuia.
vieţilor şi a afacerilor noastre în funcţie de momen-
În Egiptul antic, primul stat sclavagist apărut
tele oportune ale contextelor concrete ale vieţii.
în istorie (în mileniul IV î. Cr.), întreaga putere era
În prezent, din mulţimea variantelor posibile,
concentrată în mâinile faraonului, elita dominantă şi
două etici ne asigură călătoria spre „Capul Bunei-
cercurile aristocratice străduindu-se să justifice
Speranţe”: etica comunicării şi etica realist-rezona-
ordinea socială, normele juridice constituite, prin
bilă. Ele ne ajută să înotăm spre un liman salvator.
propagarea credinţei în originea divină a faraonului.
Ele ne ajută să considerăm că raţionalitatea acţiunii
Aşadar, ordinea de drept era o manifestare a voinţei
morale e suplimentată de cumpănirea câtorva balan-
divine, iar respectarea legilor era singura cale pentru
ţe în mod adecvat utilizate: una dintre ele este aceea
membrii comunităţii, de a accede în funcţii. Această
a raţionalităţii şi rezonabilităţii, alta este aceea a
raţiune a fiinţării statului a fost prezentată încă în
intereselor şi valorilor pe care le împărtăşim, şi o
primele lucrări egiptene – opere cu conţinut pre-do-
altă balanţă, probabil cu cea mai dificilă cumpănire,
minant etic, aşa precum Instrucţiunile lui Atai către
5
Ibidem, p.207. fiul său. Pierderea puterii politice, înlăturarea unor
6
Ibidem, p.211.
23

reguli, se considera că s-ar datora faptului că cei care sunt celebri sofişti (sofistos = înţelept), interesaţi de
au condus şi au dominat au ieşit din graţiile zeilor. adevăr, în primul rând prin demonstraţii logice, arta
Ceva mai încoace pe scara timpului, pe la conversaţiei şi a discuţiilor, o parte dintre ei erau
mijlocul mileniului IV î. Cr., în Babilonul antic, în profesori de retorică, maeştrii în arta de a discuta şi a
regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat, s-au con- convinge, pentru ei era interesant nu ce trebuia
stituit mai multe formaţiuni statale care au fost unifi- demonstrat ci cum urmează să decurgă demonstraţia.
cate prin crearea Babilonului, în timpul domniei lui Protagoras din Abdera rămâne autorul celebrei
Hamurabi (1792-1750 Î.Cr.). Domnia regelui, viaţa maxime ,,Omul este masura tuturor lucrurilor, a
statală, geneza dreptului şi finalitatea acestuia, celor ce sunt precum sunt şi a celor ce nu sunt pre-
găsesc şi aici, ca şi în Egipt, justificări doctrinare, cum nu sunt...” Un alt sofist, Gorgias din Leontinoi,
religioase. Statul, dreptul, codurile de legi erau susţinea printre altele: ,,În lume nu exista nimic,
considerate de origine divină. Vestitul Cod a lui daca ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut, dacă ar
Hamurabi era înfăţişat ca un dar al zeilor, regele în putea fi cunoscut nu ar putea fi comunicat.,, Sofiştii
persoană primindu-l de la Zeul Soarelui şi al luminii, concepeau justiţia ca totalitate a legilor, infăptuindu-
de unde şi ideea că regele este înzestrat cu har divin, se prin aplicarea acestora de popor sau tirani, după ei
el făcând legătura între zei şi oameni. legile nu pot fi altfel decât juste şi să fie eficace şi
În Israel, biblicul Moise, marele profet şi pă- utile pentru armonizarea vieţii sociale. Scopul
rintele naţiei evreieşti, afirmă şi impune Decalogul statului şi al dreptului este de a stabili o concepţie
(cele zece porunci). Pe muntele Sinai, în mijlocul despre bine şi rău, despre just şi injust, întrucât
tunetelor şi fulgerelor mânioase, Moise a avut o fiecare om are o părere proprie, dar trebuie să se
revelaţie divină, pe care a transmis-o poporului supună acestora.
evreu care ieşise din Egipt pentru a se aşeza pe Considerat un succesor al sofiştilor Socrate
pământul făgăduinţei. Decalogul, ca ansamblu de (469-399 î. Cr.) profesase supunerea faţă de legile
norme etico-religioase, a fost urmat de o legislaţie cetăţii pe care le considera expresie a raţiunii divine.
corespunzătoare, dată israeliţilor de însuşi Dumne- Omul virtuos, considera Socrate, va trăi în armonie
zeu, adică de către cel numit de ei Iahve. cu legea, va promova în acelaşi timp cunoaşterea şi
În China antică unul dintre cei mai prestigioşi aplicarea adevărului şi a ştiinţei, aceasta din urmă
gânditori a fost Confucius (551-479 î. Cr.), care a fiind în viziunea lui Socrate şi o modalitate specific
propovǎduit o doctrină cu caracter etic; el susţinea umană de a-şi câştiga libertatea. Procesul lui So-
că pacea şi ordinea socială vor reprezenta o stare crate, condamnarea lui şi moartea demnă a acestuia
ideală greu de atins şi că aceasta s-ar putea realiza (sorbind întregul pahar de cucută), ne pun în faţa
prin perfecţionarea morală a fiecărui om; de primului filosof din lume care s-a jertfit pentru
asemenea, considera că ordinea socială are la bază libertatea de gândire.
inegalitatea oamenilor şi că, de fapt, stratificarea Un urmaş glorios (spiritualiceşte) al lui Socrate
socială a stabilit-o cerul, justificând prin aceasta a fost Platon (427-347 î. Cr.), care a căutat să redea
guvernarea împărătească, care ar fi de esenţă divină. sub forma dialogului învăţătura maestrului său. Cele
mai importante lucrări, în domeniul filosofiei drep-
La vechii greci tului, ale lui Platon, sunt Republica şi Legile. În
În Grecia antică, mai precis în secolul VI î. lucrarea sa de maturitate, Republica, el concepe un
Cr., Pitagora (întemeietorul unei secte cvasireligi- model ideal de stat, o organizare tipic aristocratică a
oase, un mare matematician al timpului), considera societăţii, în care justiţia să-şi îndeplinească sarcinile
ca justiţia este un rezultat al armoniei sociale, ceea ce-i revin, de armonizare socială. Statul avea trei
ce poate fi atins prin armonizarea relaţiilor tuturor componente: agricultura şi meşteşugurile, cărora le
cetăţenilor. Principiul armoniei vieţii, al gândirii şi corespunde virtutea moderaţiei şi care trebuiau să
al întregii lumi, era cel care domina în şcoala lui asigure subsistenţa societăţii; militarii – animaţi de
Pitagora. virtute, gardieni ai societăţii; conducătorii – orientaţi
O concepţie interesantă despre legi şi ordinea de virtutea înţelepciunii.
socială în cetatea grecească a impus-o celebrul Aristotel (384-322 î. Cr.), studentul lui Platon,
legiuitor Solon (640-558 î.Cr.), mare politician, vreme de douăzeci de ani, în Academia din Atena, a
strateg şi unul din formatorii democraţiei ateniene. fost mintea cea mai enciclopedică a antichităţii. Ca
Filosoful Democrit (460-370 î. Cr.) a meditat discipol al lui Platon, a luat atitudini dintre cele mai
pe marginea legilor ateniene de pe poziţiile cer- diverse, în opoziţie cu cele ale maestrului: ,,Îmi este
curilor negustoreşti şi meşteşugăreşti, justificând prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul.”
sclavia şi inegalitatea socială. Cele mai importante lucrări: Etica Nicomahicǎ şi
În sec IV î.Cr., întâlnim la Atena o categorie Politica exprimă ideea că virtutea supremă a statului
de învăţaţi, posesori ai unor cunoştinte vaste, aceştia este înfăptuirea justiţiei care exprimă ordinea sta-
24
TÂRNAVA
bilită prin legi potrivit cărora fiecărui cetăţean îi denumită de Aristotel justiţie distributivă, ce ar
revine o parte din bunuri, conform meritelor şi trebui mereu însoţită de o justiţie corectivă care să
capacităţilor sale. Inegalitatea naturală a oamenilor vină în sprijinul celor neajutoraţi.
se află la originea unor situaţii sociale inegale a lor,
aceasta înseamnă o împărţire a bunurilor, funcţiilor,
onorurilor, distincţiilor, meritelor conform naturii ۩
umane, aşadar egalitatea se realizează printr-o ine-
gală împărţire a valorilor, acest fel de justiţie fiind
PROZĂ SCURTĂ îşi schimbă şi ea poziţia şi căscă somnoroasă şi
deranjată, apoi, văzând capul uriaş al câinelui aşezat
în apropiere, se târî mai aproape de el, se culcuşi
lipindu-se de el şi închise şi ea ochii, torcând
Cornelia CISTELECAN
mulţumită. Era cam târziu pentru a reface jocul din
fiecare noapte, dar se pare că fetiţa îl aştepta ca de
Oleńka obicei, căci abia apucă să-şi sprijine şi el capul de
saltea luându-i mânuţa în mâinile sale de cavaler, că
Ajuns acasă după miezul nopţii, de fapt în ea se ridică teatral în şezut, îşi întinse braţele ca o
pragul zilei de sâmbătă, Ioan Talpoş deschise înce- somnambulă şi, cu ochii încă strânşi, interpretă
tişor uşa odăii în care dormea singura fiinţă care scena obişnuită: „Uuu! Ce se întâmplă! Cine a venit!
conta pentru el, Oleńka. (Aceasta era ortografia Mi-e frică! Uuu! Cavalere! Unde eşti?...” „Sunt aici,
exactă a prenumelui, insistase ca aşa să figureze în jupâniţă! Pan Jakub Kmicic, la picioarele tale, gata
certificatul de naştere al copilului, întocmit în urmă să-şi dea viaţa pentru domnia ta!” Şi fetiţa îşi
cu treisprezece ani. Funcţionarul de la ghişeul deschise ochii, mimă surpriza şi se aruncă în braţele
Sfatului popular orăşenesc se uitase intrigat la el, dar cavalerului. Ritualul fiind înfăptuit, Oleńka se
când l-a văzut cu cravata neagră şi bentiţa de doliu desprinse de gâtul tatălui, se aşeză turceşte în
de la reverul vestonului, când i-a văzut barba nerasă mijlocul patului şi redeveni serioasă: „Spune tot,
şi ochii injectaţi de nesomn, n-a mai comentat ci a tati! Oh! Spune, cavalere! Ce-ai făcut azi şi de ce ai
scris docil, literă cu literă şi semn cu semn, aşa cum venit chiar aşa de târziu? Uite, pan Wolodyjowski a
i-a cerut el. Numele îl alesese împreună cu Anna, cu fost agitat toată seara, a adormit cam greu, ce să mai
mult înainte de a se naşte jupâniţa, chiar înainte de a zic de jupâniţa asta Helenna care a mieunat foarte
o fi conceput, încă din primul an de facultate când, urât toată ziua şi s-a certat cu pan-ul... Abia i-am
după un stagiu de o lună, timp în care el se împăcat!...Am avut probleme şi cu Coco! Îţi dai
mulţumise să-i răsfire, din spate, pletele blonde şi seama ce zi grea am avut!? Şi nici n-am continuat să
să-şi încâlcească degetele în ele, a avansat pe locul citim povestea lui Pan Kmicic...” Şi precum Doina
alăturat, au devenit colegi consacraţi de bancă la D., cu capul în poalele soţului ei, Ioan Talpoş se
cursurile şi seminariile de literatură poloneză şi au pregăti să spună povestea unei zile cam agitate. Ştia
citit împreună aceleaşi pagini din Potopul lui că multe din cele ce avea de zis nu vor fi înţelese de
Sienkiewicz şi şi-au croit planuri de viitor: au decis Oleńka, dar era singura fiinţă care ştia să-l asculte cu
să aibă o fetiţă blondă cu ochi albaştri pe care s-o toată atenţia şi bunăvoinţa, chiar dacă se întâmpla
cheme Oleńka. Nimic nu părea să-i despartă... I-a uneori să adoarmă pe la mijlocul poveştii. El era un
despărţit, totuşi, adorata jupâniţă care, încă de la bărbat de vreo patruzeci de ani, dar puteai să-i dai
primul ţipăt, a înlăturat orice concurenţă...) Tot ce chiar cincizeci, într-atât i se adunaseră cute de
făcuse în acea noapte fusese de dragul ei, pentru ca amărăciune pe frunte; ochii negri îi erau înfundaţi în
ea, cândva, să poată fi mândră de el. Copila părea orbite şi îl priveau pe cel din faţă cu atenţie, poate
adâncită într-un somn profund, el se apropie de pat erau prea insistenţi. Cei ce aveau de-a face cu el se
în vârful picioarelor şi ţinându-şi respiraţia. O cam temeau de ochii lui, se temeau de deochi şi-şi
contemplă o vreme încremenit, apoi nu rezistă şi se scuipau pe ascuns în sân şi-şi încălecau degetele la
ghemui pe carpeta de la marginea patului, ca s-o spate... Era singur de treisprezece ani, nu se mai
vadă mai de-aproape. De după marginea cealaltă, se recăsătorise după moartea Annei, i se părea firesc
ivi capul unui câine lup care-l măsură cu atenţie, să-şi reverse toată rezerva de iubire ce-i mai
căscă un bot uriaş, arătându-şi colţii sclipitori în rămăsese în inimă doar asupra copilului; nu voia s-o-
lumina veiozei, îşi ciuli urechile ascuţite, se asigură mpartă cu nimeni. Ochii lui se-mblânzeau doar când
că totul e în regulă şi se sprijini pe plapomă, pentru îşi privea fetiţa. „Nu ţi-e somn? Poate lăsăm pe
mai multă siguranţă; ochii lui pan Wolodyjowski îl mâine, nu-i nici o grabă, sunt şi eu cam obosit...”
fixară câteva clipe, apoi se închiseră încet, biruiţi de „Nu, tati, nu! Te rog eu frumos, te-am aşteptat atâta,
somn. La picioarele fetei, o mâţă tărcată încovrigată măcar continuă povestea...” „Bine. Uite cum facem:
25

Pui frumos capul pe pernă, eu mă duc să ciugulesc timp, s-au întors, tot aşa, cu avioane schimbate de
ceva, mă dezbrac, mă spăl pe dinţi, şi vin să-ţi vreo trei ori, dormind prin aeroporturi, la Budapesta
povestesc. Bine?” „Bine...”, zice fetiţa, deja cu capul au luat maşina lăsată acolo şi au gonit spre ţară, să-şi
pe pernă şi pe jumătate adormită. Şi el se duse în prindă cealaltă fată încă în viaţă... La povestea asta
bucătărie, deschise frigiderul, îi contemplă con- incredibilă, după ce am lămurit treaba cu accidentul
ţinutul, constată că nu avea poftă de nimic, îl şi l-am împăcat cumva pe polonez şi l-am văzut că
închise, stătu o vreme în cumpănă: îi pierise somnul iese în sfârşit din ţară cu farul spart şi înarmat cu tot
şi nu avea cui să povestească aventurile din acea zi felul de declaraţii scrise şi promisiuni oficiale că se
ale lui pan Kmicic. Se întoarse în odaia fetei să va face dreptate, s-a adăugat o complicaţie: acum
stingă veioza, îi potrivi plapoma şi porni spre uşă. Miliţia nu voia să-i lase pe românii noştri să meargă
„Pan Kmicic, povesteşte-mi aventurile de azi ale direct acasă (locuiesc aici, în oraş, aproape de gară,
domniei tale!...”, îl ajunse din urmă glasul ei pe strada Pescăruşului), ci voiau neapărat să-i ducă
somnoros. Fiind tocmai după voia lui nemărturisită, întâi la Organele abilitate, ca să dea declaraţie
se aşeză pe marginea patului şi începu: „Azi s-au scrisă, amănunţită, ce anume au făcut, pas cu pas,
întâmplat atât de multe încât va trebui să scurtez cât au lipsit din ţară: cu cine s-au întâlnit, ce au
povestea, că altfel ne apucă dimineaţa...” „Bine, vorbit, ce au făcut...” Tot vorbind, Ioan Talpoş nu o
tati...”, zise ea, uitând de formulele protocolare ale mai vedea pe Oleńka; admira peretele de deasupra
jocului; se întoarse cu faţa spre el şi închise ochii căpătâiului, pictat cu norişori pufoşi, cu iepuraşi,
mulţumită, în aşteptarea poveştii. „Uite cum a fost”, steluţe şi floricele... Îşi luă seama, ca trezit din
începu Ioan Talpoş să depene istoria zilei. „Pe la ora hipnoză, şi-şi privi copilul: era cufundat într-un
trei fără zece după-masă, tocmai când mă pregăteam somn adânc, cine ştie din care moment al poveştii.
să vin acasă la jupâniţa mea, am fost sunat la Acum putea să spună şi finalul, fără să se laude,
serviciul de la Bibliotecă de un tovarăş de la Miliţie, lucru care n-ar fi stat bine unui cavaler: „Jupâniţă
adică nu, de un porucinic, iar acesta...” „...acesta ţi-a Oleńka, poţi fi mândră de pan Kmicic, căci,
poruncit, nu-i aşa, că de-aia-i porucinic...”, auzi el Doamne!, multe rele a făcut la viaţa lui, ca să-ţi fie
ultima intervenţie a Oleńkăi din acea noapte. Dar el ţie mai bine, dar azi a făcut o faptă bună: soţii
continuă să vorbească până la sfârşit: „...aşa-i, mi-a Cornea au fost duşi cu maşina Miliţiei direct acasă,
poruncit frumos să merg cu el la Vamă, la hotar, că fără să mai ocolească pe nicăieri. Au ajuns poate, cel
acolo s-a întâmplat un accident de maşină în care puţin aşa sper!, la timp ca să-şi vadă fata încă în
erau implicaţi un român şi un polonez, un şleahtic... viaţă... Ai să te întrebi dacă a văzut asta cu ochii
Amândouă maşinile erau foarte grăbite: românul lui?...” Nici o reacţie... Şi tatăl se lepădă de pielea
intra în ţară cu soţia lui, iar polonezul ieşea din ţară; personajului şi termină la persoana întâia: „Mda, eu
şi s-au ciocnit, nu prea tare, dar problema era că nu n-am chiar intrat în casă, dar i-am dus cu toate
se puteau înţelege a cui era vina, iar eu trebuia să bagajele până la poartă, iar porucinicul, ştii tu, cel de
merg să-i împac... Şi m-a luat locotenentul de miliţie la Miliţie, m-a adus şi pe mine acasă şi la despărţire
şi m-a dus cu maşina Miliţiei la hotar. De strajă la mi-a dat cuvântul lui de onoare că-i lasă-n pace
întrarea în ţară era o femeie, foarte aprigă, se numea măcar o săptămână... Asta a fost povestea... Somn
Viorica Cristea. Se pare că-i cunoştea pe români şi uşor, jupâniţă...”
era pe cale chiar să-i lase să plece acasă, că tare mai Oleńka şi-a împlinit visul şi a devenit doc-
erau îngrijoraţi, spuneau că au acasă o fată ce trăgea toriţă, în amintirea mamei ei care se stinsese dându-i
să moară. Dar polonezul nu voia să-i lase, pretindea viaţă. A făcut parte din primele echipe ale SMURD-
că ei trebuie să-i plătească stricăciunile la maşina ului înfiinţat la Tîrgu-Mureş de doctorul Arafat,
lui: era un far spart; românii aveau şi ei un far extins apoi într-un sistem complex în toată ţara. S-a
spart... Vameşa ştia doar franţuzeşte, iar polonezul aflat la bordul primului elicopter SMURD care s-a
nu vorbea decât polona. Când am ajuns, polonezul prăbuşit în cursul unei intervenţii de salvare. Dar
se pregătea să dea cu piciorul în celălalt far al echipa de salvare nu a putut fi salvată de nimeni.
românilor, ca pagubele lor să fie mai mari! Familia Se aplecă, o sărută pe frunte, îi mai potrivi o
de români ieşise din România cu vreo două săp- dată plapoma, se ridică şi ieşi din odaie. Acum ochii
tămâni în urmă şi făcuseră un circuit uluitor! Eu cu înfundaţi în orbite şi încercănaţi nu mai aruncau
turiştii mei de la BTT n-aş fi reuşit să-l fac! Ăştia, fulgere. Păreau împăcaţi cu sine şi cu toată lumea.
parcă se numeau Cornea, se opriseră în drum la
Budapesta, la băiatul lor căsătorit şi stabilit acolo, (Fragment din romanul
luaseră avionul, cu tot felul de întreruperi până în „Nu vă aplecaţi în afară”)
Congo, unde ziceau că au o fată care aştepta să
nască, măritată cu un negru, au reuşit să ajungă la
26
TÂRNAVA
۩ Leana Cosânzeana, aia italiancă sau elenă, Izolda
parcă. Acum trebuie să se întoarcă acasă unde nu-l va
mai găsi pe stăpânul ei, asta în cel mai fericit caz, altfel
va ajunge o măgăriţă vagaboandă. Şi cu o astfel de
imagine trasă prin toate mocirlele, a fost defăimată până
şi în faţa măgarilor din sat.”
***
A dus hrană tuturor animalelor, care îi erau
PROZĂ SCURTĂ repartizate, mai avea de hrănit doar o maimuţă care
fusese izolată într-o cuşcă mică, pentru că nu s-a
integrat în grupul de maimuţe din ţarcul mare. Era
Valentin COVACIU violentă chiar şi cu vizitatorii care îi întindeau mâncare.
Din cauza lipsei de spaţiu a fost închisă într-o cuşcă
aflată în spaţiul vizitabil şi din motive de siguranţă, au
Primatofilul mai adăugat un rând de gratii în interior în latura
dinspre alee, să nu îşi poată scoate membrele în afara
Ştreangul se mişca în bătaia vântului. Ceaţă, nu cuştii.
prea deasă, destul să întrerupă razele soarelui care ar fi I se părea deosebit acest animal, era ca un om
trecut prin ochiul funiei. Un om oarecare tocmai verifi- introver-tit, care nu vrea să-şi desacralizeze zbaterile
case rezistenţa structurii, când s-a urcat judecătorul pe interioare şi atunci când încerci să i le astâmperi
podiumul unde era spânzurătoarea, pentru a citi sentinţa intuitiv, fără să le cunoşti reacţionează violent. A
în faţa mulţimii, prostimii de ţărani. Acuzatul, cel început să-i povestească începutul fil-mului din noaptea
pentru care se făcuseră atâtea pregătiri, era găsit trecută, de obicei nu vorbea cu animalele, nu o făcea cu
vinovat de înfăptuirea unor acte imorale, întreţinuse voce tare, era şi el un introvertit în felul său. Maimuţa,
relaţii sexuale cu o măgăriţă. De asemenea, măgăriţa Elena, i-a luat o banană din mână, a pus-o într-un colţ al
era, a fost condamnată la moarte prin spânzurare pentru cuştii şi s-a aşezat jos lângă picioarele lui. Nu ştia de ce,
încălcarea legilor naturii. Amorezilor le-au fost puse dar s-a aşezat şi el lângă ea, ar fi vrut să-i povestească
ochiurile funiilor în jurul gâtului. Dar din mulţime se mai mult despre măgăriţă, a tăcut, apoi s-a ridicat brusc,
aude un glas răguşit care le strigă călăilor să aştepte. oarecum ruşinat de ceea ce tocmai făcuse.
Era vocea preotului din sat. S-a urcat pe podium între Seara, când a ajuns acasă, i-a povestit soţiei ce s-
cei doi inculpaţi adresându-se prostimii: a întâmplat la grădina zoologică. Ea era surprinsă,
- Unul dintre acuzaţi nu va fi spânzurat! faptul în sine i se părea absolut neînsemnat, era însă
Rumoare şi regret printre ţărani, ochii zoofilului au poate prima dată când soţul ei îi povestea ce făcuse pe
început să sticlească. Episcopul împreună cu sfătuitorii parcursul zilei. De obicei ea era cea care venea acasă şi
săi au ajuns la concluzia că măgăriţa nu este vinovată. începea să-i înşire ce i se întâmplase de-a lungul zilei,
Murmure în mulţime. Ea a fost supusă actului sexual el o asculta şi era de acord cu ea în orice privinţă.
fără voia ei, animalele nu au raţiune, deci măgăriţa a Niciodată nu vorbea despre ce a făcut el, doar uneori
fost violată! când ea îi relata anumite conflicte de la serviciu cu
Măgăriţa nu schiţa nici un gest, nici nu era directorul sau cu altcineva, el îi spunea: „eu să fi fost în
conştientă de nimic din ceea ce se întâmpla, oricum situaţia asta aş fi făcut...”, iar ceea ce ar fi făcut el nu
dacă ar fi ştiut la ce foloseşte ştreangul, poate îi era era prea deosebit de felul în care reacţionase nevastă-sa.
totuna dacă ar fi fost spânzurată sau nu. Speriată de În zilele următoare, de fiecare dată când o hrănea
strigătele ţăranilor a luat-o la fugă. pe Elena se aşeza lângă ea şi începea să-i vorbească.
Nu mai interesa pe nimeni ce face animala, Avea impresia că îl înţelege, oricum îl asculta, părea
punctul de interes a rămas spânzurătoarea şi zvârcolirea interesată, niciodată nu s-a ridicat de lângă el şi nici nu
măgarofilului. a început să mănânce înainte ca el să iasă din cuşcă.
Cam aşa începea filmul la care se uita Apoi, într-o zi, cam după două săptămâni, i-a luat o
Constantin împre-ună cu soţia sa într-o noapte de banană din mână şi s-a aşezat jos lângă el, a doua zi a
primăvară. Lui i-a rămas în minte doar scena de la făcut la fel doar că a rupt-o în două şi i-a întins
început, tulburat de imagini şi de implicaţiile pe care le jumătate. Constantin nu acceptat-o, atunci l-a lovit uşor
găsea nu a mai reuşit să urmărească filmul, deşi s-a şi i-a întins-o din nou. Când el a început să mănânce din
uitat la televizor până la sfârşit. banană, Elena s-a ridicat şi a început să sară prin faţa lui
„Ce se întâmplă cu măgăriţa? Oare era aşa de urlând. A înţeles repede că maimuţa era doar bucuroasă
nevino-vată, sau din alt punct de vedere, au comis ei şi se purta ca un căţel ce dă din coadă, deşi prima dată l-
aşa un sacrilegiu încât să fie spânzuraţi? E destul de a speriat puţin reacţia ei. După ce a terminat de mâncat
limpede, că ea nu a opus nici un fel de rezistenţă; atunci s-a dus lângă el şi-a început să-i cureţe părul, l-a zgâriat
fiind un act pe care ambii l-au săvârşit voluntar, de ce uşor cu unghia. El nu a reacţionat în nici un fel, lăsând-
să fie condamnabil? Măgăriţa a fost disculpată, dar oare o să termine.
n-ar fi preferat să moară împreună cu amorezul ei, ca ***
27

– Bună, ce faci aici? cu posteriorul voluminous. Încă de atunci cultivam o


– Păi, am ieşit mai devreme şi am venit pe la imagine a acelui posterior şi chiar mi-o imaginam pe
tine. Poate îmi faci şi mie un tur al grădinii zoologice, soţia mea arătând aşa.
că nu am mai fost demult pe aici. Aşa şi arată! Şi chiar mă bucur de volumino-
Constantin terminase de hrănit animalele şi zitatea posteriorului ei.
stătea la poartă cu un coleg. E ciudat, având în vedere faptul că idealul de
– Într-adevăr, intervine colegul lui Constantin, n- frumuseţe ea, acea primă ea, nu era deloc voluminoasă,
ai mai fost pe la noi de prima dată, atunci când... era chiar slabă; faţa, buzele ei mă umpleau şi asta era
Ea nu a răspuns. mai mult decât suficient.
– Cred că povestea începe să se repete, ai grijă, Până la urmă am ajuns cu ce mi-am dorit să
ar trebui să-l ţii mai din scurt! ajung, asta e, poate ar fi trebuit să fiu mai atent ce îmi
– Chiar aşa, Constantine! Încă mai agheţi fetele doresc, căci mi s-a cam întâmplat tot ce mi-am dorit cu
care vin la zoo? adevărat.
– Sincer să fiu, nu ştiu despre ce vorbeşte. Soţia mea…, femeia pe lângă care merg şi mi-e
– Lasă acuma, nu face pe prostu! Azi aproape a frică să o ating şi cu umărul, dar o iubesc. E mai mult
sărutat-o pe Elena, cred că tinde să devină ceva serios, decât a crede că iubeşti, e a şti că iubeşti. Merg pe lângă
ţi-am zis că ar trebui să-l ţii din scurt, că-şi cam face de ea şi fusta ei, care îi îmbracă fundul mare, îmi atinge
cap! pantalonii, noi nu e atingem în nici un fel. Merge cu un
Constantin a început să râdă, soţiei lui îi venea sfert de pas înaintea mea, de ce o face? De parcă n-aş
deaseme-nea să râdă, dar s-a limitat la un zâmbet scurt. şti, şi beat o ştiu şi am ştiut-o dintotdeauna, că-i
– Elena îi o maimuţă, dragă, stai calmă. Ăstuia dominantă şi mă ţine ca pe un subordonat. E posesivă
nu prea îi e bine! şi autoritară…, chiar nu-mi displace, chiar pot să spun
Din nou acelaşi zâmbet scurt, însă urmat apoi de că m-a scutit de o seamă de lucruri stresante.
un râs forţat şi zgomotos. Poate nu e drept cum zic, poate că e ca nevasta
Mergea pe lângă ea, nu o privea, nu se uita nici lui Mario; sânii, poitrinii ei mi-au căzut în ţesuturi. E
la animale, privea doar înainte aleea şi se gândea la posibil să o neglijez, măcar nevasta lui Mario cam ştia
vorbele colegului său de la poartă. ce vrea, ea vroia un Fiat, nevastă-mea habar-nam ce
Soţia sa îl privea şi se-ntreba ce se întâmplă cu vrea. Amândouă sunt genul de soţie care ştiu să facă
el, de ce nu o priveşte, ce îl determină să fie atât de dintr-un ban doi. Şi soţia mea mă ceartă, că scot adesea
abătut, ar fi vrut să-i vorbească, însă indiferenţa lui o pe gură tot felul de prostii filozofice, zice ea, că mă ia
oprea. Nu îi venea să deschidă gura, ştia că dacă va lumea de nebun, să le păstrez pentru mine sau cel mult
spune ceva, Constantin nu o va auzi şi o să o întrebe ce să i le spun doar ei. Cui? Ar trebui să ştie şi să fi ştiut şi
a spus. eu că nu toate femeile cu fundul mare şi un loc de
„Nu mai ştiu nimic, nu înţeleg nimic, parcă muncă bun îs deştepte. Eu îi răspund, că n-are a face cu
plutesc sau mă târâi nici nu-mi dau seama. E ca atunci, filozofia, doar gândesc şi din când în când mai dau pe
într-o vreme când iubeam două femei, de fapt atunci afară. Dacă celorlaţi nu le plac gândurile mele, e fix
doar credeam că le iubesc, nu le iubeam. Acum e problema lor, nici mie nu-mi plac gândurile multora şi e
altceva, cu toate că mă simt asemănător, pe soţia mea fix problema mea.”
chiar o iubesc, iar a doua femeie..., hai să fim serioşi!” ***
Se gândea şi mergea mecanic, executând ca un – Auzi, tu ai citit “Cinci ore cu Mario” ? îl
subordonat, fără să comenteze, ordinul soţiei. Ea a zis întreabă Constantin pe colegul său, cu care vorbise
să-i facă un tur al grădinii, el face exact ce i-a zis, ea nu împreună cu soţia sa, în urmă cu câteva săptămâni, la
i-a zis că vrea să se plimbe, să vorbească cu el sau să o intrarea în grădina zoologică.
ducă apoi undeva la un ceai ca data trecută; în plus el – Mă, nu ştiu sigur, cred că da. Duce paharul plin
nu era ghid să-i turuiască într-una verzi şi uscate. Şi nu, de votcă la gură şi bea jumătate.
ea nu a zis nimic din toate astea, aşa că el ca un – În sfârşit, nu de Mario vreau şă-ţi spun, ci de
subordonat profesionist, asta devenise de când a nevastă-sa, ce femeie...
cunoscut-o, execută ordinul întocmai. – Care...? A, bolnava aia, cu ţâţele mari ce l-a
„Chiar o iubesc! Deşi, nu ştiu, nu prea înţeleg ţinut, vorba vine, că era mort săracu, ce noroc pe el;
foarte bine ce-i aia iubire, decât aşa accidental sau cum ziceam l-a ţinut pe bărbatu-so toată noaptea
experimental. În anumite privinţe sunt un Toma, nu reproşându-i până la urmă toată viaţa ei, chiar şi pe cea
cred până nu pipăi, cu toate că alte ori cred şi asta îmi dinainte să-l întâlnească!
ajunge. Cât despre iubire..., nu am fost convins, nu am Constantin duce şi el paharul la gură, îl lasă
ştiut că iubesc decât de două ori până acum. O dată..., pentru o clipă jos, se uită peste el la colegul său şi apoi
eram tânăr, de fapt mic, mic şi beat, într-o beţie îl bea dintr-un şut.
continuă, pur şi simplu o sorbeam; şi încă mi-a rămas – Tu ai auzit ce ai spus, cum să fie norocos că a
idealul de frumuseţe feminină. A doua..., evident soţia murit? Nu înţeleg. Totuşi..., auzi!? Cu tine vorbesc, lasă
mea, carnală cu chişafăul lat. Îmi amintesc că aşa le sticla, că mai avem doar mai puţin de jumătate şi ţi-am
alintam zeflemitor, cu prietenii mei apropiaţi, pe fetele zis că vreau să mai stăm.
28
TÂRNAVA
– Las-o-n mă-sa de sticlă să se golească, luăm dacă nu te aude nimeni eşti prost şi n-are rost să-ţi mai
alta, zi acolo! ce zicea-i? răceşti gura!
– Voiam să-ţi zic..., ştiu că nu o să fii de acord, – Problema e cu lumea, nu neapărat cu tine... Ea,
că eşti un catâr, şi eu sunt la fel. Mario e ghinionist, are o curvă cu câte un crac pentru fiecare dispus să se
un nenoroc ieşit din comun, dacă nevastă-sa ar fi mânjească prostit de iluzii erotico-sociale. Asta e
început să-i vorbească şi el ar fi auzit-o, i-ar fi văzut problema, că pentru ca să te faci auzit, trebuie să sufli-n
sânii printre ochiurile bluzei negre de lână, ar fi futut-o bucium şi buciumul n-o să-ţi mai redea vocea întocmai
direct, acolo. Eu unu, cred că m-aş fi ridicat şi mort cel niciodată. Mi s-a uscat gura!
puţin pentru o jumătate de oră şi aş fi luat-o acolo pe Constantin a luat sticla şă-şi umple paharul. Mai
masă sau în coşcuig, unde m-or, l-or fi punând. era jumătate de sticlă de votcă; apoi i-a umplut paharul
– Constantine, ştii ce, te rog eu nu fă pe prostu, şi priete-nului său, dar acesta i-a făcut semn că nu mai
ia şi mai bea! Tu chiar nu înţelegi, chiar nu ai ajuns bea. Constantin şi-a aprins o ţigară şi a tras şi celălalt
încă la concluzia asta? Se pare că nu, nici nu ştiu dacă pahar în faţa lui.
să mă bucur sau să-mi pară rău pentru tine, dar ar – Constantine, eu cred că dacă ce spune cineva
trebui să înţelegi că moartea-i ca o salvare şi nici o are vreo importanţă, va fi auzit, dacă înşirăm doar
femeie din lume nu te mai poate face să te întorci, nu că banalităţi tâmpite, nu are rost să ne plângem că nu ne
n-ai putea, ci pentru că nu o să mai vrei! aude nimeni!
Îţi dai seama că moartea, cea de care ne temem – N-ai dreptate, chiar nu crezi că sunt o grămadă
toţi, ne scapă de scârba asta de viaţă! de oameni, care au într-adevăr ceva de spus şi nu îi
– În primul rând, că mie nu mi-e frică de moarte. aude nimeni. Cine e devină? Lumea! Îţi zic eu, aşa e ea
S-ar putea să ai dreptate, dar să nu uităm băutura! I-a imperfectă, cum e cubul lui Nichita, ciuntă la un colţ. Şi
răspuns Constantin, a băut ce mai avea în pahar dintr-o ce crezi că-i lipseşte?.... Urechile. A venit dracu la
gură şi l-a umplut iar. Dumnezeu într-o zi aşa să vadă cum o mai duce...,
Colegul său a făcut la fel, numai că şi-a umplut Dumnezeu îşi admira lumea lui perfectă, încă fierbinte,
paharul din a doua sticlă, pe care tocmai o aduse şi dracul ce şi-a zis „Mă, cam prea se bucură tocilaru
chelnerul fără să i-o ceară nimeni, dar nerefuzată, ci ăsta! Na, să te văd acum!” I-a tras un ciocan într-un colţ
primită în tăcere cu câte un zâmbet scurt cu reflexe de i-a zdrobit urechile!
triste. – Nu-s deloc de acord, nu înţelegi nimic, poate
– Băutura...? Nu zic nu, însă dacă suntem serioşi, nu avea nici o treabă cubul cu lumea şi dacă avea nu-s
alcoolul, beţia nu-i decât o pauză, ne mai scapă pân ne de acord nici cu Nichita. Lumea e perfectă, e ca un corp
trezim de tâmpeniile astea de griji şi probleme, moartea format din mai multe componente, surprinde perfec-
însă... Îi ca o uşă, nu doar ca o simplă uşă, ştii, dacă o ţiunea în care se-mbucă fiecare element. Pentru că
deschizi eşti gata ai şi trecut dincolo, n-are nici un fel fiecare componentă, nici măcar una singură..., toate
de prag. sunt imperfecte, da-mpreună formează lumea asta
– Cioran zicea că, aşa cum zici şi tu, nu chiar perfectă. Dovada perfecţiunii e simpla existenţă de la o
aşa, în sfârşit, zicea că sinuciderea e libertatea, singura secundă la alta. Să-ţi fie clar că o lume perfectă nu e
dovadă, libertatea absolută pe care o are omul în faţa lui deloc echivalentă cu o lume bună!
Dumnezeu. – E cam târziu!
– Şi-n faţa tuturor, l-a toţi zeii! – Cam da, ce-ar fi să ne cărăm, e deja doişpe
– Numai că dacă te sinucizi când nu mai poţi, în jumate! Să lăsăm lumea!
mo-mentele grele, nu rezolvi nimic, nu faci decât să nu – Să o lăsăm în moaşă-sa pe gheaţă, vorba lu’
rezolvi nimic. Nu faci decât se te supui presiunilor bunicu!
vieţii, şi implicit lui Dumnezeu. Dar când eşti în extaz, ***
când crezi că ai găsit fericirea şi eşti deasupra norilor, A intrat în apartament, se clătina, trântise uşa de
atunci..., atunci dacă te sinucizi demonstrezi ceva! perete, apoi se chinuia să scoată cheia; i se înceţoşase
– Că te doare-n pulă de toţi! privirea, broasca uşii se apropia şi se depărta, nu reuşea
– Da, aproape exact. să pună mâna pe cheie. Între timp nevastă-sa trezită de
– În pulă de toţi, şi dacă Nichita zicea că nu-i zgomot se uita la el cu ochii umezi, scârbită.
decât o pată de sânge care vorbeşte, atunci restu,..., ce – Aaa! Bună seara!
să zic, nişte pete mute, care trăim degeaba, poluăm, S-a apropiat de ea, a luat-o în braţe şi a sărutat-o
atât! Ne câcăm... pe gât, când a vrut să-i sărute buzele, ea s-a retras doi
– Totuşi nişte pete mute îmbibate cu alcool, paşi în spate.
votca vorbeşte dar nu ne aude nimeni! – Care bună seara, e trecut bine de miezul nopţii!
– Aici se poate să ai dreptate, Nichita chiar nu Şi puţi, puţi a votcă şi a tutun! Vii mort de beat, ca
era uşă de biserică, însă cu tot alcoolul ce l-ar fi avut în ultimul om şi crezi că rezolvi totul cu puţină scârbă de
sânge, tot sângele i-ar fi vorbit. Aşa că se făcea auzit, tandreţe, sau ce, ai vrea să facem şi sex la vreme?!
chiar dacă nu prea eşti de acord cu ce a ajuns să fie Animalule!
Nichita, eu cred că trebuie să te faci auzit, să ştii că – Eu, e-eu, ani-mal? T-taci, mă laşi! I-a răspuns
printre sughiţuri.
29

