Sunteți pe pagina 1din 170

Curs de filosofie.

(conspect)

Chişinău * 2000

1
Tema N 1. Filozofia, obiectul şi rolul ei în societate
Concepţia despre lume şi caracterul ei social-istoric. Filozofia este una din
principalele forme a manifestării spiritului uman, conştiinţei umame. Ea este teoria despre
lume şi om în unitatea lor dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba
greacă phileo – dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune.
Filozofia este modul spiritual-practic de asimilare a lumii. Omul în viaţa şi activitatea sa
foloseşte mai multe moduri de asimilare a lumii. Practica ne dă folosul, cunoaşterea
ştiinţifică ne dă adevărul, estetica reflectă realitatea prin frumos, morala prin bine, virtute,
religia – prin credinţă ect. Toate aceste modalităţi se reflectă prin formele conştiinţei sociale.
Filozofia reflectă realitatea prin înţelepciune (cunoştinţe veşnic adevărate ce au o valoare
netrecătoare).
Fiecare ştiinţă concretă studiază o latură, un aspect a lumii înconjurătoare. Filozofia
se bazează pe ştiinţele concrete, generalizează rezultatele lor pentru a evidenţia cele mai
generale legităţi. După expresia savantului norvegian Thor Heyerdahl specialiştii se
limitează pentru a se îngropa tot mai adînc şi adînc pînă cînd nu se văd unul pe altul din
gropile sale. Iar rezultatele ei le aşează cu grijă deasupra. Deci trebuie încă un specialist, care
nu ajungea pînă acum, care nu se coboară după savanţi în gropile lor, dar rămîne deasupra şi
uneşte într-un tot întreg rezultatele lor diferite. Asemenea este şi filozofia, care generalizează
cunoştinţe din diferite domenii ale activităţii umane şi formează o concepţie generală despre
lume.
În acelaşi timp filozofia este o disciplină specifică. Ea nu se orientează nemijlocit la
schimbarea lucrurilor, la transformarea naturii, dar se adresează omului însăşi, reorganizează
mentalitatea lui, îi ajută să înţeleagă locul lui în natură şi
C.Rădulescu-Motru. Rolul educativ al
filosofiei. De la origine gîndirea filosofică societate şi prin aceasta de a schimba realitatea. Filozofia este
a fost îndreptată spre perfectarea omului, instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii
sub raportul conduitei şi al mentalităţii.
Filosofia a fost şi este , în primul rînd, sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în
înţelepciune, adica: gînd şi faptă întregime, care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă
cumpănite.
lumea, care-i esenţa ei, ce prezintă omul, care-i locul lui în
lume, ce prezintă viaţa, fericirea, dragostea. Aceste probleme
au un caracter general-uman şi se întîlnesc practic în activitatea tuturor oamenilor şi se mai
numesc conceptuale. Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om,
locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi om şi
raportullui faţă de această lume. Concepţia despre lume este baza tabloului general al lumii şi
ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul, structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi
dezvoltării lumii înconjurătoare. Ştiinţa cu ajutorul cunoştinţelor formează tabloul lumii,
filozofia este exprimarea teoretică a concepţiei despre lume unde tabloul lumii este numai o
amprentă, un moment al realităţii indiferent către om. Concepţia despre lume in afară de
tabloul lumii exprimă şi atitudunea omului faţă de acestă lume. Filozofia este nucleul
concepţiei despre lume.
Concepţia despre lume constă din totalitatea de diferite cunoştinţe (ştiinţifice,
politice, juridice, etice, estetice, ateiste şi religioase, filozofice ş.a.), convingeri, principii a
cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Avînd aşa cunoştinţe despre lume în întregime şi
locul său în ea, omul organizează activitatea sa şi determină scopurile sale în dependenţă de
concepţia despre lume. Omul realizează activitatea sa în dependenţă de reprezentările lui
despre bine şi rău, datorie, idealuri, care la rîndul lor depind de cunoştinîe despre sine, natură

2
şi societate. Pentru individ ea este ca un orientir în lumea asta extrem de complicată. În
societate există diferite concepţii despre lume. Însă orice concepţie trebuie să răspundă la
următoarele întrebări: Ce prezintă lumea înconjurătoare? Pentru ce noi trăim? Cum trbuie să
trăim? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o concepţie despre lume, dar ea trebuie să fie
bine argumentată şi fundamantată. Fundamentarea concepţiei despre lume şi este filozofie.
Filozofia este şi nucleul concepţiei despre lume şi procesul de formare a ei. În aspectul
istoric deosebim următoarele concepţii despre lume: mitologică, religioasă şi filozofico-
ştiinţifică.
Concepţia mitologică este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din
comuna primitivă ca unica formă a conştiinţei sociale. Ea era o modalitate specifică de
înţelegere şi explicare a realităţii. În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre
om şi natură, gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte cauzalitatea,
era totul contopit, nedezmembrat. Capacităţile şi însuşirile sale omul le atribuia realităţii.
Lumea era însufleţită, antropomorfizată, iar omul – zoomorfizat.
Concepţia mitologică includea în sine diferite cunoştinţe primitive, credinţe şi mituri
nesistematizate. Miturile erau principalele modalităţi de explicare a realităţii, serveau ca
paradigme a activităţii umane. Mitul este o legendă, o povestire, o istorie sacră despre
apariţia lumii şi fenomenelor naturii, zeilor şi eroilor. Mitul descoperă o taină, arată careva
forţe supranaturale care aveau o comportare exemplară. Miturile sunt nişte evenimente care
niciodată nu s-au întîmplat, dar permanent au loc. Ele sunt metafore a ceea ce este imposibil
de a explica cumva.
Deosebim următoarele mituri: despre animale, despre fenomenele cereşti,
cosmogonice şi antropogonice, despre sfîrşitul lumii, moarte, marele potop, despre
zămîslirea neprihănită, despre zeii murind şi înviind ş.a. Miturile se transmiteau din generaţie
în generaţie şi trebuia strict executate. După o legendă, sufletele strămoşilor strict
supravegheau executarea miturilor şi aspru pedepseau pentru încălcarea poruncilor
strămoşilor. Chiar şi în societatea contemporană se întîlnesc fragmente din diferite mituri,
sau mituri întregi (spre exemplu, mituri politice). Concepţia mitologică îndeplinea mai multe
funcţii, asigura succesiunea spirituală a generaţiilor, cosolida un anumit sistem de valori,
menţineau un anumit comportament în societate.
Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi
credinţe primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din
dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie
este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens
specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină
lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii,
vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei
concepţii.
Concepţia filozofico-ştiinţifică este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri
de activitate. Ea se formează pe baza generalizării diferitor cunoştinţe ştiinţifice, formelor
activităţii spirituale şi practice. Spre deosebire de concepţia religioasă concepţia filozofică se
formează cu ajutorul teoriilor şi noţiunilor respective, argumentelor şi demonstraţiilor logice.
Dacă pentru concepţia religioasă e specific credinţa oarbă şi imposibilitatea demonstrării
adevărurilor religioase, atunci pentru concepţia filozofică e caracteristic demonstrarea logică.
Concepţia filozofico-stiinţifică ca sistem de cunoştinţe, principii şi convingeri despre lume,
om şi interacţiunea lor este in acelaşi timp metodologia transformării naturii, societăţii şi

3
lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît lumea ca atare, cît
sensul existenţei omului în lume.
Problema fundamentală a filosofiei - raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă
şi materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi
spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual.
Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi
spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte
probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim prin
prisma problemei fundamentale. În dependenţă de rezolvarea P.f. se rezolvă şi celelalte
probleme filozofice.
Problema fundamentală avea diferită formulare pe parcursul istoriei. În antichitate ea
se formula ca raportul dintre eu şi nou-eu, om şi lume, om şi cosmos. În epoca medievală ea
se formula ca raportul dintre trup şi suflet, natural şi supranatural. F.Bacon socotea că
problema fundamentală este problema dominaţiei omului asupra naturii prin diferite invenţii.
Pentru Helveţius problema fundamentală este problema fericirii omeneşti, iar pentru
J.J.Russo este problema inegalităţii sociale şi căile depăşirii ei. A,Camus avea în vedere sub
problema fundamentală problema sensului vieţii, problema sinuciderii. Filosoful romîn
Lucian Blaga socotea că problema fundamentală este Universul ca tot întreg. Alt filozof
român Ion Petrovici considera că raportul dintre spiritual şi corporal este problema cheie a
oricărei filozofii. L.Feuerbach reducea problema fundamentală la problema omului, la
problema corelaţiei dintre psihic şi fizic.
Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură
trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia
determină conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor
primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.
Materialismul este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea
existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii, idealismul afirmă contrariul. Existenţa
este primară in acel sens, că natura, materia există real, ca atare şi nu-s determinate nici de un
factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea sunt infinite, necreabile şi
indistructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca produs al dezvoltării
materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că
spiritualul există pînă la natură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a
idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă
primordialitatea ratiunii universale, ideei care există obiectiv (există real şi independent de
voinţa omului). Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa,
senzaţiile subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi
independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci
aşa concepţie se numeşte monism. Iar dacă reesă din două începuturi – aceasta este dualism.
Reprezentantul dualismului a fost R.Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţii –
materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe
începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este
problema identităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism
gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială

