Dualismul ca filozofie, reprezinta relatia dintre minte si materie, aceasta

relatie e posibila datorita asertiunii ca fenomenele mentale sunt, din anumite

puncte de vedere, lipsite de o baza materiala.
Dualismul descrie starea a doua parti, acest cuvant are la baza cuvantul
latin duo, adica doi. Termenul a fost folosit initial pentru a descrie o opozitie
binara co-eterna, o idee prezenta in discursurile filozofice metafizice, dar care
e diluata atunci cand e folosita la modul general.
Dualismele sunt diferite de Monisme, care admit doar un singur element
sau fel de element, si de Pluralisme, care admit mai mult de doua elemente sau
feluri de elemente. Polaritatile unui dualism sunt distinse de tezele si
antitezele unui Dialectic (opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru
ca astfel sa se ajunga la o alta afirmatie cu continut epistemologic superior),
deoarece primele sunt stabile si exclusive in mod reciproc si ultimele sunt
dinamice, intotdeauna tinzand spre sinteza. Dualismul explica o situatie data
sau un domeniu, prin intermediul a doi factori sau principii opuse.
Dualismul incorporeaza mai multe forme de Monism (conceptie conform
careia in Univers exista o singura substanta, temei pentru tot ceea ce exista.),
inclusiv fizicalismul (cunoscut si ca materialism, dar care odata cu evolutia
stiintelor fizice, a ajuns sa incorporeze notiuni mult mai sofisticate decat
materia, cum ar fi relatie dintre unda si particula si fortele non-materiale
produse de particule) si fenomenalismul (un curent filozofic conform caruia
obiectele fizice nu exista ca atare, ci ca fenomene perceptive sau stimuli
senzoriali cu diverse localizari in timp si spatiu).
Dualismul e opusul materialismului, deoarece considera ca dincolo de
realitatea fizica, exista o realitate psihica/spirituala si ca existenta fiintelor
noastre nu e limitata doar la corp. Fiinta si devenirea lui Platon, forma si
materia lui Aristotel, numenul si fenomenul lui Kant, yin si yang din filozofia
chineza si chestiunile traditionale despre Dumnezeu si om, spatiu si timp, si
natura si nutrire sunt printre alte dualisme faimoase.
Dualismul metafizic afirma ca faptele universului sunt cel mai bine explicate
in termenii elementelor ireductibile in mod reciproc. Acestia sunt considerati
adesea a fi mintea si materia, sau precum Descartes, gandul si intinderea.
Mintea este de obicei conceputa ca experienta constienta, materia ca ocupand
spatiul si care este in miscare. Ele sunt astfel doua ordine diferite in mod
calificativ ale realitatii. Dualismele metafizice admit doua substante, cum ar fi
lumea si Dumnezeu, sau doua principii, cum ar fi binele si raul, ca mijloace de
explicare ale naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic
intre minte substanta de gandire si trup substanta extinsa. El sustinea ca
toate elementele realitatii sunt in cele din urma una sau cealalta din aceste
doua substante eterogene.
Dualismul grecesc
Este o analiza a situatiei cunoasterii care sustine ca ideea sau obiectul
judecatii este in mod radical altul decat obiectul real. Obiectul cunoasterii
este sustinut a fi cunoscut doar prin medierea ideilor. Acest tip de gandire
ridica intrebarea importanta a manierei in care cunoasterea poate pune punte
peste prapastia dintre ideea unui obiect si obiectul in sine. Dualismele
epistemologice folosesc doua substante sau principii, cum ar fi constiinta si
fenomenul sau subiectul si obiectul, pentru a analiza procesul de cunoastere.
in general, un dualist epistemologic distinge intre ceea ce este imediat prezent
fata de mintea observatoare din determinarea de retrospectiva a obiectului
real cunoscut.
Platon si Aristotel au speculat existenta unui suflet non-corporal, detinator
al inteligentei si intelepciunii. Folosind diverse motive drept argumente, ei
sustineau ca inteligenta umana nu poate fi identificata sau explicata prin sau
cu ajutorul corpului fizic.
In dialogul Phaedo, Platon formuleaza faimoasa Teorie a Formelor,
conform careia substantele distincte si imateriale a obiectelor percepute de
catre noi, nu sunt altceva decat simple umbre. Doctrina lui Platon reprezinta
prototipul tuturor viitoarelor manifestari ale dualismului substantial
ontologic (ontologia e studiul naturii fiintei, existentei sau a realitatii, in
general). Dar doctrina platoniana a formelor nu trebuie considerata antica si
depasita, deoarece are implicatii precise legate de filozofia mintii si problema
minte-corp.