– Să te las, atât ştii să zici când îţi porţi duhoarea Apropo, văd că nu eşti chiar aşa proastă, atunci de ce
pe două cărări! Dacă vrei să te fuţi du-te la curve, îţi mama dracului te vinzi?
dau eu bani, numa du-te, că puţi ca un hoit. Iar te-ai Mergeau aiurea cu maşina prin oraş parcă ar fi
apucat de fumat! Trebuie să aerisesc după ce ieşi, aşa ieşit la o scurtă plimbare nocturnă. Ea, târfa, tăcea, se
că hai du-te odată ce mai aştepţi... poate să nici nu fii ştiut ce să-i răspundă, sau pur şi
– B-bine, dacă tu zici, mă duc cu plăcere, o simplu să nu vrea. „De ce îs o curvă? De aia, că asta am
plăcere aşa mai mică, nu cred că o să găsesc vreouna cu fost toată viaţa, de ce să mă prefac, de ce să fiu o curvă
un chişafău ca al tău... neoficială cu o viaţă normală şi o familie, când pot să
Soţia lui s-a dus în dormitor, el ar fi vrut să recunosc şi să zic: îs curvă! Asta-s şi mă doare-n cot de
meargă după ea, dar i-a trântit uşa în nas. toţi şi de toate!”
– Na, du-te... – Dacă nu răspunzi, asta e!
S-a întors, a intrat în dormitor şi a trântit uşa Dacă stai bine să te gândeşti, îţi dai seama că voi
după ea. femeile sunteţi posedate. Nu v-a plăcut în Eden! Cum
– Femeile, dracu-n voi! Vezi că-ţi iau cheile de să vă placă? Acolo nu exista ruşine, cum aţi fi putut voi
la maşină! să vă purtaţi cu mândrie ruşinea, dacă acolo nu aveaţi
– Băutura ţi-o luat de tot minţile, animal de unde lua nici ruşinea nici mândria. Dar şi-a băgat
puturos? Ai uitat că nu ai carnet? I-a strigat nevastă-sa dracul nasu şi voi...? Atât aţi aşteptat! Poţi să cobori! Ia
din spatele uşii. banii şi rostogoleşte-te!
– Deja le-am luat! Pa! Cred că ne vedem mâine ***
sau azi mai încolo, dacă mă primeşti, dacă nu, nu ştiu ... A doua zi s-a trezit în cuşca Elenei. „Cum am
cred că o să deschid uşa cu cheia mea. ajuns aici? Nu ştiu, nu-mi mai aduc aminte decât că am
*** băut, m-am dus acasă, am luat maşina, am luat o curvă,
– Urcă! nimic, şi apoi nu mai ştiu.”
– Oral sau tot tacâmu! Era tot la bustul gol, se culcase pe haine. S-a
– Stai dracului calmă acolo, nu vreau nimic! Eşti ridicat în picioare, i-a zis ceremonios bună dimineaţa
ca o vânzătoare din aia penală dintr-un magazin, ce nici Elenei şi a început să se uşureze printre gratii. Exact în
nu apuc să închid bine uşa, că mă şi întreabă ce doresc, acel moment a trecut prin faţa cuştii colegul său.
cu ce poate să mă servească. Cu tăcere, tăcere-n mă-sa! – Aşa deci, Constantine, aici erai, m-a sunat de
Ştii ce fac în cazuri din astea, ies şi o-njur printre dinţi! dimi-neaţă, nevastă-ta şi m-a întrebat unde eşti.
– Opreşte maşina, că n-am timp de pierdut! – Neaţa, sun-o şi zi-i că-s aici şi că mă duc acasă,
– Stai, că-ţi plătesc, dă-te dracu! mă duc să mă culc, nu mai pot! Vezi ai grijă pe aici şi-n
– Bine, dacă tu vrei să plăteşti pentru nimic, locul meu.
treaba ta! Numa că eu nu-s nici popă, nici psiholog, să Colegul său nu plecase, dar fără să-l mai ia în
mi te spovedeşti, mai bine du-te şi te..., du-te dracului seamă, s-a întors către maimuţă.
mâine la biserică! – Am citit într-o carte că oamenii au mai multe
– Taci un minut! vieţi, ca şi animalele de-altfel, se tot reîncarnează şi în
S-a uitat la ceas. fiecare nouă viaţă se încarnează într-un om sau chiar
– Acum poţi să vorbeşti! într-o fiinţă superioară. Înţelegi ce înseamnă asta, chiar
– De ce ai venit la curve să te spovedeşti? Ce, specfica lucrul ăsta, că în anumite condiţii un animal se
dacă nu-i suporţi pe popi, nu poţi găsi o parapantă poate încarna în om. Cred că ar trebui să lăsăm totul
camuflată în femeie respectabilă.... să-i înşiri toate pentru o viaţă viitoare! Mă duc să mă culc.
tâmpeniile ce urmează să le ascult? Pe drum l-a oprit poliţia şi i-a cerut actele la
Constantin s-a desbrăcat la bustul gol fără să control, ne-având carnet şi pentru că se întâlnise cu un
oprească maşina, şi a aruncat hainele pe locurile din poliţist zelos, a fost dus la secţie să dea o declaraţie.
spate. Având un pix şi câteva pagini A 4 în faţă a
– Te-ai răzgândit? Eşti bărbat până la urmă, ce început să scrie: „subsemnatul”, bla bla, „domiciliat în”
dracu, dacă tot plăteşti, măcar să nu dai banii degeaba! şi aşa mai departe. „aseară am fost la băut cu prietenul
– Nu, de fapt nu, doar că mi-e cald! meu, m-am dus beat acasă. Nevasta m-a dat afară.
– Poate vrei să spui că ţi-e rău! Înainte să ies i-am sustras din poşetă cheile de la maşină
– Şi tu-ncepi! Asta chiar nu-i treaba ta! M-ai şi o sumă de bani. Pe drum am oprit şi am luat o curvă,
întrebat ceva şi voiam să-ţi arăt ce corp am, chiar dacă am futut-o şi am aruncat-o din maşină fără să-i plătesc.
nu mai am douăzeci de ani, priveşte-s ca o statuie M-am culcat în cuşcă la Elena! Când m-am trezit mi-
grecească antică! era somn aşa că am luat maşina să mă duc acasă. Pe
– Mai degrabă semeni cu una dintr-aia mai drum m-a oprit un bou de poliţist care m-a adus la
veche slăbănoagă şi cu capul mare! secţie să dau declaraţie.” Pe restul paginii a tras un Z şi
– Ce ştii tu de statui? a început altă pagină. În colţul din dreapta a scris
– Poate mai multe decât crezi! „pagina 2” şi a umplut-o cu „Domnul Goe face baie şi
– Fie, eu nu ştiu nimic, şi oricum nu aveam de se scarpină la coaie”, iar pe ultimul rând: „ar fi putut să
gând să am cu tine o discuţie despre istoria artei...
30
TÂRNAVA
mă servească măcar cu o cafea, boul respectiv.” Le-a său şi de ceilalţi colegi. Un singur om, în drum spre
semnat pe amândouă şi apoi s-a dus acasă cu taxiul. casă i-a strigat de pe partea opusă a străzii „Să-ţi fie
*** ruşine! Să putrezeşti în iad!” Şi-a răspuns doar lui. „N-
Era încă somnoros aşa că şi-a pus cafeaua pe foc are de ce să-mi fie ruşine, nici dacă aş fi făcut ce
şi a fugit până jos la chioşcul de ziare din faţa blocului, presupuneţi, nu mi-ar fi fost ruşine! Cât despre iad, îmi
de unde şi-a cumpărat ziarul local. Când s-a întors, pare rău, dar oricât de mult aş vrea, nu pot să putrezesc
cafeaua era gata. Soţia lui nu se trezise încă, nu voia să acolo. Iadul e o ghenă, o să ard, asta e, cenuşa nu
o trezească, avea de gând să plece fără să dea ochii cu putrezeşte, eu aşa ştiu. Poate în rai se putrzeşte, în iad
ea. Şi-a turnat cafea într-o cană şi a aruncat o privire cu siguranţă nu!”
peste ziar, pe prima pagină cu litere mari, negre, în Soţia lui încă dormea, când s-a întors de afară cu
centru era scris: „Primatofilul”, iar în stânga titlului, o ziarul. Nu se uitase peste el, l-a aruncat doar pe masă şi
poză cu el şi cu cel mai bun prieten al său, colegul de la s-a întors după cafea, niciodată nu se uita la ziar înainte
zoo. Constantin avea capul încercuit cu roşu. să se aşeze la masă. Având în minte titlul din ziua
Au început să i se umfle tâmplele şi brusc l-a precedentă, nu avut deloc curiozitatea să-şi arunce ochii
luat o durere violentă de cap. Simţea nevoia să lovească peste ziar, nu se aştepta la nimic. Cumpăra în fiecare
ceva, să spargă un pahar, orice, dar frica de ochii dimineaţă acelaşi ziar local de câţiva ani şi niciodată nu
neveste-sii l-a legat de scaun. Îşi băga şi îşi scotea citise un articol interesant, până dimineaţa trecută.
mâinile din buzunarele pantalonilor în mod obsesiv, Ciudat,primul articol interesant din istoria recentă a
repetat, nu înţelegea ce se întâmplă. A aruncat cana de ziarului trebuia să fie despre el. Păcat că nu l-a putut
cafea pe geamul deschis de la bucătărie, apoi ca şi cum citi, îi venea greaţă.
ar fi găsit un răspuns, un fel de a reacţiona, a zâmbit, a Bău o gură de cafea. Pe prima pagină a ziarului îi
scos un marker galben din buzunarul de la piept şi a atrage atenţia primul articol; un titlu mare informa că
început să deseneze interiorul cercului cu margini roşii fusese ucisă o curvă, sub titlul mare, cu litere mai mici:
din jurul capului său. A tăiat titlul şi a scris tot cu „Primatofilul a fost ultimul ei client, l-a poliţie a
markerul: „Sfântul primatofil”. A mai băut o cană de declarat că după ce a întreţinut relaţii sexuale cu
cafea şi a plecat pe jos spre grădina zoologică. victima, a aruncat-o din maşină”.
*** „Asta mi-am făcut-o chiar cu mâna mea! Simţea că îi
Avea de gând să se repeadă asupra colegului, tremură bărbia, îi era teamă şi habar nu avea cum să
asupra celui mai bun prieten al său! Ţigările şi aerul reacţioneze. „Gata, o să mă-nchidă ăştia, pentru
dimineţii l-au mai moleşit, era scârbit, nu era nimic de absolut nimic, da o să o facă..., asta dacă vor mai
întrebat, nimic de răspuns. Totul, totul nu poate fi avea pe cine închide! Mă duc pe bloc, îmi iau la
altceva decât un rahat puturos. revedere de la el, sper să-l dărâme pe când mă întorc,
Poate că nu suntem decât..., poate că pâmântul să le dărâme pe toate; o să mă grăbesc puţin spre
nu-i decât o groapă de dejecţii. O planetă aşezată în aşa următoarea viaţă, da ce rost are să mai aştept câţiva
fel încât să fermenteze excrementele. Nu suntem decât ani buni doar aşa ca să mă aflu-n viaţă. Păşesc până
nişte viermi într-un bazin cu excremente! Nu a vorbit chiar pe margine, închid ochii şi fac un pas mic...
cu nimeni toată ziua, s-a ferit cât a putut de prietenul spr.......staţia pupurgatoriu

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------

POESIS Oare unde vei fi Oare unde vei fi Oare unde vei fi
când voi trece când în chip de pasăre când îmbrăcată în cuvinte
Cornellia TOŞA întrupată în stea îţi voi trimite în murmur îţi voi destăinui
peste apele privirii tale ? cântecul melodic misterul trecerii peste
punţi ?
OARE UNDE VEI FI ? al atingerilor de mâini ?

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
--------------------

RESTITUIRI LITERARE
Coşbuc evocat sub Cupola Academiei Române
La 30 mai 1923, în şedinţa solemnă a Academiei Octavian Goga rosteşte admirabilul său discurs de
Române, ţinută sub preşedinţia regelui Ferdinand, poetul primire în cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării,
31

evocând personalitatea şi opera lui George Coşbuc. aceluiaşi tip de inducţie (germană), Blaga disociază
Socotind poezia coşbuciană ca pe o izbândă a literaturii “românescul” din opera lui Eminescu, de
noastre, care o anticipă pe ce politică, desăvârşită la Alba “românescul” specific celei lui Coşbuc: “Ca material
Iulia, în 1918, Goga, adresându-se regelui, remarcă, în poetic Coşbuc e mai românesc decât Eminescu”, el
chip pătrunzător, că: „reîntregirea solului naţional sub “realizeză însă românescul prin descrierea vieţii
folclorice. De asemenea şi temperamentul lui Coşbuc
sceptrul Maiestăţii Voastre, nu s'a sbătut în avânturi e un ecou al temperamentului ţărănesc” (Spaţiul
înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei eterne a săvârşit mioritic, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1936, p.
logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi de 263). Blaga descoperă cu ingeniozitate că, în timp ce
alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Coşbuc.” Eminescu este un spirit “sublimat, complex şi
(Octavian Goga – Coşbuc, discurs de primire, Cultura creator”, poziţionându-se mai aproape de ideea
Naţională, Bucureşti, 1923, p. 8). Sunt rememorate românească, reprezentând neamul “printr-un fel de
împrejurările vieţii literare româneşti la sfârşitul secolului legitimism de ordin divin”, Coşbuc se situează
al XIX-lea, când „Geniul lui Eminescu îşi proiecta pe înlăuntrul fenomenelor româneşti, ca parte a lor şi, la
o uşoară evaluare, acesta ar putea conta ca exponent
toată întinderea lumina orbitoare” (op. cit. p 16), când
fidel al poporului, propulsat printr-un fel de
tristeţea romantică, maladia simbolistă şi decepţia ”consimţământ plebiscitar” (ibidem)
sfâşietoare dominau moda artistică, fiind importate de În încheierea eseului nostru să ne întoarcem
către tinerimea noastră intelectuală din Occident – dar însă la discursul de recepţie al poetului pătimirii
atunci, la momentul potrivit, apare cartea de debut al lui Ardealului care nu îşi reprimă deloc sentimentele şi
Coşbuc, Balade şi idile (1893), care „a înviat atmosfera, admiraţia faţă de înaintaşul său: “Din această
a deschis un orizont nou şi a avut marele merit de a ţărănime ardeleană a răsărit, şi cântecul ei l-a împletit
reintroduce principiul sănătăţii în literatura noastră” (op. mai departe Gheorghe Coşbuc. Amintirea lui aş dori
cit. p. 18). Volumul este salutat de I. L. Caragiale şi s'o evoc în cuvinte pioase sub cupola Academiei
comentat elogios de către Ovid Densuşeanu, G. Bogdan Române, unde mi-aţi făcut onoa-rea de a răsplătì
Duică şi D. Evolceanu, dar – cum se întâmplă întotdeauna străduinţele mele chemându-mă la sca-unul lui
la români, chiar şi în literatură – poetul este defăimat văduvit.” (Octavian Goga – Coşbuc, discurs de
public de Gr. N. Lazu care, în broşura Adevărul asupra primire, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 10).
poeziilor d-lui Gh. Coşbuc, îl acuză de plagiat; începe Atunci, la 30 mai 1923, badea George Coşbuc
astfel un lung şir de procese, alţi contestatari ai lui a fost evocat şi elogiat, sub cupola Academiei, ca nici
poetului fiind Anton Bacalbaşa şi Al. Macedonski. un alt poet român!
Chemat de Titu Maiorescu la Bucureşti, în 1889
(unde devine angajat al Ministerului Cultelor şi Instruc- Note bibliografice:
ţiunii Publice), Coşbuc trece graniţa fără paşaport, fiind Octavian Goga – Coşbuc, discurs de primire, Cultura
declarat fugar al imperiului habsburgic: Naţională, Bucureşti, 1923
“Se duceà însă – scrie Goga – în fiecare vară la Lucian Blaga – Spaţiul mioritic, Editura Cultura
Naţională, Bucureşti, 1936
Predeal şi când îl vedeam la Bucureşti toamna ne spuneà
E. N.
cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul de frontieră
şi că l-a alungat de acolo un jandarm cu pene de cocoş. Ce
furtuni mute vor fi bătut atunci în adâncurile din care au Discursul de recepţie la Academie
ţâşnit accentele sumbre de baladă?” (op. cit. p. 26). Şi-
apoi, evocatorul se referă la un alt moment înduioşător al lui Octavian Goga: Coşbuc
din viaţa poetului ţărănimii când, după amnistia din 1910, (1923)
a putut să se reîntoarcă în Ardeal şi, participând anonim la
o serbare culturală la Sibiu, a fost recunoscut şi aclamat
de mulţime, iar oamenii aceia simpli, din popor, “s-au Sire,
asociat şi a Domnilor Colegi,
cântat toată lumea, şi cânta şi el plângând: Pe umeri
pletele-i curg râu / Mlădie ca un spic de grâu / Atâta mi-e Zilele pe cari le trăim astăzi sunt pline de
de dragă…” emoţii. Sub ochii noştri de câţiva ani se ţese istoria
Vitalitatea şi frumuseţea senină a vieţii ţărăneşti, neamului svâcnind palpitările ei de fiecare clipă cu o
stăruind de secole netulburată din rosturile ei fireşti, putere necunoscută încă. Sunt generaţii privilegiate în
adânci – atât de fidel reflectată în poezia lui Coşbuc –, nu- vieaţa tuturor popoarelor, cărora le este dat să
i va scăpa nici filosofului Lucian Blaga, preocupat de primească roadele unor îndelungi acumulări de
definirea sufletului nostru cultural. Într-un capitol din
Spaţiul mioritic (cel de-al doilea volum din Trilogia energii şi în a căror fericire fulgerătoare se răsplătesc
culturii), referindu-se la influenţele modelatoare ale veacuri întregi de amărăciune. Noi suntem o
culturii franceze şi la cele catalitice ale culturii germane, asemenea generaţie, pe care destinul acestui neam a
care s-au răsfrânt în timp asupra sufletului românesc, dăruit-o cu mâinile amândouă, făcând-o să vadă
filosoful scrie despre “linia” ultimului tip de influenţă, cea împlinirea gândului urzit în suferinţe de o mie de
saxonă, ca fiind uşor identificabilă în opera unor ani...
personalităţi deschizătoare de drumuri în cultura noastră, Unitatea naţională de astăzi este încoronarea
amintindu-i pe Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, unei opere de străduinţi necurmate. Ea a venit ca o
Eminescu şi Coşbuc. Dar, deşi constată că aparţin
32
TÂRNAVA
rezultantă a frământărilor de ieri, ca o consecinţă logică a gliei, secătuit de regimul “Aprobatelor şi Compila-
unui proces normal de evoluţiune, un ultim acord într'o telor” sub principii Transilvaniei, această “misera
sbuciumată simfonie. plebs contribuens”, răsleţită prin satele de munte şi de
Trecutul, din a cărui elaborare continuă s'a desprins câmpie şi devenită mai târziu un rezervoriu de forţe
această strălucitoare isbândă târzie e întunecat şi trist. risipite când de dragul politicei din Burgul dela
Neamul nostru şi-a răscumpărat în cursul vremii existenţa Viena, când de năzuinţele recente ale imperialismului
pe preţul unor jertfe şi încordări mari. După gloria unguresc. Într'o vreme când cele două principate
proaspătă de tinereţe, încununată de razele legendei, dunărene, cu tot cortegiul de mizerii al vasalităţii
vitregia sorţii l-a fărămiţat sub diverse stăpâniri străine, turceşti, aveau totuş o pătură conducătoare de Stat şi
tot atâtea pietre pe pieptul lui cari i-au oprit respiraţia un împuls de civilizaţie proprie, în Ardeal
liberă veacuri dearândul. Graniţele înfipte în încheieturile românismul nu trăia decât în cadrul unei vieţi
acestui organism din copilărie au durut ca nişte piroane în patriarhale. Această izolare a iobăgimei noastre însă
carne şi au fost mai primejdioase ca orice boală veacuri întregi s'a prefăcut într'o cetate nepătrunsă a
vremelnică, fiindcă au stânjenit în permanenţă creşterea apărării naţionale. Oropsiţii plugari şi ciobani s'au
unui trup viguros. Am trăit perioade tulburi de apăsare, retranşat în părăsirea lor şi o mie de ani păstrându-şi
sub loviturile lor ar fi putut uşor să intervie stingerea datinele, cântecele, superstiţiile, torcând firele de
noastră. Totdeauna însă, cu rezistenţa îndârjită a argint ale poveştilor din străbuni au trecut neatins din
sănătăţilor robuste, masele româneşti de pretutindeni au generaţie în generaţie patrimoniul sufletesc specific al
păstrat şi în cele mai amărîte zile instinctul sigur al unei rasei. In acest chip asperitatea sorţii s'a transformat în
înrudiri organice. Unitatea de suflet ni-s'a menţinut astfel supremul nostrum scut, conservându-se o puritate de
fără ştirbire dealungul vremii. Ca la un lac cu adâncimi sânge intactă în toate nuanţele ei şi păzită de
mari, viforele au bătut valurile dela suprafaţă şi au pătat neajunsurile oricărui contact străin, ca un tezaur
adese oglinda lor, în alvia de jos însă unda a rămas acoperit de ruine. Viforul vremii în Ardeal a trecut
limpede şi pură. Trebuià totuş pe lângă această frăţietate a astfel ca toate furtunile bătând culmile, frângând
păturii populare, trebuià şi conştiinţa unităţii de aspiraţii: creştele copacilor, dar lăsând nemişcate şi în deplina
crezul care smulge gândul din amorţire şi-l fortifică, lor podoabă firicelele de iarbă.
trâmbiţa fermecată menită să răscolească rândurile şi să le Aş'a ne-au rămas ţăranii, singura raţiune de
înşiruie în linie de bătaie, trebuià o sinteză a solidarităţii existenţă a neamului nostru, sub ocrotirea politică
militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind duşmană.
tuturora că în văile dimprejur lupta se ţine încă. Acest Din căsuţele lor, în a doua jumătate a veacului
fluid miraculos din care beau forţele creatoare ale tuturor al 19-lea după înlăturarea întocmirilor feudale, au
oprimaţilor a fost şi la noi ca şi în alte părţi: literatura. început să se pornească pe ici pe colo copii cu ochii
S'a zis cu drept cuvânt, că la începutul oricărei limpezi tiviţi în lacrămi duşi să înveţe carte în oraşele
mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor din vecini. Cele câteva licee româneşti din Ardeal au
biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale un mare devenit focarele umile ale unui început de cultură, în
triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă vreme ce molohul străin îşi întindeà de pretutindeni
curentă. Literatura a fost totdeauna o energie precur- reţelele otrăvite ca să ne sugrume. Opera de desnaţio-
soare. In câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt nalizare a guvernelor din Budapesta s'a deslănţuit cu
puterile latente ale unui popor, indicând prin proporţiile o continuitate programatică. Din toate părţile pândeà
lor raza de întindere a măririlor viitoare. In acest chip o cursă, un gând ostil, o primejdie pentru noi.
Elada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle; Cărturarul ardelean cu frământarea lui de aproape un
gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea veac, truda de a-şi menţine moştenirea de acasă
strălucirii lui Lorenzo de Medicis; orizonturile paralel cu preceptele civilizaţiei primite prin prismă
nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle străină, lupta surdă cu întreg aparatul puterii de stat,
coloniale ale Engliterei şi astfel, urmând o orânduială protestările necontenite ale instinctelor seculare în
consacrată, nu este numai o întâmplare că România Unită, plină revoltă, toate aceste constituie un capitol din
Sire, reîntregirea solului naţional sub sceptrul Maiestăţii cele mai triste din povestea noastră. Câţi n'au rătăcit
Voastre, nu s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce pe acest calvar al luminei greşind drumul şi trezindu-
poezia cu culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne se în tabăra adversă, câţi nu s'au oprit la calea
de o parte geniul lui Eminescu şi de alta paginile jumătate, biete făpturi hibride, apariţii inutile în
nepieritoare ale lui Gheorghe Coşbuc. economia unui neam şi câţi nu-şi plimbă astăzi sub
Ardealul nostru în acest sbucium istoric al ochii noştri plăgile sufleteşti ale trecutului bolnav…
neamului a trăit printr'un popor de ţărani. Pe seama unui intelectual român ţărănimea rămâneà
Vrăjmăşia stăpânirilor străine, care-şi pusese ca deci şi pe mai departe unicul azil în care trebuià să se
ţintă desfiinţarea noastră, ne-au supus unei despoeri retragă dinaintea puhoiului ucigaş. Nu erà altă
metodice vremuri îndelungate. Clasa conducătoare ne-au scăpare, decât a-i smulge civilizaţiei tot ce-ţi puteà dà
absorbit-o elementele dominante, Biserica a tânjit în şi încărcat de pradă, scuturând praful din drum, a te
umbră subt persecuţii ruşinoase, şcoala nu ne-a împăr- întoarce din nou după zidul din bătrâni, a duce mai
tăşit cu binefacerile ei. Nu ne-a rămas decât ţăranul, rob al departe firul unei continuităţi milenare şi a simţì
33