4
posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Problema
fundamentală este o condiţie necesară pentru fiecare individ fără de care omul nu-şi poate
exprima atitudinea sa către lume, nu se poate orienta în ea.
Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dee
într-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul
filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din
două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea
laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia este
o ştiinţă complexă, care trebuie să dee răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră
aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. filozofia
este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relatii a realităţii obiective, legităţi a
funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui
obiect, legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientire de a le
cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a
raportului omului cu această lume.
În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei
omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el
prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul
din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu
lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi
Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care
îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri
desfăşurate la problemele conceptuale.
Şi dacă problemele conceptuale sunt specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ce
este omul?”, “ce este adevărul?”), atunci şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele
filozofice sunt specifice şi nu se reduc la cunoştinţele concret-ştiinţifice. Cunoştinţele
filozofice au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturalistştiinţifice, cît şi cunoştinţelor
ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice sunt
cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre lume a
epocii.
Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate
criteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre
esenţă şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a
conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită
influenţă asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea
este ideologizată. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a
exprima maximal interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca
ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori
alta.
Problema metodei în filozofie. Dialectica şi metafizica. Fiecare ştiinţă are metodele
sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce
descriu ori explică un domeniu al realităţii. Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) -
modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi
procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de
formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi

5
cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda filozofică îşi trage începutul său din
activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi legităţilor realităţii obiective.
Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia teoretică, iar ca
metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia metodologică. Teoria este
temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează
pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune.
Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea
ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită
de arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară.) Filozofia ca teorie trebuie să
descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit
răspuns la problema locului omului în lume. În calitate de metodă filozofia este o strategie
generală a activităţii umane. Teoria filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi
conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste
cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice,
care se folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice,
care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se
folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele
general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi
sinteza, inducţia şi deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii
empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea,
idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la
concret). La metodele universale se referă dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege
şi studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale.
Dialectica este un mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă
din antichitate existau diferite păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică
înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu
alte cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate şi Platon
vedeau în dialectică măiestria discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii
adevărului. Aici deacum se are în vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este
compatibilă atît cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a
fost Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a
fost creată de K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin
intermediul metodelor particular-ştiinţifice
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte
fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi
conexiune universală. 2. A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele
speculative, ce depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei).
Noţiunea de metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele
filosofice a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a
existenţei urma după fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului
aceea ce urmează după fizică (meta ta physica). Ulterior era folosită în accepţie egală cu
ontologia. Capătă o dezvoltare în operele lui F.Bacon, I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz,

6
B.Spinoza. În sec.XVI-XVII dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea materialului empiric şi
apare necesitatea de a clasifica, de a descompune întregul în părţi componente şi studierea
lor mai aprofundată. În această perioadă M. avea justificare istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII
ea nu mai putea stimula dezvoltarea ştiinţei, se transformă într-o metodă unilaterială
mărginită. Neajunsurile metodei metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea
esenţei dezvoltării; absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori
discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii
universale; premărirea formei mecanice de mişcare, reducerea formelor superioare de
mişcare la inferioare ş. a. Notiunea de metafizică în sens de antidialectică a fost folosită
pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o critică respectivă. La metafizică se referă aşa
metide ca dogmatism şi relativism, sensualism, raţionalism şi iraţionalism. În occident
metafizica este sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi începuturile existenţei.
La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-
istoric, sistemic, structural-funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un
tot întreg, un sistem, se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o
metodologie generală. Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă)
categorie filozofică care are două sensuri: 1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare
ce se folosesc într-o ştiinţă. 2. Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi
transformării realităţii, ştiinţa despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee
care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2. cum trebuie să fie metoda; 3)
cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele
niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare
şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general=ştiinţifică - metode
şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale
care poate servi metodologie pentru alte ştiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi
medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3)universală, filosofică -
principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se
referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară
pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula
probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.
Funcţiile filozofiei. Filozofia şi ştiinţa. Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în
întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică,
gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică,
praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi reduse la prei momente:
• Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului
de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
• Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
• Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în lumea
înconjurătoare.
Începînd din antichitate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete.
Nu întîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, J.Bruno, N.
Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.). Filozofia permanent primeşte şi prelucrează
informaţia din diferite domenii, integrează diverse cunoştinţe umane şe formează un tablou
ştiinţific al lumii unic. În acelaşi timp filozofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a
include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete au obiectul său de studii, metodele şi
legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor. Filozofia generalizează generalizările

7
ştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de generalizare, un nivel mai înalt de
teoretizare. Dacă primul nivel de generalizare duce la formularea teoriilor şi legilor ştiinţelor
concrete, atunci al doilea nivel – la evidenţierea celor mai generale legităţi şi tendinţe,
aceaste este logica dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltării gîndirii umane. Cele mai
importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la dezvoltarea intensivă a ştiinţei.
Însă filozofia nu numai este influenţată de ştiinţele concrete, ci şi singură acţionează asupra
dezvoltării lor. Filozofia nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, ea acţionează
asupra lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului, atitudinea lui către
lume şi cunoaştere.
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacţionează permanent.
Ca şi filozofia medicina are obiectul său omul. Fără cunoaşterea problemelor conceptuale
medicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie
competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice, economice ş.a.De aceea cei
mai mari medici au fost şi filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext
Empiric, Avicena, F.Bacon, Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z.
Freud, K.Jaspers, H. Selie ş.a.). Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai profund în
specialitatea sa, mai bine şi efectiv să folosească cunoştinţele medicale pentru teorie şi
practică.
Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii. Omenirea nu poate exista
decît în limitele unor parametri strict determinate a mediului fizic, biologic şi social.
Omenirea ca parte a noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile, care depinde de
acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea “Strategiei
Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor
activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant. Strategia omenirii trebuie să
accepte şi noi modernizări, deaceea ea trebuie să aibă o nouă filozofie – filozofia
supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor
sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor
globale, la elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formarea conştiinţei globale e necesar
de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite
comunităţi, relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi ş.a.

Tema N 2.Tipurile istorice de filosofie.


Apariţia concepţiilor filozofice. Filozofia apare în antichitate atunci cînd în societate
se petrec schimbări radicale, cînd se schimbă relaţiile social-economice, cînd se schimbă
modul de viaţă obişnuit, reprezentările oamenilor. Schimbări radicale în societate au loc în
perioada de destrămare a comunei primitive şi formare a societăţii cu clase (sec.7 – 6
î.e.n. ).La etapa ceea omenirea a parcurs o anumită cale de dezvoltare, a acumulat diferite
deprinderi şi cunoştinţe. Aparişia filozofiei este apariţia unui anumit tip de conştiinţă socială
orientată spre conştientizarea formelor de cultură şi practică deja stabilite. Ca consecinţă a
schimbării condiţiilor social-economice în societate se schimbă şi modul de gîndire, modul de
filozofare.
Concepţiile filozofice se formează în perioada trecerii de la concepţia mitologică şi
religioasă la concepţia ştiinţifică. Acumularea cunoştinţelor a dus laformarea contradicţiei:
gîndirea mitologică explica lumea prin forţe supranaturale, prin creaţie, iar cunoştinţele
ştiinţifice – prin cauzalitate.La premizele apariţiei concepţiilor filozofice se referă deasemenea
şi alte fenomene cultural-istorice:

8
• Diviziunea muncii (agricultura, vităritul, meşteşugăritul)
• Creşterea productivităţii muncii
• Apariţia comerţului.
• Apariţia proprietăţii private.
• Apariţia claselor (bogaţi şi săraci).
• Separarea muncii intelectuale de munca fizică.