Teoria Formelor
Aceasta teorie ce ii apartine lui Platon, sustine ideea conform careia
Formele/Ideile si nu lumea materiala cunoscuta noua, prin intermediul
senzatiilor, poseda cea mai esentiala si fundamentala realitate. Formele/Ideile
sunt singurele si adevaratele obiecte de studiu care ne pot furniza adevarata
cunoastere. Cuvantul forma capata doua intelesuri, forma drept infatisarea
unui lucru si Forma, ce are un sens tehnic, inventat de Platon. Diferentierile
se fac de regula prin intermediul folosirii majusculei.
Conform lui Platon, formele pe care le vedem nu sunt reale, ci doar copii ale
Formelor reale. In alegoria Pestera ce a fost infatisata in Republica,
lucrurile percepute , in mod normal, in lume, sunt caracterizate ca fiind drept
umbre ale lucrurilor reale, pe care nu le percepem in mod direct. Ceea ce
intelege observatorul atunci cand percepe formele sunt doar arhetipurile
proprietatilor si tipurilor lucrurilor din jurul nostru, a universaliilor.
Formele sunt esenta diverselor lucruri, ele sunt cele fara de care un lucru nu
ar mai fi lucrul care este. De exemplu, exista numeroase mese in lume, dar
Forma mesei este esenta sa, este esenta tuturor meselor din lume. Platon
sustinea ca Lumea Formelor e separata de lumea noastra (lumea substantei),
si ca totodata e lumea care sta la baza realitatii noastre. Daca inlaturam
materia, Formele sunt cele mai pure lucruri, de aceea Platon credea ca
adevarata inteligenta/intelepciune e abilitatea de a intelege Lumea Formelor.
O Forma e aspatiala (in afara lumii) si atemporala (in afara timpului). O Forma
atemporala nu exista in nici o perioada de timp. Nu a inceput si nu se va
termina, nu este nici eterna sau nemuritoare, pur si simplu e in afara timpului.
Formele sunt aspatiale, nu au dimensiuni spatiale, deci nu au o orientare sau o
locatie in spatiu, de asemenea sunt si non-fizice, dar nu exista in mintea
noastra, Formele sunt extra-mentale.
Formele sunt schitele obiective a perfectiunii. Ele sunt perfecte pentru ca nu
se schimba. Daca desenam pe o tabla un triunghi, adica un poligon cu 3 laturi,
acel triunghi e departe de perfectiune, dar aceasta e singura noastra
inteligibilitate a Formei de triunghi, care ne permite sa percepem desenul ca
fiind un triunghi.
In Phaedo, Formele sunt considerate universalia ante rem, adica concepte
universale care fac lumea inteligibila. Prin urmare, pentru ca intelectul (cel
mai important aspect al mintii, pana la Descartes) sa aiba acces la cunostinte
legate de diverse aspecte ale Universului, acesta trebui sa aiba o natura non-
fizica si imateriala, de aceea Platon e un precursor important al lui Descartes.
Aristotel respinge notiunea Formelor ca entitati independente. In
Metaphysics, el indica problemele centrale ale acestei ideii. Pe de o parte,
daca spunem ca particularitatile fenomenelor lumesti participa la Forma sau
si-o impart, se pare ca distrugem unitatea esentiala si indispensabila a Formei.
Pe de alta parte, daca spunem ca particularitatile sunt asemanatoare sau copie
Forma, avem nevoie de o Forma suplimentara care sa explice conexiunea
dintre membrii clasei constituita din particularitati si forma, si tot asa la
infinit. Acesta idee a fost numita de catre Aristotel argumentul celui de al
treilea om, argument care a fost folosit pentru prima oara de catre Platon in
dialogul sau Parmenide.
Problema ontologica se poate oferi o singuras olutionare de principiu. Mentinerea
omului intr-o conditie culturala presupune o solutionare idealista a acestei probleme.
in ontologie, pentru a o putea intemeia si intretine este necesara situarea temeiului in
transcendent, intr-un domeniu de spiritualitate pe care omul si-l plasmuieste pentru a
se ridica din conditia sa geneticade animalitate. Fie ca este numit ca idee - lume a
ideilor in sens platonian -, fie ca fiinta (in sens heideggerian, mostenit de la greci), ca
substanta (in sens aristotelian),fie ca Dumnezeu (in sens augustinian), transcendentul
este universalul, absolutul,nedeterminatul, mijlocitul gandirii, plasmuit de om din
nevoia de temei a aprecierii luide sine si de altul. in acest sens era considerat de
grecii antici ca intreg, principiul ordonator al universului si, in primul rand, al lumii lor
umane.
Existenta, ca domeniu al individualului, ca lume a lucrurilor (dupa cum era eaconotata
ontologic inca de Platon), ca fiintare aici (cum o apreciaza lato-sensu siHeidegger prin
utilizarea termenului de fiintare), in esenta ei este de natura materiala(Hegel), in
practica metafizica obisnuita are sensul de tot ceea ce este in univers.