respirând în jurul tău eternitatea. Ţărănimea deci, singura şi graiu, un colţ de românism ferit de orice infiltraţie
clasă constituită cu larga ei armonie primitivă erà însăş străină. Câteva sute de elevi, copii dela ţară, veniţi
afirmarea vieţii noastre. Din sânul ei plecau unde de din toate părţile cu mâncare în desagi, aciuiţi în gazdă
energie, solii călătoare, care reveniau iarăş la matcă cu la câte un gospodar din capul satului. Coşbuc ne-o
toată agoniseala lor. Tot ce cădeà dincolo de raza acestui spune undeva : “Doisprezece din patrusprezece, câţi
câmp erau sbucniri răsleţe , valuri deplasate, aşchii sărite urmam clasa a 8-a a liceului din Năsăud eram băieţi
departe de tulpina neamului… de ţărani oieri şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni-
Din această ţărănime ardeleană a răsărit şi cântecul le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la
ei l-a împletit mai departe Gheorghe Coşbuc. Amintirea şcoală eram”domnişori”, iar acasă eram ţărani”. O
lui aş dori s'o evoc în cuvinte pioase sub cupola caldă înfrăţire populară însemnà acest liceu
Academiei Române, unde mi-aţi făcut onoarea de a priveghiat de dascăli crescuţi pe vremea
răsplătì străduinţele mele chemându-mă la scaunul lui absolutismului austriac pe la universităţile germane,
văduvit. cunoscuţii buni pedagogi arde-leni, naţionalişti
În judeţul Bistriţa-Năsăud se găseşte satul Hordou, militanţi, propagatori entuziaşti ai des-cendenţei
de câteva sute de fumuri. Case albe la poala de deal, noastre latine şi oameni oneşti în slujba lor. Sub
strânse împrejurul unei bisericuţe cu turnul ţuguiat între conducerea acestora la Năsăud stăruià un spirit de
plopi. Sătenii, toţi români plugari temători de Dumnezeu, îndrăsneală a revendicărilor noastre şi societate de
harnici, aţoşi, uscăviţi, cu lumină în ochi şi cu sufletul lectură “Virtus romana rediviva” a elevilor,
muiat în basme. Sunt din neamul grăniţerilor, un fel de constituită la 1870, cu activitatea ei e o oglindă a
răzeşi paznici de hotare care şi-au semănat oasele pe toate năzuinţelor literare de pe atunci.
câmpiile Europei sub pajura Habsburgilor. De pe vremea Aici a început Coşbuc să-şi urzească cele
Mariei Terezia soarta li-s'a uşurat şi corvezile iobăgiei au dintâi versuri. Dacă ar fi rămas analfabet în “căciulă
scăzut în jurul lor. Satul Hordou însă e sărăcuţ şi puţinel. şi iţari” totdeauna, s'ar fi ales din el un colăcar la
Cam la mijlocul lui este o căsuţă cu acoperişul de paie, cu nunţi, un mare meşter anonym, ca autorul “Mioriţei”
umerii gârbovi, cu grad de nuele împrejurul ogrăzii şi suflarea lui de foc s'ar fi topit în flacăra pururea
scunde şi cu grădiniţă în faţă. Acì trăià încă părintele primenită a folklorului. Pe băncile liceului însă
Sebastian Coşbuc şi preoteasa Maria acum o jumătate de impulsul conştient al creaţiunii l-a cercetat de grabă şi
veac. Ceaslovul însă şi darul preoţiei se adăposteau de încurajat de profesori înţelegători cari i-au ghicit de
vreo 200 de ani sub tavanul de grinzi. Părintele Sebastian cu bună vreme talentul, la cincisprezece ani elevul
ca şi înaintaşii săi erà preot de legea veche, chipul dela Năsăud, scutit de studiile ştiinţifice şi mai ales
cunoscut al istoricului “popă românesc”, aşà cum l-am de matematici pentru cari nu aveà nici o tragere de
văzut pe prispă aproape cu toţii în copilăria noastră, inimă, - cum ne-o spune dânsul, - fiindcă erà isgonită
tâlcuitor de psaltire, îndrumător al poporului şi cel mai fantezia, publicà versuri în “Muza Someşană”. Un
puternic stâlp al vieţii noastre în Ardeal. actual profesor universitar din Cluj, distinsul filolog
Copilul lui e Gheorghe Coşbuc născut la 8 N. Drăgan, a avut buna idee să publice într'o broşură
Septembrie 1866. In mijlocul unui peisaj câmpenesc deci, o amănunţită şi interesantă dare de seamă despre
în aer şi în lumină au privit pentru întâia oară împrejur activitatea literară a elevului Coşbuc în liceul dela
ochii poetului. Tabloul acestei clipe cu misterul lui nu l-a Năsăud, a cărei societate de lectură l-a proclamat
mai părăsit niciodată. preşedintele ei. In cartea acestei societăţi, între anii
Zările de farmec pline 1882-84, când a luat bacalaureatul, s'a întrodus un
Strălucesc în luminiş, număr considerabil de versuri de ale lui. Sunt de sigur
Zboară mierlele 'n tufiş... strofe începătoare,asperităţi şi nelămuriri destule, aşà
Sunt primele rânduri din “balade şi idile”, sunt cine cum sunt însă, inspiraţii din balade populare sau
ştie un ecou întârziat al clipei când i-a căzut pe frunte cea reminiscenţe din clasicii germani, frânturi de
dintâi rază în leagănul dela Hordou, sunt sinteza operei lui înţelepciune primitivă sau accente calde din imnul
Coşbuc. luminos al naturei pe care l-a cântat o vieaţă întreagă,
A fost o copilărie senină la curtea părintească ele anunţă pe cântăreţul de mai târziu.
alături de fratele său, rămas ţăran şi astăzi în brazda din Smulg câteva rânduri din “Tablou de seară”:
batrâni. Atmosferă de linişte şi împăcare patriarhală. Blândă rază
Copilul a învăţat mai întâi slovele la dascălul Tănăsucă, Lucitoare,
ajutorul părintelui, cântăreţ de strană, care-l purtà pe Scânteiază
genunchi. A trecut apoi la şcoala primară din vecini în Şi-o culoare
comuna Telciu şi în curând la Năsăud. Liceul românesc Purpurie,
deacolo, susţinut de fondul vechiu al grăniţerilor, a fost Se aruncă
cel mai priincios cuib pe seama poetului adolescent. Pe câmpie
Lumea dimprejur erà o continuare normală a vieţii de Şi pe luncă…
acasă. Infăţişarea rustică dela Hordou reînvià pe uliţele E poezia lui Coşbuc în scutece, un acord
strâmte cu case ţărăneşti din micul oraşel înfundat după avansat din “Noaptea de vară”. Ceeace se resimte
colinele munţilor Bistriţei . Erà aceeaşi lume, acelaş port însă limpede din îndeletnicirile-i literare de pe atunci
34
TÂRNAVA
e îndrumarea spre genul epic, pecetea de căpetenie a artei ducând cu el cine ştie ce icoană, “frumoasă ca un
lui. O lungă poveste în versuri “Pepelea din cenuşe”, gând răleţ”, ascultând un cântec care se ridicà
voinicul care se bate cu smeul şi pleacă la “Sorbul dinlăuntru şi erà chemat de patima lui, s'a lăsat prins
pământului”, o apropiere de Prâslea lui Ispirescu, indică în vrejurile norocului visat şi s-a gândit la … nuntă.
jocul de gânduri şi imagini care se ţeseà în jurul tânărului Fiorul trubadurului a cutremurat lumea întreagă pe
rapsod. Fire de ţăran iubitoare de basm şi pitoresc, cu unde s a plimbat mintea lui în “patru margini de
imaginaţia fecundă şi cu ochii înfipţi în nemărginire, pământ”. Pe toţi prietenii copilăriei lui fermecate, pe
Coşbuc s'a înfăşurat dela început în tortul argintat al toţi stăpânii imaginaţiei populare i-a poftit la ospăţ. Şi
mitului popular care l-a fermecat mai întâi ca un cântec de s'a întâmplat o minune. S'a pornit să alerge potop “din
leagăn şi l-a urmărit mai târziu ca o vastă problemă de cât afund o mie de crăimi ascund”, s'au urnit la glasul
creaţiune artistică. Toate l-au ajutat pe acest drum stropit ciudatului vrăjitor care a scormonit din meleagurile
cu pulbere de stele şi cu arătările visului fugar. Mai întâi lor împăraţi, feţi-logofeţi porniţi din “nouăzeci de
origina lui, vatra dela Hordou. In cenuşa ei tremurau ţări”, crăiese şi “ghinărari” şi sfetnici, s'a urnit ca
basme de veacuri, spuse de oameni ai câmpului, instincte într'un val imens de văltoare cosmică firea întreagă…
străvechi păstrate în savoarea lor virginală într'o căldare Şi s'au pornit bărboşii regi
de munţi, panteismul estetic al primitivilor cald şi colorat, Şi sfetnicii 'nvechiţi în legi
o tainică moştenire pitită din lumea lui Homer într'un Şi patruzeci de zile întregi
ascuns ungher traco-romanic. Erà apoi educaţia Au tot nuntit…
particulară a cărturarului ferit de toate toate aspectele Feciorul popii din Hordou a făcut o nuntă cum
frământărilor moderne, abstracţiunea de esenţă pură fără n'a mai fost, balada nunţii ţărăneşti: Nunta Zamfirei.
sgomot şi complicaţii, prelungirea binefăcătoare a unui Ca în Teogonia lui Hesiod unde se fixează ierarhia
basm. Toate aceste , brodându-se pe un temperamentde zeilor Eladei, în poezia lui Coşbuc, cea mai
visător deslegat de obezile realităţii, au dat naştere unei strălucitoare crea-ţiune epică a noastră, se redă cu o
poezii impersonale, al cărei fond se pierdeà cu vechimea vigoare elementară şi cu o diabolică alhimie a
lui în negura vremii dar erà susţinut de mijloace artistice versului cea mai veritabilă incarnaţie a mitului
noui şi superioare. românesc. Admirabilul poem a fost remarcat de
Coşbuc scăpat de pe băncile liceului, trecând un an Maiorescu şi retipărit în “Convorbiri literare”, a
şi jumatate pe la Universitatea din Cluj, care l-a desgustat consacrat gloria literară a poetului.
cu atmosferă ei străină şi respingătoare a gentrylor unguri Pa atunci Ardealul se sbăteà sub apăsarea
de pe atunci, s'a închis în turnul lui vrăjit şi pe unde s'a guvernării intolerante dela Budapesta. Printre anii 80-
dus a întins pretutindeni împărăţia satului cu svon 90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza,
câmpenesc şi cu freamăt de pădure. La Sibiu, unde s'a inau-gurând opera de maghiarizare, au început
ocrotit la ziarul “Tribuna” vreo trei ani şi mai bine, protestările noastre, dar vieaţa publică a resimţit
talentul lui precoce a început să închege într'un loviturile date. Atunci ni-s'a picurat otrava educaţiei
mănunchiu fragmentele mitului şi o întreagă serie de ungureşti cu pustiirea ei, ale cărei consecinţe fatale ca
poveşti în versuri a văzut lumina tiparului. E o adevărată proiecţiuni postume se întrevăd şi astăzi în unele
epopee populară care a făcut şcoală în Ardeal, plină de divagaţii de ale clasei noastre conducătoare. O
imagini şi coloare. In “Izvor de apă vie, Pe pământul atmosferă de temniţă intelectuală s'a aşternut peste
turcului, Blăstăm de mamă Fata Craiului din Cetini, provincia năpăstuită, spiritele libere se mişcau greu
Fulger, Tilinca, Patru portărei, şi Crăiasa Zânelor” sub tentaculele ei. Dea-supra graniţei însă pătrunsese
autorul lui Pepelea din cenuşe ţese mai departe beteala de suflul desrobitor al literaturei proaspăte, care svâcnià
aur. E o năvală de eroi din bas-me în scrisul lui, o în cugetele primitoare şi fermentul ei le fructificà.
nomenclatură sugestivă pe lângă cea consacrată, Trăsnet Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul
bătrânul, Crai încetinat, Tabără Impărat, o invenţie cărturărimii ardelene. Scriitori de seamă îşi aruncau
specială în conducerea acţiunii, frânturi de graiu dela ţară, zilnic peste baionetele neputincioase dela Predeal
crâmpeie de învăţături din bătrâni şi peste tot o înrudire reţeaua fermecată a atâtor opera de artă. Grăbită şi
organică cu delicatele producţii ale folklorului nostru… sigură se modelà unitatea literară, iar Bucureştii
Coşbuc s'a gândit, ne-o spune el, la un mare epos naţional devenise în conştiinţa tuturora capitala culturei
în care să se înca-dreze mitologia românească şi care să noastre integrale. Se va găsì oare cineva care să ridice
reoglindească, ca o Iliadă sau Eneidă, însăş copilăria vălul de pe frământarea unui creier de artist din
neamului, perioada de legendă şi mister, când în această perioadă sbuciumată şi fecundă, când din
intimitate cu natura se plămădeà sufletul nostru. Fără Ardealul încătuşat ca printr'o surdă prăvălire
îndoială, că pentru reso-nanţa acestui trecut, viziunea lui subterană se porneau valuri de energies pre Regatul
erà cea mai indicată, nimeni nu s'a coborît aşà de adânc în fraţilor liberi şi din avântul lor impetuos se
regiunile înflorite ale celuilalt tărâm, nimeni nu venià aşà desprindeà inform şi tulbure, dar măreţ şi conştient,
de departe ca dânsul. preludiul strălucirilor viitoare? Pentru noi soarele la
Într'un avânt capricios al tinereţii înfrigurate, într'o Bucureşti răsare, - acesta erà în Ardeal dictonul
tensiune de nervi şi într o năvală de sânge la tâmple, curent care ne scăpà ca un miracol de ravagiile
tânărul de două-zeci de ani, călător în ţara basmelor, Budapestei. Fireşte, în acest vârtej de patimi, Coşbuc
35

mai mult ca oricare altul simţià chemările de peste munţi ani deatunci, - strecurându-se pe Calea Griviţei cu
spre marele atelier al luminei noastre, de unde ispitele trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile
atâtor speranţe îl copleşiau în fiecare zi. Plin de visuri şi pierdute sub pălăria cu bordure largi, am simţit că nu
de armonii, sguduit în toate fibrele de cântecul mare al vede nimic din apropiere, n'aude nimic, că înaintează
neamului, el a lăsat în urmă graniţa şi a plecat la ca un iluminat cu fanatism spre o ţintă care e undeva
Bucureşti pentru totdeauna… departe, foarte departe… Aşà mi-l închipui, că a fost
Deacum o lume nouă împrejmuie vieaţa lui dela început. Copilăria, amintirile, barba de apostol a
Gheorghe Coşbuc. părintelui Sebastian, glumele dela Năsăud, mama de
După firidele cu muşcată dela căsuţa din satul lui, pe prispă, basmele cu Pipăruş şi Pricolici, toate au
după sburdalnica veselie copilărească dela Năsăud şi după venit cu el, toate le duceà ca o nemărturisită povară
planurile îndrăsneţe de boem visător la redacţia pe umerii îndoiţi prea de vreme. El le alintà în fiecare
“Tribunei” din Sibiu, deodată vălmăşagul de oraş mare cu ceas, le orânduià, le netezià cu patimă şi cu delicateţe,
sgomot de târg şi de care, şiraguri de oameni grăbiţi, se înfă-şurà în dantelele lor uşoare, le stropià cu plâns
negoaţe, indiferenţă, o văltoare atât de isbitoare şi de şi cu flori de busuioc, iar într'o zi le a adunat una
necunoscută. Desigur, dacă ar fi avut cât de puţină supleţe lângă alta, scumpeturi într'o ladă de zestre ţărănească,
de târgoveţ, câteva dispoziţii de transacţii cu minunată cu crestături şi arabescuri înflorite şi le-a
împrejurările, lucrul ar fi mers lesne... Dar el venià ca un zis: Balade şi Idile.
tip rezumativ al unei rase, n'avea concesii de făcut. El Volumul lui Coşbuc, ca un proaspăt vânt de
proclamase atotputernicia satului, de care gândurile nu i- primăvară pătruns brusc în liniştea obosită a unui
s'au deslipit niciodată. Coşbuc erà un inadaptabil. Dârz, iatac, a sguduit puternic nervii discordaţi dimprejur, a
îndărătnic, concentrà în protestarea lui reţinută mândria înviorat atmosfera, a deschis un orizont nou şi a avut
grăniţerilor purtaţi prin atâtea lupte. In clipele cele dintăi marele merit de a reintroduce principiul sănătăţii în
a privit cu timiditate în jurul lui, cu oarecare nepăsare literatura noastră. Autorul baladelor şi idilelor a
apoi şi cu o linie de amărăciune la urmă... In alergarea descins din lumea basmelor, dar a făcut popas în satul
nepotolită a Capitalei, cine să-l fi ocrotit pe pribeagul lui. Ne-a dat o luminoasă monografie poetică a
vâturător de rime, frate de cruce cu “Pepelea din cenuşe”, satului românesc. Fireşte, el nu venià cu concepţia de
dar atât de dezarmat în faţa vieţii? O sinceră recunoaştere intellectual chinuit a lui Eminescu, cu un system
a talentului la început, o strângere de mână, - lumea e atât filosofic sau cu o doctrină socială menite să-l facă
de grăbită cu tinerii poeţi ! - şi în curând o slujbă la analistul crud de fiecare clipă, nu erà nici fericitul
Minister, ajutor de inginer, dacă nu mă înşel, o răsbunare excursionist coborît din balconul caselor boiereşti în
postumă a matematicilor… mijlocul unei lunci, pentru care distanţa topeşte
Dar şi configuraţia literară a anilor nouăzeci erà conturele, pipernicindu-le vieaţa intrin-secă şi
puţin prielnică concepţiei lui Coşbuc. Geniul lui Emi- rezumând totul în nota decorativă, ca veselul
nescu îşi proiectà pe toată întinderea lumina orbitoare. Alexandri. Dacă poate fi vorba de vreo influenţă
Poezia lui, asemeni unui samum cutropitor, pârjolise toată străină, atunci clasicismul greco-roman şi neo-
vegetaţia literară dimprejur şi deasupra altarelor căzute în clasicis-mul german i-au împrumutat din mijloacele
ruine strălucià aureola care încununà fruntea bolnavă a lor, ca să-şi realizeze cu mai multă înlesnire opera
maestrului. O tristeţe vagă stăruià peste tot, strofele lui intuiţiei lui singure şi pricepute. Dar aceste înrudiri
Eminescu îşi furişau în inimi plângerea lor în surdină, sunt şi manifestările organice ale genului epic, care e
floarea albastră îşi scuturà petalele ofilite şi o morbideţă partea de căpetenie a creaţiunii lui. Coşbuc erà
ostenită se răspândeà în zare. Literatura întreagă primise înregistratorul obiectiv al satului, un miraculos
un aspect de doliu, decepţionismul devenise o manieră seismograf al vieţii dela ţară în aspectele ei senine,
artistică la modă şi un aer de spital te prindeà din vitrinele idilice, cele mai potri-vite cu temperamentul lui şi
librăriilor, pline de “File rupte” şi de “Foi veştede”… În dealtfel cele mai apropiate de caracterul fundamental
descurajarea generală care năvălise intelectualitatea al poporului nostru. Din primul lui volum ca şi din
românească, ca o extenuare subită, poate, după sforţarea celelalte – Fire de tort, din Ziarul unui Pierdevară şi
pripită a trecerii noastre dela stările patriarhale la Cântece de Vitejie, menţinute toate în aceeaş
civilizaţia occidentului, se afişau şi multe dureri înlănţuire programatică, ca dintr'o subtilă monografie
închipuite, teorii de import de peste Prut, alături cu atâtea s'ar puteà reconstruì psihologia unui sat în toate
doctrine de circumstanţă din fierberea fără răgaz a ipostazele ei. Zugrăvind acest microcosm, pars pro
Parisului. toto, poetul ne dă însuş tabloul sintetic al neamului.
Toate acestea au contribuit şi mai mult la izolarea Cântarea lui se desfăşură în imnul vast al
lui Coşbuc. Din strigătul pestriţ al bulevardelor el se cereà naturei.
în svon de mirişti şi pădure, iar împotriva tânguirii Pe seama lui Coşbuc însă natura are o specială
unanime care năpădise literatura curentă, se ridicau semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment
instinctele de sănătate vânjoasă moştenite din munţii subiec-tiv, decorul care se ataşează propriei
Bistriţei. Zi cu zi se mărià distanţa între el şi mediu, frământări a autorului. Ea trăeşte pentru sine, imens
devenise un soliloc, un singuratec cu ochii rătă-ciţi în laboratoriu de supremă orânduire, în care omul e un
larg. Când l-am zărit întâia oară, - sunt vreo douăzeci de element subor-donat slujind o ţintă a ei, asemeni unei
36
TÂRNAVA
stânci, unui copac, sau unui fulger care despică văzduhul. În această horă nesfârşită a naturii se înşiruie şi
Nimic din egocentrismul maladiv al liriei moderne care în oameni cu ochii limpezi, glumeţi, cuviincioşi, iubitori
tremurul unei frunze nu vede decât radiaţiunea unei dureri de snoave, cucernici, răbdurii, ştiutori de dreptul lor
dinăuntru. Poezia lui Coşbuc e o harfă eoliană pe care şi turbaţi ca marea înviforată când nedreptatea le-a
natura cântă în dragă voie. E concepţia omului dela ţară, umplut păharul. Sunt ţăranii noştri pe care Coşbuc,
în intimitate străveche cu cerul şi pământul, deaeea solul lor, ni-i arată într'o lungă şi variată apologie. Ei
pulsaţiile vii, multitudinea de senzaţii, pante-ismul estetic vin dela muncă seara hăulind, când carele scârţâie şi
care se revarsă din aceste pagini pline de mişcare. Fiecare fumul iese alene din cămin, ei iubesc, ei cântă, ei se
anotimp îşi desface bogăţiile pro-digioase ce se risipesc sbat, ei se duc la răsboiu şi mor făcând trei cruci, iar
sub ochii noştri stropite cu pul-bere de aur. E o peste oasele lor creşte iarba verde ca o binecuvântare
încrucişare de forţe ascunse, un uriaş erotism al firii, o de sus. E oglinda senină a sufletului dela ţară în
măreaţă învălmăşeală de energii active, printre cari omul aceste strofe vioaie, pe care criticii le vor drămui, vor
apare ca un atom ce se pierde în infinit. descifrà din ele o erotică populară cu toată gama ei de
Priveam fără de ţintă 'n sus simţire, vor cântărì măestria alcătuirilor epice dela
Intr'o sălbatecă splendoare, povestirile sprintene ţărăneşti până la evocările
Vedeam Ceahlăul la Apus, arhaice ale trecutului istoric,toate în cea mai
Departe 'n zări albastre dus, românească limbă şi cu o particulară prozodie, cu o
Un uriaş cu fruntea 'n soare structură de vers când turnată în bronz, când gravă ca
De pază ţării noastre pus… un dangăt de clopot în ceasul morţii, când uşoară şi
Şi ca o taină călătoare fină ca un picurat de fluer păstoresc în pacea adormită
Un nor cu muntele vecin a unei păduri. Credincios şi neînduplecat cântăreţ al
Plutea 'ntr'acest imens senin satului, el îmbracă în haina, în obiceieurile şi în graiul
Şi n'aveà aripi să mai zboare. lui, scene smulse din negura veacurilor, file de
Şi tot văzduhul erà plin cronici şi pagini de istorie, pretu-tindeni cu o rară
De cântece ciripitoare. intuiţie de artist făcând să vorbească sufletul nostru,
Privirile de farmec bete fie că încalecă Ştefăniţă Vodă, fie că dela Muselim
Mi le-am întors către pământ Selo rănitul trimite carte acasă la ai săi. Mai mult:
Şi spicele jucau în vânt chiar şi eroii din basme se îmbracă ţărăneşte,
Ca'n horă dup' un vesel cânt. înţelepciunea lor e a poporului, până şi ritualul
Copilele cu blonde plete mortuar păstreză formele consacrate din vechime.
Când saltă largul lor veşmânt. Fulger moare, e plâns şi îngropat ţărăneşte:
………………………………
Pe piept colac de grâu de-un an
Poetul privià “fără ţintă”, zice el, dar ţinta erà Şi'n loc de galben buzdugan,
priveliştea însăş, o strălucită apoteoză. Făclii de ceară ţi-au făcut
Astfel pe o claviatură largă cântecul naturii se In dreapta cea fără temut
împleteşte răsunător. Peisaje, icoane răsleţe, detalii intime Şi'n mâna care poartă scurt
se înşiră într'un caleidoscop pitoresc şi delicat. Apropierea Şi-au pus un ban.
dintre om şi natură îi face să se confunde, minunile ei se Cu făclioara pe-unde treci
personifică şi iau înfăţişări de fiinţe rustice, calde, pline, Dai zare negrelor poteci
rumene, comunicative. Seara e o fată dela ţară, soarele In noaptea largului pustiu,
flăcău, vântul holtei şiret, vara femeie robustă, Prahova Iar banu-I vamă peste râu,
fecioară năvalnică. Toate-şi vorbesc, se agită, se Merinde ai colac de grâu.
hârjonesc. Işi spun păsul, îşi strigă durerea lor. Din când Pe-un drum de veci.
în când făşii de întuneric cad pe câmpul plin de soare,
orizontul se întunecă, negurile se întretaie brusc, furtunile Nu e nici o mirare, că urmărind astfel un popor
se încaieră şi grindina aspră loveşte pământul din care în toate cărările lui el i-a deslegat taine adânci şi a
ţâşnesc mugete înfricoşate… Orchestra unui vifor în prins pe alocuri adevăruri mari din însăş fiinţa lui
codru, sbuciumul uriaş al adâncurilor, stâncile cari se dându-ne poezii rezumative cum e Doina, o cântare a
despică, apar cu o putere elementară zugrăvite plastic şi cântărilor noastre de totdeauna.
lapidar ca în Cartea Facerii, toate supuse unei veşnice şi Vieaţa în acest timp, ca o perfidă ursitoare din
chibzuite rotiri în care astrii, plângeri, sori, stele, purced baladele lui i-a luat pe rând măcinişul energiilor
după o tainică poruncă de sus, căci… zilnice. Coşbuc s'a risipit înainte. Munca lui literară
- La Dumnezeu tumultoasă la început a urmat într'o continuitate
Sunt toate câte sunt să fie neîntreruptă. A tradus Aeneida, l-a atras fluviul larg
al lui Homer cu splendorile lui întinse. A scris
- Tu laudă mereu “Povestea unei Coroane de oţel” şi “Răsboiul nostru
Suflete, pe Domnul… pentru Neatârnare”, tâlcuit pe înţelesul tuturor. Spirit
militant, a început să-şi propage credinţele la reviste
37

pe cari le-a redactat alături cu alţii. Literatura pe atunci într'o vreme când în mecanismul vieţii de stat massele
apăreà ca un apostolat. Scriitorul credeà în misiunea lui nu-şi aveau greutatea lor, scriitorii şi artiştii noştri nu
de reprezentant ales al unui neam, el se ivià pe arena de s'au despărţit de ţăran şi l-au urmat în toate
luptă de câte ori o mare problemă preocupà mulţimea. nenorocirile lui. In deceniile din urmă ale istoriei
Pleiada Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, dispărută prea noastre contemporane, literatura şi arta s'au refugiat
de vreme dintre noi, într'o nobilă solidaritate răscolià la ţară şi aproape singurul lor subiect a fost acest om
valuri agitate în opinia publică, păstrând însă pe seama al pământului. Este, desigur, o înaltă justificare pe
scrisului un respect religios, menţinând totdeauna seama lor, faptul că mai târziu conştiinţa obştească le-
scrupulele ones-tităţii artistice şi prestigiul de atelier. a verificat unanim intuiţia şi că în bătaia tunurilor, în
Coşbus se fră-mântà alături de ei. Mi-a fost dat adese să-l zile de cumplită răstriţe, realitatea s'a desprins aşà
văd în casa lui Vlahuţă, unde în vecinătatea pânzelor lui cum au văzut-o acei care mânuind un penel, o daltă,
Grigorescu se rosteau judecăţi şi se înfiripau planuri, se ori un condei, au crezut în torentul energiilor
încrucişau gânduri, se comentau teorii, fie că le rostià populare. Este nu numai o confirmare a caracterului
amfitrionul cu fraza lui sacadată de meşter socotitor, fie profetic pe care l-a avut totdeauna o operă de artă,
că într'o împletitură de fulgere Caragiale îşi asvârlià în este târziu revenire şi o recunoaştere a legitimităţii
faţa noastră verva orbitoare. Coşbuc cu buzele strânse artiştilor în afirmarea marilor adevăruri ale neamului.
îndă-rătnic, în ochi cu o strălucire pătimaşe care-I lumina Coşbuc, poate, în mai mare măsură decât
fruntea largă de filosof antic, vorbià rar şi apăsat. Ne oricare altul, a slujit această idee. Pentru dânsul
aduceà snoave din calătoriile lui dela ţară, din ne- desrobirea satelor erà mai mult decât o problemă de
număratele rătăciri cu trenul cu care plecà fără ţintă, ordin literar, erà o convingere fanatică de luptător. In
disecà încet o chestiune de filologie. Curând însă se măsură ce se depărtà de vieaţa patriarhală el
cufundà în tăcere, toată figura i se muià în melancolie şi orăşeanul deplasat simţià şi umbrele cari fâlfâiau
cădeà pe gânduri. Abià după miezul nopţii se scuturà de departe. Deodată cu perspectiva distanţei a început să
apatia lui obişnuită, cuvântul îi erà mai pripit, colţul gurei înregistreze realitatea. Ca alungate de un duh rău se
îi tresărià de un tic nervos şi o fosforecenţă stranie i se dădeau la o parte viziunile fermecate, fugiau ielele şi
ivià în pupilele aprinse. Nu, atunci nu mai erà modestul glumele, ca să-i apară înainte chipul stors de vlagă al
referendar dela Minister, cu timiditatea stân-gace a muncitorului trudit, rezemat pe coarnele unui plug,
săteanului desconcentrat. O deplină conştiinţă a propriei care arà pentru alţii:
valori îi ridicà fruntea şi vorba lui se desfăceà în fraze Şi galben, române ţi-e steagul
scurte, repezi, sentenţioase. Ne vorbià de cei mulţi, de cei Iar galbenul spune de voi,
din umbra satelor, de obida lor,de politi-ciani venali, de De cei dela pluguri, ţăranii,
subprefecţi nebuni, de suprema dreptate care se aşteaptă Voi galbeni de foame sărmanii,
acolo jos şi de grozava judecată din urmă. Mi-se păreà De boală purtate cu anii…
atunci, că din noaptea asupriei noastre seculare, ţâşnesc …………………………………
accentele lui de revoltă, ca nişte pumnale ascuţite cari se Şi toată nădejdea-i la voi.
înfing în coaste. Atunci ne mijià pe dinaintea ochilor Cum să nu se fi cutremurat de groaznică
caierul de foc din care se smulgeau firele de tort şi doina arătare, el apologetul vrăjilor idilice, smuls din feeria
lui, doina noastră, ne înfiorà în creştet: unui vis frumos şi asvârlit în faţa tabloului brutal de
Când ştii haiduci în codru mizerie şi neomenie?
Te prinzi cu ei fârtat, Întrebări de conştiinţă l-au năvălit, protestarea
Le-arăţi poteci ascunse i-a sguduit toate fibrele, a fixat răspunderi, a pipăit ră-
Pe stânci le aşterni tu pat. nile, a scormonit răul cu întreagă otrava lui şi atunci
Când pun picioru 'n scară din demnitatea lui sbiciuită, din dragostea lui
Ţii roibul lor de frâu, înfrigurată pentru cei cari l-au trimis în lume, ca un
Grăbit când prind ei puşca ţipăt des-nădăjduit, ca o trâmbiţă de alarmă, ca un
Scoţi plumbii dela brâu: program de luptă, s'a închegat cântecul furtunos:
Iar când ochesc cu hohot Voi ce-aveţi îngropat aici?
Tu râzi, căci plumbii moi Voi grâu ? Dar noi strămoşi şi taţi,
S'au dus deadrept în pieptul Noi mame şi surori şi fraţi!
Spurcatului ciocoi. Înlături venetici!
Coşbuc n'a rămas până la sfârşitul vieţii sale numai Pământul nostru-i scump şi sfânt
un poet al idilelor dela ţară. Căci el ni-i leagăn şi mormânt,
Literatura întreagă dealtfel şi-a dat tributul ei Cu sânge cald l'am apărat
pentru înfăptuirea revendicărilor populare. E un inte- Şi câte ape l'au udat
resant fenomen,cum într'o vreme când concepţia poli-tică Sunt numai lacrămi ce-am vărsat:
diriguitoare din România modernă, părăsind prin-cipiile Noi vrem pământ!
democraţiei ideologilor dela 1848, şi-a strămutat punctul Spre gloria poetului şi spre binele tuturor trâm-
de gravitaţiune la oraş, având ca ultim scop crearea biţa s'a auzit şi o largă transformare a intervenit în
repede prin orice mijloace a unei burghezii româneşti, structura ţării.
38
TÂRNAVA
Pentru Coşbuc satisfacţia a venit prea târziu, el a adorabil pe care-l iubià cu o dragoste fanatică părinte,
concretizat însă cel dintâi într'o superioară formă artistică erà o atmosferă de simplicitate şi cuviinţă severă ca în
nevoia acestei transformări. vrednicele familii ale vechilor dascăli ardeleni,
În vuetul oraşului în care s'a zămislit euritimia podoaba intelectualităţii noastre de ieri. Ardealul l-a
versurilor sonore el mai purtà cu sine un fir ascuns, o tulburat încontinuu cu toate problemele lui culturale
neîntreruptă chemare pasionată, puternică. Erà dragos-tea şi politice. Le urmărià cu pricepere şi devotament. La
de ai lui, rămaşi acasă, acolo în înfundătura dela Hordou, procesul Memorandului din Cluj studenţii de la
dorul de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, Bucureşti au venit cu poezia lui “In opressores”
erau amintirile ce se deslipia din neguri şi-i bă-teau la răspândită pe foi volante miilor de asistenţi, un
geam în nopţi de insomnie. Ce crize, ce sbu-ciumări, se patetic strigăt al iredentei:
vor fi deslănţuit în acest suflet sensitiv purtat în pribegie, Graniţa, Coşbuc n'o mai puteà trece înapoi, nu
ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos se prezentase la serviciul militar şi contà ca dezertor
care l-a dus dela dascălul Tănăsucă până la filozofia din armata austriacă. Se duceà însă în fiecare vară la
sanscrită şi la terzinele lui Dante ? De câte ori nu va fi Predeal şi când îl vedeam la Bucureşti toamna ne
privit înapoi, de câte ori nu l-a oprit în drum pâlpâierea spuneà cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul
sângelui din vine, de câte ori nu l-au durut poverile de frontieră şi că l-a alungat deacolo un jandarm cu
misterioase ale moştenirii din strămoşi? În astfel de clipe pene de cocoş. Ce furtuni mute vor fi bătut atunci în
optimismul lui ţărănesc cădeà înfrânt: adân-curile din care au ţâşnit accentele sumbre de
Mai trăeşti şi-ţi merge bine baladă? Abià prin anii 1910 o amnestie colectivă i-a
Vechi străjer, nu m'ai uitat? deschis poarta. Cu cel dintâi tren s'a dus la Năsăud şi
E de mult de când n'am stat apoi înfrigurat a luat centrele noastre dearândul. Mi-
Ulmule, sub tine. aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi după
Tot aici? Amar e gândul douăzeci şi câţiva de ani, palid, bolnav, neurasthenic,
Veşnic nemişcat să stai: copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl
Vezi de-atunci eu alergai dureà. Se nemerise tocmai o serbare culturală, lume
Lumile dearândul! dimprejur erà adunată într'o sală de conferinţă. Mi-a
Ce te miri? Eu vin fârtate cerut să-l duc acolo, fără să suflăm un cuvânt.L-am
Trist aşà şi liniştit – dus.S'a retras într-un colţ de balcon şi s'a pitit să nu-l
Sunt bătrân! M'au obosit vadă nimeni. Privià cu un tremur de pleoape în toate
Căile-alergate. părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele dela
Tu cântai şi'n depărtare Sălişte, la ceata de preoţi, brâne albastre, brâne
Eu priveam râzând pe lunci, roşii… O mişcare s'a produs subit în sală, cineva l-a
Cum m'am cuminţit de-atunci recunoscut, lumea întreagă s'a ridicat în picioare să-l
Râd aşà de-arare!... vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat
Cu cât se strângeà mai tare cercul oraşului a început cântecul şi într'o clipă femei, bărbaţi, copii
împrejurul lui cu atât mai des îl cercetau vedeniile de s'au asociat şi a cântat toată lumea şi cântà şi el
demult ca o blândă mustrare uneori, ca o adiere caldă şi plângând:
binefăcătoare câteodată: Pe umeri pletele-i curg râu,
În vaduri ape repezi curg Mlădie ca un spic de grâu
Şi vuet dau în vale, Atâta mi-e de dragă…
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale. În inima lui Coşbuc a svâcnit cu putere
Pe malul apii se'mpletesc idealul împlinirii hotarelor. In poezia lui Spadă şi
Cărări ce duc la moară, Corăbii, dedicată A.S. Principelui Carol , pe vremea
Acolo, mamă, te zăresc când mic copil îl vedeà jucându-se în parcul
Pe tine 'ntr'o căscioară. Castelului Peleş, el întrevede sfârşitul luminos de
Coşbuc se gândià acasă cu stăruinţă, cu patimă. Nu epopee.
numai că nu erà desrădăcinatul care şi-ar fi ucis trecurul, Cu glas de proroc, despică taina vremilor:
dar îşi scurgeà vieaţa de fiecare clipă din acest trecut, erà Şi eu şi-acei ce pe a vieţii cale
o fire conservatoare ale cărei rădăcini erau mai puternice De patru ori făcurăm drum mai lung
decât copacul însuş. El era Ardeleanul nedesfăcut de glia Decât al tău, mai pot sperà să 'ajung
lui, - de sigur nu în sensul barbar şi inoportun al unui Să văd pe culmi izbânda vieţii tale?
regionalism miop scos la suprafaţă uneori în zilele noastre Tu creşti acum voinic şi Dumnezeu
de către drumeţi întârziaţi ai şcolilor ungureşti, pe care De nu-i mâhnit pe noi ca să ne bată
sunt convins că s'ar însărcinà bucuros să-i scuture şi să-i Cu ce-a ştiut mai aspru el vreodată,
treacă prin botezul unităţii de suflet aşà cum a cântat-o el, Să bat' un neam, vai neam român al meu,
dar ardelean prin strânsa legătură cu toată comoara de De ce chiar tu să ai o judecată
simţire a acestui minunat colţ de pământ. In interiorul lui Aşà de grea? – de nu-i mâhnit pe noi
dela Bucureşti, alături de o soţie devotată şi de un copil Cu bine-ţi va sporì 'ndelung şi anii
39

Cu braţ voinic îţi vei oprì duşmanii Pe crengile lui.