Problema paradigmelor filozofice. Paradigma este o totalitate de viziuni şi idei


care servesc drept model de formulare şi rezolvare a unor problene, este un tip (stil)
de gîndire dominant într-o anumită perioadă de dfezvoltare a ştiinţei. Notiunea de
paradigmă a fost formulată de savantul american T.Kuhn, care avea în vedere o teorie
ştiinţifică general acceptată de comunitatea de savanţi. Ştiinţa atinge maturitatea
atunci cînd are paradigmele sale. Trecerea de la o perioadă de dezvoltare a ştiinţei la
alta se realizează ca schimbarea paradigmelor ştiinţifice.
În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un
model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ
stabil în multitudinea concepţiilor şi ideelor filozofice. Încă din antichitate se
evidenţiează două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică. Paradigma
ontologică reese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii.
Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat a
cunoaşterii lumii, rezultat a activităţii intelectuale a omului. Ambele paradigme se
întîlnesc în toate perioadele istorice, însă una din ele predomină. Spre exemplu, în
antichitate predomină paradigma cosmocentrismului, în epoca medievală –
teocentrismului, în epoca Renaşterii – gnoseocentrismului etc. Deosebim şi alte
paradigme (empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism).
Istoria filozofiei şi obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplină şi filozofică
Şi istorică. Dacă filozofia se ocupă cu diferite probleme filozofice (formularea şi
rezolvarea lor) şi modurile de teoretizare, atunci istoria filozofiei se ocupă cu
legităţile apariţiei şi dezvoltării ideelor filozofice. Istoria filozofiei studiază
problemele apariţiei şi dezvoltătii gîndirii filozofice la diferite etape istorice, istoria
legităţilor generale a existenţei şi gîndirii. Istoria filozofiei este istoria apariţiei şi
dezvoltării sistemelor filozofice care formulează modurile sale teoretice de
conştientizare a lumii şi omului în unitatea lor, principiile activităţii practice a
omului. Istoria filozofiei prezintă deasemenea un cîmp larg de interacţiune,
interconexiune şi concurenţă a ideelor şi paradigmelor.
Există trei paradigme referitor la istoria filozofiei:
• concepţia lui B.Russell conform căreia istoria filozofiei nu-i altceva decît
niştecomentarii la filozofia lui Platon;
• concepţia lui Hegel ori paradigma depăşirii dialectice, conform căreia fiecare
filozof acceptă din trecut şi dezvoltă tot ce prezintă valoare (interes) după părerea lui
şi neagă tot ce n-are semnificaţie. După această paradigmă s-a format şi filozofia
marxistă.
• concepţia lui R.Rorty ca paradigma complementarităţii – ideile filozofice care se
contrazic şi exclud reciproc împreună pot completa una pe alta şi reflecta realitatea
mai amplu.

9
Clasificarea şi periodizarea gîndirii filozofice. Clasificarea şi periodizarea
ideilor filozofice se poate realiza după diferite criterii.Mai des se foloseşte principiul
reflectării şi schimbarea relaţiilor sociale. Coform primului principiu deosebim
filozofie prereflexivă şi reflexivă. Filozofia prereflexsivă era o prefilozofie, avea un
caracter mitologic. Omul nu se evidenţia din lumea înconjurătoare, nu făcea
deosebire dintre material şi spiritual, intern şi extern, gîndirea nu era obiectul analizei
şi reflexiei. Filozofia reflexivă apare odată cu separarea muncii intelectuale de munca
fizică, cînd activitatea spirituală devine obiectul gîndirii, cînd apare şi se dezvoltă nu
numai filozofia, dar şi politica, dreptul, ştiinţa, arta etc.
La rîndul său filozofia reflexivă se schimbă în dezvoltarea sa istorică în dependenţă
de procesele social-economice. Se schimbau condiţiile sociale, viaţa – se schimba şi
modul de filozofare. Se evidenţiază următoarele tipuri istorice de filozofie.
1.Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI
î.e.n. şi a existat pînă în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca
regulă pe ştiinţă.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă.
2.Filozofia medievală există în societatea feudală din sec. V – VI a e.n. pînă în sec.
XIV, avea un caracter teocentric şi se baza pe religie.
3.Filozofia Renaşterii – sec.XV – XVI, coincide cu perioada de trecere de trecere de
la feudalism la capitalism, purta un caracter antropocentric şi se baza pe artă.
4.Filozofia epocii moderne – sec. XVII – XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, există
în societatea capitalistă, evea un caracter gnoseocentric şi se baza pe ştiinţa în
dezvoltare.
5.Filozofia contemporană (filozofia marxistă, pozitivizmul, existenţialismul,
pragmatismul, fenomenologia, filozofia vieţii etc.) este legată cu progresul tehnico-
ştiinţific şi globalizarea fenomenelor sociale.
Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).
Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient –
Egipt, Babilon, Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut elemente a gîndirii
filosofice reflexive, germeni a filozofiei naiv-materialiste. Viziuni filozofico-
materialiste, încercări de a rezolva probleme conceptuale real aveau loc aici la
sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î.e.n. În vestitele monumente
literare din acea epocă ca “Cîntecul arfistului”,”Convorbirea descurajatului cu
sufletul său”, “Covorbirea stăpînului cu sclavul” se conţin idei despre absurditatea
rugăciunilor şi jertvelor, despre netemeinicia obiceiurilor şi cerinţelor religioase,
despre inexistenţa vieţii de apoi.
Împreună cu cocepţiile ateiste în aceste monumente literare se conţin şi idei
despre apă ca element primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele
vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici predomina concepţia religioasă despre lume,
iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus sunt numai unele momente
pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna era principalul
astru în mitologia babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti,
deci este izvorul întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai
noaptea şi numai luna apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice.
Aşa dar dintr-o parte mitologia, din alta – anumite succese în matematică,
astronomie, cosmologie etc.Aici a apărut primul calendar, a fost inventată sistema
sexazecimală de calcul după care şi astăzi se măsoară timpul. Filozofia , chiar şi

10
reflexivă, încă nu s- a evindenţiat ca o formă specifică a conştiinţei sociale.
Caracterul nedezmembrat a mitologiei, filozofiei şi ştiinţei se explică prin aceea, că în
Egipt, Babilon şi Mesopotamia nu era atît de pronunţată diferenţierea socială (în
grupuri sociale şi clase) ca în ţările vecine.
Filozfia în India antică.
Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană
foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi
şudri.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre).
Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase.Ele
se împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile şi conţin cunoştinţe
filozofice, comentarii la Vede.
Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea Vedelor)
şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt
ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya).
Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvării
sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul
de comportare specific ce duce la realizarea salvării.
Buddhismul apare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului,
sacerdoţilor. Ideile principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine).
Buddhismul este răspîndit în India, China, Birma, Ceylon, Tibet, Japonia.
Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa
omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe
dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea spre
lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte,
cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi
meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu dăuna fiinţelor
vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturi
alcoolice. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, ci
viaţa actuală. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte
netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune
capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma. Morala
buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Există
două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.
Locayata (cearvaka) este o şcoală materialistă care apare în sec. VIII – VII
î.e.n. Ei negau existenţa oricărei alte lumi în afară de cea materială. Credinţa în
existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a lumii de apoi este falsă.La baza existenşei stau
elementele primare materiale. Ei considerau că lumea este compusă din patru
elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pămîntul. După moarte organismul
(inclusiv şi sufletul) se descompun în elemente primordiale. Etica acestei şcoli
afirmă, că omul retrăieşte şi plăceri şi suferinţe, lichidarea lor completă este
imposibil.
Filozofia în China antică.
Primele idei filozofice se conţin în cele mai vechi monumente literare ca
“Cartea schimbărilor”, Cartea despre armonia întunericului”, “Canonul poeziilor” etc.
În care se expuneau viziuni despre materialitatea lumii. Se afirma, că lumea este