Şi'n lupte vei conduce-astaşi eroi. *
Visăm şi noi, visăm de mult voinicul Floare de cireş -
Ursit să scape-o fată de 'mpărat, Dimineţi însorite
Cum făt frumos ursit a fost s'o scape Cu gânduri albe.
El iar o să ridice-un neam furat *
De-ai săi duşmani şi-aproape aruncat Cântec amuţit –
Subt bulgării 'nmormântătoarei sape. Liniştea din adâncuri
Veni-va el şi peste munţi şi ape Perseverează.
Sumeţ, va stăpânì în vest şi'n ost
În inimă-mi o ştiu, o ştiu eu bine! --------------------------------------------------------------------
Şi va venì, şi-un timp dorit, --
Când cele 'nguste-şi vor mărì cuprinsul,
Când cele ce au fost joc vor fi 'ntradinsul RESTITUIRI FILOSOFICE
Şi nu ne va 'ngrădì 'n puteri învinsul
Şirag de munţi.Tu Rege prea mărit,
Al vremilor de atunci, Tu mândre nume, DUMITRU ISAC
Voi fi'n mormânt cu suflet tresărit, (N. Truşeşti, Botoşani, 1914 – D. Cluj-Napoca, Cluj, 1984)
Ştiind că'n lupte porţi cumplite săbii
Şi drum, măreţ tu dai schimbatei sorţi Dumitru Isac a fost profesor universitar, cerce-
Că'n larg pe Pontul Euxin Tu porţi tător ştiinţific, scriitor, istoric al filosofiei, istoric şi
Unite'n stol puternice corăbii. critic literar. Licenţiat al Universităţii „Regele Fer-
dinand” din Cluj, Facultatea de Litere şi Filosofie
Minunea visului s'a împlinit, Coşbuc însă şi-a (1937), a devenit doctor în filosofie (în 1972), cu teza
profeţit şi prăbuşirea lui, el n'a mai fost să cânte isbân-da: Frumosul la Socrate, Platon şi Aristotel (coord.
balada cea din urmă. ştiinţific Acad. Prof. D. D. Roşca). Membru al
Viforul năprasnic l-a frânt lângă groapa copilului Uniunii Scriitorilor din România (din 1956). În 1974 i
lui, în zilele de umilinţă când Bucureştenii gemeau sub s-a acordat titlul de „Profesor universitar emerit”. La
călcâiul invaziei duşmane şi când poetul rătăciá ca un propunerea Departamentului Culturii Naţionale şi al
spectru din Infernul lui Dante cu ai cărui fiori şi-a încins Cultelor, a primit, prin decretul MS Regele Mihai I,
ani îndelungaţi tâmplele cărunte. Medalia „Meritul Cultural” clasa I (1943). Alte
Ce a fost Coşbuc în evoluţia noastră literară? Să ni- distincţii: Ordinul Muncii (1959), Ordinul „Steaua
o spuie el: RPR” (1964), Medalia „30 de ani de la eliberarea
Sunt suflet în sufletul neamului meu României de sub dominaţia fascistă” (1974).
Şi-i cânt bucuria şi-amarul. Profesor de liceu la Liceul Militar „Gral. Div.
Macarovici” din Câmpulung Muscel, Liceul Militar
Noi stăm smeriţi în faţa geniului creator al „Ştefan cel Mare” din Piteşti, Liceul Militar „Regele
neamului care şi-a răscumpărat cu jertfe actul de justiţie Ferdinand” din Craiova, Liceul de băieţi din Baia
de care s'a împărtăşit, şi acum când stăruie înaintea Mare, Liceul „G. Bariţiu” din Cluj şi Liceul de
noastră umbra lui Gheorghe Coşbuc îi închinăm şi ei Aplicaţie al Seminarului Pedagogic Universitar din
cuvintele scrise pe mormântul marelui florentin în Cluj (1939 – 1949), unde a predat filosofie, drept,
Biserica Santa Croce: economie politică, sociologie, psihologie, logică,
istoria artelor. Din 1945 activează în cadrul
Onorate l'altissimo poeta! Universităţii clujene, unde a susţinut cursuri de logică
şi istoria logicii, istoria filosofiei antice, medievale,
Notă: Textul de mai sus reproduce întocmai originalul dis-cursului moderne şi contemporane, meto-dologia istoriei
publicat de Academia Română, în 1923.
filosofiei, etică şi estetică. Şef al catedrei de istoria
----------------------------------------------------------- filosofiei, logică, etică şi estetică la Universitatea
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1971 – 1977),
POESIS Gheorghe PĂCURAR
membru al Consiliului profesoral al Facultăţii de
Filosofie. A predat, de asemenea, la Facultatea de
HAIKU Ştiinţe Juridice (1951 – 1953) şi la Conservatorul de
Muzică „Gh. Dima” (1952 – 1957), unde a susţinut
Copac desfrunzit – cursuri de psihologie, pedagogie, logică şi estetică.
Toamna lasă amprente Redactor şef adjunct la revistele „Tribuna” şi
Pe frunzele lui. „Steaua” (1957 – 1962) şi director al Teatrului
* Naţional din Cluj (1961 – 1965). Co-autor (împreună
Copac părăsit – cu I. Irimie, A. Roth, G. Gabor, Gr. Găzdac ş.a.) la
Timpul şi-a pus pecetea
40
TÂRNAVA
manualul şcolar de filosofie pentru învăţământul profesa desprinderea de pămân-tesc, dorinţa de a
preuniversitar (ediţiile 1973 - 1977). elibera sufletul de corp şi a-l ridica la divinitate.
Volume de autor: Cunoaştere şi transcendenţă Plotin – cum ne spune Porfir – era gânditorul căruia
(1943), Aristotel (1959), Jean-Jacques Rousseau (1965), părea să-i fie ruşine că are un trup… Prin acest aspect
Frumosul în filosofia clasică greacă (1970), Cunoaştere al doctrinei, Plotin amplifică şi duce până la capăt
şi transcendenţă (ediţia a II-a, postumă, Editura Cantes, aspectul ascetic al moralei eline, aşa cum îl
Iaşi, 1999); Cunoaştere şi transcen-denţă – realism critic profesaseră Socrate, Platon, Antistene, Zenon,
– ediţia a III-a, postumă, Editura Grinta, Cluj-Napoca, Epictet. „De aici, elanul primordial şi decisiv, care
2003, Jurnal de idei. Fragmente filosofice şi literare – cuprinde întreaga doctrină: avem de a face cu un om
postum, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003, Introducere care începe prin a lepăda omenescul”8. Secolul al III-
în istoria filosofiei eline – postum, Editura Grinta, Cluj- lea, în care trăieşte Plotin, e un veac de mizerie, de
Napoca, 2005; Studii, prelegeri şi note de curs de istoria neant politic, de confuzie socială – observă Croiset.
filosofiei antice şi medievale, Vol. I, Filosofia în Orientul De aceea, filosofia lui Plotin este vocea unei
Antic (Egipt, Mesopotamia, China, India), – postum, umanităţi care ar vrea să scape din lume: lucrul cel
Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006; mai important pentru om e, hotărât, nu acela de a trăi
Scrieri filosofice şi literare, – postum, Editura „Casa aici, prima întrebuinţare pe care trebuie s-o dea
Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006; Studii, prelegeri şi raţiunii fiind aceea de a înţelege că el e captiv în
note de curs de istoria filosofiei moderne, – postum, materie, iar primul efort al voinţei sale trebuie să fie
Editura „Argo-naut”, Cluj-Napoca, 2007; Studii, acela de a se ridica dincolo de ea9.
prelegeri şi note de curs de istoria filosofiei antice şi Acest „dincolo” devine pentru Plotin aspiraţia
medievale, vol. II, Filosofia în Dacia, Grecia şi Roma. supremă a înţelepciunii şi afecţiunii umane. Atât
Orientul şi Occidentul medieval, – postum, Editura „Casa dato-ria de a ajunge la şi a se confunda cu divinitatea,
Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2008; circa 150 de studii cât şi drumul de urmat, fuseseră formulate încă de
şi articole de filosofie, etică, estetică, critică şi istorie Platon, al cărui discipol se declară deschis Plotin.
literară, eseuri şi recenzii, publicate în „Freamătul Calea, însă, pe care se ridică omul la Dumnezeu, pare
şcoalei”, „Symposion”, „Ţară nouă”, „Hyperion”, să-şi modifice întrucâtva la Plotin centrul de greutate.
„Revista de filosofie”, „Bucovina literară”, „Almanahul Lui M. Croiset i se pare că la Plotin se diminuează
literar”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronicar”, „Gazeta interesul estetic şi moral-politic. Omul, sufletul,
literară”, „Familia” ş.a. societatea sunt realităţi prin care se trece, nu la care
Ionuţ ISAC se rămâne. Sunt acestea trepte de pasaj pentru a se
ajunge la adevărata cunoş-tinţă a adevăratei realităţi
care este inteligibilul. În această ascensiune se
Ecouri ale esteticii în antichitate: desfăşoară şi un proces de constantă purificare.
Centrul de greutate devine astfel viaţa interioară,
Plotin şi Augustin contemplativă, nu cea exterioară, activă.
Temperament pasionat, Plotin trăia cu mistuire
1. PLOTIN filosofia în care credea; cu un eros subtil, susţinut de
observaţii, entuziasmat, plin de frumuseţe morală, cu
a) Consideraţii generale aspiraţii puternice spre un ideal – fictiv, desigur – dar
În perioada de declin a orânduirii sclavagiste, care singurul care mai putea încălzi multe inimi într-un
se accentuează mai ales în secolul al III-lea al erei secol aspru, scolastic, decadent.
noastre, gândirea antică e cuprinsă puternic de misti-cism, La un asemenea nivel, de unificare cu divi-
iraţionalism şi superstiţii. Prin această fază a trecut şi nitatea, nu se putea ajunge, după Plotin, nici prin
gândirea despre frumos, al cărei reprezentant mai de afecţiune (simţuri), nici prin raţiune, Dumnezeu fiind
seamă e Plotin. dincolo de sensibil şi de inteligibil. Nu-l satisface nici
În scrierile plotiniene din acest domeniu s-a văzut raţionamentul, nici observaţia. El e sceptic cu privire
„o primă teorie mai sistematică a esteticului”7, o teorie în la puterile acestor funcţiuni de cunoaştere. Simte
miezul căreia stă o estetică metafizică, o „religie a nevoia să creadă şi să iubească, de aceea nu se
Frumosului”, o concepţie despre Frumos ca „esenţă” sau resemnează; va inventa ale mijloace de a şti. Dincolo
„absolut”. Şi într-adevăr, în suflul mistic plotinian se de raţionament va invoca intuiţia şi, dincolo de
contopesc Ideile platoniciene, Forma aristotelică şi intuiţie, extazul, actul de a ieşi din sine. Intuiţia
Raţiunea plăsmuitoare a stoicilor. prinde inteligibilul pur, care scapă simţurilor şi
Pentru înţelegerea mai deplină a ideilor lui estetice raţionamentului; extazul trece „dincolo” şi surprinde
trebuie, într-adevăr, să avem mereu în vedere aspectul ceea ce nu mai este nici inteligibil, ceea ce nu mai are
metafizic, mistic-religios şi moral al doctrinei lui Plotin. calităţi sesizabile, prin gândire. „El e supremul efort
Unul dintre sensurile majore ale acestei doctrine, îmbibată
de patos mistic, este, ca şi la Platon, apriga strădanie de a 8
M. Croiset, Histoire de la litérature grecque, vol. V, p.
824.
7 9
Cf. M. Florian, Metafizică şi artă, p. 119. Ibidem, p. 825.
41

al abstracţiei şi detaşării. Când raţiunea, în inten-sitatea Cleitos ajung să demonstreze frumuseţea sufletului şi
meditaţiei sale, a reuşit să despoaie inteligibilul de tot ce sentimentelor, precum şi reprezentarea vieţii dincolo
este încă determinaţie, când, pe de altă parte, sufletul, în de proporţii.
elanul iubirii sale, s-a eliberat de tot ce-l leagă de lume, IV) Tradiţia platoniciană. „Estetica lui Plotin
atunci, într-un sens, totul se revelează. Căci acolo, în acest descinde din aceea a lui Platon şi îi este ca o fiică,
neant al formei, apare dintr-o dată fiinţa. Omul pierde mereu inspirată din ea. Aceasta i se opune totuşi în
conştiinţa personalităţii sale: el e în întregime în viziunea spirit, ca o estetică mistică unei estetici dialectice”13.
lui, care e Dumnezeu, şi el însuşi, în aceste momente Regăsim la Plotin ascensiunea din Phaidros, estetica
rapide, se face una cu Dumnezeu. Suntem în plin vis. Dar ierarhică de acolo, urcând de la frumuseţea sensibilă
nu mai este visul platonician, care se cunoaşte ca atare, la lumea esenţelor şi dincolo de ele, la un prim
ştie că el e poezie şi nu ne lasă să uităm acest lucru. E o termen şi mai înalt, binele în sine. Această ascensiune
beţie a spiritului, un delir de abstracţie, şi în definitiv e e o conversiune spre divin, o separaţie de materie şi
abolirea raţiunii, propusă ca scop raţiunii înseşi”10. de inferior, purificare calitativă.
La aceste sensuri majore ale doctrinei plotiniene se La Plotin vom regăsi o întreagă teorie ierarhică
ataşează şi participă organic concepţia sa despre frumos. a frumosului, care vine din dialectica ascendentă a
Izvoarele ei teoretice se regăsesc în concepţiile care au Dio-timei, cu cele trei planuri succesive ale ei: forma
avut o mai mare influenţă asupra filosofiei plotiniene. R. – sufletul – transcendentul. Apoi, o teorie
Bayer notează tradiţiile estetice de la care pleacă Plotin, platoniciană a erosului venită din Symposion şi
în ordinea regresiunii în timp, ceea ce nu înseamnă, cum Phaidon. În Sympo-sion, frumosul rezidă în iubire,
vom vedea, şi o ordine a importanţei, întrucât, din acest dar în ultimă analiză, în iubirea Ideii. „Eros – scrie
punct de vedere, rămân pe primul plan Platon şi Aristotel. Plotin în conformitate cu Platon –, este ipostaza etern
I) Tradiţia stoică, în calitate de teorie a simetriei, a îndreptată către o altă frumuseţe; el nu e decât
acordului, a proporţiei părţilor, e cea dintâi care provoacă intermediarul între cel ce doreşte şi obiectul dorit,
o luare de atitudine. E frumuseţea sufletească a virtuţilor este pentru iubitor ochiul care îi permite să vadă ceea
supusă unei structurări „geometrice”, deoa-rece chiar ce iubeşte”14. Se mai găseşte la Plotin, observă Bayer,
domeniul intelectual pare redus la simetrie şi acord, aşa o teorie a măsurii şi proporţiei care vine din Philebos,
cum acestea se manifestă în canonul sculp-torului, în îmbinată cu o teorie a purităţii şi albului; de
frumuseţea sensibilă a corpurilor. Cicero ne relatează asemenea, o teorie a strălucirii şi frumuseţii
despre această concepţie în Tusculane, astfel: „… şi cum imateriale care vine din Phaidros, cu strălucirea
o exactă proporţie a membrelor, îmbinată cu un colorit luminoasă a frumosului. În sfârşit, afirmarea noţiunii
frumos, e ceea ce face frumuseţea corpului, la fel, ceea ce sintetice de kalokagathie şi legătura indisolubilă a
face frumuseţea sufletului este justeţea judecăţilor, dar o ideilor de frumos şi bine.
justeţe luminată, care se referă la prin-cipii nezdruncinate V) O tradiţie orfică, de mistagogie şi teurgie,
şi care merge întotdeauna pe urmele virtuţii, dacă nu e de identificare cu divinul; o mistică a revelării prin
însăşi esenţa virtuţii. Forţă, vigoare se spun despre suflet iniţi-ere. Probabil este de adăugat aici şi o influenţă a
ca şi despre corp, şi în acelaşi sens”11. misticismului indian (cum ne sugerează Schasler), ve-
Primul moment al esteticii lui Plotin este însă anti- nită prin dascălul său, Ammonius Saccas. Fapt este că
stoicismul, întrucât el opune o concepţie de frumos Plotin depăşeşte şi platonismul; el se scufundă în
ierarhic unei concepţii plane a proporţiei şi o concepţie a doctrina iniţiaţilor – doctrina dialecticii, a poesisului,
purităţii unei estetici a măsurii. devine o doctrină a indicibilului. „Astfel, se luptau în
II) Tradiţia aristotelică apare ca un al doilea estetica lui Plotin pentru propria sa originalitate, un
moment: „Ceea ce caracterul grosier al simetriilor şi platonism de doctrină şi un antiplatonism de spirit”15.
proporţiilor nu poate explica în frumuseţea sensibilă, o Estetica lui Plotin devine de fapt o estetică a
face teoria aristoteliciană a formei, a unei informaţii a splendorii şi o apologetică a informului. Frumuseţea
materiei prin superior, care poate să dea seama de această supremă pe care o descoperă el, scăpată de orice
frumuseţe într-un fel mai suplu şi mai comprehensiv. măsură, este de un alt ordin, o frumuseţe a binelui. Ea
Frumuseţea este cauza formală, adică scopul (planul), nu mai este decât un charis, o atracţie şi un farmec,
perfecţiunea punerii la lucru, esenţa realizată”12. un „nu ştiu ce”, care se adaugă tuturor canoanelor şi
Materia pentru Aristotel e urâtă, e „informul”; care scapă oricărei măsuri. „Estetica lui Plotin – va
frumuseţea o dau legile formale ale esenţei, impuse conchide Bayer – nu e, astfel, o estetică a frumosului,
materiei nediferenţiate. Forma e frumuseţea pentru ci o estetică a graţiei”16.
materia ei, aşa cum materia este urâtă în raport cu forma. La Plotin deci, ca şi la Platon, pe baza meta-
Frumuseţea este raţiunea cauzei care dă forma. fizicii idealiste şi a gnoseologiei mistice, se clădeşte
III) Tradiţia socratică după Xenofon. Convor- concordant o teorie pan-estetistă ierarhizantă.
birile lui Socrate cu pictorul Parrhasios şi sculptorul
13
Idem, Traité d’esthétique, p. 272.
10 14
M. Croiset, op.cit., p. 829-830. Cf. Idem, Histoire de l’esthétique, p. 62.
11 15
R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 62. Idem, Traité d’esthétique, p. 273.
12 16
Idem, Traité d’esthétique, p. 272. Idem, p. 273.
42
TÂRNAVA
Frumosul se regăseşte mai ales în văz, dar şi în auz, în De asemenea, în domeniul muzicii se
com-binarea cuvintelor şi în muzică. Melodiile şi ritmul dovedeşte că frumuseţea unor ansambluri, a unor
sunt frumoase, iar dacă ne ridicăm de la percepţia melodii nu exclude, ci implică frumuseţea sunetelor
senzorială către un domeniu superior, se mai numesc simple compo-nente. O aceeaşi faţă, cu aceleaşi
frumoase unele ocupaţii, acţiuni, feluri de a fi şi, în proporţii, apare când frumoasă, când ne-frumoasă. Nu
sfârşit, virtu-ţile. El recunoaşte şi admiră frumuseţea trebuie, aşadar, să spunem – se va întreba Plotin – pe
formelor şi treptelor existenţiale – pe fiecare după baza acestor observaţii „că frumosul constă încă din
însemnătatea sa –, dar gândirea şi interesul său speculativ altceva decât simetria şi că simetria însăşi doar de
merg mai departe, la elucidarea cauzei care conferă dragul acestui altceva e frumoasă?”20.
fenomenelor frumuseţe. Ce anume face ca lucrurile, Există, de asemenea, domenii ale frumosului
corpurile, muzica şi ceea ce ţine de suflet să ne apară în care frumuseţea nici nu-şi are locul şi nici nu se
drept frumoase? Plotin vrea – asemenea lui Platon în poate vorbi de ea: domeniul legilor, al cunoştinţelor şi
Hippias Major – să afle acel sau acele principii care stau ştiin-ţelor. Or, dacă e vorba de o anumită „potrivire”,
la baza diverselor feluri de frumuseţe. atunci şi în rău e ceva frumos. De asemenea, e
O primă precizare pe care el o face în cartea a 6-a frumoasă virtutea, ea e o frumuseţe a sufletului şi, ca
din Enneada I, este că „… în mod evident, unele lucruri atare, stă mult mai aproape de adevărata frumuseţe
nu sunt frumoase prin natura lor, ca de exemplu corpurile, decât oricare altfel de frumuseţe. Dar se poate vorbi,
ci prin faptul că participă la frumuseţe; altele, dimpotrivă, oare, în raport cu ea, de o simetrie? Aici nu avem de-
sunt frumoase după natura (esenţa) lor, ca de exemplu a face nici cu mărimea, nici cu numărul.
virtutea. Căci aceleaşi corpuri apar când frumoase, când Plotin merge vizibil pe urmele lui Platon – a
nefrumoase, încât existenţa lor ca şi corpuri trebuie lui Platon din perioada non-pitagorizantă –, dar să nu
hotărât deosebită de existenţa lor în calitate de corpuri uităm că între ei s-au scurs peste cinci secole, timp în
frumoase. În ce constă deci, prin-cipiul a cărui prezenţă care gândirea filosofică şi-a mai ascuţit metodele de
într-un corp îl face frumos? Acesta este primul obiect al lucru. Plotin abordează mai direct şi mai teoretic pro-
cercetării noastre”17. blema frumosului. Platonician fiind, el e mai explicit,
mai precis, mai stringent. Problematica platoniciană
b) Esenţa frumosului: cercetarea transpare mai evident la Plotin, care îi adaugă
Plecând de la percepţia imediată, Plotin va căuta să elemente noi şi o clarifică. Menţionăm că el pleacă de
precizeze mai întâi de toate acele elemente din obiect care la întrebările din Hippias Major. Ne amintim cum în
angajează sensibilitatea estetică; aceasta va fi, spune el, o acel dialog platonician, Socrate nu acceptă, cu ob-
treaptă, un punct de plecare pentru inves-tigaţii şi stinaţie, o soluţionare a definirii frumosului; era
pătrunderi nai departe în problemă. Operând această destul să se invoce un caz contrar, pentru ca definiţia
primă pătrundere în determinarea frumosului, Plotin să cadă în întregul ei. Şi am văzut de ce Plotin este,
constată că, după opinia acceptată de cei mai mulţi, nu am zice mai conciliant, dar mai multilateral în
frumosul vizual ar consta din dreapta relaţie a părţilor una analiză şi concluzii. El invocă opinia după care
cu alta şi cu întregul; de asemenea, în farmecul culorilor. frumosul ar fi generat şi ar consta din simetrie, apoi îi
„După concepţia aceasta, frumu-seţea tuturor lucrurilor opune excepţii, dar nu conchide că simetria nu ar
constă din simetrie şi dintr-o anumită proporţie a avea nicio valoare estetică, ci numai că ea nu este
părţilor”18. esenţa generatoare a frumosului. Frumosul însă, e
O astfel de definire a frumosului comportă, după arătat ca existent şi în sfera corporală şi în cea
Plotin, dificultăţi: ea nu acoperă întregul domeniu, dar în spirituală. Care este factorul lor comun? În ce anume
schimb elimină din sfera sa fenomene în mod sigur stă asemănarea lor? În faptul că participă la ideea
frumoase, care însă nu îndeplinesc condiţiile impuse. formatoare, va răspunde el21.
Astfel, dacă frumosul rezultă dintr-o relaţie între părţi, Frumuseţea nu poate consta – observă Plotin –
înseamnă că părţile ca atare nu pot fi frumoase, întrucât numai din anumite însuşiri ale obiectului, cum ar fi
ele fiind simple, nu includ raporturi. Deci numai ceea ce acordul sau simetria părţilor între ele, ori a acestora
e complex, compus, poate fi frumos. „Şi totuşi, atunci cu întregul, fiindcă aceste relaţii pot exista şi într-un
când întregul e frumos, trebuie să fie frumoase şi părţile, obiect urât. Dacă n-ar fi aşa, ar însemna să declarăm
căci frumosul nu poate să constea din urât şi frumuseţea frumos sufletul unui criminal sau al unui pervers,
trebuie să cuprindă toate părţile. După această concepţie, deoarece elementele perverse şi scelerate ale acestui
nici culorile frumoase, ca şi lumina soarelui nu pot fi suflet ar putea să stea într-un acord just unele cu
aşezate în domeniul frumuseţii, întrucât sunt simple, iar altele. Pe de altă parte, vedem că există lucruri
frumuseţea lor nu derivă din simetrie; la fel aurul, fulgerul frumoase, însă nesimetrice, lucruri care nu comportă
în noapte şi cerul înstelat”19. simetrie: ocu-paţiile şi discursurile frumoase, legile,
ştiinţele. Când acestea sunt frumoase, nu simetria este
aceea care poate fi cauza frumuseţii. De asemenea,
17
Vezi Plotin, Die Enneaden, II, p. 227.
18 20
Ibidem, p. 228. Ibidem.
19 21
Ibidem. Ibidem, p. 229.
43

când e vorba de culori, tonuri sau forme, nu în simetrie le inteligibile? Aceasta se întâmplă pentru că obiectele
stă fru-museţea, ci în ceea ce e strălucitor în această sensibile participă la o formă”25.
simetrie. Înseamnă deci, că adevărata cauză a frumuseţii e În consecinţă, obiect urât va fi acela care, prin
mult mai ascunsă. natura sa, e incompatibil cu forma şi raţiunea sau
Să menţionăm că există totuşi autori, cum e acela care încă nu le-a primit. „Unindu-se cu materia,
Lévêque, care nu acordă un sens absolut textelor în care raţiunea coordonează diferitele părţi care trebuie să
Plotin contestă proporţia ca o condiţie necesară fru- compună unitatea, le combină şi produce ceva unitar
museţii. „Dar Plotin se dezminte pe el însuşi uneori; şi prin armonia lor. Atunci când un obiect a ajuns la
dacă priveşti nu la accidentele, ci la habitudinile gân-dirii unitate, în el sălăşluieşte frumuseţea, care se
sale, se va recunoaşte că proporţia este în ochii săi unul comunică părţilor, ca şi ansamblului. În felul acesta,
din elementele esenţiale ale formei frumoase”22. Mai ea se vădeşte când într-un edificiu întreg, când într-o
există însă, o modalitate de interpretare care dă unitate singură piatră, în produsele artei, ca şi în operele
poziţiei lui Plotin: originea frumuseţii trebuie căutată în naturii; aşa se face cp lucrurile devin frumoase prin
altă parte, şi anume în fenomenul participării prin care s- participarea lor la o raţiune”26.
ar explica atât frumuseţea sensibilă cât şi frumuseţea Aceasta înseamnă pur şi simplu că obiectul
morală. Frumuseţea obiectelor stă, într-adevăr, în unitate este sau devine frumos atunci când i s-au imprimat de
şi armonie, dar acestea sunt produsul intervenţiei Ideilor către o formă structurantă anumite principii de ordin
în lumea materială: „Este Ideea de participare şi Ideea spi-ritual-raţional – cum sunt unitatea, armonia –,
platoniciană a imaginilor şi umbrelor”23. care îi dau unitate, coerenţă şi, în acelaşi timp,
Problematizând structura şi originea frumosului afinitate substanţială cu sufletul. Cu alte cuvinte, în
sensibil, Plotin se întreba: „În ce constă atunci fru- frumuseţea obiectului sufletul se regăseşte pe sine, iar
museţea în aceste lucruri? De unde provine, întreb, obiectul, pătruns de principii raţionale, îşi înalţă şi
strălucitoarea frumuseţe a Helenei, a acelei atât de înnobilează esenţa. Este vorba de sesizarea unei
discutate femei, de unde frumuseţea atâtor altor femei similarităţi de esenţă, care creează o simpatie şi o
care sunt asemenea Afroditei? De unde frumuseţea acestei atracţie spre acel obiect. În felul acesta – observă
Afrodite înseşi sau a oricărui alt om frumos sau zeu…?”24. Plotin –, omul de bine, văzând într-un tânăr semnele
Răspunsul său nu întârzie: această frumuseţe a virtuţii, e impresionat în mod plăcut, fiindcă el îl
lucrurilor sensibile (însufleţite sau nu), cu raţiune sau nu, găseşte în armonie cu adevăratul tip de virtute. Astfel,
provine din forma care se transmite de la principiul frumuseţea culorii, cu toate că este simplă prin forma
creator în ceea ce este creat. Prin urmare, dacă ceea ce se sa, supune puterii sale tenebrele materiei datorită
uneşte cu materia zămisleşte ceva frumos, cu atât mai prezenţei luminii, care e ceva incorporal, o raţiune, o
frumos trebuie să ne gândim că este acel ceva în sine, în formă. Plotin mai arată că focul este superior în
ipostaza pentru sine, când nu se amestecă cu materia. frumuseţe tuturor celorlalte corpuri, fiindcă el joacă
rolul de formă în raport cu celelalte elemente; este cel
c) Frumosul sensibil şi frumosul sufletesc mai subtil dintre corpuri, deoarece se apropie cel mai
Ceea ce numeşte Plotin frumos este deci, în primul mult de fiinţele necor-porale. Totodată, este şi
rând – ca prezent imediat – ceva de ordinul sensibilului, singurul care, fără a se lăsa pătruns de celelalte
care se adresează simţurilor, dar pe care sufletul îl corpuri, le pătrunde pe toate, le transmite căldura fără
primeşte, îl asimilează şi îl recunoaşte ca fiind intim şi a se răci. Focul posedă culoarea prin însăşi esenţa lui
corespunzător propriei sale esenţe. De îndată însă ce şi o comunică celorlalte elemente, străluceşte şi
sufletul întâlneşte un lucru diform, se retrage, îl respinge iradiază fiindcă este o formă. Corpul în care nu
şi repudiază ca fiind străin şi antipatic naturii sale. Deci, domină focul nu mai este frumos. Aşa se face, în
pentru Plotin frumuseţea sensibilă există şi e simţită ca sfârşit, că armoniile ascunse ale sunetelor produc
atare în măsura în care corespunde esenţei sufleteşti şi armonii sensibile, conferind sufletului ideea
participă la ea: „Sufletul fiind ceea ce este, adică de o frumuseţii, dar arătându-i-o într-o altă ordine a
esenţă superioară tuturor celorlalte, când el percepe un lucrurilor…
obiect care are afinitate cu natura sa sau care îi poartă În ce constă, deci, natura profundă a frumuseţii
doar câteva trăsături, atunci se bucură, e transportat, obiectelor lumii? În inteligibilitatea lor, datorită fap-
apropie acest obiect de propria sa natură, se gândeşte la tului că prin ele transpar arhetipurile. Astfel, frumosul
sine însuşi şi la esenţa sa intimă. Ce similitudine există e nous-ul însuşi, şi anume ca principiu formal general
deci între frumosul sensibil şi frumosul inteligibil? Căci al materiei de configurat; aşa devine el mai departe
nu poate fi negată această similitudine. Cum anume izvor al frumuseţii lucrurilor reale27.
obiectele sensibile pot fi frumoase odată cu obiectele Se pare – după Schasler – că Plotin a şovăit în
problema raportului dintre frumosul artistic şi cel
25
Vezi A. Fouillée, Extraits des grands philosophes, p.
139.
22
Vezi Ch. Lévêque, La science du beau, II, p. 448. 26
Ibidem, p. 140.
23
R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 64. 27
Vezi M. Schasler, Kritische Geschichte der Aesthetik, I,
24
Plotin, Die Enneaden, I, p. 58. p. 239.
44
TÂRNAVA
natural. Plotin consideră frumosul artistic ca „pură existenţă şi existenţa despuiată de frumuseţe? Acolo
aparenţă”, adică inferior frumuseţii lucrurilor reale, mai unde încetează frumuseţea, încetează şi existenţa.
apoi însă îl consideră mai înalt decât acesta. O con- Tocmai de aceea şi este existenţa de dorit, pentru că e
tradicţie nu i se pare, totuşi, lui Schasler că ar exista la identică cu frumosul, iar frumosul e de dorit pentru că
Plotin, fiindcă acesta gândeşte prin frumuseţe obiectivă este existenţa. Nu avem de cercetat care e principiul
nu numai frumosul natural, ci mai ales frumuseţea celuilalt, deoarece amândouă au aceeaşi natură”31.
sufletească şi raţională (inteligibilă – Vernunftsschö- Însă, fiindcă în sânul existenţei există o ierarhie,
nheit). Am avea deci două înţelesuri despre realitate: frumosul însuşi va aparţine existenţei în măsura în
odată privită mai superficial, şi atunci arta ar fi o „imitaţie care aceasta e o adevărată existenţă sau numai o
a imitaţiei” (platonizând); altădată privită în aparenţă a ei, o imagine mai îndepărtată şi degradată:
spiritualitatea, în esenţa ei, şi atunci arta prinde o „Căci această falsă existenţă în lumea corpurilor
demnitate superioară naturii. Frumuseţea e perfecţiunea trebuie mai întâi să primească o imagine împrumutată
esenţei, modelul ca model, recunoaşterea în obiect a din afară, pentru a apărea frumoasă ca şi, în general,
formei lui. E ceea ce se poate numi „esenţialismul” lui pentru a exista. Numai întru atâtea există întrucât
Plotin. Concepţia sa e redată pe deplin de el însuşi în participă la frumuseţe, la Idee, şi cu atât mai mult
expresia: „Există deci în natură o raţiune care e modelul participă cu cât este mai perfectă, căci numai Ideii îi
frumuseţii din lucruri; dar există în suflet o raţiune şi mai aparţine frumuseţea în gradul cel mai înalt”32.
frumoasă încă, din care provine cea din natură. Ea se
vădeşte cel mai distinct în sufletul în-ţelept, în care d) Acţiunea formei
dobândeşte o frumuseţe sporită; ea împo-dobeşte sufletul, Forma e principiul ordinii; ea e aceea care,
îl luminează, venind ea însăşi dintr-o lumină superioară, pătrunzând materia, îi imprimă însuşirile sale:
care este frumuseţea primă”28. cantitate, calitate, determinaţie, deci ordine. Forma
Dar, aşa cum pentru a vorbi de frumuseţile este esenţă, număr, raţiune. Frumuseţea este tocmai
lucrurilor, pentru a le recepta şi simţi, este necesar să vezi, determinarea. Unindu-se cu materia, forma
să auzi etc., tot astfel n-am fi în măsură să spunem ceva coordonează diferitele părţi care trebuie să compună
despre frumuseţea artelor, ştiinţelor şi a celorlalte lucruri unitatea, le combină şi prin armonia lor produce ceva
de acest fel, dacă n-am fi deja în posesia acestui gen de care este unul. Când un asemenea obiect a ajuns la
frumuseţe, „nici de splendoarea Virtuţii, dacă n-am fi unitate, în el sălăşluieşte frumuseţea. Or, Plotin
contemplat faţa Justiţiei şi a Temperanţei, înaintea defineşte frumuseţea prin această unitate a formei
strălucirii căreia pălesc şi luceafărul de seară şi cel de care impune armonie elementelor variate ale
dimineaţă”29. Aceste frumuseţi trebuie contemplate cu existentului; pe această unitate variată şi armonioasă,
acea facultate deosebită care i s-a dat omului pentru a le el o numeşte ordine, asemenea lui Aristotel şi Platon.
vedea. Ele sunt adevăratele frumuseţi, în faţa cărora omul Urât este ceea ce e lipsit de formă, de raţiune şi
simte cu mult mai multă plăcere, mirare, ad-miraţie, decât Idee; urât este şi ceea ce n-a fost dus până la capăt de
în prezenţa frumuseţilor sensibile. raţiunea formatoare, din cauza opoziţiei materiei.
Lumea frumuseţilor sufleteşti e formată din Ideea pătrunde însă în multiplicitate, îi dă scop şi
ocupaţiile nobile, bunele moravuri, temperanţă, actele şi unitate, deci formă, şi prin aceasta, frumuseţe.
sentimentele virtuoase. Toate aceste fenomene sunt Cu cât un caz sau un fenomen e mai lipsit de
frumoase şi ne emoţionează ca atare nu prin figură, nici materie, de determinaţii greoaie şi rigide, cu cât o
prin culoare ori dimensiune, ci prin splendoarea existenţă se aseamănă mai mult cu inefabilul Ideii, cu
(virtuţilor), măreţia (caracterului), dreptatea (inimii), atât e mai impregnată de frumuseţe adevărată. Aşa îi
temperanţa, demnitatea şi alte însuşiri sufleteşti, dar mai apare lui Plotin frumuseţea simplă a culorii, pe urmă
ales şi mai presus de toate prin inteligenţa asemănătoare focul care, spre deosebire de celelalte lucruri ale
lui Dumnezeu, care străluceşte lumi-noasă. Şi atunci, se lumii corporale, e „în sine frumos”, şi aceasta pentru
întreabă Plotin, „când suntem răpiţi de admiraţie şi de că în raport cu celelalte elemente, se prezintă la
dragoste pentru aceste obiecte, prin ce raţiune le rangul de Idee, „fiindcă el tinde în sus, întrece toate
proclamăm noi frumoase? Ele există, se manifestă, şi cel celelalte cazuri în fineţe şi pregăteşte trecerea la ceea
ce le va vedea nu va putea niciodată să se oprească de a ce nu mai e corporal”33.
spune că ele sunt fiinţe (existenţe) adevărate. Dar, ce sunt Focul este conceput de Plotin ca o forţă, o
fiinţele adevărate? Ele sunt frumoase”30. energie care pătrunde materia, o face să strălucească
La acest nivel, se pare, pentru Plotin frumuseţea nu şi-i dă frumuseţe, iar acolo unde procesul acesta e
poate fi concepută fără existenţă şi nici existenţa fără mai slab, strălucirea e mai palidă, frumuseţea mai
frumuseţe. Existenţa se confundă cu frumuseţea: „Forţa în puţină, pentru că şi participarea la Idee e doar
lumea spirituală este, însă, pură existenţă şi perfectă parţială.
frumuseţe. Căci unde ar fi frumuseţea des-puiată de

28 31
R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 66. Plotin, Die Enneaden, I, p. 68.
29 32
Plotin, cf. Fouillée, Extraits…, p. 141. Ibidem.
30 33
Ibidem, p. 142. Plotin, Die Enneaden, II, p. 231.
45

Dar există şi un frumos pe care simţurile nu-l mai intelectuală, fru-museţe pe care o dobândim
pot recepţiona, ci se receptează prin sufletul lipsit de întorcându-ne spre Dum-nezeu. „Îndepărtându-se de
organe senzoriale. Pentru a ajunge la acest frumos, trebuie corp, purificându-se, sufle-tul cucereşte intuirea
să lăsăm în urmă materialitatea. inteligibilului, imaginea inte-ligibilului produsă şi
realizată în el”37. Purificat, sufletul devine formă,
e) Materia şi rolul ei raţiune, esenţă incorporală, intelectuală – aparţine în
Ca şi la „divinul Platon” – cum îl numeşte Plotin întregime divinităţii, prin aceasta sporindu-şi
însuşi –, apare un pan-estetism axat pe o clară ierarhi-zare frumuseţea.
valorică. Ca şi la Platon, se acceptă că lumea e frumoasă Lévêque observă că, pe de o parte, Plotin con-
sub toate formele ei, deşi principiul material, prin cepe frumosul ca pe o forţă care stăpâneşte, prin
indeterminaţia şi dezordinea lui, răspândeşte răul şi urâtul. unitatea formei sale, materia multiplă şi
Totuşi, pentru că materia nu există ca pură inde- indeterminată, iar, pe de altă parte, teodiceea sa
terminare şi non-existenţă, în măsura în care e pătrunsă de suprimă radical forţa umană personală, care se
formă, participă la frumuseţe. În ordinea naturii, forma aneantizează în extazul su-prem. Nici Unul nu e
divină răspândeşte şi existenţă şi frumuseţe, frumosul prevăzut cu existenţă şi putere, astfel încât doar prin
fiind chiar unul dintre principiile naturii: „Căci urâtul inconsecvenţă Plotin îl numeşte cauza cauzelor.
contrazice şi natura, ca şi divinitatea. Pentru a crea, natura Frumuseţea aparţine celei de-a doua ipostaze.
priveşte spre frumos şi limitat, care stau în rând cu Binele; Inteligenţa este formă, cauză sau forţă crea-toare,
din contră, nelimitatul e urât şi stă de partea opusă. Natura fiinţă (existenţă) ideală, mai reală decât reali-tatea.
însăşi purcede din Bine şi Frumos”34. „Acest principiu e absolut frumos: şi e frumos în
Frumuseţea naturii, deci frumuseţea lumii întregimea lui; el este peste tot frumos, în aşa fel încât
sensibile, există, e plăcută şi se poate rămâne la ea, dar în niciuna dintre părţile lui nu e lipsită de frumuseţe”38.
acest caz omul acceptă copia în locul strălucirii Prin accentuarea frumuseţii sufleteşti şi în
originalului şi viaţa la nivelul mediocru al compro- cadrul ascensiunii spre extaz, Plotin desfăşoară un alt
misului cu simţurile şi materia. „Cine se ridică de la aspect al concepţiei sale despre frumos. Acesta
amintire la frumuseţea inteligibilă, iubeşte obiectul trebuie căutat în noi, prin intuiţie, prin reminiscenţă.
pământean numai ca imagine a inteligibilului, cine însă Pe măsură ce se apropie de frumos şi caută
din necunoaşterea temeiului patimii sale n-a ajuns la identificarea cu el, sufletul devine el însuşi frumos. În
amintirea frumuseţii inteligibile, consideră frumuseţea ascensiunea spre divinitate, sufletul se debarasează de
sensibilă drept frumuseţea adevărată. Dacă este reţinut şi frumuseţea lumii materiale, căutând frumosul prin
chibzuit, atunci înclinaţia lui spre frumuseţea pă- sine şi în sine. „Deci, în inte-riorul nostru, nu în
mântească e liberă de păcat, însă căderea în iubirea lucrurile lumii sensibile, trebuie să căutăm, în ultimă
carnală e păcat”35. Numai pentru cel ce dovedeşte o iubire analiză, frumuseţea”39; adică, frumu-seţea căutată de
pură faţă de frumuseţe, frumuseţea însăşi va deveni obiect om se realizează în procesul de ascensiune şi
de contemplaţie şi admiraţie. apropiere a sufletului de Dumnezeu. Este teza
Dar, deşi stabileşte ierarhia de care vorbim, punând identificării prin extaz. Identificarea prin interior cu
mult deasupra contemplarea frumosului inte-ligibil ca suprema existenţă se face pe calea contemplaţiei, a
scop şi bucurie ultimă a sufletului, Plotin nu dispreţuieşte intuiţiei intelectuale, a unei revelaţii pe calea
frumosul sensibil şi nu-i invită pe cei ce ajung în sfera extazului.
inteligibilului să-l dispreţuiască pe acesta din urmă. Plotin În ascensiunea sa spre Dumnezeu, sufletul
are însă, înţelegere pentru cei care, neputând să se ridice atinge momentul când îl contemplă, îl vede în toată
până la primul, se complac cu măsură şi înţelepciune în puritatea şi splendoarea lui. E o stare de extaz, în care
cel de-al doilea”36. sufletul îl admiră ca frumuseţe suverană. Starea
aceasta de exal-tare, iubire, admiraţie, dorinţă de a se
f) Conversiunea spre frumosul inteligibil uni cu el, încân-tare, mirare şi plăcere, ardoare, ia în
Frumuseţea sufletească, morală, constă în virtute şi derâdere orice altă iubire şi dispreţuieşte lucrurile pe
puritate. Pentru a deveni pur, sufletul trebuie să devină care mai înainte le numea frumuseţi.
formă, raţiune; trebuie, în cele din urmă, să fie asemenea Prin urmare, există şi la Plotin un frumos în
lui Dumnezeu. În cartea a VI-a din prima Eneadă, Plotin sine, pur, fără carne şi corp, în afara pământului şi a
neagă faptul că în virtute ar exista proporţie, deoarece în cerului. Contemplarea lui te face să nu mai doreşti
ea nu găsim nici mărime, nici număr. Dar, în cartea a II-a, nicio altă frumuseţe şi să vrei să-i fii asemenea:
virtutea e considerată ca o forţă care supune sufletul „Fiind frumu-seţea supremă, frumuseţea primă, ea îi
determinării şi măsurii, trăsături care, de fapt, implică face fericiţi pe cei care o iubesc şi prin aceasta devin
proporţia. Deasupra virtuţilor civile, el aşează virtutea şi ei vrednici de iubire. Iată marele scop, scopul
intelectuală, care se confundă în ochii săi cu frumuseţea suprem al sufletelor, iată scopul care cheamă toate

34 37
Ibidem, p. 178-179. Ch. Lévêque, La science du beau, II, p. 450.
35 38
Ibidem, p. 179. Ibidem, p. 455.
36 39
Ibidem, p. 180. R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 66.
46
TÂRNAVA
eforturile lor, dacă ele nu vor să fie dezmoştenite de răsfrânge din sufletul său. Este aici fără îndoială un
această contemplaţie sublimă, a cărei desfătare te face semn că vechea concepţie a artiza-natului artistic se
fericit şi a cărei lipsă este cea mai mare dintre găsea în declin şi că ne aflăm în zorii unei preţuiri
nenorociri”40. Pentru a ajunge la această viziune, e necesar mai drepte pentru fiinţa şi opera creatorilor de artă”43.
un proces mistic de purificare. Din această stare internă, Plotin trece dincolo de estetica platoniciană a
artistul redă doar o mică parte a frumuseţii ei. Apoi, Ideilor, dincolo de inteligibil, până la realitatea
pentru artist nu se pune problema imitării în operele sale – primă, care nu mai are nici calităţi, nici predicate.
adică a copierii obiectelor create –, ci adâncirii în sine, Estetica ajunge o estetică a inefabilului, a splendorii
pentru a regăsi mişcarea, elanul iniţial şi creator al naturii, şi o filo-sofie a iluminării. Această estetică nu se
când ea creează. Plotin se opune, deci, teoriei aristotelice descoperă prin dialectică, ci este una de ordinul
a imitaţiei, care este o estetică a naturii naturate, şi revelaţiei şi extazului. Se ajunge la o frumuseţe care e
expune doctrina unei estetici a naturii naturante. splendoare şi uimire, care nu mai are nume: „Chiar în
Accesul la suprema frumuseţe, în sine, supra- jurul nostru – scrie Plotin – trebuie spus că
sensibilă, are loc printr-o viziune nouă, care renunţă la frumuseţea constă mai puţin în simetrie cât în
serviciile ochilor corporali şi la vederea frumuseţilor strălucirea care radiază din această simetrie, şi
fizice din această lume. La nivelul inteligibilului, această strălucire e plăcută”44.
frumosul e identificat cu lumea Ideilor, iar binele este În felul acesta, plecând de la Platon, Plotin îl
deasupra oricăror forme, este „in-formul”. „Într-o formulă depăşeşte. Platon pleda pentru măsură şi proporţie;
de ansamblu, s-ar spune că primul principiu este Plotin pledează pentru ceva ce se revarsă şi e fără
frumosul, însă dacă vrem să divizăm inteligibilele, va limitare, fără măsură. La Platon frumosul era luminat
trebui să distingem frumosul – care constituie legătura de bine, aceasta conferindu-i farmecul, atracţia; la
Ideilor – de bine, situat dincolo de frumos, izvor şi Plotin se ajunge la o simplă lumină, izbucnire lumi-
principiu al binelui”41. noasă a binelui suprem, un ultim salt al iubirii dincolo
de esenţele inteligibile.
g) Ascensiunea supremă Astfel, încă în prima sa lucrare, Plotin a
Deci, după Plotin, în realizarea frumosului tre-buie dislocat kalokagathia greacă. Binele are prioritate,
să ne ridicăm dincolo şi de frumuseţea sufletului, spre fiindcă „este mai vechi decât Frumosul şi anterior
binele suprem spre care aspiră toate sufletele. lui”45. Iubirea binelui ocupă „rangul întâi”, iar iubirea
Contemplarea divinităţii este suprema atitudine estetică, frumosului, „rangul al doilea”. Binele poate exista şi
întrucât frumuseţea supremă conferă frumuseţe oricărui fără frumos, însă nu şi invers. Primatul îl deţine
alt lucru. Ea constituie valoarea supremă în ierarhia frumosul cosmic, care este o creaţie a spiritului, nu
estetică plotiniană. Dar această supremă frumuseţe nu este frumosul artistic, a cărui geneză este capacitatea
în concepţia lui şi existenţa supremă, întrucât binele se plastică a sufletului. „Binele nu are nevoie de frumos,
află mai presus de izvorul şi principiul frumosului. Aşa în timp ce frumosul are nevoie de bine. Binele ne este
cum observă R. Bayer, chiar din acest tratat Plotin rupe salutar şi graţios, la îndemână atunci când îl dorim.
noţiunea platoniciană de kalokagathie, operând o Frumosul ne loveşte şi ne uimeşte, ne produce o
disociere între frumos şi bine. plăcere amestecată cu durere. Fără ştirea noastră, el
Cu privire la artă, Plotin nu adoptă poziţia ne scoate în afara binelui, aşa cum iubitul scoate
platoniciană, ci pe aceea aristotelică, pe care o preţuieşte logodnica din casa tatălui ei; căci frumosul este mai
foarte mult; astfel, arta reprezintă un grad superior de tânăr decât binele. Binele e mai vechi nu ca şi timp,
unificare şi realitate, este o nouă etapă în creaţie, nu o ci în realitate, şi fiindcă are o putere anterioară”46.
simplă imitaţie, aşa cum o concepuse Platon. Elementul Estetica binelui e o estetică secundă, voalată, de alt
de unificare în artă nu este Ideea, ci sufletul artistului: ordin – o frumuseţe spirituală situată dincolo de
„frumuseţea provine de la formă care, din principiu formă.
creator, trece în creatură, după cum în artă frumuseţea Plotin a făcut din estetică o parte a teodiceei:
trece din artist în opera sa”42. Sufletul artistului e acela frumuseţea universului cântă şi clamează măreţia lui
care unifică materialul difuz al operei de artă. Dumnezeu. Plotin nu s-a oprit deloc la frumuseţile
Prin urmare, Plotin acordă artistului o importanţă şi concrete ale naturii, n-a insistat asupra elementelor
o demnitate pe care acesta n-o avusese la Platon. În ochii fru-mosului, a unor fenomene ca sunetele, culorile,
acestuia, artistul era un meseriaş ceva mai răsărit, care nu for-mele. Estetica lui e o estetică a splendorii şi o
se putea alinia tagmei filosofilor, oamenilor politici sau apolo-getică a in-formului: o estetică mistică,
militarilor. De aceea, „Precizarea pe care Plotin o aduce exemplu plăcut pentru teologii medievali.
acum este una dintre primele ilustraţii ale unei noi
orientări a opiniei, în sensul stimei şi entuziasmului h) Pan-estetismul plotinian
pentru artist şi pentru marea lumină de idealitate pe care o
43
Ibidem.
40 44
Plotin, cf. Fouillée, Extraits…, p. 143. Plotin, cf. R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 67.
41 45
R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 65. Eneade, V, 12.
42 46
T. Vianu, Estetica antică, în Estetica, p. 440. Plotin, cf. R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 68.
47

Atât în ierarhia plotiniană cât şi în aceea pla-tonică, raport cu lucruri invizibile, ca să spunem aşa, însă
frumuseţea sensibilă a corpurilor este umbra frumuseţii mai ales sufletul care este îndrăgostit de ele”49.
arhetipurilor şi Ideilor. Plotin reia teza participării. După La acest nivel al frumuseţii sufletelor, se
frumuseţea corpurilor, pe o treaptă superioară, se situează conto-pesc teza platoniciană din Phaidros, teza
frumuseţea sufletelor, entuzias-mul erosului către empedo-cleiană şi teza purificării, a misterelor.
frumuseţe, care cuprinde ca stări emotive: încremenirea, Frumuseţea sufletească stă în virtute, iar urâtul
mirarea bucuroasă, dorinţa, iubirea şi teama însoţită de provine din impuritate. Sufletul urât nu este nici
plăcere. Aceste stări pot fi trăite chiar şi în raport cu curat, nici pur, aşa cum se întâmplă cu aurul, atunci
existenţa invizibilă. când e plin cu pământ. Dacă acest pământ este scos,
Prin urmare, aprecierea cea mai mare a lui Plotin aurul rămâne şi e frumos, izolat de celelalte corpuri şi
se îndreaptă spre frumuseţea sufletească morală, nu spre singur cu el însuşi50.
aceea sensibilă a lucrurilor. Frecventarea frumuseţii A fi pur pentru suflet înseamnă a deveni
sensibile ar putea să aibă chiar urmări fatale pentru formă, raţiune, în cele din urmă a fi asemenea lui
puritatea sufletului. De fapt, frumuseţea sensibilă se Dumnezeu, care este în întregime frumuseţe. Deci,
valorizează prin participarea la frumuseţea morală, care trebuie să se urce dincolo de frumuseţea sufletească,
este mai preţioasă şi mai adevărată. Contrar, însă, a ceea până la contem-plarea divinităţii prin extaz mistic,
ce va spune Kant, nu toţi oamenii sunt în stare să se ceea ce conferă suprema contemplaţie estetică.
apropie şi să se bucure de frumuseţe. Pentru aşa ceva e Astfel, frumuseţea supremă, originară, pură, absolută
nevoie de o predispoziţie sufletească. Frumuseţea îi atrage – izvor al oricărei alte frumuseţi – se confundă cu
numai pe cei ce au o înclinaţie, un anumit entuziasm faţă existenţa supremă, izvor al tuturor celorlalte
de ea. De aceea, este nevoie de o per-fecţionare lăuntrică, existenţe. În acelaşi timp, ea este şi scopul tuturor
de o pregătire pentru a deveni sensibil şi receptiv la străduinţelor şi aspiraţiilor sufletului nostru. Ce este
frumuseţea morală. „Niciodată ochiul – spune Plotin – n- de făcut însă pentru a realiza comuniunea cu această
ar putea privi soarele dacă n-ar fi devenit asemenea lui, indicibilă frumuseţe care pro-mite fericirea supremă?
nici sufletul n-ar putea privi frumuseţea dacă n-ar fi el Este necesar un proces de străbatere interioară
însuşi frumos. Orice fiinţă trebuie să devină mai întâi succesivă a treptelor ascensionale spre frumuseţea
divină şi frumoasă dacă vrea să-L contemple pe originară: de la frumuseţea modului de viaţă la
Dumnezeu şi Frumuseţea”47. frumuseţea faptelor şi acţiunilor bune, la sufletele
Există la Plotin o frumuseţe în lucruri percep-tibilă însele care săvârşesc aceste fapte, la virtute şi
prin simţuri, expresie a participării prin infuzie de înţelepciune, de unde ascensiunea e mai uşoară şi
principii raţionale, a unor prototipuri şi a unei lumini directă la deplina frumuseţe. Această purificare
kalistice venite printr-o procesiune „de sus”. Frumu-seţea treptată e întru totul necesară, căci sufletul nu poate
adevărată există, ca arhetip, în principiul creator, care o vedea frumosul dacă el însuşi nu e frumos.
infuzează în obiectul creat de acesta. Frumuseţea fizică Considerate în sensul emanării, treptele fru-
este imaginea, manifestarea, expresia forţei creatoare a mosului, aşa cum le vede şi Schasler, sunt:
sufletului care acţionează. I) Frumuseţea raţiunii, ca frumuseţea cea mai
Astfel, frumosul este răspândit în toată natura; înaltă şi mai pură;
frumoase sunt şi animalele – e adevărat, într-un grad mai II) Frumuseţea sufletului, care e numai parţial
redus –, există, de asemenea, o frumuseţe vegetală. Viaţa pură, întrucât sufletul se află în relaţie cu materia;
e formă şi forma e frumuseţe; pământul însuşi are o formă III) Frumuseţea lucrurilor;
ideală, un prototip inteligibil, asemenea vegetalelor şi IV) Frumuseţea artei, care dacă este
animalelor. Prin urmare, lumea reală este imaginea unei considerată simplă imitaţie, apare ca inferioară
lumi ideale, frumuseţea lumii de aici este reflectarea frumuseţii naturale, iar dacă este considerată a fi
frumuseţii lumii ideale, întrucât îi reproduce însufleţirea, înfăţişare nemijlocită a idealului, se situează mai sus
puterea activă şi ordinea raţională. „Suflet şi viaţă, forţă şi decât frumuseţea naturală
acţiune, raţiune şi ordine care reglează acţiunea şi Dar Unul însuşi nu e frumos – observă
determină viaţa – acestea sunt elementele frumosului în Lévêque –, el stă deasupra frumosului, întrucât nu are
doctrina Eneadelor”48. nici formă, nici materie. Cuprins cu totul de ardoarea
De la frumuseţea corporală, Plotin se ridică la idealismului şi extazului său mistic, Plotin vede în
frumuseţea sufletească, reluând conceptul erosului materie un prin-cipiu negativ, generator de urâţenie.
platonician, entuziasmul erosului pentru frumuseţe: „Căci Materia e indeter-minatul, indefinitul, nefiinţa; este
acolo sunt emoţiile care trebuie să se producă referitor la lipsa de înţelepciune, de virtute şi frumuseţe. De
ceea ce e frumos, uluirea, mirarea veselă, dorinţa, iubirea aceea, este absolut urâtă şi rea. Dar, neexistând, cum
şi spaima însoţite de plăceri. Dar e posibil să se încerce poate fi materia urâtă? Ea nu există ca materie
aceste emoţii (iar sufletul le şi încearcă de fapt) chiar în „pură”, în afară de orice formă, ci totdeauna e unită
cu o formă. Oriunde pătrunde materia, aduce însă cu

47 49
Cf. T. Vianu, Estetica antică, p. 441. Cf. R. Bayer, Histoire de l’esthétique, p. 64.
48 50
Ch. Lévêque, La science du beau, II, p. 449. Ibidem.
48
TÂRNAVA
sine dezordine, indeterminaţie, nebulo-zitate, urâţenie. filosofic urmăreşte justificarea credinţei. Plotin însuşi
Urâţenia este, după Plotin, fiinţa în dezordine. nu trece drept un gânditor care îmbină filosofia antică
cu creştinismul? Pe de altă parte, se recunoaşte
i) Frumosul artistic influenţa neoplatonismului asupra pri-milor
Din cele spuse în paginile anterioare cu privire la teoreticieni ai creştinismului. Efrem din Siria, Vasile
ierarhia frumosului şi din precizările clare ale lui Plotin, cel Mare, Grigore din Nazianz, Ioan Chrisos-tomul,
rezultă recunoaşterea fermă a unei frumuseţi artistice, trăiesc cu un secol mai târziu şi sunt depăşiţi cu
rezultat al trecerii în formă a unui material prin elaborarea aproape o jumătate de secol de Augustin (354-430),
estetică. Dacă avem în faţă două blocuri de marmură, unul cu care vom încheia expunerea problematicii
neprelucrat, iar celălalt transformat într-o statuie, cel de-al frumosului în antichitate, din perspectivă filosofică.
doilea este frumos în urma formei primite prin artă. Dar Facem preci-zarea că, bineînţeles, aceştia sunt mai
această formă, spune Plotin, nu se găsea în material ca mult o avangardă a spiritului medieval şi nu mai
atare, ci se afla, înainte de a intra în piatră, în spiritul reprezintă vechea gândire decât prin anumite orientări
sculptorului, fiindcă acesta s-a împăr-tăşit din artă. mistice şi aspiraţii etice pornite de departe, din
În explicarea frumosului artistic, Plotin reia misterele orfice, trecute prin platonism şi
schematismul său idealist. Frumosul, care prin artist dă neoplatonism şi altoite cu credinţe similare, răsărite
formă operei create, rămâne în sine însuşi, emanând doar în alte zone şi sub alte condiţii social-istorice.
o neînsemnată formă, care nu-şi vădeşte întreaga puritate Sub influenţa de care vorbeam, a platonismului
şi nu ascultă de voinţa artistului decât în măsura în care şi neoplatonismului, ei văd în Dumnezeu suprema
piatra i-o permite acestuia. Cel puţin într-un sens, Plotin fru-museţe, căutând să explice prin el natura şi
acordă o importanţă mai mare frumosului artistic decât prezenţa frumosului în lume. Astfel, Vasile cel Mare
celui natural, şi rămâne de văzut în ce măsură o face prin scria: „Cel care urmăreşte cu atenţie frumuseţea
acord sau dezacord faţă de Platon. Textul plotinian este minunată a stelelor într-o noapte senină, îşi va
însă deosebit de clar: „Când însă arta reuşeşte să creeze îndrepta gândul fără voia lui la creatorul lumii, care a
opere care corespund pe deplin Ideii şi esenţei frumuseţii, orânduit şi a împo-dobit atât de încântător cerul cu
atunci ea are o mai mare şi mai adevărată frumuseţe decât flori veşnice, înzes-trându-l cu o asemenea frumuseţe
aceea care se găseşte în obiectele exterioare”51. şi ordine. Fără voia lui, se va gândi cum trebuie să fie
În sine însăşi, ne spune Plotin, frumuseţea ră-mâne lumea nevăzută a veşniciei, dacă lumea vremelnică
întreagă şi în maxima ei concentraţie; dar, pe măsură ce pe care o contemplăm este atât de frumoasă”.
pătrunde lucrurile şi se extinde în spaţiu, se diluează şi În estetica creştină, frumosul este o însuşire
prin aceasta se îndepărtează de sine, pierzând din esenţa ontologică, un aspect al lucrurilor care se revelează
ei. Dar arta nu este imitaţia unei naturi oarecare, ci unei conştiinţe speciale. Dumnezeu devine creator
reprezentarea naturii ideale. „Fidias l-a reprezentat pe suprem, iar lumea e opera lui – opera de artă cea mai
Zeus fără să fi aruncat nicio privire asupra lucrurilor desăvârşită, superioară oricăror lucruri de artă ome-
sensibile, concepându-l aşa cum el ne-ar apărea dacă s-ar nească. După cum spune Augustin (Confesiuni, III,
revela cândva ochilor noştri”52. 6), „… Dumnezeu e frumuseţea tuturor frumuseţilor”,
iar arta omenească e numai o închipuire a acestei fru-
2. AUGUSTIN museţi. Pe lângă aceasta, creştinismul acordă o mare
semnificaţie elementului afectiv din contemplarea
Estetica plotinică şi-a avut preţuitorii ei care, frumosului, „care este contopirea până la extaz a
asemenea lui Schasler, i-au acordat un loc de vârf în cunoştinţei şi plăcerii, a gustării”54.
dezvoltarea esteticii: „Aceasta este, în mod esenţial – În domeniul esteticii, Augustin a fost
conchide el – estetica lui Plotin, în a cărei propoziţie preocupat mai ales de problema frumosului, domeniu
fundamentală – principiul formei ideale este adevăratul în care a scris câteva cărţi ce s-au pierdut. Totuşi,
izvor, atât al frumosului obiectiv cât şi al frumosului suntem în măsură să ne dăm seama de principiile
artistic – conştiinţa artistică se ridică pe treapta sa cea mai concepţiei sale estetice, după lucrările care s-au
înaltă şi ajunge la capăt”53. păstrat, în special Tratatul despre muzică, anumite
De fapt, spiritul fundamental al gândirii me-dievale pasaje din Confesiuni şi din Cetatea lui Dumnezeu.
se pusese în mişcare mai demult. Să nu uităm că ne aflăm Printre lucrările pierdute se număra şi una elaborată
în secolul al treilea al erei noastre şi că perioada în care în perioada sa pre-creştină şi intitulată De pulchro et
vechea filosofie se stinge este timpul în care se apto (Despre frumos şi potrivit). Dar Augustin, în
cristalizează şi se răspândeşte creştinismul. Aşa încât dacă credinţa lui, n-a regretat prea mult pierderea acesteia,
vom accepta secolul al cincilea ca semn de hotar al celor socotind că, probabil, fusese o pedeapsă divină pentru
două epoci, vom include formal în epoca antică şi prima ideile păgâne pe care le cuprindea cartea…
perioadă a gândirii medievale, care din punct de vedere Estetica augustiniană se formulează în
rezonanţe neoplatonice şi pitagoriciene, filtrate
51
Plotin, Die Enneaden, I, p. 58. platonician. Esen-ţa frumosului rezidă în proprietăţile
52
Ibidem.
53 54
M. Schasler, op.cit., I, p. 247. Cf. M. Florian, Metafizică şi artă, p. 121.
49