11
veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul, apa,
pămîntul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formează
multitudinea obiectelor. Filozofii din China antică încearcă de a lămuri lumea prin ea
însăşi fără a apela la forţe supranaturale. Au mers mai departe şi argumentează
unitatea lumii. Ei formulează concepţia, că substanţia tuturor lucrurilor, ce formează
lumea, este unica şi veşnica materie în mişcare ŢI. Cauza mişcării chinezii o vedeau
în interacţiunea forţelor contrare IN şi IAN caracteristice materiei.
Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. În
centrul acestei concepţii se găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială se
găseşte într-o mişcare naturală legică. Totul se supune DAO (cale, lege) şi Dao este
izvorul tuturor. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să trăiască în conformitate
cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se
implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.
In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 –
479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul
ca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă,
iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius stă problema
educaţiei. El afirmă că oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa,
iar se deosebesc după educaţie. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudunii cu
stimă şi respect faţă de mediu şi societate. In alt loc Confucius afirmă, că pentru a
cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este inutilă, iar
gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu
funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia
este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii.
Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor
şi supus, sudaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către
cel mai mare. Pentru respectarea subordonării şi ordinii Confucius formulează
principiul echităţii, punctualităţii şi conştiinciozităţii. Omul trebuie să procedeza aşa
cum cere ordinea şi situaţia. Comportamentul punctual este comportament cu
respectarea ordinii şi umanităţii.
In China antică au existat aproape o sută de şcoli (probabil deatîta că pentru a
ocupa un oarecare post tinerii trebuiau să susţină examene, instruirea tineretului era
ceva normal incă din antichitate), printre care se evidenţiază şcoala naturfilizofilor,
moiştilor, legiştilor, numelor s.a.
Caracteristica generală şi periodizarea filozofiei din Grecia antică.
Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n.
În acest timp în societate aveau loc mari schimbări. Inegalitatea patrimonială duce la
diferenţierea socială, la scindarea societăţii în pături sociale şi clase. Procesul
formării claselor se accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului.
Are loc declinul şi degradarea treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii
gentilice. In concepţiile sale despre existenţă grecii foarte repede au părăsit vechile
reprezentări mitologice. Cunoştinţele acumulate, care ei le sistematizeau şi
aprofundau le-au permis lor in noi condiţii sociale de a explica lumea raţional, de a da
răspunsuri referitor la problemele existenţei lumii şi omului. Filozofia în Grecia
antică se dezvoltă in legătură cu cunoştinţele ştiinţifice şi contrar mitologiei şi

12
religiei cum a avut loc în Orient. Aici se pun probleme referitor la natură, materie,
existenţă, om, societate şi stat.
Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea
naturii şi legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic
deasemenea ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea
lumii ca un tot unitar, ca un organism viu, macrocosm şi microcosm). Grecii încearcă
să explice lumea nu prin mituri, ci prin cauzalitate, prin cunoştinţe. Ei dezvoltă teoria
cunoaşterii unde pun problema deosebirii cunoştinţelor adevărate (episteme) de
cunoştinţe-păreri (doxa). Filozofii din această perioadă încearcă de a înţelege gîndirea
ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică (mitologică) la
gîndirea categorială. Filozofia greacă antică conţinea idei dualiste şi politeiste.
In dependenţă de procesele şi schimbările social-economice putem evidenţia
în filozofia greacă antică următoarele perioade:
Clasica timpurie – coincide cu perioada de instaurare a societăţii sclavagiste
(sec. VI - V î.e.n.) . aici se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştilor şi
Socrat.
Clasica matură – este caracteristică pentru relaţiile sclavagiste mature şi a
existat în sec. IV î.e.n. La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit, Platon
şi Aristitel.
Clasica tîrzie (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi
destrămare a societăţii sclavagiste şi cronologic a fost în sec. III î.e.n. – V , VI e.n. La
rîndul său clasica tîrzie poate fi divizată în cîteva subperioade – elenismul timpuriu
(sec. III î.e.n - I e.n.) care include şcolile stoicismului, epicurismului şi
scepticismului; elenismul mijlociu (sec.I –II e.n.) cu neoplatonismul stoicilor;
elenismul tîrziu (sec. III – V e.n.) cu neoplatonismul lui Plotin.
Esenţa filozofiei clasicii timpurii.
La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor,
sofiştii şi Socrat. Şcoala de la Milet sau ioniană (reprezentanţii Thales,
Anaximandros şi Anaximene) este vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru
prima dată se pune problema elementelor primordiale a întregii existente, problema
esenţei lumii. Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material. Aşa
principiu Thales socotea apa, Anaximene – aerul, Anaximandros – apeironul. Ei
încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei, aşa
orientare poate fi caracterizată ca naturfilozofie.
Şcoala de la Elea (reprezentanţii Xenofan, Parmenid, Zenon) pune problema
existenţei, cognoscibilităţii lumii, desvoltă aparatul categorial al filozofiei (mai ales
dialectica gîndirii), s-a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi
schimbare. Xenofan expunea viziunile sale într-o formă poetică. Ideele lui se
manifestau contra reprezentărilor mitologice şi religioase referitor la apariţia şi
dezvoltarea lumii.Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi antropomorfismuli
religiei, considera, că nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au creat zeii
după chipul şi înfăţişarea sa. El spunea, că dacă boii şi caii ar avea mîini, caii şi-ar
desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.
Parmenid formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se
cunoaşte cu raţiunea, cu alte cuvinte este o noţiune, ea este unică, veşnică,
neschimbătoare, indivizibilă, iar inexistenşa nu-i. Lumea după Parmenid este o sferă

13
materială în care nu există gol şi deci mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul
universului este umplut complet. Orice gîndire este gîndite despre existent, ceea ce nu
există, ori inexistenţa nicidecum nu poate fi gîndită. Parmenid face deosebire clară
între cunoştinţe adevărate ca rezultat al cunoaşterii raţionale şi părere (doxa) ce se
bazează pe cunoaşterea senzorială.
Zenon susţine şi apără ideele lui Parmenid. El separă cunoaşterea senzorială
de cea raţională, consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională.
Cunoaşterea senzorială duce la contradicţii irezolvabile. Zenon a devenit vestit anume
prin încercarea de a clarifica contradicţiile dintre raţiune şi senzaţii. In paradoxele ori
aporiile sale (dihotomia, Ahile, săgeata, stadionul) Zenon neagă mişcarea şi
argumentează imobilitatea şi neschimbarea existenţei, demonstrează, că dacă se
admite existenţa mişcării, asta duce la contradicţii irezolvabile. Este imposibil de a
parcurge un spaţiu infinit in timp limitat.
Şcoala pluraliştuilor (Pitagora, Empedocle, Anaxagora) în explicarea lumii
reeşeau din mai multe elemente primordiale. Pitagora cu elevii săi explica esenţa
lucrurilor cu ajutorul numerelor şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi
dezvoltarea matematicii. Numerele erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor,
absolutizarea lor a dus la mistică. Pitagora formulează concepţia despre nemurirea
sufletului. Empedocle (medic, fondatorul şcolii medicale) in explicarea lumii reese
din patru elemente primordiale:focul, aerul, apa şi pămîntul care el le numeşte
rădăcini a tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe contrare –
iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi despărţirea
cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură
permanent au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale,
ori predomină ura care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică realitatea
prin homeomerii - “seminţele” lucrurilor, particule invariabile şi indivizibile la
nesfîrşit. Totul apare şi dispare prin intermediul unei forţe motrice, numită de el nus
(inteligenţă, spirit).
La şcoala sofiştilor se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de
menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin
cuvîntul sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau
numiţi nu acei care se stăruiau să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul
drept adevăr şi invers, superficialitatea drept competenţă. Aceasta a devenit posibil
deatîta, că ei au dus pînă la extremitate ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe.
Meritul sofiştilor constă in aceea că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la
cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele lor pot fi exprimate prin două maxime: “Omul
este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi “Cunoaşte-te pe tine însişi” (Socrate).
Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o
teorie despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte
problema omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi
responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în
aceea de a conduce raţional treburile umane.
In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi
gnoseoşogică. Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet,
Elea şi pluraliştilor. Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai
pronunţat la sofişti şi Socrate.