matematice sau formale: simetrie, ordine, acordul cântec bisericesc, de exemplu, trebuie să ne placă
părţilor (congruentia partium), care culminează în conţinutul lui religios, nu partea muzicală ca atare.
unitate. Structura frumos-ului poate fi exprimată prin Estetica lui Augustin e ascetică şi ideologic-
numere; gustarea frumo-sului e facultatea de a-i simţi utilitară religios: frumosul este chemat să dea
raporturile. Caracterul obiectiv care se conferă frumosului expresie sensibilă şi posibilitate de contemplare a
se regăseşte con-firmat în expresia „simetria place”. binelui şi adevărului, aşa cum le înţelege credinţa. În
Augustin nu se raliază atitudinii platoniciene de situaţia lui de creştin, el respinge de la sine plăcerile
condamnare a artei, chiar dacă arta era rău văzută şi în simţurilor, ale alimentelor sau mirosului; constată
cercurile creştine de atunci. Tertulian spusese în cartea sa însă, că o atracţie deosebită exercită asupra lui
Despre spectacole: „Creatorul adevărului nu iubeşte plăcerile auzului. Însă Dumnezeu l-a eliberat şi de
falsul şi orice imaginaţie este pentru el falsificare; acela în această sclavie58. Totuşi, melodiilor suave, receptate
ochii căruia este blestemată orice ipocrizie nu poate numi în acelaşi timp cu „sfintele gânduri care sunt sufletul
bun pe cineva care-şi preface glasul, sexul, vârsta, iubirea, lor”, le face un loc de onoare în consideraţia sa.
mânia, suspinul şi lacrimile”55. Or, Augustin dovedeşte Uneori, conţinutul raţional pare vehiculat mai intens
altă înţelegere pentru fenomenul artistic, observând în de farmecul expresiei sensibile, îi apare ca venind
Confesiuni că ficţiunile artistice sunt inocente, întrucât ele mai la urmă şi subordonat, întrucât este valorificat
nu intenţionează să se dea drept adevăruri. El devine printr-o formă senzorială plăcută. Între frumuseţea
astfel precursorul acelor gânditori moderni care consideră muzicală a psalmului şi conţinutul său ideatic
arta a fi o iluzie conştientă de sine. Totuşi, nici el nu religios, Augustin şovăie şi îşi mărturiseşte „păcatul”
admite iluziile unor anumite arte, cum este teatrul, pe căderii în contemplare estetică, pe care îl respinge pe
care-l condamnă, mai ales sub forma reprezentaţiilor cale raţională şi cu care luptă: „Astfel, plutesc între
religioase. pericolul agreabilului şi experienţa utilului, şi înclin
Cu privire la frumos, Augustin rămâne însă sub mai degrabă fără a lua, totuşi, o hotărâre irevocabilă,
cupola esteticii platoniciene. Găsim la el o ascensiune la menţinerea cântului în Biserică, pentru ca farmecul
dialectică, platonic-treptată, de la spectacolul frumuseţii urechii să înalţe pietatea spiritului, încă prea slabă.
lucrurilor sensibile la contemplarea propriului suflet, iar Dar, atunci când mi se întâmplă să fiu mai puţin
de aici la numere, abstracţii, idei, pentru ca, în sfârşit, să mişcat de verset decât de cânt, este un păcat – o
se realizeze treapta supremă: contemplarea frumu-seţii mărturisesc – şi merită penitenţă; aş vrea atunci să nu
divine. Muzica sensibilă ne face să concepem armonia mai aud cântându-se”59. Pentru a fi scos din această
raţională, iar de la aceasta ne ridicăm la întrezărirea tentaţie, el invocă un ajutor şi o vindecare „de sus”.
naturii divine. Ajunşi aici, constatăm în structura Augustin descrie şi farmecul frumuseţilor
divinităţii atribute estetice; la Plotin, Unul era vizu-ale care, de asemenea, i se par a fi un voal între
indeterminabil, la Augustin Dumnezeu e Unul şi multi- el şi divinitate: „… însăşi regina culorilor, această
plu. Este Unul întrucât reprezintă armonia tuturor şi celor lumină care inundă tot ce vedem, se strecoară peste
mai înalte puteri; multiplu, pentru că deţine o tot unde mă aflu în timpul zilei, mă pătrunde prin mii
multiplicitate de virtuţi infinite. Frumosul se defineşte, în de încântări, chiar şi atunci când îmi îndrept în altă
general, prin unitate, dar aici e vorba, cum se vede, de o parte activitatea gândirii. Ea se insinuează aşa de
unitate în varietate56. adânc, încât la dispa-riţia ei bruscă noi o căutăm cu
Din cartea a IV-a a Confesiunilor (cap. XIII) se nelinişte, iar absenţa ei prelungită ne întristează
înţelege că Augustin ierarhiza frumuseţile, că frumosul sufletul”60. Filosoful vrea însă ca lumina aceasta,
din lucruri exercită o atracţie şi ne impresionează prin căreia îi aduce un entuziast elogiu, să nu rămână
farmecul lui: „Şi consideram că în corpurile însele trebuie numai o bucurie terestră, ci să fie o treaptă spre
deosebit ceea ce este ca întregul, deci frumu-seţea, şi ceea Dumnezeu: „Eu lupt contra seducţiilor ochilor, de
ce place printr-un simplu raport de potrivire, ca proporţia teamă ca picioarele mele să nu se încurce la intrarea
unui membru faţă de corp, a unei încălţări în raport cu pe căile tale…”61.
piciorul etc.… Şi scrisei, cred, două sau trei cărţi asupra „Seducţii” pentru un bun creştin găseşte Augustin
frumosului şi convena-bilului… Nu mai am aceste cărţi, şi în operele de artă: „Câte seducţii fără număr, scrie
ele s-au pierdut, nu ştiu cum”57. el, sunt în operele de artă, în veşminte, vase, tablouri,
Esenţa frumosului rezidă, deci, în unitatea şi statui – abuz al unei necesităţi şi chiar al unei intenţii
proporţia părţilor într-un întreg: Frumosul există în mod pioase; noi îmbătări, răspândite în afară în urma
obiectiv, lumea este frumoasă pentru că e creaţia lui operelor lor, pe care oamenii le adaugă poftelor
Dumnezeu, care în concepţia lui Augustin e „sursa ochilor. Uitând în ei înşişi pe cea ce le-a făcut,
oricărei armonii şi frumuseţi, şi frumuseţea supremă”. De desfigurează prin batjocură opera divină”62. Dar, şi în
aceea, într-o operă de artă trebuie să ne placă ideea divină
implicată în ea. Arta nu e menită să fie o desfătare; într-un 58
Ibidem, p. 271.
59
Ibidem, p. 272.
55 60
Cf. T. Vianu, Estetica antică, p. 446. Ibidem, p. 273.
56 61
A. Augustin, Cité de Dieu, XII, 2, 18; Lettres, XVIII, 2. Ibidem, p. 274.
57 62
Idem, Confessions. Ibidem.
50
TÂRNAVA
acest travaliu al creaţiei umane, Augustin găseşte prilej să puteri şi multiplicitate de infinite virtuţi. Această
glorifice divinitatea. Ceea ce pare să-l nemulţumească pe unitate în varietate constituie frumuseţea Sa.
el aici nu este creaţia ca atare, ci numai anumite libertăţi Aşadar, Dumnezeu, ca frumuseţe perfectă şi
pe care şi le iau artiştii, de pildă faptul că ei nu rămân absolută, este principiul şi izvorul tuturor
exclusiv la frumuseţea pură, de inspiraţie divină, ci frumuseţilor lumii. Nu există meşter mai mare decât
amestecă şi gustul lor terestru. „Dar aceşti amatori, El, nici artă mai bună decât cuvântul Său: „Şi astfel,
fabricanţi de frumuseţi exterioare, împrumută invizibi- Dumnezeu e acela care a făcut toate lucrurile; şi El
lului lumina cu care ele îi fac să le placă şi nu regula care le-a făcut prin Cuvântul Său şi Le-a făcut pentru că
le dirijează întrebuinţarea. Ea e prezentă şi ei nu o văd. În ele sunt bune. Nu există un maestru mai bun decât
zadar aceasta le spune să nu meargă mai departe şi să Dumnezeu, nici artă mai bună decât Cuvântul Său,
conserve pentru Tine toată forţa lor, în loc să o împrăştie nici raţiune mai valabilă de a face ceva, decât aceea
în aceste delicii supărătoare”63. Prin urmare, Augustin că ceea ce e bun trebuie să fie creat de un Dumnezeu
vrea o artă închinată şi subordonată sacrului, întrucât arta perfect bun”66. Şi pentru că nu găsea „demn”,
profană este un pericol, un impediment, o rătăcire posibilă probabil, să admită că Platon era acela care, în acest
în drumul spre cer. El subsumează arta şi frumosul unui sens, a influenţat creştinismul, Augustin încearcă o
scop religios, pe când Platon o subsuma eticului şi explicaţie inversă: fie filosoful grec va fi cunoscut
politicului. Fundalul filosofic este, în mare măsură, „Cărţile noastre” Vechiul Testament (!), fie a învăţat
similar; similare sunt şi concluziile. preceptele creştine de la cei care le cunoşteau ori,
Ca şi la Platon, la Augustin există două frumu-seţi: prin forţa geniului său, va fi avut revelaţii divine.
una în sine, divină; alta umană, creată. Realmente, nu Sub aspectul conceperii frumuseţii, Augustin
există decât cea dintâi, ea este absolută. Cea de a doua, pe îşi manifestă conştiinţa unităţii de gândire cu clasicii
lângă că este creată, e şi una cu totul relativă în raport cu greci, prin intermediul lui Plotin, pe care-l citează şi îl
prima. Cerurile şi pământul sunt frumoase şi există pentru aprobă: „Plotin, filosof platonician a discutat
că există Dumnezeu ca frumuseţe abso-lută, care le-a problema Pro-videnţei; lui îi ajunge frumuseţea
creat… florilor şi a frunzelor pentru a dovedi această
Lumea este o creaţie sublimă, iar creaţia artistică Providenţă, a cărei frumuseţe este inteligibilă şi
umană se explică tot prin Dumnezeu, dar întrucâtva diferit inefabilă şi descinde din înălţimile maiestăţii divine,
faţă de Platon. La Platon, poetul era pasiv, un mediu mergând până la lucrurile cele mai umile. Într-adevăr,
inconştient, prin care crea divinitatea. La Au-gustin, aceste creaturi atât de plăpânde şi efemere, n-ar avea
procesul e văzut mai realist, dar explicaţia ultimă este tot deloc frumuseţea proporţiilor lor armonioase, dacă nu
mistic-religioasă: „Artistul modelează după fantezia ar fi fost formate de către o fiinţă mereu durabilă,
sufletului, care are puterea de a realiza idealul descoperit care cuprinde totul în forma sa inteligibilă şi
de ochiul interior în lucruri. Şi de unde i-ar veni această imobilă”67.
putere dacă n-ar fi opera Ta?”64. Este adevărat că opera e Prin urmare, pe linia unei mari tradiţii, care
creaţia artistului, dar Dumne-zeu a creat în prealabil totul: ilustrează încă odată eficienţa istorică imensă a
materia preexistentă (pă-mânt, piatră, lemn, aur etc.), pe gândirii platoniciene şi aristotelice, Augustin
artist, corpul acestuia şi spiritul care îi comandă confirmă existen-ţa, în toate ipostazele frumosului, a
membrele. elementelor sale structural-formale. „Sfântul
Asemănător lui Plotin, găsim şi la Augustin enu- Augustin a recunoscut, după Platon, că ordinea
nţată o cale artistică de ridicare a omului la Dumnezeu: împreună cu tot ce cuprinde ea, adică unitatea,
muzica sensibilă te face să concepi armonia raţională, iar varietatea, proporţia, armonia, este unul dintre
aceasta te face să întrevezi însăşi armonia naturii divine – caracterele eminente ale frumuseţii în Dumnezeu, în
totul, pe fundalul unei ascensiuni treptate spre Dumnezeu, suflet şi în lume”68. Mai mult, Lévêque adaugă o
ascensiune a cărei similaritate cu cea ploti-niană îşi foarte interesantă observaţie referitoare la pătrunderea
manifestă întreaga evidenţă. Dumnezeu este văzut şi trăit ideilor estetice platoniciene mai departe, în scrierile
patetic şi dramatic de către Augustin, ca o frumuseţe şi lui Augustin: „El, cel puţin, a încorporat metafizicii
splendoare care îl ameţesc şi-l robesc, atrăgându-l spre creş-tinismului principiile estetice ale autorului lui
ele: „Te-am iubit târziu, frumuseţe aşa de veche, Timeu, iar prin aceasta a ataşat idealul grec idealului
frumuseţe aşa de nouă, Te-am iubit târziu… Tu mă chemi creştin”69.
şi iată că strigătul Tău forţează urechea mea, splendoarea Cu Augustin se încheie antichitatea şi începe
Ta radiază, alungă orbirea mea; respir parfumul Tău şi era creştinismului: „Aureliu Augustin, care mlădiază
iată că suspin pentru Tine. Te-am gustat şi iată-mă neo-platonismul după trebuinţele creştinismului, face
devorat de foame şi de sete; Tu m-ai atins şi eu ard de
dorinţa păcii Tale”65. Frumuseţea divină constă în faptul
că Dumnezeu e unul şi multiplu, unitate a celor mai mari
66
Augustin, La Cité de Dieu, XI, cap. XXI.
63 67
Ibidem. Ibidem, p. 538-539.
64 68
Ibidem, p. 292-293. Ch. Lévêque, La science du beau, II, p. 464.
65 69
Ibidem, V, 1. Ibidem, p. 465.
51

puntea dintre gândirea veche şi cea medievală, iar în S hogy minden egyéb hasztalan:
estetică reprezintă cea mai originală încercare creştină”70. Vér és arany, vér és arany.
---------------------------------------------------------------- Meghal minden és elmúlik minden,
POESIS A dics, a dal, a rang, a bér.
Ioan GĂBUDEAN De él az arany és a vér.

RONDELUL MĂTUŞII DE LA GARĂ Nemzetek halnak s újra kikelnek


S szent a bátor, ki, mint magam,
Cu mătuşa de la gară Vallja mindig: vér és arany.
Mă-nţeleg eu foarte bine
Că ne tot tragem pe sfoară
2. Cine-i mai generos?
Fiecare pentru sine.

Locuim, e drept, la ţară Moartea mă-mbie cu mai multe daruri,


Dar nu-i lucru de ruşine Recolta vieţii-a fost aşa săracă,
Cu mătuşa de la gară Că vreau să dărui tot, la târg ca Moartea,
Mă-nţeleg eu foarte bine Dar uite, uite, ea nu pleacă.

Nici reforma funciară Înţelepciunea, dragostea târzie


Trenul fluierând pe şine Îmi cer acum un cuvenit uium –
Nici chiar gripa aviară Dorita glorie aş da-o pe nimica
N-o mai face să se-ncline Oricărui ins romantic şi nebun.
Pe mătuşa de la gară

------------------------------------------------------------------- Mă tânguiesc, iar preţul e o cupă


Din magica licoare de plăcere –
Să mor apoi râzând de fericire –
ECHIVALENŢE
Desfrâu neruşinat cu o muiere...

Poezii de ADY ENDRE Ki ad többet érte?

1. Sânge şi aur Sok szépet fog adni a Halál,


Az Élet kissé szűken mérte.
Pentru auzul meu totuna-i Eladom, amit a Halál ad,
De gem plăceri ori dorul plânge Ki ad többet érte?
Că-i aur sunător nu sânge.
Késő értés, késő szeretet,
Eu ştiu că totul se va stinge Egy szó, amit ki sohse mondtak,
Zadarnic fiind orice tezaur: S dicsőség. Végáron eladnám
Aur şi sânge, sânge – aur. Egy hiú bolondnak.

Toate-or pieri în lumea asta, Olcsó vásár, a díj egy pohár


Şi cântec dar şi rang se stinge – Titkos mámor-itallal telve.
Şi duh aurifer în sânge, Hogy haljak meg valami trágár
Nótát énekelve.
Pier neamuri şi renasc popoare,
Brav e poetul, demn de laur, 3. Sunt preot
Căci viaţa-i sânge, dar şi aur.
Am verbul tare şi sonor
Vér és arany Din neam de preoţi sunt scoborâtor.

Nekem egyforma, az én fülemnek, Dacă Calvin mi se-arătă în faţă,


Ha kéj liheg vagy kin hörög, Acum îmi port minciunile prin viaţă.
Vér csurran vagy arany csörög.
În orice cânt se-ascunde-o profeţie:
Én tudom, állom, hogy ez: a Minden Eu cred doar în amar şi-n păgănie.
70
Vezi M. Florian, Metafizică şi artă, p. 121.
52
TÂRNAVA
Nu am averi şi n-am nimica trainic Ori voi rămâne cu-ai tăi ochi
Deşi m-aş vrea al aurului crainic. Cu amândoi.

Cândva, în altă vreme, fiind pribeag, Ei din mine s-or uita,


Am vrut chiar în popie să mă bag. La tine, pe câmpuri, acasă,
La ceea ce-n lume privirii
Fiu de Calvin şi de predicator – I se mai lasă.
Mult n-a lipsit cu Roma să mă-nsor.
Eu voi da totul înapoi
În praznicul minciunii, sub umbrar, Dacă se poate da-napoi,
Ca preot aş fi stat lângă pahar Dar voi rămâne cu-ai tăi ochi,
Cu amândoi.
Căci nu doream ca-n păgănia mea
Să îmi astâmpăr setea la cişmea.
Nem adom vissza
Mi-e sufletul de iad bine legat,
Visszaadok én mindent,
C-un dulce rai de patimi alintat.
Ha visszaadni lehet.
De nem adom vissza
Visez la Mântuire şi minuni,
A szemed.
Dar viaţa asta-i plină de minciuni!
Belőlem fognak nézni
Pap vagyok én Téged és egy kék tavat
S mit e földön nézni
Igéim bővek, zengők, nagyok: Még szabad.
Papoknak ivadéka vagyok.
Visszaadok én mindent,
Kálvin szirt-lelke játszott velem Ha visszaadni lehet,
S a szép hazugság lett kenyerem. De nem adom vissza
A szemed.
Korcs hegyi-beszéd minden dalom
S a hitem: egy pogány hatalom.
5. Vreau să mă vedeţi cum sunt
Jószágom, pénzem nincsen nekem
S mégis a Pénzt, a Pénzt hirdetem. Vreau să mă vedeţi cu toţii,
Nu ştiu – vrednic sunt, nevrednic (?)
S egyszer, életem csunya fokán, Vreau să mă iubiţi cu toţii.
Pap akartam lenni Kalocsán.
Azi sunt mai presus ca alţii,
Rómához állott, kicsi híja, Mâine, poate, nu mai sunt.
Prédikátorék pogány fia. Azi sunt mai presus de alţii.
Poimâne se-nalţă altul,
Óh hazugságnak örök tora:
Azi sunt mai presus de alţii,
Pap vagyok én, léha cimbora.
Poimâne se-nalţă altul.
Pogány rímek, muzsikák között Să aştept eu nu mai pot,
Szomjazok valami örököt. Nu mai pot căci sunt grăbit,
Să aştept eu nu mai pot.
Pokollal lelkem alig rokon,
Vreau să mă iubiţi cu toţii,
Mennyet várok nagy mámorokon.
Vreau să mă vedeţi cum sunt,
Vreau să mă iubiţi cu toţii.
Álmom az Ige, az Üdv, az Út:
Be hazug élet, óh be hazug.
Akarom: tisztán lássatok
4. Nu voi da înapoi Akarom, hogy szeressetek.
Az érdemem talán kevés:
Eu voi da totul înapoi,
Akarom, hogy szeressetek.
Dacă se poate da-napoi
53

celebra sa Istorie a literaturii române de la origini


Ma: bárkinél külömb vagyok, până în prezent (1941), criticul G. Călinescu constată
Holnap: törpülhet érdemem, că „Este dealtfel vorba de un panteism extatic, de o
Ma bárkinél külömb vagyok. colaborare a trupului cu visul, de trecere în mitul
creştin a miracolului anonim al universului. Flora şi
Holnapután: más jön talán, fauna se fac mai ascetice, mai simbolice, aproape
Ma: én vagyok a legkülömb, mistice, dobitoacele, până acum lubrice, capătă ochi
Holnapután: más jön talán. cuminţi şi privesc fără de spaimă umbra în alvii.
Câmpul face loc pădurii, soarele umbrei, pâraiele duc
înspre peşteri, ţapilor le iau locul melancolicii cerbi”.
Nem várhatok, nem várhatok,
La peste trei sferturi de veac de la publicarea
Nem várhatok, mert sietek,
volumului, această treaptă a creaţiei poetice blagiene
Nem várhatok, nem várhatok.
continuă să fie apreciată astăzi, chiar şi de către cei
mai exigenţi critici şi istorici literari contemporani.
Akarom, hogy szeressetek, Aşa se întâmplă în Istoria critică a literaturii
Akarom, tisztán lássatok, române (2008), în paginile căreia Nicolae
Akarom, hogy szeressetek. Manolescu, după ce constată că „poetul face acum
apologia tăcerii”, că „rugăciunile înseşi sunt puse sub
În româneşte de R. Suciachi zăvor”, că „stelele-n cer tac şi ele”, dar şi că „este
peste tot o întoarcere la o natură care nu se poate
RECENZII exprima, având ceva din cuminţenia şi ino-cenţa
dobitoacelor fără glas” – conchide, tranşant, că „În
marea trecere nu este numai cel mai autentic volum
L. Blaga – În marea trecere al lui Blaga, dar şi cel mai valoros.”
(Editura Ars Longa, Iaşi, 2009) Mioara
Pop
Pentru biografia de literat şi filosof a lui Lucian
Blaga, anul 1924 a fost, cu certitudine, unul benefic – el
reconfirmă, prin apariţii editoriale bine situate axio-logic, Rezonanţă afectivă şi ton liturgic
toate cele patru aspecte ale creaţiei abordate pâ-nă atunci: (Vasile Ciia Dătăşan – Inscripţii pe icoană,
poezia – prin editarea, la Cluj, a culegerii de stihuri În Casa de editură Mureş, Târgu-Mureş, 2009)
marea trecere; filosofia – prin apariţia în volum, la
Bucureşti, a studiului Filozofia stilului; dra-maturgia – În cuvinte poetice de mare simplitate, austere
prin premiera, la Teatrul maghiar din oraşul de pe Someş, ca formă, reculese în fond, cu rezonanţă afectivă şi
a piesei Zamolxe; publicistica – prin intensa activitate ton liturgic adesea, Vasile Ciia Dătăşan se reîntoarce
desfăşurată în paginile revistei clujene Cultura, condusă în lumea copilăriei, în universul patriarhal al satului,
de Sextil Puşcariu, care apărea în patru limbi (română, în aerul de tămâie şi mir al credinţei străbune. Figura
germană, franceză şi maghiară). mamei e cea care tutelează acest spaţiu poetic în care
Deşi între 1924-1926 domiciliază la Lugoj, la viziunile se înscriu cu naturaleţe în albia tradiţiei şi în
părinţii soţiei sale, Cornelia Brediceanu, desfăşurarea tiparele poeziei imnice, oraculare. Tânguirea, patosul
culturală a lui Blaga este formidabilă, departe de a se reţinut, retorismul jelaniei răzbat în versuri precum
simţi constrâns de chingile limitative ale provinciei, cele din Mistuire: „Cuib de ceară, care ţii în pumni/
faptele lui de cultură se revarsă cu generozitate în afară, şi Sfârcul de lumină înfrunzită,/ Lângă ruga mea încet
sunt recunoscute ca atare, în cele mai importante centre rostită/ Pic cu pic te arzi şi te consumi.// Până-abia
culturale ale ţării, la Cluj şi Bucureşti! mai miezuie făclia,/ Palidă lumină prin unghere,/ În a
Revenind însă la culegerea În marea trecere, nopţii mută priveghere,/ Când în jur se simte
din care ne-am hotărât şi noi să le oferim cititorilor acest veşnicia.// Şi mă rog la cel ce-i mai puternic/ Peste
mic florilegiu liric, trebuie să mai evidenţiem o dată mine şi asupra morţii,/ Să-mi dezlege care-mi vor fi
semnificaţia deosebită a acestui volum pentru întreaga sorţii/ Prin lumină şi prin întuneric”. Poezia amintirii
operă poetică blagiană. Astfel, într-un articol din revista se îmbină, în versurile lui Vasile Ciia Dătăşan, cu
„Gândirea” (1934), criticul literar şi esteti-cianul Tudor poezia roadelor, cu reverbe-raţiile toamnei, animate
Vianu scrie despre „umanismul goethean” îmbrăţişat de de irizaţiile confesiunii nos-talgice: „Îmi place gustul
poet, ca alternativă la îndepărtarea de spiritualitatea prunelor brumate/ Şi-al strugurilor stafidiţi de-ngheţ,/
creştină: „O nesfârşită oboseală, o isto-vire fără pereche, Să fie toamnă şi să fiu drumeţ/ Pe-un drum ce duce,
pentru care poetul găseşte imagini de o săgetătoare între două sate.// Pe mirişti, să văd graurii cum cată/
frumuseţe, apar în desfăşurarea acestor psalmi moderni”. Seminţe ce-au căzut din seceriş,/ Colina să o iau în
Remarcând „eterizarea” poeziei blagiene, în- sus, pieptiş/ Să-mi văd, din deal, copilăria toată.//
deosebi după Paşii profetului, preferinţa tot mai evi-dentă Cum Mureşul încinge rotocol/ Întregul sat din Vad
pentru panteism şi elemente ale creştinismului primitiv, în
54
TÂRNAVA
până la Râpă,/ Cum peştii lucii sclipitori se ţâpă/ Sub
salcii mari, înfipte în nămol.// La margine, cum ţine Dorin BORDA
cimitirul/ Un timp trecut, sub zascuri de mormânt,/
Pământ ce-a fost, întors iar în pământ,/ Destine ce-au trăit CERTITUDINE
şi şi-au rupt firul.// Biserica şi bradul laolaltă/ Ungheţul
Niciodată
lângă şcoală şi cu Satul,/ Sub poalele de dealuri După-
Satul/ Şi-alăturea Pădurea, lângă Baltă.// Şi Râtul, n-am să ştiu
smălţuit de curcubeul/ Atâtor flori, cât ţine-ntreagă vara,/ ce-a fost mai întâi.
Să fiu în deal şi să mă prindă seara/ În satul meu, mirificul Credinţa, fapta, speranţa?
şi zeul” (Drum de toamnă).
Reuşite mi se par acele poeme în care autorul Un lucru e sigur.
valorifică expresivitatea cuvântului regional sau arhaic, Cu toate
aspru şi tensionat, greu de întelesuri şi de afectivitate din acestea ne naştem.
reculeasă, cu rezonanţe ale vechimii intraductibile, parcă,
-------------------------------------------------------------
precum în poezia Recunoştinţă: „Învelite în uioşe de
ţărână/ Prind rădăcină seminţele,/ În vreme ce ţăranul se- ---
nchină/ Spunându-şi rugăciunile şi dorin-ţele.// Acoperite
cu bunzi de zăpadă/ Visează soarele holdele,/ În timp ce Recurs la romanţă
ţăranul cântând prin ogradă/ Le mângâie pruncilor pletele,
blondele.// Înfăşate în scutece de pleavă/ Se coc la soare (Romanţe, Casa de editură Mureş,
grăunţele,/ În vreme ce spicul, spinarea firavă,/ Şi-apleacă Târgu-Mureş, 2009)
să-i sărute ţăranului mâinile”. Chiar dacă regăsim, în Sunt cuprinse în această carte unele dintre
versurile lui Vasile Ciia Dătăşan ecouri limpezi din cele mai cunoscute şi mai frumoase romanţe
poezia lui Coşbuc, Goga, Şt. O. Iosif sau Arghezi (din româneşti, încercându-se readucerea în atenţia
Psalmi), există şi unele poeme în care timbrul original, publicului a unui gen muzical oarecum marginalizat
indivi-dualizator câştigă tot mai mult teren. „Icoanele din şi considerat – pe nedrept – învechit.
trecut”, „Cântecul obârşiilor”, fiorul rememorării deli- Specie a genului liric, definită ca „poezie
cate, reverberaţiile pioase, melancolice, ale confesiunii sentimentală, de inspiraţie erotică, şi cântată pe o
reprezintă modalităţile privilegiate ale dicţiunii poetice. melodie lină, melancolică”, romanţa se înscrie
Imersiunea în trecut şi reculegerea pioasă sunt cele două printre coordonatele esenţiale ale spiritualităţii
constante ale lirismului lui Vasile Ciia Dătăşan. Imagini româneşti, echivalentă – consideră specialiştii –
apuse e poemul ce traduce fără greş viziunea poetică liedului german, songului englez, pesniei ruseşti,
căreia i se ataşează autorul: „Pe câmpuri, vântul vălură canţonetei italiene. În primul rând, romanţa ne
ovăzul,/ La răsărit se pârguie lumina,/ Un stol de vrăbii defineşte pentru că traduce, prin îmbinarea
îmi distrage văzul/ Spre o nuia ce-şi leagănă tulpina.// Pe armonioasă a poeziei cu muzica, intraductibilul dor,
şanţuri, verzi porloage de urzică/ În adiere îşi tremură cu toate atributele sale: tristeţea, resemnarea, regretul,
steagul/ Şi de pe ierburi, boabe, roua pică/ Şi-mprăştie pe năzuinţa, aspiraţia spre fericire, dar şi singurătatea
jos întreg şiragul.// Pe dealuri, stă pădurea în picioare/ Şi- ontologică a individului, izolarea lui în etern
şi flutură batistele de frunze,/ Iar mai încolo mieii pe nerezolvatele conflicte cu sinele şi cu lumea, tot ceea
răzoare/ Încep să prindă muguri între buze.// De-o parte şi ce avem mai vulnerabil şi, prin aceasta, mai profund
de alta-s numai lanuri/ Pe care oameni buni le semănară/ omenesc.
Şi din pământ ies calzi fuiori de aburi,/ Sunt un copil Despre acest gen muzical (înfiripat încă pe
desculţ, pe-un drum de ţară.// Acel copil, întruna mă tot vremea lui Anton Pann şi a fraţilor Văcăreşti), actorul
ceartă,/ Să-i povestesc de vremurile duse/ Şi tot încerc şi interpretul Alexandru Arşinel afirma într-un
dintr-o oglindă spartă/ Să-i strâng imagini de demult interviu: „Romanţa este un cântec care aparţine româ-
apuse”. Geografia simbo-lică, arhetipală a satului nilor. Când sunt între prieteni, la o petrecere, nu se
transilvănean alternează, aşa-dar, cu metafora „oglinzii întâmplă ca, la sfârşit, să nu mă pună să cânt romanţe.
sparte”, ce traduce incapa-citatea memoriei de a restabili Mesajele sunt simple, adevărate, iar melodia are o
un timp al obârşiilor, iremediabil disolut. Vasile Ciia tentă melo-dramatică. Romanţa presupune şi o
Dătăşan e un paseist, un îndrăgostit de trecut, de valorile experienţă de viaţă, ca să poţi să filtrezi prin mintea
tradiţiei, de simbolurile credinţei. Dar e, în acelaşi timp, şi ta, prin sufletul tău, povestea”. Generaţiile mai tinere
un poet al interio-rităţii, al stărilor afective molcome, nu ştiu, probabil, că, în urmă cu peste o jumătate de
imperceptibile, de tipul melancoliei, nostalgiei şi reveriei secol, cu romanţa „Mi-e tare dor”, Angela Moldovan
evanescente. a făcut să vibreze, în sufletele românilor din diaspora,
Iulian Boldea coarda sensibilă şi dureroasă a dorului de ţară, de
părinţi, de obârşii, concertele susţinute în mari oraşe
--------------------------------------------------------------- din Statele Unite ale Americii fiindu-i răsplătite cu
POESIS multe aplauze, dar şi cu multe lacrimi.
55

Compuse pe versurile poeţilor noştri clasici – Uniunii Artiştilor Plastici din România (aşa cum se
Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Şt. O. Iosif întâmplă în prezenta carte) –, vine să ilustreze pentru
– ori scrise de autori rămaşi necunoscuţi, romanţ-ele marele public diversele tendinţe şi opţiuni individuale
cuprind, în gama largă a claviaturii, întregul spaţiu geo- ale fiecărui creator, în toată amploarea şi
spiritual românesc: parfumul discret al Capitalei de complexitatea lor. Avem, aşadar, aici, selectate,
altădată, atmosfera patriarhală a orăşelului de provin-cie, prezentate şi orân-duite de către profesorul-maestru
cu chioşcul în care „fanfara cânta”, „crâşma întu-necată” Iuliu Moldovan, creaţiile plastice – pictură, grafică,
în fundul căreia „copilul nimănui” îşi îneacă în pahar sculptură, tapiţerie – a nu mai puţin de 85 de artişti,
amărăciunea renunţării şi a eşecului, ori birjarul chemat să legaţi prin biografia lor şi preocuparea pentru frumos
„mâne, în noapte”, spre destinaţii necunos-cute, departe de aşezarea şi de oamenii de pe Târnava Mică,
de amărăciuni şi deziluzii etc. semnificând risipirea (dar nu zadarnică!) a eforturilor
Regăsim, în egală măsură, universul rural, „sătu- lor creatoare pe o arie tem-porală de peste şase
cul de departe”, „casa cu cerdac”, „ciobănaşul cu trei sute decenii. Unii sunt cât se poate de vii, luminând în jur
de oi”, romanţa tălmăcind elegia despărţirii de sat, cu chipul şi prezenţa lor cotidiană, în timp ce alţii au
nostalgia vechilor îndeletniciri – „Să fi rămas fecior la trecut demult în lumea umbrelor şi sunt printre noi
plug, să fi rămas la coasă”; este prezent „carul frumos, cu doar prin operă şi prin halucinanta apa-riţie a
patru boi”, trecând agale „pe-o oglindă de pârâu”, făpturilor lor eterice, la ceasuri de rememorare...
anotimpurile, succedându-se molcom, supuse inexora- Trebuie să mărturisesc aici că, în timp, am
bilei treceri a timpului. avut bucuria de a întâlni şi conversa cu câţiva dintre
Romanţa rămâne însă, mai presus de orice, artiştii plastici ai Târnăveniului prezenţi în această
expresia erosului, aflat constant sub semnul fragilităţii, al carte, în diverse împrejurări culturale, printre care,
stelei potrivnice, al echilibrului precar şi al incer-titudinii. desigur, se numără şi realizatorul acestui volum, şi nu
Este un cântec despre iubire şi despre nevoia de a iubi, pot decât să apreciez la superlativ munca artistului şi
despre legile inimii care ignoră legile raţiunii: drumul pe stăruinţa men-torului Iuliu Moldovan în constituirea,
care paşii aşteptaţi nu se mai întorc, o fereastră care nu se la Casa muni-cipală de cultură „Mihai Eminescu”,
mai deschide, o nuntă ce pecetlu-ieşte dureros amurgul pentru cea mai fragedă generaţie de plasticieni, a unui
unei iubiri, covorul de crizan-teme aşternut zi de zi în generos cadru de afirmare, înfiinţând aici, în urmă cu
speranţa unei revederi ce nu sa va mai întâmpla, doisprezece ani (1996), Atelierul de Artă „A 96”. Iar,
primăvara venită zadarnic la căsuţa cu flori, petale de dacă rămânem sub arcul de lumină al întâlnirilor de
trandafiri ce pecetluiesc o despărţire definitivă, banca ce suflet şi a amin-tirilor noastre plăcute, în urmă cu mai
rugineşte, părăsită „la umbra nucu-lui bătrân” – toate mulţi ani am fost oaspete al bătrânului sculptor-
vorbesc despre această experienţă personală unică, dar cu cioplitor Sever Suciu şi, acolo, în gospodăria lui
consecinţe repetabile pentru toţi, şi pe care Blaga o ţărănească, am rămas uluit de strania combinaţie a
surprindea simplu şi lapidar: „În iubire, nimeni, nimeni formelor „ghicite” (sau, mai potri-vit spus, intuite) în
nu-şi ţine cuvântul / Strâns îm-brăţişat te-a ţinea numai trupul lemnului de copac bătrân, „recoltat” aleatoriu
pământul”.„În fiecare lucru şi, cu atât mai mult, în fiecare de prin te miri ce livezi şi crânguri sălbatice...
fiinţă doarme un cântec”, nota undeva un critic. Într-un Profesionişti şi amatori, tineri şi vârstnici, ro-
univers informatizat până la saţietate, dominat de „bytes” mâni şi maghiari – îşi împletesc biografiile şi se
şi de „sms”-uri, ro-manţa „re-poetizează” lumea, regăsesc alături în paginile acestei cărţi, înnobilând
dezvăluind „fiinţa cân-tătoare” ce sălăşluieşte înlăuntrul prin arta lor viaţa acestei comunităţi ardelene,
nostru, în ungherul tainic în care îşi dau întâlnire nostalgia luminând ferestrele caselor acestui oraş de pe
purităţii şi duioşia învăluitoare a paradisurilor pierdute. Târnava Mică, care, poate, altminteri, ar fi mai
cenuşii, cinstind adică, după datini cunoscute din
Ileana Sandu străvechime, locul vieţuirii lor! Şi toate acestea, graţie
unui om, unui mare sufletist care doreşte şi crede cu
O iniţiativă valoroasă ardoare că lucrările plastice ale zonei şi autorii lor
merită să fie cunoscute şi dincolo de efemerele
(Iuliu Moldovan – Arta plastică târnăveană fruntarii geografice judeţene sau regiona-le, că ele
Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2008) trebuie să intre într-un firesc circuit cultural naţional
În primul tratat de estetică cunoscut în lume – şi, de ce nu?, chiar mai mult decât atât!
Poetica lui Aristotel, scrisă acum aproape două milenii şi Acest gest editorial este el însuşi unul demn de
jumătate – arta era considerată imitare (mimesis) a toată laudă, este o lecţie care ar trebui însuşită, astăzi,
realităţii, având un dublu scop: moralizator (ethos) şi de către toţi acei creatori (artişti plastici, muzicieni,
purificator (katharsis). Nu altfel trebuie să privim arta actori şi literaţi, depotrivă) care nu-şi pot stăpâni
contemporană. Iar alăturarea creaţiilor plastice ale pornirile instinctuale şi mai cred într-un
reprezentanţilor mai multor generaţii de creatori – de la provincialism desuet şi păgubos, în cadrul căruia
entuziaştii şi naivii începători, până la profesioniştii cu competiţia valorică dispare cu desăvârşire, fiind
experienţă, dintre care unii chiar membri titulari ai înlocuită, adesea, de lentoare, automulţumire şi
infatuare!
56
TÂRNAVA
E. Rotsin Cluj, tatăl său, Ioan Pop, fiind doctor al Facultăţii de
--------------------------------------------------------------- Filosofie şi Teologie din Viena, profesor la Gherla şi,
POESIS Constantin NICUŞAN MICU
apoi, vicar episcopal la Năsăud; aici îşi începe
viitorul povestitor şcoala elementară, contin-uând-o
SEMNE la Şimleul Silvaniei şi urmând liceul la Năsăud şi
Sentimente luxuriante au invadat Blaj, unde îşi ia bacalaureatul în 1907. După studiile
relieful destinelor noastre – urmate la universităţile din Budapesta, Berlin şi
râuri revărsate – München, îşi susţine doctoratul în drept la
şi nu ne păsa de isteria lumii – Universitatea din Budapesta, în 1911, şi examenul de
treceam pe lângă stâncile zilei avocat şi magistrat la Târgu Mureş (1915) exercitând,
din peşteri astrale apoi, la Blaj (1915-1920) şi Cluj (1920-1950), vreme
scrijelind pe pereţi de peste trei decenii şi jumătate, profesiunea de
artă naivă purtând semnul magiei avocat.
---------------------------------------------------------------------- Descendent din înaintaşi iluştri, dintre care îi
vom aminti aici doar pe profesorul Simion Bărnuţiu,
DESTIN LITERAR pe memorandistul Iuliu Coroianu şi pe marele om
politic Iuliu Maniu („frate al mamei mele şi părinte
Eugeniu NISTOR crescător al meu”), Ionel Pop a desfăşurat o bogată
activitate obştească, civică şi politică, fiind membru
Viaţa şi opera lui Ionel Pop al Consiliu-lui Naţional Român din Blaj şi secretar
ales al Biroului Marii Adunări Naţionale de la Alba
În ciuda unei autentice notorietăţi – dobândită atât Iulia, de la 1 De-cembrie 1918, zi apreciată de scriitor
prin scrierile sale de popularizare cât şi prin cărţile de ca fiind „mo-mentul de culme” al întregii sale vieţi.
literatură propriu-zisă care au constituit, vreme de mai De-a lungul anilor a fost ales în înalte funcţii şi
bine de o jumătate de veac, o lectură plăcută pentru demnităţi: secretar general al Partidului Naţional
cititori de toate vârstele şi preocupările – numele lui Ionel Ţărănesc, deputat în Parlamentul României Mari, în
Pop nu este întâlnit prea frecvent în paginile dicţionarelor mai multe legislaturi, chiar vicepreşedinte al forului
şi istoriilor noastre literare. Astfel, oricât de curioşi ar fi suprem legislativ al ţării în anul 1940 şi, ulterior, în
„căutătorii” acestora, scriitorul nu poate fi găsit nici în perioada 1944-1945, înalt comisar guvernamental al
ediţia „revăzută şi adăugită” a Dicţio-narului de Ardealului eliberat. Toate aceste activităţi,
literatură română contemporană (1977), al lui Marian desfăşurate cu responsabilitate în folosul naţiei, aveau
Popa, nici în Dicţionarul de literatură română. Scriitori, să se constituie în tot atâtea capete de acuzare în
reviste, curente (1978), coordonator Dim. Păcurariu, nici procesul intentat de către regimul co-munist de
în multe alte lexicoane, cu pre-tenţii de exhaustivitate, sau orientare stalinistă, lui Ionel Pop şi tuturor
în „generoasele” panorame ale literaturii române tipărite intelectualilor români, fruntaşilor vieţii politice inter-
în ultimii ani. Iar în altele, precum Istoria literaturii belice şi patrioţilor noştri autentici; în memoriile sale
române. De la creaţia popu-lară la postmodernism scriitorul se referă, îndurerat, la aceste momente
(2000), a lui Dumitru Micu, este amintit doar în treacăt, în dramatice: „În 1948 ne-a fost naţionalizată casa şi am
lungul şir al scriitorilor preocupaţi de memorialistică; o fost izgoniţi să locuim, efectiv, într-un grajd părăsit
situaţie similară fiind întâlnită şi în Dicţionarul presei de la marginea Clujului. Deposedaţi de tot ce aveam
literare româneşti (1987), autor I. Hangiu, unde numele – în mizerie. În 1950 am fost arestat. Margareta (soţia
lui Ionel Pop figurează doar între colaboratorii revistei de scriitorului – n. n.) a venit în casa părintească, unde a
vânătoare, pescuit, chinologie, agrement şi literatură murit în 1953, în adâncă tristeţe. Eu n-am ştiut că a
cinegetică „Carpaţii” (1932-1940, 1945-1947), deşi murit decât după trei ani, când am fost eliberat”.
scriitorul era, aşa cum singur se intitula, „director, Unde era ştim, dar ce făcea atunci marele său prieten
proprietar şi răs-punzător” al bilunarului clujean! de vânătoare şi pescuit, de la Valea Frumoasei şi
Abia o coloană îi este acordată scriitorului de către Bradu-Strâmb, Mihail Sadoveanu? De ce nu a
Dicţionarul general al literaturii române, avându-l intervenit auto-rul bestselers-ului stalinist Mitrea
coordonator general pe acad. Eugen Simion, în vol V, Cocor, pentru ca Ionel Pop să nu fie arestat?!
literele P-R (2006). În schimb, se dovedesc a fi mult mai Enigmă totală!
generoase cu spaţiul tipografic dicţionarele de literatură Debutează publicistic în anul 1908, în ziarele
plămădite în Ardeal: Dicţionarul scriitorilor români – „Românul” (din Arad) şi „Lupta” (din Budapesta),
coordonare şi revizie ştiinţifică: Mircea Zaciu, Marian înre-gistrând o activitate publicistică mai intensă doar
Papahagi şi Aurel Sasu –, literele M-Q (2001), şi la un deceniu după al doilea război mondial, când
Dicţionarul biografic al literaturii române, al lui Aurel numele său poate fi întâlnit în paginile unor periodice
Sasu, în vol. II, literele M-Z (2006), unde ne sunt precum: „Cosânzeana”, „Glasul patriei”, „România
furnizate ample date bio-bibliografice. Aşa aflăm că Ionel pitorească”, „Ocrotirea naturii”, „Veac nou”, „Viaţa
Pop s-a născut la 24 noiembrie 1889, la Gherla, judeţul Românească” „Transilvania”, „Steaua” ş.a.; iar în
volum abia în 1957, când publică Capra neagră, cu
57

subiect cinegetic şi de popularizare a faunei noastre, Frumoasei pe marele maestru al scrisului, Mihai. L-a
preocuparea pentru aceste teme fiind vizibilă şi în cărţile adăpostit în Casa bătrână. După ce deasupra vojului
următoare, tipărite în acelaşi an: Vulpea, După focul de născut din bucuria de întâlnire a Frumoasei cu
armă – toate trei, însă, din raţiuni „ideologice”, fiind Sălanele s-a ridicat Casa de la Izvorul-de-argint,
semnate cu pseu-donimul I. Venator. Urmează apoi o Maestrul în alţi ani a petrecut acolo zilele şi
bogată recoltă edi-torială: Din fauna noastră (1959), săptămânile încântărilor. Într-o zi şi-a destăinuit
Întâlniri cu animale (1960), Hoinăreli prin natură, cu gândul: ar vrea să aibă şi el o cabană a lui în Rai. Şi-
completări de Demos-tene Botez (1961), Instantanee din au luat toiegile, şi Nemo a păşit în faţă, arătând locuri
viaţa animalelor (1963, ediţia a doua – 1969), Paşi prin potrivite, şi aici şi dincolo. Coborând spre beteala de
lumea păsărilor (1965, ediţia a doua – 1979), Vânătorul argint a Sălanelor, deodată s-a oprit Maestrul în
şi natura (1968), Întâlniri neaşteptate (1970), Mamifere ocolul unui tăpşan şi şi-a înfipt toiagul:
din România, în colaborare cu Vasile Homei (1971, I-II), – Aici, în faţa Bradului-strâmb! Din acea clipă,
De la urs la pănţăruş, Îmi aduc aminte, Vânători – Bradul bătrân şi stingher din buza Sălanelor şi-a
oameni şi câini, aceasta din urmă cu o prefaţă de Ş. primit un nume, prin care îi era hărăzit să intre în
Cioculescu (toate trei editate în 1972), Poieniţa ielelor minunata dumbravă a Muzelor. A luat fiinţă Casa de
(1974), O palmă de râu şi nişte istorii vânătoreşti, cu un la Bradul-Strâmb, acolo maestrul a trăit răstimpuri
cuvânt înainte de Titus Popovici (1978), Un ochi râde – senine, în lumina păcii, în bucuriile îndeletnicirilor
altul plânge (1981), Priviri în atelierul naturii (1982), primitive, în căldura prieteniei. În ore de inspiraţie,
Văpaia (1984), În inima pădurii (roman, 1986), Amintiri faţă cu Bradul-strâmb, în auz cu şopotul scăzut al
despre Iuliu Maniu, ediţie postumă de Livia Titieni Boilă Sălanelor, aşezat la masa de scândură nevopsită din
(memorialistică, în 1998). ceardacul Casei, picura în scrisul lui perlat nemuri-
Universul povestirilor lui Ionel Pop se restrânge, toare frumuseţi de artă...” Avem aici, în scrisul
adesea, la o vale, la o pădure, la un râu, la o poieniţă sau înfiorat al lui Ionel Pop (Nemo), oameni şi locuri din
la un locşor tainic de vânătoare şi pescuit, cu doar câţiva strâmtorile Sebeşului, pe care le surprinde şi le evocă
oameni în preajmă şi, mai rar, o comunitate umană. Aşa şi Sadoveanu, în Povestirile de la Bradul-Strâmb.
se face că, printre puţinele personaje ale cărţilor sale, Acolo, pe Valea Frumoasei, la doar câţiva paşi
autorul însuşi – Ionel Nemo, vânătorul şi pescarul – de Casa de la Izvorul-de-argint a Maestrului, în
devine semnificativ ca martor viu al întâm-plărilor, şi nu căsuţa paznicului de vânătoare, îngrijită şi
ca exemplu de narcisism! Chiar şi Mihail Sadoveanu îl gospodărită de Albert şi Berta, se va desfăşura un alt
descrie ca pe o prezenţă aparte în povestirea Vechime (din episod tragic surprins în proza lui Ionel Pop: moartea
1936), unde acesta, alături de Kis Ghergheli, îl călăuzeşte şi înmor-mântarea creştinească a unui amărât
pe Maestru pe Târnava Mică, pe Valea Iuhodului, la Praid puşcăriaş evadat, ucis de gerul înspăimântătoarei ierni
şi în munţii Sovatei, la păstrăvărit şi la o memorabilă a anului 1924. Astfel, povestirea Un epitaf şi un
vânătoare de cerbi. Dar momentul acestei „întovărăşiri” în mormânt relifează câteva trăsături profunde ale
natură este descrisă şi în povestirea Cerbul Maestrului oamenilor locului: simplitatea şi omenia! Sunt
Sadoveanu, în note realiste şi în culori specifice: „...Şi trăsături pe care scriitorul le identifică şi la ardelenii
astfel, în acel sfârşit de septembrie, ne-am găsit în munţii descătuşaţi de robie – locuitori ai aşezării Cetatea de
Sovatei, împreună cu Gherghel-baci, omul care ne slujea, Baltă –, care în ciuda cruntei asupriri îndurate
sărac român săcuizat, a cărui necăjită trecere prin lume anterior din partea contelui Eugen Haller, grof ungur,
avea să fie luminată şi perpetuată de pana lui Mihail şi a nepăcerilor suferite din partea informatorului
Sadoveanu...” După cum frumuseţea miraculoasă a oficialităţilor imperiale, jidovul-crâşmar Avrămuţ
plaiurilor ardeleneşti şi nostalgia nestăvilită după acele Grünberg, dovedesc multă toleranţă şi cumse-cădenie
vremuri, încă neatinse de civilizaţia tehnică a veacului, umană. Iar într-o altă „secvenţă” a aceleiaşi povestiri,
capătă înfăţişări edenice în unele povestiri, precum în Din toamna 1918, este descrisă sechestrarea notarului
Poieniţa ielelor, descrisă ca un covor capitonat în B. de către ţăranii din Bucerdea Grânoasă şi
întregime de galbenul bulbucilor-de-munte, străjuită de un judecarea lui pentru multele abuzuri săvârşite. Şi,
zid de molidiş, descoperită de scriitor pe când un-diţea pe cum nici măcar reprezentanţii Consiliului Naţional
apa limpede a Curpăţelului; sau stăruie în culorile captive Român de la Blaj nu au reuşit să îl scoată din mâinile
ale unui fond dramatic, elegiac, în altele, precum în sătenilor, în ziua sortită judecăţii o bătrânică străină,
bucata de proză scurtă Rămas bun, unchieşul meu drag!, sosită în sat într-o căruţă trasă de un cal, s-a strecurat
unde este evocat bradul secular de la Valea Frumoasei printre străjile de la intrare şi, în faţa juzilor, rămaşi
care, acolo, pe „cornul cu daruri al Naturei” a ţinut piept înmărmuriţi de această arătare, se îndreptă direct spre
furtunilor atâta amar de vreme şi a fost privitor al atâtor împricinat (nota-rul B.) spunând: „– Am venit să-l
metamorfoze cosmice şi terestre, până când a căzut la duc acasă... Io-s ma-ma lui... E copilul meu... Am
pământ de bătrâneţe!... Căci „În buza Sălanelor se înălţa venit să-l duc acasă...” În faţa acestei asistenţe
stingher Bradul, ca o armă de război înfiptă în hotar, ca să uluite prozatorul ne derulează, apoi, cu măiestrie, o
apere, ca o stemă a unui petec de pământ în care oamenii secvenţă aproape cinematografică: „Şi fără să aştepte
şi fiarele au aflat mîngâierea păcii şi dulceaţa prieteniei şi răspuns, s-a apropiat de cel prăbuşit în groază şi acum
a dragostei. Într-o primăvară Nemo a călăuzit în Valea în uimire. L-a luat de mână:
58
TÂRNAVA
– Vină Bubi! îi şopti ea, pe numele de pe când Ionel Pop în dicţionare şi istorii literare este defi-
matahala de om de acum abea făcea primii paşi... E citară, totuşi nu putem spune că lipsesc din paginile
copilul meu. Îl duc acasă... Io-s mama lui...„ Iar unor importante reviste literare ale momentului („Ro-
momentul de suspans continuă: „Ca sub puterea unor mânia literară”, „Viaţa Românească”, „Steaua”,
cuvinte de vraje, oamenii au tăcut, străjile s-au dat la o „Tran-silvania”, „Tribuna”, „Neue Literatur” etc.),
parte. La o parte s-au dat şi oamenii de afară şi au petrecut semnalele editoriale şi cronicile elogioase consacrate
cu privirea cum se depărta mămăruţa de bătrânică, ducând cărţilor sale, unele sub semnătura unor personalităţi
de mână, ca pe un orb, omul cu capul gol, mare cât un dintre cele mai prestigioase ale culturii române, ca:
uriaş. Au ajuns la căruţă. Înainte de a se urca, bătrâna şi-a Şerban Cioculescu, Eugeniu Sperantia, Nae
luat de pe spate năframa mare de lână şi opintindu-se ca Antonescu, Valeriu Râpeanu, Sânziana Pop ş.a.
să ajungă, şi-a îmbrobodit cu ea copilul. Au ieşit din „Statutul său de scriitor mi se pare de netăgăduit,
primărie judecătorii şi pârâtorii şi ceilalţi, şi s-au pierdut deoarece de la Mihail Sadoveanu încoace, marele lui
în mulţimea de afară. Toţi, tă-cuţi, au însoţit din ochi prieten, nimeni nu a reuşit să îmbine arta povestirii
căruţa care, în pasul încet al mârţoagei se pierdea în ceaţa cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie” –
zilei de toamnă târzie.” Am decupat întreaga secvenţă a apreciază, în 1984, Şerban Cioculescu. Vom observa
scrierii, deoarece este antologică; aici se vede forţa de însă cum toate aceste aprecieri critice sunt publicate
narare şi de construcţie a unei acţiuni sociale credibile a abia după 1965, adică după ieşirea lui din puş-cărie,
prozatorului nostru, el aflându-se aici în vecinătatea unor când statutul social al lui Ionel Pop trece într-o nouă
faimoşi înaintaşi ai epicii ardeleneşti: Ion Slavici, Liviu fază, în regimul de relativă libertate spirituală al
Rebreanu, Pavel Dan. epocii.
Scriitorul – vânător şi pescar înrăit în tinereţe – a Ionel Pop, omul politic şi avocatul,
trăit mult şi a scris mult, iar în scrierile sale, mai ales în povestitorul, vânătorul şi pescarul de la Valea
cele din urmă, s-a căit amarnic pentru vieţile animalelor Frumoasei, din „umă-rul” Munţilor Apuseni şi de
sacrificate, de aceea şi o parte din cărţile lui, mai cu aiurea, şi-a încheiat soco-telile cu lumea şi a trecut în
seamă cele din urmă, mi se pare că se constituie într-un veşnicele păduri ale vână-toarei pe 27 ianuarie 1985,
fel de spovedanie târzie, în care sunt înşirate păcatele la Bucureşti, la o vârstă ma-tusalemică (96 de ani!),
pătimaşului vânător, săvârşite, cândva, sub impulsurile lăsând în urmă o operă impre-sionantă: 21 de cărţi,
elanurilor juvenile... Căci „otrava păcatului vine peste fără a mai lua în considerare reeditările. Rămân
depărtări de timp şi de loc – nesimţită atunci – atât de „fotografiate” în paginile lor vraja plaiurilor
amară acum!”, mărturiseşte, undeva, „făptaşul” multor ardeleneşti, sentimentul camaraderiei, dorul nestins
păcate vânătoreşti... de aventură, nostalgia trecutelor vremi...
Pe urmele sălbaticelor „chemări” din proza lui Jack Ar mai fi de adăugat aici că viaţa socială a
London şi mai aproape de epica descriptivă şi poematică a scriitorului a fost trăită cu intensitate în folosul
maestrului său, Mihail Sadoveanu, Ionel Pop surprinde în neamu-lui din mijlocul căruia s-a smuls – căci Ionel
povestirile şi evocările sale, în fine tuşe şi caligrafieri, Pop se trăgea din stirpea lui Bărnuţiu, a
fermecătoarele peisaje ale pădurilor şi râurilor de munte memorandiştilor, a lui Iuliu Maniu, a tuturor celor
ale Ardealului, tainicele minuni ale lumii miniaturale a care s-au jertfit de secole pentru a se împlini la Alba
plantelor şi gâzelor – a furnicilor, fluturilor şi cosaşilor de Iulia, în acea inefabilă zi de decembrie 1918, idealul
iarbă –, dar şi frumuseţea de netăgăduit a sălaşurilor Marii noastre Uniri!
noastre de vânătoare şi pescuit, bucuria şi emoţia pe care
BIBLIOGRAFIE
omul civilizaţiei actuale o resimte din plin la întâlnirea cu
vieţuitoarele acestora – fie că ele sunt unele specii de 1.Marian Popa – Dicţionar de literatură română
contemporană, ediţia a doua, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977.
peşti sau diverse păsări şi animale sălbatice (de la
potârnichi, fazani şi cocoşi de munte, până la iepuri, 2.Dim. Păcurariu (coord.) – Dicţionar de literatură română.
Scriitori, reviste, curente, Ed. Univers, Bucureşti, 1979.
vulpi, jderi, viezuri, lupi, cerbi, urşi etc.) Aşadar, lumea
cărţilor lui Ionel Pop – reflectând o natură sălbatică dar 3.I. Hangiu – Dicţionar al presei literare româneşti (1790-
1982), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
vitală, populată de păsări şi animale, paşnice sau de pradă,
fireşte cu Omul în centru, desfătat de frumuseţile ei – 4.I. Hangiu – Dicţionarul presei literare româneşti (1790-
2000), ediţia a treia, Ed. Insitutului Cultural Român, Bucureşti,
este, în fondul ei adânc, lumea amintirilor noastre
2004.
ancestrale, în care trăirile şi simţurile noastre cele mai
îndepărtate se redeşteaptă uneori, ca electrizate, sub fiorii 5.Dumitru Micu – Istoria literaturii române. De la creaţia
literară la postmodernism, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2000.
emoţiei şi ai nostalgiei, fără să ştim de ce, poate că chiar
ca o contrapondere la universul tot mai tehnicizat şi mai 6.Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori) –
Dicţionarul scriitorilor români, vol. III, Ed. Albatros, Bucureşti,
cenuşiu în care ne ducem existenţa de toate zilele. 2001.
Explicaţia este mai veche şi e de găsit, cu întreaga ei
7.Eugen Simion (coord. general) – Dicţionarul general al
încărcătură sentimentală, şi în poezia eminesciană: „Şi
literaturii române, vol. P/R, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
cum vin cu drum de fier / Toate păsările pier...” 2006.
Şi – dacă revenim la o idee a noastră de la
începutul acestui studiu – chiar dacă receptarea operei lui
59

8. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. M-Z, sunt decât instrumentul durerii lui”. Pe de altă parte,
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006. scriitorul a întrevăzut originalitatea şi vechimea
9.Ionel Pop – Scrieri alese (* ediţie alcătuită şi îngrijită de Mioara civilizaţiei arhaice româneşti, căutând şi găsind în
Pop şi Rozalia Cotoi, cu un cuvânt înainte de Iulian Boldea, Ed. diferitele elemente ale tradiţiei populare o concepţie
Ardealul, Târgu Mureş, 2008. filosofică mult mai amplă, o mentalitate ancestrală
*) Fragmentele de proză citate mai sus sunt, toate, preluate din bine precizată şi autentică, lucru afirmat şi în
această ediţie. discursul de recepţie din 1923: “Vădit este că în
aceste manifestări artistice, poporul nostru, pe lângă
răsunetul durerilor şi bucuriilor, şi-a pus carac-terele
SADOVENIANA sufleteşti. Prin aceasta literatura noastră populară are
ceva al său propriu, deosebit de al altor neamuri – şi
Carmen BOLDEA-RELEA asta e îndestulător ca să poată porni de la ea o
literatură cultă originală şi a noastră”. Pentru
Sadoveanu, folclo-rul înseamnă însă şi o modalitate
Mihail Sadoveanu şi valorile estetică de evaziune din aspectele constrângătoare,
estetice şi etice ale folclorului precare, ale existenţei, având aşadar finalităţi şi
potenţialităţi curative, toni-fiante, înnobilând, cu alte
Din creaţiile literare propriu-zise, dar şi din cuvinte, anumite laturi degra-dante ale realităţii şi
articolele cu caracter programatic ale lui Mihail dând existenţei un sens spiritual (“fără poveşti, viaţa
Sadoveanu se desprinde o concepţie foarte coerentă cu omului ar fi tristă şi searbădă”). Legat de aceasta,
privire la folclor, la valoarea literaturii populare. În demnă de interes este viziunea autorului romanului
viziunea scriitorului arta populară este o necesitate reală, Baltagul asupra datinii, element prin care se conservă
prin plurivalenţa ei funcţională, artiştii trebuind “să norme morale ancestrale, tradiţii şi obiceiuri din
studieze temeinic limba populară, din care să-şi vechime; pentru scriitorul român datina depăşea net
alimenteze mijloacele de expresie”. Sadoveanu are duhul limitele folclorului, încorporând întreaga moştenire
popular în aproape toate scrierile sale, prin cultivarea spirituală a trecutului, de la limbă, până la atitudinile
simţului subtil al frumuseţilor naturii, prin prezentarea sufleteşti perene şi constituind un reflex al
unor personaje care se remarcă prin curaj şi vrednicie în mentalităţii unei colectivităţi, după cum arată Sado-
lupta cu greutăţile vieţii, prin înfăţişarea gingăşiei iubirii, veanu în Istorisiri de vânătoare: “Datina e o lege
prin elogiul adus măreţiei morale ori prin sentimentul nescrisă cu mult mai tare decât trecătoarele rânduieli
revoltei. scrise. Datinei se supun fără replică rândurile de
oameni. De altminteri, datina a trebuit să ne fie
După cum arată Ion Apostol Popescu1 “con-cepţia argument şi apărare supremă ca să venim din
despre folclor a lui Sadoveanu descinde în primul rând depărtarea istoriei până la dreptatea noastră. Datina a
din aceea a generaţiei paşoptiste, aducând paralel şi o ţinut în cătuşe de un conservatorism înfricoşat
serie de elemente personale. În concepţia sa, folclorul seminţia, însă a păstrat-o ca să ajungă la clipa când ea
egalează marile literaturi”. Mihail Sadoveanu a văzut în poate exploda în forme noi, dându-şi tributul la
folclor răsfrântă însăşi viaţa oamenilor din aceste locuri, patrimoniul de cultură al umanităţii. Cu această lege
dar şi o anumită umanitate specifică: umanitatea aspră care ne-a comandat succesiv în toate generaţiile
românească, cu tot ce îi este specific ei şi cu tot ce are de la leagăn până la mormânt, în vorbă, în port, în
asemănător cu întreaga omenire. În literatura noastră atitudine, străbunii au continuat să ne călăuzească din
populară, neamul românesc a conjugat vibraţii sufleteşti şi mormintele lor. Morţii au poruncit celor vii”. Nu
atitudini fundamentale (“Vădit este că în aceste trebuie să uităm că Sadoveanu elogiază în numeroase
manifestări artistice, poporul nostru, pe lângă răsunetul opere ale sale vârsta de aur a începuturilor. Cu
durerilor şi lacrimilor, şi-a pus caracterele sufleteşti”). timpul, însă, crede scriitorul, oamenii nu au mai
Într-un discurs rostit cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani de înţeles semnificaţia faptelor din trecut, au pierdut
viaţă, Mihail Sadoveanu elogiază valorile estetice şi etice “cheia semnelor tainice”, chiar dacă se supun datinei.
ale folclorului, subliniind cât de mult datorează el Un exemplu al modului în care se respectă datina e
literaturii populare şi anonimilor care au scris-o şi ritul de înmormântare, unde iniţia-tivele individuale
stabilind astfel o legătură subtilă între izvorul cel viu al dispar, făcându-se loc doar valorilor, cu putere de
tradiţiei şi propria sa creaţie: “Dacă am izbutit să dau ceva lege, ale colectivităţii.
valabil neamului meu, apoi toate laudele pe care le
primesc cu recunoştinţă vreau să le întorc umiliţilor şi În acelaşi timp, Mihail Sadoveanu consideră că
ofensaţilor vieţii, acelora care s-au petrecut ca frunzele şi baladele ciclului pastoral şi eroic s-au născut înaintea
florile anotimpurilor şi care totuşi mi-au transmis formării statelor româneşti, ele datorându-se unor
depozitul sufletului lor ca să-l pun în faţa lumii nouă oameni hărăziţi cu “duh sfânt”, de la care au preluat
mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o “o pătrunzătoare simţire, o mare dragoste de natură, o
(…) Încredinţarea mea că acestui popor i se cuvin toate dulceaţă şi un farmec la care puţini poeţi ai altor
laudele dumneavoastră este desăvârşită şi absolută. Eu nu neamuri au putut ajunge”. În legătură cu specia
60
TÂRNAVA
literară a baladei, prozatorul crede că elementul cântul fuzionau; istorioara gnomică ne comunica
preponderent aici este textul propriu-zis, pentru că ornamentat o experienţă fundamentală”3.
“accentul nu cade pe melodie, care e o simplă ritornelă
Nu mai puţin relevante sunt legăturile şi afini-
monotonă, având şi ea funcţia ritmului, îngăduind de cele
tăţile dintre creaţia lui Mihail Sadoveanu şi universul
mai multe ori cântăreţului să se reculeagă, să reconstituie
cărţilor populare româneşti, la nivelul unor teme, su-
sau să adaoge. Aici, în baladă, nu primează melodia, care
biecte ori personaje, aspect relevat şi de Ionel
e aceeaşi pentru o serie de balade în acelaşi timp.. Are
Oprişan4. În concluzie, se poate afirma că Sadoveanu
valoare mai ales exprimarea verbală, recitativul”. Deşi
percepe lumea, realitatea în ansamblul ei prin
demonstrează uneori şi funcţionalitatea folclorului
înţelepciunea acumulată în decursul mileniilor de
(observând reacţia publicului, obiceiurile de iarnă cu
experienţa colec-tivă, rădăcinile gândirii sale artistice
valoarea lor rituală, adunările de iniţiere a tineretului etc.),
nutrindu-se din etosul popular, creaţia folclorică fiind
Sadoveanu e interesat mai cu seamă de valoarea estetică a
definită de scriitor drept "panteonul meu literar,
literaturii populare, recunoscând influenţa pe care ritmul
simplu şi rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreţ
şi expresivitatea literaturii populare au exercitat-o asupra
ca şi dânsa”. Folclorul este, în concepţia lui
propriei sale opere: “Pe mine literatura populară m-a
Sadoveanu, purtătorul unui mesaj uman esenţial, pe
interesat numai ca manifestare de artă. Am găsit în ea
care scriitorii trebuie să-l valorifice în mod creator.
elemente de valoare diamantină, care s-au răsfrânt în
opera mea proprie. Am avut pentru poezia populară o Note:
înţelegere pururi trează, mi-a plăcut să o descopăr şi am
1.Ion Apostol Popescu, Orientări folcloristice la Mihail
ştiut a o descoperi” (Anii de ucenicie). În concepţia lui Sadoveanu, în “Steaua”, XI (128), 10, 1960, pp. 130-133
Sadoveanu, creatorul de folclor este, după cum observă 2.Ionel Oprişan, Concepţia lui Mihail Sadoveanu despre
Ionel Oprişan2, “înainte de toate un poet, un adevărat folclor, în “Limbă şi literatură”, XVIII, 1968, p. 162
artist anonim, «având dar de la Dumnezeu», care a primit 3.Paul Georgescu, Însemnări despre caracterul popular, în
moştenirea anterioară ca pe un «tezaur sacru», “Gazeta literară”, anul VIII, nr. 44, 1961, p. 2
înfrumuseţând-o şi sporind-o cu noi valori artistice”. 4. I. Oprişan arată, în studiul său Cărţile populare în opera lui
Mihail Sadoveanu, din volumul Izvoare folclorice şi creaţie
Una dintre temele de meditaţie predilecte ale lui originală, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., p. 20
Sadoveanu este balada Mioriţa. Aprecierile scriitorului următoarele: “Stăruind atât de îndelung în hotarul cărţilor
populare, era de aşteptat ca Mihail Sadoveanu să recurgă la
pornesc în primul rând de la conştiinţa valorii estetice şi bogatul lor potenţial artistic spre a-şi clădi propria operă (…).
etice de netăgăduit a baladei: “Între toate aceste rămăşiţi De la simpla referire la lumea cărţilor populare – mai ales a
ale trecutului însă este una care se ridică prin arta ei fină celor de provenineţă orientală – şi până la împru-mutarea unor
şi prin simţământul ei pătrunzător aşa de sus, încât, cu motive, subiecte sau metafore caracteristice lor”.
drept cuvânt eu o socotesc cea mai nobilă manifestare
-------------------------------------------------------------------------------------
poetică a neamului” sau “Lirismul acestui epos, adică ---
acea contradicţie imposibilă şi confuziune a genurilor, îşi
are semnificaţia ei pentru cel care caută specificul, nota POESIS
originală a literaturii noastre culte (…). Acel suflu de
lirism fiebinte pe care îl găsim într-o baladă unică în toate Ion MĂRGINEANU
literaturile, cum e Mioriţa, e una din notele distincte ale
literaturii noastre”. NUMAI CUTII CU ÎNTUNERIC
Sadoveanu este de părere că Mioriţa încor-porează Din sângele ce se preface
concepţia arhaică a poporului român despre moarte şi dintr-un adult în biet orfan
destin, reprezentând “resemnarea aceea aşa de trecut prin ghearele rapace
caracteristică rasei”, în timp ce ciobanul primeşte şi retopit în must catran
dispariţia ca pe o fatalitate “cu sufletul tare, împăcat şi şi nu mai are loc şi tace
liniştit”. Drumul vieţii şi al morţii, al destinului şi ca buruiana-n loc viran.
resemnării, sentimentul împăcării cu existenţa şi iniţierea
în tainele universului sunt relevate cu profunzime de Iese cuvântul din orbite
scriitor: “Această aşa de suavă, aşa de artistică, unică între face din ochi un simplu par
cântecele popoarelor prin ce minune oare s-a născut pe din care larve priponite-s
aceste plaiuri? Prin ce har au tresărit mărgăritarele ziua şi noaptea, calendar
lacrimilor ei în sufletul unui umil necunoscut? Ciobanii de sărbători prea încâlcite
acelor pustii nu s-au bucurat de nimic deosebit pe lumea ce-şi varsă chipul în pahar.
asta în curgerea fără sfârşit a anilor. Drumul vieţii lor nu
şi l-au însemnat decât cu lacrimi şi sânge”. După cum O, cioburi! Tristul meu altar!
remarcă criticul literar Paul Georgescu, Sadoveanu este
“un poet al înţelep-ciunii. Arta lui, arhaică şi
fundamentală, ne duce la izvorul nediferenţiat încă al unei
arte în care înţelepciunea se exprimă liric; poezia, epica şi
61