14
Filozofii antici erau şi dialecticieni. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea
lumii. Natura o priveau ca un tot întreg, conexiunea universală nu se demonstra, era
rezultatul contemplării nemijlocite. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor
dialectica negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale.
Dialecticienii din acea perioadă nu puteau să se bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi
nu puteau explica legităţile lumii obiective. Reprezentantul dialecticii spontane este
Heraclit din Efes. El considera că focul este elementul primordial al existenţei.
Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit,nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de
oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse.
Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Mersul
permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de
două ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. De ultima este legată noţiunea
lege, legitate, logos. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi
indestructibilă. Heraclit face deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe, cunoştinţele
încă nu-l fac pe om înţtlept. Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda
conform legităţilor ei. Dialectica spontană se întîlneşte deasemenea la sofişti şi
Socrate (ca dialog filozofic, discuţie, eristică).
Filozofia clasicii mature.
Clasica matură a existat în sec.IV î.e.n. şi coincide cu perioade de maturitate a
societăţii sclavagiste. Aparitia şi dezvoltarea clasicii mature a avut loc datorită
condiţiilor social-economice şi politice favorabile care s-au format în Grecia în acea
perioadă: lebertatea politică, dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului, viaţa politică
şi civilă activă în oraşele-state ş.a. filozofia din acea perioadă atinge o dezvoltare
maximală din toată antichitatea, anume în această perioadă s-au creat concepţii
filizofice generalizatoare la cel mai înalt nivel de teoretizare. Filozofii din acea
perioadă elaborează problemele dialecticii, teoriei cunoaşterii, eticii, esteticii,
economiei, teoriei artei, psihologiei ş.a. Filozofia clasicii mature cuprinde un şir mai
amplu de probleme decît în clasica timpurie – acestea sunt probleme ce se referă nu
numai la natură, cosmos, om ci şi la societate şi relaţiile sociale, stat şi formele
guvernării. Cei mai principali reprezentanţi al clasicii mature sunt Democrit, Platon,
Aristotel.
Democrit (460 – 370 î.e.n.) din Abdera, unul din cei mai mari filizofi al
antichităţii, savant-enciclopedist, fondatorul teoriei atomiste. In operele sale
analizează diferite probleme a eticii, esteticii, logicii, teoriei cunoaşterii, matematicii,
astronomiei, fizicii, biologiei, tehnicii, literaturii, poeticii, lingvisticii şi alte domenii a
ştiinţei. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări, din care pînă astăzi au ajuns numai
fragmente. Principalele opere sunt “Marele diacosm”, “Micul diacosm”, “Despre
logică, ori măsura”.
Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Inceputurile existenţei
sunt atomii şi vidul. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. Ei sunt invariabili,
indestructibili, intern acalitativi. Atomi sunt infinit de mulţi, ei se deosebesc între ei
prin formă, ordine, orientsre. Atomii se mişcă in vid, care este tot infinită. Apariţia
lucrurilor are loc datorită unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor.
Atomii se unesc după principiul “asemănător cu asemănător”. Sufletul, după
Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de atomi. Deci sufletul este
corporal şi muritor, fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui.

15
Democrit întroduce noţiunea “microcosm” pentru om ca analog a “macrocosm” a
universului. În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere:
adevărată şi întunecată. Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar
cunoaşterea întunecată este cunoaşterea senzorială.
Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci
şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna
dispoziţie a sufletului, care depinde de cumpătare în totul.
Platon (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387
a fondat în Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris
36 de lucrări, dintre care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a.
Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică,
metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la
înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterea
lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea
lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale
permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat.
Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile,
formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile,
indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea
ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).
Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între
cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale
este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci
părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său
lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria
reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi
nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea
ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este
reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a
cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i
accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă
filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor
sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea
sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de
trai corect.
Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate.
Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei.
Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi
armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi
bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la
reprezentanţii muncii fizice.
Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest
stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi
gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile
sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii,
militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon

16
consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor, femeielor
şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează
un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica
aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania,
dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie,
moderaţie şi echitate.
Aristotel (384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut în
Stagira (Macedonia), a fost elev în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat în
Atena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui sistem filozofic cel mai original
din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care Organon,
Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica,
Istoria animalelor, Meteorologia s.a.
Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare
obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă.
Filozofia lui este alcătuită pe baza altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotel
critică concepţia lui Platon (Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru
că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui
Aristotel concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea
realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.
Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa
lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia.
Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt
combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă
materia în timp. Apariţia lucrurilor este “oformarea” materiei în procesul cărei
participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi
forma formelor este Dumnezeu.
Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea
senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe,
singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale.
Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în
dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale.
Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se
deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană
depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor,
judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi
legităţile ei.
Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă
socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă
organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet
evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă
raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile
lui morale.
Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o
asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri
formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în
asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există

17
trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La
formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele –
tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în
preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea
concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a
sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal
acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor
de sclavi.
Filozofia romano-elenistă.
Filozofia romano-elenistă (sau clasica tîrzie) a existat din sec. III î.e.n. pînă în
sec. V – VI e.n. Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste,
perioadă cînd criza oraşelor-polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi
politic, criza din perioada ceea s-a reflectat şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea
lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a filozofilor treptat se substituie
de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism. Treptat scade
interesul către gîndirea filozofică. Apare perioada misticii, sincretismului filozofico-
religios, filozofiei creştine.
Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 –
271 î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor,
Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate
conform căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit
prin concepţia sa etică care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că
filozofia este o învăţătură despre înţelepciune, iar înţelepciunea este un mod de viaţă
moral. Etica lui Epicur poate fi apreciată ca hedonism. El considera că scopul vieţii
şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin satisfacerea
necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului
(ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa
umană. Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această concepţie
era interpretată superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi
concepţiile ateiste au provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor,
scepticilor şi altor filozofi a epocii elenismului. Într-adevăr delectarea despre care
vorbeau epicuriştii era o dispoziţie moderată a sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare
raţională. Filozofia epicurismului este o activitate care duce la o viaţă fericită a
omului.
Stoicism şcoală din sec. III î.e.n. fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi
au fost Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um
“antrenament” în îţelepciune. Principalul conţinut şi metodă pentru ei era logica.
Fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică
epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul
vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună
ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui. Idealul
stoicismului – liniştea netulburată (ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea ca să
nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că soarta îl conduce pe acel care de
bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi nechibzuit se
împotriveşte ei. Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împăcare
conştientă cu soarta. Ea abate atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o

18
orientează spre lumea internă. Numai în sine omul poate găsi principalul şi unicul
sprigin.

Scepticism altă şcoală deasemenea foarterăspîndită, apare la sfîrşitul sec.IV î.e.n.,


a fost fondată de Pyrrhon. Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon, Aenesidem, Sext
Empiric. Ei puneau la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La scepticism au dus ideele
despre caracterul schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei), caracterul relativ al
obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi
contrare. Grecii au observat contradicţia dintre lucrurile schimbătoare (aparente după părerea
lor) percepute cu senzaţiile şi caracterul neschimbător al existenţei constatat cu raţiunea.
Lucrurile nu le puten cunoaşte. Nici cunoaşterea senzorială, nici cunoaşterea ratională nu ne
dau cunoştinţe adevărate. Despre lucruri nu se poate face nici o concluzie, deci trebuie de
obţinut de la orice judecăţi. Iar aceaste va duce la o linişte netulburată (ataraxia) şi lipsa de
suferinţe (apateia). Aenesidemos formulează zece obiecţii (tropi) ce argumentează
scepticismul, argumente contra judecăţilor despre realitate: că lucrurile sunt diferite, unul şi
acelaşi lucru poate să provoace diferite efecte; că oamenii sunt diferiţi şi despre unul şi
acelaşi lucru pot face diferite concluzii; organele de sinţ ale omului tot sunt diferite; obiectele
se percep în diferit mod în dependenţă de starea omului etc.
Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică integrală, apărută în antichitate (sec. II
î.e.n. – III – V e.n.). Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază socială ca şi creştinismul.
Asemănător celorlalte şcoli filozofice iraţionaliste din clasica tîrzie este manifestarea
refuzului de la filozofia raţionalistă precedentă. Neoplatonismul este reflectarea specifică a
degradării relaţiilor sociale pe care se baza imperiul Roman. Fondatorul acestei şcoli a fost
Plotin ( a.205 – 270) – unul din cei mai mari filozofi ai antichităţii ce se apropie de filozofiy
clasică (de care se desparte mai mult de 500 ani). A fost elevul lui Amonias Saccas (care a
vrut să unească platonismul cu aristotelismul). Plotin este mai mult un mistic religios, teosof,
decît filozof ori savant. El considera, că la baza lumii stă un principiu divin supranatural,
suprasensibil, supraraţional – Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca
lumina. Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează
Ratiunea (inteligenţa) şi Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul
este o punte de la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce
duce la reprimarea a tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism. Unica cunoaştere
este cunoaşterea principiului divin, însă aceasta nu poate fi realizată nici prin treapta
senzorială, nici prin treapta raţională. Plotin consideră că unica modalitate de a se apropia de
principiul divin este extazul, care poate fi realizat numai prin concentrarea spirituală,
meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale.
Doc. 3 med

Filozofia medievală.
Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV –
XV,acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Perioada
evului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu cel
oriental, în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demult
epoca medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios.Epoca

19
medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură
splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. Pentru filozofia medievală este caracteristic:

• Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe


monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul
său, fiecare profesie deasemanea avea zeul său, zeii erau cava obişnuit şi se găseau între
oameni, în natură). In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi
puternic, care se ridică deasupre naturii. Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI
biserica catolică formează detaşamente paramilitare care cu sabia şi focul întroduceau
credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea, că orice problemă era privită din punctul
de vede re a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.

• Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi


naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii
şi lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este
temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul
deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea
lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor
şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat.
Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.

• Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii,


concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii
înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces
patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.
• Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea
şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema
autoritate se considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.
• În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima
se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora.
Noi nu cunoaştem pe autorii multor icoane, sculpturi, biserici ş.a. Tot ce era subiectiv
trebuia dat lui Dumnezeu.
• Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter
sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.

Filozofia medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţional


numite ca filozofia bizantină, arabă, evreiască şi occidental-europeană. Bizantia era partea
răsăriteană a imperiului Roman, care a scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. În
filozofia bizantină continue să se dezvolte tradiţiile antice, principala orientare a fost
neoplatonismul – doctrina sistematizată a lui Platon despre ideile inteligibile ca esenţe
sinestătătoare şi adevărată existenţă. Principalii reprezentanţi a neoplatonismului au fost
Plotin (205-270), Iamblichos (245-330), Proclos (412-485). Conform neoplatonismului
lumea prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea inferioară treaptă se datorează
celei superioare. Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi cauza întregii
existenţe. A doua treaptă este Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile, care sunt generate de
unicul. A treia treaptă – Sufletul care-i repartizat organismelor vii şi este izvorul mişcării,

20
pasiunilor. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile materiale care capătă formă de la suflet.
Materia ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă şi pasivă. Unicul prin emanaţie
(ca lumina) străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile materiale. Alţi reprezentanţi
a filozofiei bizantine medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec.V), Ioan Damaschin
(sec.VII), Mihail Pselos (sec.XI). Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice două
tendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-etică.

Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avînd


conţinutul principal neoplatonismul şi aristotelismul. În dezvoltarea sa a suferit o influenţă
din partea elementelor mistice a învăţăturii iudaice kabbala, care alegoric interpretau Vechiul
testament. Reprezentanţii filozofiei evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvolta
teoria emanaţiei divine şi Mozes Maimonid (1135-1204). Ultimul încearcă să împace
credinţa şi raţiunea, să unească kabbalistica cu filozofia raţionalistă a lui Aristotel.
Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de limbă arabă. După unirea triburilor nomade
arabe sub drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiul
Roman şi se extindea de la Turchestan pînă în Spania. Au existat cîteva centre culturale în
Mekka, Bagdad, Cordoba. Filozofia, arta şi ştiinţa în occident în această perioadă se
dezvoltau foarte slab, practic se stopează. Se explică aceasta prin nivelul scăzut al modului
de producţie, ruperea cu tradiţiile antichităţii şi supunerea deplină intereselor bisericii
feudale. De aceea ştiinţa şi cultura europeană rămînea cu mult în urmă faţă de cea arabă.
Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările arabe depăşea ştiinţa europeană şi după
volum şi după problematică şi interese. Aproape pînă în sec. XIII aici se dezvolta puternic
trigonometria, algebra, optica, psihologia, astronomia, chimia, geografia, zoologia, botanica,
medicina. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia europeană
scolastică. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul, concepţiile
filozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică.
Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) –
traducătorul şi comentatorul lui Aristotel, al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel. Este
vestit nu numai în lumea arabă medicul Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna). El definea
filozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care-i compusă din trei compartimente: fizica –
învăţătura despre naturp, logica – toeria despre metodele cunoaşterii naturii şi omului,
metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Actuale sunt şi astăzi operele lui Avicenna
“Canonul medicinei”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea cunoştinţelor” ş.a. Avicenna recunoaşte
existenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit. O atenţie deosebită el atrăgea
dezvoltării formelor logice de gîndire. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei în
orientul arab, atunci aşa figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numele
latinizat Averroes). El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel, a scris “Despre primul
motor”, “Discurs despre raţiune”, “Incoerenţa incoerenţei”, “Despre acordul religiei şi
filozofiei”. Ibn Rushd considera, că lumea materială este veşnică, infinită, diminua rolul lui
Dumnezeu în calitate de creator al materiei, depăşea “ruptura” aristotelică dintre formă şi
materie, dezvolta teotia ciunoaşterii. La filozofia arabă medievală se referă şi al-Ghazali
(1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. El afirma că filozofia trebuie
să contribuie la dezvoltarea religiei, că lumea este creată de atotputernicul Dumnezeu.

21
Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu,
se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu
numai în şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea
ei deosebim două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX –
XV).
Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus
temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-
222), Climent Alexandrinul (150-215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţi
ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent
materialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa
nu poate fi înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa – credinţei
creştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin Fericitul critică scepticismul şi
concepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului şi
neiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii este
fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune
cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul declară prioritatea
credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin este
inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirea
lor.
Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în
întregime de teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din
ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul),
atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă
lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea
şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de
credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul, el
era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu
ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan Scot
Eriugena (810-877), Ioan Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-
1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-
1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei
şi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi
scopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului.
Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care
trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de
părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţa
catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceea
trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.
Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi
raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin
formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale
credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost
un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora
ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se
recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se

22
ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice,
sacre.Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.
Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma
d'Aquino. Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica
creştină. Dumnezeu este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţa
nu se contrazic, credinţa nu-i iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt treptele
inferioare a cunoaşterii. Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino în
explicarea lumii evidenţiază patru trepte, cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară –
cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a treia – cauza eficientă şi treapta superioară
– cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai departe categoriile posibilitate şi
realitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat forma – ca realitate. În
operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice, de a corela
raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute
(Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui
Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numai
teologiei. Filozofia, după părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să servească credinţei,
teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge
argumentele false contra credinţei. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţei
lui Dumnezeu.
Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi
realism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni.
Reprezentanţii realismului au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino. Realism –
concepţie conform cărei universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurile
concrete, singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri ca
noţiuni şi idei în raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii.
Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam.
Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că
ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile
singulare, concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice
unilaterale, limitate.

Filozofia Renaşterei.
Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de
trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei
feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial
pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi
idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii,
este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este o
nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pus
temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia Renaşterei este
caracteristic:
• Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul.
Dacă filozofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi
peurmă despre om, atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se
discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea
lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

23
• Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca
fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia
coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru
dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală
omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in
filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea
sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi
rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi
stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică
conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.
• Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul
– concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste
tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural.
Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura
se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se
referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).
• Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii
spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai
laică.
• Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în
filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă
păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc
reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine.
Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul
uman, proslăveau frumuseţea omului.
În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:
1. Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi
spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii –
Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio
(1313-1375), Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457),
Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne
(1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului,
despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii,
considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea
trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea
acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare,
în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei,
eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii.
Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie
eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea
luptei cu scolastica şi clericalismul.
2. Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi
studierea naturii. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-
1464), Bernardino Telezio (1509-1583), J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-
1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei
avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii

24
erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime,
noile descoperiri geografice. B.Telezio deschide în Neapole academia studierii
experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea
lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi şi
socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea
nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de
problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea, o
rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii
calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia.
Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De
aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului
şi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei
dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul,
posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanus
fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei,
posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă
(docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană
limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată
se apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor.
Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru,
inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un
microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui
Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca
problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la
credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar
credinţa se desfăşoară prin raţiune.
N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform
cărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu.
Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ.
N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte
în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei
cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care
N.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foarte
fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi
reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era convins că lumea
este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele).
J.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea
şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numai
unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă în
lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care se
rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisn
J.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.

Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avut


G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în
astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera că

25
mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii, afirma
G.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de
folosit metodele matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice în
ştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era convins că ştiinţa va face un salt
calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască
obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi
metoda analizei cantitative în studierea naturii.
3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii
sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se
ocupau N.Machiavelli (1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-
1555), J.Bodin (1530-1596), Gugo Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-
1639). Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli
despre statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de
biserică ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de
a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor
sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să
facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă
şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la
concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză
mijloacele. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate dacă aceasta va
contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat. Promisiuni goale,
înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice.
Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite
machiavellism.
Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le
pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine
inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi
absoluta sursă a dreptului.
Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural, că dreptul are origine umană,
reese din natura umană. Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul civil
şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică.
Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea
contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.
În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la
inegalitatea socială crescîndă. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer –
conducătorul mişcării ţărăniste din Germania, umanistului englez Tomas Morus – autorul
vestitei “Utopii”, filozofului italian Tommazo Campanella – autorul operei “Cetatea
soarelui”. Ideile lor geniale, ce argumentau egalitatea socială a oamenilor, aveau un
caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în
societatea din perioada ceea.
Filozofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filozofiei. Asta-i perioada cînd
în rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o
nouă concepţie despre lume. Filozofia Renaşterei a pus temelia filozofiei epocii moderne.

Doc4 mod
Filozofia epocii moderne.

26
Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate
a sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este
o explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii.
Torricelli demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer.
I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia
elementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea
mecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius
dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor
ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată
lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes.
În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi
autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile
nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera
ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul
cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se
dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi
fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect
şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este
caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa
naturalistă experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar
noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii
moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor.
Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice
originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi
gnoseologică.
Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a
ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în
centru cercetărilor filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa,
structura lumii, legităţile naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi
filozofi.
Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la
baza lumii se găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul
combinării acestor calităţi diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate
inalienabilă a materiei, cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea. Alt filozof englez
T.Hobbes (1588-1679) considera materia ca unica substanţă a lumii, iar toate lucrurile,
fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei substanţe. Gîndeşte numai materia,
iar gîndirea nu se poate separa de materie. T.Hobbes considera, că materia este ceva
omogen, ea este lipsită de caracteristici calitative. Acestor concepţii moniste filozoful
francez R.Descartes (1596- 1650) contrapune viziunea sa dualistă. La baza lumii el pune
două substanţe – materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar
cea spirituală – gîndirea. Ambele substanţe există paralel. Substanţa materială posedă
mişcare, capacitate creatoare, însă cauza primară a fost Dumnezeu, care a creat lumea şi
menţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. B.Spinoza (1632-1677) depăşeşte dualismul

27
lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire.
Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. Lucrurile
sunt moduri a substanţei materiale. G.Leibniz (1646-1716) explică lumea cu ajutorul
monadelor – particule indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele sunt
veşnice şi indistructibile, însuşirea lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este
unitatea sufletului şi corpului.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate
şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea
acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.
Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul
cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii.
Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.
Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei
experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se
distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant de F.Bacon,
Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa experienţei
senzoriale este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui
G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd
faptul că la baza experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism
şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că
empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din
experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă
a gîndirii.
Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon care foarte înalt aprecia
ştiinţele experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon
propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la F.Bacon în
ştiinţă domina deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. Ştiinţa
trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să meargă de
la singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite
superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este o
reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime
depinde de obiect, de precizia întipăririi lui în memorie.

Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant,


L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema
cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane,
adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul
verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în lumea exterioară cum cosidera
empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază
excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată
cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă. Numai
raţiunea poate da cunoştinţe veridice.
Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea.
Toate ideile el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu,
axiomele matematice ş.a.). numai ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă
veridică de cunoaştere este îndoiala – “Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”

28
(Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Cunoaşterea, după R.Descartes, este o
activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă în construcţii
mintale, ăn noţiuni. Cunoaşterea în întregime depinde de subiect. B.Spinoza evidenţia
trei feluri de cunoaştere: cunoaşterea senzorială care dă cunoştinţe neclare, cunoaşterea
raţională ce dă cunoştinţe despre modurile substanţei şi cunoaşterea intuitivă care ne dă
adevărul. G.Leibniz împărţeşte toate adevărurile în adevăruri necesare (adevăruri a
raţiunii) şi întîmplătoare (adevăruri a faptelor). Ca adevăruri necesare el consideră
noţiunile substanţie, existenţă, cauzalitate, principiile logice şi morale ş.a.
Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre “ideile înnăscute”(R.Descartes,
G.W.Leibnitz), ori învăţătura despre “a priori” şi a “posteriori” (în lat. “din ceea ce se
află înainte; “din ceea ce vine după“)(I.Kant). Raţionalismul se manifestă în diverse
domenii ale cunoaşterii. Astfel în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice
intelectuale, în etică - motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale, în estetică
- caracterul raţional (intelectual) al creaţiei, în teologie - orientarea spre acceptarea
acelor dogme pe care mintea le consideră armonioase cu logica şi cu argumentele
raţiunii. Raţionalismul este în opoziţie cu iraţionalismul (vezi). }n filosofia sec.19 şi 20
credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut (pozitivismul, neopozitivismul etc.). Se
dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor iraţionaliste
(freudism, intuitivism, pragmatism, existenţialism)
Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.
Berkeley George (1685-1753) - filosof englez, idealist subiectiv, episcop. În opera sa
principală “Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti” (1710) a pus sarcina de a
combate materialismul şi cu ajutorul argumentelor filosofice de a întări poziţiile
religiei. Prelucrează în mod idealist sensualismul şi empirismul lui Locke. G.Berkeley
considera, că obiectele înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt
nişte senzaţii (idei) ale omului. Obiectele există numai în măsura în care sunt
percepute. A exista înseamnă a fi perceput (esse est percipi). Logica lui e logica
solipsismului, conform căreia în lume există numai subiectul care percepe, iar
realitatea obiectivă, inclusiv şi oamenii, nu există decît în conştiinţa “eului” care
percepe. Pentru a evita concluzii solipsiste G.Berkeley e nevoit să treacă pe poziţiile
idealismului obiectiv şi să recunoască, că lucrurile sunt o combinaţie ale senzaţiilor
(ideilor) iar izvorul senzaţiilor este Dumnezeu. Prin urmare, lumea nu este o
reprezentare a “eului” ci consecinţa unei cauze spirituale supreme. Filosofia lui
G.Berkeley e orientată împotriva materialismului şi ateismului, între care el vede o
conexiune directă, interpretînd materialismul ca temelie filosofică a ateismului.
Concepţiile lui au fost dezvoltate ulterior în machism, pragmatism şi alte numeroase
şcoli idealiste.

Hume David1711 - 1776), filosof, istoric, economist şi publicist scoţian. A


formulat principiile directoare ale agnosticismului european modern; precursorul
pozitivismului. Teoria cunoaşterii a lui D.Hume s-a format sub influenţa
empirismului lui Locke şi Berkeley. El afirmă că toate cunoştinţele noastre se
prezintă ca o totalitate de “impresii”, problema surselor acestora(ale senzaţiilor şi
percepţiilor noastre) nu este însă rezolvabilă, întrucît cunoaşterea nu poate depăşi
limitele “impresiilor”. Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor
noastre. Dacă J.Locke vedea izvorul senzaţiilor în realitate, în lumea exterioară, iar

29
G.Berkeley - în spirit, ori Dumnezeu, atunci D.Hume neagă ambele aceste
reprezentări. Noi nu putem demonstra cî ele provin din lumea reală, cum susţin
materialiştii, şi nici nu putem demonstra că ele provin din raţiune, cum afirmă
idealiştii. Categoriile cauzalităţii şi substanţei au fost supuse unei critici sceptice din
partea lui D.Hume. Cauzalitatea nu este, după el, un fapt obiectiv, ci are un temei pur
psihologic. Experienţa ne arată numai faptul că un eveniment este urmat de altul, dar
nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate pe al doilea. Într-un mod similar a
negat D.Hume şi experienţa unei substanţe materiale sau a uneia spirituale, căutînd
originea noţiunii de substanţă în asociaţiile psihologice. D.Hume considera că
misiunea cunoaşterii constă nu în pătrunderea existenţei. Ea este o probabilitate care
ne permite să ne orientăm în viaţa practică. Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl
constituie, după D.Hume obiectele matematicii; toate celelalte obiecte de cercetare se
referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic, dar care provin numai din
experienţă. D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că existenţa
lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane
neschimbate. Omul, după D.Hume - este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor.
Estetica lui D.Hume se reducea la psihologia percepţiei artistice: frumosul el îl trata
preponderent ca o reacţie emoţională a subiectului la faptul oportunităţii practice a
obiectului. în sociologie D.Hume a fost adversarul atît a ideii feudal-aristocratice a
“puterii de la Dumnezeu”, cît şi concepţiilor contractuale de provinienţă a statului.