mano-român – exprimă opţiunea politică generală a


MICROESEU guvernului legionar-antonescian de aliniere totală la
Axă, România fiind înglobată în blocul politico-
„Regimul politic din România în militar al statelor aflate sub hegemonia Germaniei
naziste.
perioada sept. 1940-ian.1941” Există în această carte şi o secţiune propa-
gandistică, de gargară ieftină, în mare parte fără nici o
Publicată în seria „Istorie contemporană” a legătură cu realitatea social-politică a epocii,
Editurii Dacia (Cluj Napoca, 1976), într-o perioadă de referitoare la aşa-zisa opoziţie a forţelor
relativă deschidere culturală românească, cartea isto- „revoluţionare” şi „democratice” faţă de regimul aflat
ricului A. Simion – „Regimul politic din România în la cârma ţării, unde este subliniat „rolul conducător al
perioada sept. 1940-ian. 1941” – descreie cu destul de Partidului Comunist Român.” Acest capitol trebuie
multă credibilitate frământările societăţii româneşti din citit cu multe rezerve sub aspectul descrierii
scurta secvenţă temporală a agoniei regimului de dictatură realităţilor obiective ale faptelor şi evenimentelor
regală a lui Carol al II-lea, până la dramaticele momente inserate, şi acest lucru cu atât mai mult cu cât sursele
ale rebeliunii legionare şi sfârşitul mariajului politic dintre şi documentele bibliografice indicate provin, de
generalul Ion Antonescu şi Garda de Fier. regulă, din Arhiva C.C. al P.C.R.
Criza politică din septembrie 1940 determinată, Dar, să recunoaştem, autorul expune pertinent
între altele, de frământările interne, de viaţa aventu-roasă disensiunile ivite între generalul Antonescu – Condu-
a camarilei regale, de ascensiunea legionară, de pierderea cătorul Statului Român – şi Garda de Fier, care devin
de către România a Ardealului de Nord în favoarea subiect al arbitrajului hitlerist. Din studierea variantei
Ungariei horthyste, în urma Dictatului de la Viena, impus germane a stenogramei întâlnirii şi convorbirilor
de către von Ribbentrop şi contele Ciano (30 august 1940) Hitler – Antonescu, din 14 ianuarie 1941, rezultă cu
– duce la abdicarea lui Carol în favoarea fiului său, claritate voinţa Führerului ca în România să
Mihai, şi la constituirea guvernului legionar-antonescian, domnească ordinea, deoarece, într-o logică firească a
avându-l ca preşedinte al Con-siliului de Miniştri pe lucrurilor, numai astfel agricultura şi industria
generalul Ion Antonescu, agreat şi de către puterile Axei – petrolieră românească putea aproviziona mai departe,
Germania nazistă şi Italia fascistă. Regele Mihai devine constant, maşina de război germană. Prin urmare,
doar o marionetă a noului regim care, încă din primele împotriva haosului stârnit de Legiune, a crimelor şi
decrete-legi după instalare (6 septembrie 1940), a pornit o atrocităţilor tot mai sângeroase ale „cămăşilor verzi”,
amplă campanie internă pentru câştigarea simpatiei generalului Antonescu i se dă mână liberă. „Divorţul”
opiniei publice, a intelec-tualităţii îndeosebi, dar şi a dintre Antonescu şi Garda de Fier este iremediabil
maselor de muncitori şi ţărani. Instaurând un regim stârnit de rebeliunea bandelor legi-onare din zilele de
legionar – „Statul naţional totalitar”, cum îl concepea 21-23 ianuarie 1941, când, urmare a masacrelor
Conducătorul –, partidele politice nu-şi mai aveau rostul, sângeroase comise de acestea, Conducătorul statului
astfel încât este menţinut în vigoare decretul carlist din scoate armata din cazărmi şi declanşează o operaţiune
1938, prin care activitatea acestora era interzisă. Imediat generală de înăbuşire a rebeliunii, de curăţire a
după abdicarea lui Carol al II-lea, Garda de Fier, avându-l imobilelor locuite de gardişti, de lichidare şi arestare
în frunte pe Horia Sima, a încercat să organizeze, atât în a lor; însuşi Horia Sima fuge în Germania şi, apoi, se
Capitală cât şi în provincie, ample manifestări de stradă stabileşte într-un azil provizoriu, în Italia lui
prin care să-şi serbeze „biruinţa” vizând, însă, ca prin Mussolini. Eforturile diplomatice ale ministrului
acţiunile ei să cucerească masele largi. Apoi, „cămăşile plenipotenţiar german la Bucureşti, Manfred von
verzi” au instituit o adevărată teroare împotriva adver- Killinger, de a reface mariajul Antonescu – Legiune
sarilor politici, recurgând la la jafuri şi intervenţiile eşuează şi, pe 27 ianu-arie 1941, este constituit un
brutale în economie şi comerţ, contribuind la produ-cerea guvern compus din militari şi tehnicieni, aflat sub
unor falimente economice, agresiuni corporale, preşedinţia generalului de corp de armată Ion
schingiuiri şi chiar asasinate politice – printre adversarii Antonescu. Rămas singur în fruntea statului român,
lichidaţi fizic numărându-se personalităţi de prim rang ale după ce s-a debarasat de elementele incomode ale
societăţii româneşti de atunci, precum savantul de renume Gărzii de Fier, Antonescu a instituit – şi în baza unei
mondial Nicolae Iorga, profesorul Virgil Madgearu, anumite simpatii reale dobândite din partea opiniei
generalul Gheorghe Argeşeanu şi alţii. Istoricul A. Simion publice, un regim politic cazon dictatorial, care va
subliniază, argumentat, şi efectul de bumerang al acestor implica România în războiul din Răsărit, soldat cu
acţiuni întreprinse de Gardă, care se întorc, în scurt timp, mari jertfe umane şi uriaşe pierderi de bunuri
împotriva ei înşişi, prin măsurile luate de general, în urma materiale.
aprobărilor tacite obţinute din partea Berlinului. În continuare trebuie să fim prudenţi cu textul
Intrarea, în octombrie 1940, a trupelor germane în scrierii, deoarece autorul recurge la aceleaşi surse
România, aderarea ţării la Pactul tripartit (semnat la documentare suspicioase (provenind din arhiva PCR),
Berlin, la 27 septembrie 1940, de către reprezentanţii punând în circuit falsa variantă a opoziţiei „eroice” a
Germaniei, Italiei şi Japoniei), acordul economic ger- forţelor politice autohtone, în frunte cu cele ale comu-
62
TÂRNAVA
niştilor români (?!) faţă de formula guvernului mili-tarist Festivalul târgumureşean
instalat la cârma ţării. Aşadar, şi în acest capitol,
informaţia istorică trebuie preluată şi evaluată cu maximă „Lucian Blaga”, ediţia a IX-a
exigenţă critică. În perioada 23 – 26 iulie 2009, la Tîrgu-Mureş s-a
Trebuie, însă, să subliniem faptul că, în general, desfăşurat cea de a IX-a ediţie a Festivalului Naţional „Lucian
multe din sursele bibliografice la care autorul cărţii Blaga”. Manifestarea, organizată de Societatea Scriitorilor
recenzate face trimiteri sunt obiective şi credibile, fie că Mure-şeni şi Editura Ardealul, în parteneriat cu Primăria
este vorba de Arhiva Ministerului de Interne (fond Casa Municipiului Tîrgu-Mureş, Casa de cultură „Mihai Eminescu”,
Universitatea „Petru Maior”, Instituţia Prefectului judeţului
Regală), Arhivele Statului (Bucureşti), Memorialul An-
Mureş, Consiliul Judeţean Mureş şi Revista „Vatra”, a debutat
tonesco (Paris, 1950), Problemele de bază ale Româ-niei vineri, 24 iulie, cu alocuţiunile rostite de invitaţii de onoare şi
şi Sub trei dictaturi (ambele cărţi, de Lucreţiu Pă- oficialităţi. După ură-rile de bun venit, adresate oaspeţilor de
trăşcanu), de Monitorul Oficial, de presa vremii (Tim-pul, către directorul Festi-valului – scriitorul şi lectorul universitar
Universul etc.), sau alte surse – toate, asamblate şi dr. Eugeniu Nistor –, au luat cuvântul: Marius Paşcan –
coroborate, dau imaginea veridică a unei ţesături de fapte prefectul judeţului, acad. prof. univ. dr. Alexandru Surdu –
preşedintele secţiei de filo-sofie a Academiei Române, acad.
şi intâmplări, adesea tragice, ale uneia dintre cele mai prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu – Facultatea de Filosofie
frământate perioade din istoria României. Bucureşti, prof. Constan-tin Şalapi – directorul Centrului
Emil Alexandru N., student anul III – cultural „Lucian Blaga” din Sebeş, scriitorii Lazăr Lădariu şi
Relaţii Internaţionale, Facultatea de Ştiinte şi Litere, dr. Zeno Ghiţulescu, ale căror discursuri s-au referit la
Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş descoperirea şi redescoperirea de noi valenţe ale filosofiei
blagiene, reper incontestabil al culturii naţionale.
-------------------------------------------------- Momentul inaugural a fost urmat de un recital din
POESIS lirica blagiană, susţinut de actorul şi regizorul Nicu Mihoc şi
tineri actori de la Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş.
Punct forte al manifestării, sesiunea de comunicări
Adrian Armand GIURGEA ştiin-ţifice, moderată de prof. univ. dr. Teodor Vidam de la
Univer-sitatea Tehnică din Cluj-Napoca, a avut ca temă
xxx generală Opera lui Lucian Blaga şi fenomenul religios. Au
Ai uitat să mai vii şi, deodată, susţinut comunicări cercetători şi exegeţi ai operei blagiene:
deodată ochii mei au răsărit dr. Ionuţ Isac, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Gh.
Bariţiu” Cluj-Napoca, dr. Maria Dorina Paşca, de la
ca un gând, ca o primăvară,
Universitatea de Medicină Tîrgu-Mureş, prof. drd. Constantin
mi-am întins iarba şi verdele spre tine Nicuşan Micu, de la Gimnaziul „Nicolae Bălcescu” din Tîrgu-
măcar să-ţi spun un cuvânt. Mureş, drd. Marian Nencescu, de la Biblioteca Metropolitană
din Bucureşti, preot prof. drd. Aurel Hancu, de la Liceul de
Chimie din Târnăveni, drd. Mircea Şomlea din Cluj-Napoca,
CENZURA prof. Bogdan Raţiu, de la Liceul teoretic „Bolyai Farkas” din
Tîrgu-Mureş.
Iubirile pierdute – A urmat momentul poetic „Pod peste Mureş”, în
becuri arse, cadrul căruia membri şi colaboratori ai Uniunii Scriitorilor din
uitate în ochiul tăcut România – filiala Tîrgu-Mureş au citit din creaţiile proprii,
al candelabrelor după care autorii participanţi la manifestare şi-au prezentat
cele mai recente volume publicate. Între acestea şi volumul de
studii, articole şi eseuri centrate pe tema comunicării
Vasile Ciia DĂTĂŞAN
multiculturale – IZVOARE FILOSOFICE, care cuprinde şi o
MISTUIRE secţiune specială consacrată operei blagiene.
În după-amiaza aceleiaşi zile, la sala de Oglinzi a Pala-
Cuib de ceară, care ţii în pumni tului Culturii din Tîrgu-Mureş, în prezenţa şi cu participarea
Sfârcul de lumină înfrunzită, prefectului judeţului, Marius Paşcan, şi a primarului Munici-
Lângă ruga mea încet rostită piului Tîrgu-Mureş, dr. Dorin Florea, a avut loc ceremonia
Pic cu pic te arzi şi te consumi. decernării distincţiei „Fibula de la Suseni” filosofilor-acade-
micieni GHEORGHE VLĂDUŢESCU şi ALEXANDRU
Până-abia mai miezuie făclia, SURDU, laudatio fiind rostite de prof. dr. Teodor Vidam şi
Palidă lumină prin unghere, de lector univ. dr. Eugeniu Nistor. În acelaşi cadru au fost
În a nopţii mută priveghere, decer-nate diplomele de excelenţă ale celei de-a IX-a ediţii a
Când în jur se simte veşnicia. Festivalului. Juriul, constituit din prof. univ. dr. Iulian Boldea
(preşedinte), prof. Ileana Sandu şi lector univ. dr. Eugeniu
Şi mă rog la cel ce-i mai puternic Nistor, a acordat, de această dată, diplome următorilor „blago-
Peste mine şi asupra morţii, logi”: IONUŢ ISAC, Cluj Napoca, doctor în filosofia ştiinţei,
Să-mi dezlege care-mi vor fi sorţii „pentru studiile sale obiective consacrate filosofiei lui Lucian
Prin lumină şi prin întuneric. Blaga”; CONSTANTIN ŞALAPI, Sebeş-Alba, profesor,
„pen-tru contribuţia adusă la cunoaşterea operei blagiene în
cadrul Festivalului Internaţional Lucian Blaga, de Lacrăm şi
----------------------------------------------- Sebeş”; MARIA DORINA PAŞCA, Iernut, doctor în ştiinţe
EVENIMENTE socio-umane, „pentru contribuţia avută la mai buna cunoaştere
a operei blagiene în cadrul Festivalului târgumureşean Lucian
Blaga”; BERDJ AŞGIAN, Târgu Mureş, prof. univ. dr.,
63

membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, „pentru cărţile domniei Toţi vom fi judecaţi pentru tot ce gândim, scriem şi
sale cu conţinut enciclopedic şi contribuţia adusă la desfăşurarea făptuim. Nu e oare înţelept să promovăm, peste tot binele, care
Festi-valului târgumureşean Lucian Blaga”; IOAN SUCIU aduce bine? Este motivul pentru care am scris acel CUVÂNT
MOIŞA, Târgu Mureş, scriitor, „pentru romanele sale cu tematică – către cei care se apleacă asupra Operei lui Lucian Blaga. Te
post-modernă şi contribuţia avută la desfăşurarea Festivalului târgu- rog transmite-l prin e-mail lui Nicuşan Micu, lui Teodor
mureşean Lucian Blaga”. Vidam, lui Ionel Pop şi tuturor celor care, sub pretextul
Sâmbătă, 25 iulie, în sala Bibliotecii Municipale din „obiectivităţii”, caută şi scot la iveală elementele care nu-i fac
Târnăveni, s-a desfăşurat, în cadrul Festivalului târgumureşean, o servicii – post mortem – nici lui Blaga şi nu-şi fac nici lor nici
minisesiune de comunicări ştiinţifice pe tema operei literare şi un merit, ca cercetători. Să vezi în aceste rânduri un semn de
filosofice blagiene – continuând astfel seria dezbaterilor de la Târgu dragoste mai presus de toate către Creatorul Suprem şi
Mureş, din ziua precedentă. Astfel, au vorbit publicului despre dragoste generoasă către semeni.
opera marelui gânditor şi scriitor din Lancrămul Ardea-ului: prof. Târnăveni, luni, 25 iulie 2009
univ. dr. Teodor Vidam şi drd. Mircea Şomlea (Cluj Napoca),
prof. Constantin Şalapi (Sebeş- Alba), lector univ. dr. Eugeniu Cu prietenie, Aurel Hancu
Nistor şi prof. drd. Constantin Nicuşan (Târgu Mureş).
Moderatorul manifestării a fost prof. Gheorghe Moldo-van –
directorul Bibliotecii din urbe. Pe n t r u F i l o s o f i !
Cea de a IX-a ediţie a Festivalului s-a încheiat duminică,
26 iulie, la sediul Editurii Ardealul din Tîrgu Mureş, cu vizio-narea Cititorul care nu problematizează receptarea operei
unei miniexpoziţii de ediţii Blaga, de reviste şi cărţi de exegeză poe-tice a lui Lucian Blaga, şi chiar a operei sale dramatice,
blagiană şi o dezbatere pe tema bibliografiei blagiene. filoso-fice sau eseistice, îl percepe pe Blaga ca pe un creator
Robert Mihai N. idealist, nicidecum materialist sau ateu, ci chiar ca pe un
creator religios, în pofida faptului că parcă el ar vrea să-şi facă
Epistolar o religie proprie, în sensul că, în faţa Atotputernicului
Dumnezeu care i-a oferit deplina libertate, ca un atribut
În virtutea dreptului la liberă exprimare, publicăm aici esenţial al fiinţei omeneşti, el se vede liber să cugete şi să
integral scrisorile poetului, profesorului şi preotului greco-catolic creeze, fără constrângeri.
din Târnăveni AUREL HANCU, bucurându-ne că tema supusă Nu exclud accentele luciferice ale creaţiei sale.
dezbaterii în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Festivalului Acestea formează dramatismul şi poate chiar tragismul său
târgumureşean „Lucian Blaga” – Opera lui Lucian Blaga şi existenţial, momentele sale de criză în cunoaşterea artistică sau
fenomenul religios – departe de a fi epuizată în cele două zile ale filosofică.
manifestării, suscită, în continuare, noi luări de poziţii, noi În evoluţia acestei cunoaşteri contează stadiul ultim.
atitudini şi, în limitele cordialităţii, chiar polemici. După cum e Nu-l pot vedea pe Blaga integrat în veşnicie ca pe un certat cu
lesne de constatat, pentru oricine, scrisorile au destinaţii pre-cise! Autorul făpturii sale şi aceasta nu e sigur nici în cazul unui
Noi le considerăm replici ale unor dispute de idei şi, răs-punzând Emil Cioran sau în cazul unor mari spirite „rebele” din cultura
dorinţei semnatarului, dăm publicităţii, deocamdată, primele două. lumii.
Tatăl, ominprezent şi omnipotent, omniscient şi atot-
Dragă Eugen,
îndurător, ca izvor infinit al iubirii, aşteaptă, cu o răbdarea
Te felicit pentru ostenelile şi succesul recentului Festival
care întrece orice limite, aşteaptă întoarcerea fiului rătăcit,
„L. Blaga”. Au venit, la Târgu-Mureş, oameni de seamă, între care
până în ultima clipă a vieţii pământeşti a omului, şi-i gata să-i
academicienii Al. Surdu şi Gh. Vlăduţescu. Aş remarca şi prezenţa
deschidă braţele, fiindcă este Tatăl iertării şi vrea fericirea
lui Ionuţ Isac şi a altor câtorva intelectuali cu frica de Dumnezeu.
omului, a fiecăruia devenit fiu răscumpărat, căci pentru toţi s-a
Puţin a lipsit, prin comunicarea lui C. Nicuşan Micu, să facă din
jertfit Unicul Său Fiu, Isus Christos, devenit om, Fiul Omului,
Blaga un ateu sau, oricum, un gânditor luciferic, care ar fi trebuit să
adică Dumnezeu şi Om.
fie pe placul ideologiei comuniste, şi, ştie bine, n-a fost! Comuniştii
Am urmărit drumul său, al creatorului Lucian Blaga, şi
l-au izolat, l-au coborât la „munca de jos”, l-au ţinut sub urmărire,
cred că s-a pregătit pentru ieşirea din lumea aceasta, într-un
în permanenţă, şi e de mirare că n-a fost întemniţat, dar de publicat
mod creştinesc. Faptul că a fost înhumat lângă Biserica din
n-a publicat aproape nimic (se pare doar câteva articole!). Ce a fost
satul său natal, Lancrăm, este un argument în această privinţă.
viaţa lui de atunci aflăm din Luntrea lui Caron. Nu e păcat să
Se năştea la 9 mai 1895, la Lancrăm, murea la Cluj, la 6 mai
facem din Blaga un creator certat cu Autorul făpturii sale? În
1961, şi, la 9 mai 1961, se întorcea în pământul din care a fost
creaţie şi în viaţă sunt edificatoare finalul. Ce gândeşti şi scrii în
luat, tot la Lancrăm.
ultimele momente, înainte de a pleca la cele veşnice. Emil Cioran,
Am lecturat cu atenţie cursul său de Filosofia religiei
un eretic notoriu, cu sămânţa de geniu, n-a mai putut scrie nimic în
(Ed. Fronde, Alba Iulia – Paris, 1994, 262 p.) şi am constat că
ultimii doi ani. Rămânea inert şi tăcut în faţa colii albe. La fel s-a
atitudinea sa este favorabilă şi obiectivă, faţă de creştinism,
întâmplat cu Mihail Sadoveanu. De unde să ştim noi ce s-a petrecut,
analizele profunde şi temeinice, inclusiv faţă de mistici, întru-
în relaţia lor cu Cel Atotputernic? Este important dacă te întorci,
chipări extreme ale religiozităţii, pentru care cultivă nu numai
dacă regreţi atitudinea ta potrivnică lui Dumnezeu şi poruncilor
interes, ci şi admiraţie. Iată ce spune Blaga: „Marii mistici, ca
Sale. Dumnezeu, în infinita Sa milă şi iubire, n-a refuzat pe nimeni
şi marii savanţi sau artişti, depăşesc uneori logica în sensul
dintre cei care s-au întors, chiar dacă I-au fost adversari îndârjiţi
unei supralogici. Toţi misticii se exprimă paradoxal, când se
toată viaţa lor pământească. Gândeşte-te că veşnicia e dincolo de
referă la suprema lor experienţă (...). Orice doctrină mistică
timp. Cum să te desparţi pentru totdeauna de Cel Care este Iubire şi
pune pro-blema unirii omului cu Dumnezeu” (op. cit. p. 201) .
fericire? Oare lucrurile acestea minime nu le ştia Blaga, care făcuse
Ceva mai încolo, în aceeaşi lucrare, Blaga afirmă:
Teologia? Se ştie că înainte de a închide ochii, Blaga a trecut pe la
„Complexitatea spiritu-ală a lui Pascal ni se pare superioară
Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, a stat în Biserica de aici,
aceleia a lui Kant” (Ibidem, p. 218 ).
încremenit în contemplaţie, câteva ore. A ieşit din Biserică şi a
Fără îndoială, Lucian Blaga este unul dintre cele mai
schimbat câteva cuvinte cu o persoană ecleziastică, spunând
mari spirite ale neamului românesc şi, poate, ale lumii. Putem
îngândurat: „Sunt lucruri de care nu ai voie să te atingi!”. Un astfel
lua din activitatea sa creatoare lucruri plăcute Creatorului
de lucru este credinţa în Dumnezeu!
Suprem, nu elementele luciferice care ne-ar putea despărţi de
64
TÂRNAVA
Cel care împa-rte toate darurile şi cu care vrem să trăim, ca fii ai revistei, editura şi localitatea, nr. de pagină. 9. Premii literare /
luminmii, în viaţa vesnică, fericirea fără de sfârşit. Cercetătorii filosofice obţinute. Se vor menţiona: premiile literare /
trebuie să ştie că omul va da seama, în faţa Celui Care vede şi ştie filosofice ale Academiei Române, premiile acordate de
totul, de orice cuvânt rostit sau scris. Începutul înţelepciunii e frica Uniunea Scriitorilor din România şi filialele teritoriale ale
de Dumnezeu. Să fim înţelepţi, cu adevărat. Unde ne vom duce? acesteia, din ţară şi stră-inătate, premiile Uniunii Scriitorilor
Vorba psalmistului, căci oriunde ne ducem Dumnezeu e prezent. din Republica Moldova, cele internaţionale recunoscute
Există un loc unde Dumnezeu nu locuieşte: iadul! Doamne, fereşte (Nobel, Herder, Struga, Apollinaire ş.a.). Dintre premiile
să ajungem acolo! decernate în cadrul marilor festivaluri de literatură / filosofie
Către sfârşitul vieţii sale, cel care părea că repudiază ruga, (Neptun, Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc ş.a.), vor fi
autorul poemei: Lauda suferinţiei, de fapt, se ruga: trecute doar cele acordate pentru cărţi publicate şi pentru opera
„Nu mai calcă pe pământ de ansamblu desfăşurată de un autor (scriitor / filosof), nu şi
cine calcă-n suferinţă. cele pentru grupaje de versuri, proză, comunicări ştiinţifice,
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh studii disparate etc., în cadrul diverselor concursuri. 10.
ce poate fi pipăit, duios cu ştiinţă. Apartenenţa la asociaţii profesionale de prestigiu, la uniuni şi
Tată, carele eşti şi vei fi, societăţi de creaţie literară, filosofică, ştiinţifică (precum:
nu ne despoia, nu ne sărăci, Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă. Societatea Română de Filosofie, Academia Oamenilor de
Alungă pe aceea doar care destramă, Ştiinţă ş.a.), cu precizarea anului de când un scriitor / filosof a
dar nu pe aceea care întăreşte fost cooptat mem-bru stagiar, corespondent sau titular. 11.
fiinţa-ntru fiinţă”. Adresa de corespon-denţă poştală, telefon fix (fax) şi mobil,
(Lucian Blaga, Lauda suferinţei, din vol. postum: Ce aude adresă e-mail. Opţional. 12. O fotografie alb-negru sau color,
unicornul ). cu contrast foarte bun de preferat la dimensiunile 3x4 cm.
Să nu culegem ghimpii din creaţia lui Lucian Blaga. Să nu Opţional. 13. Semnătura olo-grafă a scriitorului / filosofului.
uităm că el a creat ceva minunat, o operă genială, complexă şi Autorii care au desfăşurat atât activităţi literare cât şi filosofice
amplă, echivalentă cu superba metaforă revelatorie: „corola de vor completa două fişe, separat pentru fiecare domeniu în
minuni a lumii”, care se deschide cu mesajul ei, ca o mireasmă parte.
nepătrunsă îndeajuns, spre cer, spre misterul existenţial, spre Conceput, mai degrabă, ca un instrument util în relaţiile
Veşnicul Dumnezeu al tuturor oamenilor. Să adulmecăm această inter-scriitoriceşti şi unei informări rapide a cititorului, oferind
floare, să înţelegem ce trebuie înţeles, şi să rămânem cu Cel Care a detalii biografice semnificative şi date bibliografice esenţiale,
fost este şi va fi, cu Dumnezeul întregii făpturi umane. Oare nu Dicţionarul face ca, în subsidiar, lectorul atent să analizeze
Lucian Blaga a spus, în primul său vers din Poemele luminii: „Eu singur, să judece obiectiv, să evalueze critic şi să-şi formeze
nu strivesc corola de minuni a lumii...” astfel o părere proprie cât mai exactă despre activitatea şi
opera literară / filosofică desfăşurată de către un autor sau
Târnăveni, 27 iulie 2009 altul; de altminteri, precizarea referinţelor critice (conform
Aurel Hancu chestionaru-lui) are tocmai acest rost.
------------------------------------------------------------------------------ Pentru o mai mare operativitate, FIŞA DE AUTOR,
astfel completată, va putea fi trimisă fie prin e-mail, la adresa
Important electronică\789, înregistrată pe CD, pe adresa noastră poştală:
Editura Ardealul, Târgu-Mureş, str. G. Enescu, nr. 2, cod
Ultima „strigare” către autorii de literatură
poştal 540052, jud. Mureş, cu precizarea Pentru Dicţionar.
şi filosofie, care vor să fie cuprinşi în paginile
Oricum, din prudenţă, pentru evitarea erorilor şi exercitarea
DICŢIONARULUI BIOGRAFIC
unui mai bun control al datelor bio-bibliografice, este
AL SCRIITORILOR ŞI FILOSOFILOR recomandabil ca fiecare scriitor / filosof să ne trimită şi prin
ROMÂNI DE AZI!
poştă filele listate ale FIŞEI DE AUTOR, chiar dacă chestio-
narul a fost transmis prin e-mail sau pe CD.
Într-o lume care este tot mai grăbită, acest Dicţionar se
Termenul-limită până la care se primesc FIŞELE DE
doreşte a fi nu doar un mijloc de mai bună cunoaştere a scriitorilor
AUTOR este 30 decembrie 2009.
şi filosofilor noştri, de mijlocire între operele lor şi publicul-cititor,
Pentru informaţii suplimentare vă stăm la dispoziţie la
ci chiar un instrument eficient de comunicare şi cunoaştere între ei.
adresa de e-mail editura_ardealul@yahoo.com şi la telefonul
Iniţiatorul acestui vast proiect editorial este scriitorul şi editorul
Editurii Ardealul – 0265 / 261437 – zilnic între orele 9-15.
Eugeniu Nistor, doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti,
directorul Editurii Ardealul din Târgu-Mureş, în cadrul căreia – în *
prima parte a anului 2010 – urmează a fi redactat, pregătit pentru Mulţumim pe această cale tuturor revistelor şi
tipar şi editat DICŢIONARUL. publica-ţiilor care au reprodus textul anunţului nostru în
Autorii care doresc să fie incluşi în acest Dicţionar sunt paginile lor; acestea, până în prezent, sunt: Vatra, Bucovina
rugaţi, într-o primă etapă, să completeze câte o FIŞĂ DE AUTOR literară, Tribuna, Revista de Filosofie, Ex Ponto şi Cetatea
cuprinzând: 1. Numele şi prenumele (pseudonim); 2. Domeniul de literară.
interes (literatură / filosofie); 3. Data şi locul naşterii (ziua, luna,
anul, localitatea); 4. Şcoli absolvite; 5. Profesia de bază; activitate
profesională desfăşurată (concis, în maxim 30 de cuvinte); 6.
Debutul literar / filosofic în revistă şi în volum; 7.Toate cărţile
publicate, cu precizarea expres a titlului complet al fiecăreia, a
genului literar / filosofic, editura, loca-litatea, anul; de asemenea,
vor fi menţionate cărţile la care este co-autor şi prezenţele cu texte
şi studii în lucrări colective (antologii, volume de studii etc.) – dar
nu mai mult de zece! 8. Referinţele critice vor fi maximum zece,
publicate în reviste sau cărţi, atât pentru literaţi cât şi pentru filosofi
şi nu vor cuprinde reproduceri de text, ci doar următoarele date:
autorul şi titlul cronicii / recenziei, revista / cartea, anul apariţiei, nr.
65
66
TÂRNAVA

S-ar putea să vă placă și