Materialismul francez din sec. XVIII - curent ideologic, o treaptă în


dezvoltarea filosofiei materialiste. Pentru materialismul din această perioadă este
caracteristic umanismul, lupta cu clericalismul, legătura cu problemele sociale, cu
revoluţia, enciclopedism şi iluminism. Reprezentanţii iluminismului au fost Voltaire
(1694-1778), J.J.Rousseau (1712-1778), Montesquieu (1689-1775),
enciclopedismului – P.Bayle(1647-1706), D.Diderot (1713-1784). Iluminismul este
un curent internaţional care era orientat contra feudalismului şi religiei, credeau în
progresul tehnico-ştiinţific şi pledau pentru popularizarea cunoştinţelor. I. Kant
definea iluminismul ca capacitatea de a trăi cu mintea sa proprie, de a se folosi de
raţiunea sa fără dirijarea din partea cuiva. Problema principală era problema omului,
raportului lui cu societatea. Reprezentanţii iluminismului considerau, că omul după
natura sa este blînd şi binevoitor. J.J.Rousseau afirma, că numai denaturarea şi
limitarea începutului natural de către civilizaţie duce la rău şi nedreptate. Iluminiştii
încearcă de a rezolva contradicţia dintre omul individual care are interesele sale şi
“omul general” – purtătorul raţiunii şi dreptăţii. Purtătorul raţiunii şi dreptăţii nu-i
subiectul individual care-i molipsit de instincte egoiste, ci omul în genere,
reprezentantul ideal al speciei, care la I.Kant capătă denumirea de subiect
transcedental. Montecquieu în lucrarea “Despre spiritul legilor”(1747) încearcă de a
găsi aşa principii a orînduirii sociale, care ar garanta o anumită stabilitate socială şi
ar forma premize pentru dezvoltarea virtuţilor civile. Voltaire analizează critic
filozofia lur R.Descartes şi Leibniz şi consideră că ea este o armă a raţiunii în lupta cu
tot cei neraţional, cu orînduirea socială învechită. J.J.Rousseau formulează teoria
contractului social conform cărei statul şi instituţiile sociale sunt rezultatul înţelegerii

30
între oameni pentru a limita interesele egoiste şi duşmănia dintrea oameni. În
contractul social omul pierde libertatea sa proprie şi dreptul nelimitat la totul, dar
capătă libertatea civilă care este mai presus de totul.
Materialismul din această perioadă a fost prezentat de D.Diderot, Holbach,
Helveţius, Lamettrie, Robinet ş.a. Ei au redat materialismului o formă contemporană,
la ei deacum nu se vorbeşte despre substanţă ori natură în genere, ci despre materie
care are caracteristica atributivă - mişcare, timp şi spaţiu. Ei dau o definiţie
gnoseologică a materiei - că materia este tot aceia ce acţionează asupra noastră şi
produce sensaţii (Holbach), materia se defineşte în corelaţie cu conştiinţa. Lumea nu
numai că este materială, există obiectiv, sinestătător, dar şi o interpretează ca un tot
întreg, ca un sistem (“Sistema naturii” Holbach), formele superioare căreia sînt
rezultatul evoluţiei, dezvoltării istorice. Mai pronunţat se dezvoltă şi se aplică
dialectica la interpretarea naturii şi omului. M.f. a formulat mai clar contradicţia
dintre materialism şi idealism, dau o critică orgumentată idealismului subiectiv.
Considerabil au dezvoltat estetica, categoriile ei şi interpretarea materialistă a
frumosului. Ei afirmau, că lumea, natura este izvorul frumosului. În artă au dezvoltat
realismul critic. Cea mai importantă caracteristică a M.f. este dezvoltarea ateismului
şi critica religiei. Şi totuşi materialismul din această perioadă avea un caracter
mecanicist şi metafizic. La Mettrie a scris o lucrare “Omul-maşină” (1748) în care
interpretează omul ca o maşină, bazînduse pe principiile mecanicii el presupunea că
studierea mecanicii corpului uman va contribui la descoperirea esenţei lui,
specificului activităţii de gîndire umane.
Kant
Filosofia clasică germană.
1. Caracteristica generală.
2. I.Kant
3. I.Fichte
4. F.Schelling
5. Hegel
6. L.Feuerbach.
7. Marxismul şi locul lui în istorie.

1.
În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste.
Ele au diferite obiecte de studii (natura nemijlocit dată în experiment la ştiinţele naturii şi
formele abstracte de gîndire la filosofie). Se deosebesc ele şi prin metodele sale
(experimentul în ştiinţele naturii şi logica, abstracţia în filosofie). Însă ştiinţele naturaliste
permanent cereau de la filosofie formularea şi justificarea metodelor generale de cunoaştere,
formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor filosofia din nou pune în centrul
cercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de cunoaştere ale lui. Aseste
probleme devin obiectul de studii a filosofiei clasice germane.
Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu
anii 80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă din
punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. La

31
sfîrşitul sec. XVIII lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică, Germania se apropia
de revoluţia burgheză, la fel ca şi în Franţa veacului XVIII, în Germania din veacul XIX
revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice. Filosofia clasică germană a fost ca o teorie
germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
• Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
• Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
• Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă
este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali
consideraţi în acţiunea lor istorică.
• Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
• Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
• Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel,
L.Feuerbach. pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels era
interpretată ca ceva sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice.
Dacă să fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia
filosifiei clasice germane şi nu-s altceva decît finalizarea ei.

KANT IMMANUEL (1724-1804) mare filosof şi savant german, fondatorul filosofiei


clasice germane. S-a născut şi a trăit toată viaţa în or. Konigsberg. În 1745 a absolvit
universitatea din Konigsberg. Activează la această universitate în anii 1755-1770 ca privat-
docent, iar din 1770 pînă în 1796 profesor. În 1794 a fost ales membru al Academiei din S-
Petersburg. A citit o mulţime de cursuri (logica, metafizica, geografia fizică, etica,
antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În activitatea lui K. deosebim două
perioade: precriticistă şi (după 1770) criticistă. În prima el se ocupă mai mult cu ştiinţele
naturii, se manifestă ca astronom, fizic,geograf, scrie un şir de lucrări în care afirmă
posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. Kant formulează o ipoteză
cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă
primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că
natura nare istorie în timp. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice Kant
fundamentează un nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. În deceniul 60 se începe
trecerea de pe poziţiile raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la el
raţionalismul critic. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia lui
filosofică este numită încă şi idealism transcendental. Multitidinea de probleme ce le
abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) la
ce eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza
posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii
moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a
patra - locul şi rolul omului ţn lume.
A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către
el a trei lucrări: “Critica raţiunii pure” (1781), “Critica raţiunii practice” (1788) şi “Critica
capacităţii de judecată”(1790). În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei
precedente.Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile,

32
fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului, stabilirea
legilor raţiunii umane şi limitele ei.
Meritul lui Kant constă în aceea, că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu în
contemplarea esenţei inteligibile a obiectelor, ci în activitatea de construire a ei, pe baza cărei
se formează obiecte idealizate. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului, proces
de reflectare a lumii în construcţii logice. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiunea
subiectului şi obiectului – filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectului
cunoaşterii. Kant face obiect a filosofiei specificul subiectului cunoscător, care determină
modul cunoaşterii şi controlează obiectul cunoştinţelor. În filosofia prekantiană
subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei cunoaşteri, ca ceea ce
denaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).
Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi
obiective a cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În
subiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de
experienşă). Nivelul empiric cuprinde particularităţile individual-psihologice ale omului,
specificul organelor de simţ, sistemului nervos. La nivelul transcedental se referă acele
noţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul şi raţiunea omului. Structura
transcedentală formează începutul supraindividual în om.
Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum
sunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele
obiective ce au caracter universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor
ştiinţifice la Kant se concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă
fizica?”, “Cum e posibilă metafizica?”.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în
diferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe
experienţă, însă nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedă
experienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei
etape: 1) sensibilitatea, 2) intelectul analitic, judecata şi 3) raţiunea. Sensibilitatea este
capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Intelectul
este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate,
calitate, relaţie şi modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea
mai superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul. Senzaţiile noi
le primim din experienţă interacţionînd cu obiectele singulare, dar ele nu au caracterul
generalităţii. Caracter general şi universal au noţiunile, dar ele există în noi apriori, sunt date
pînă la experienţă. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor două
elemente diferite. Problema constă în aceea cum poate exista această sinteză?
Procesul cunoaşterii, după Kant, se realizează în felul următor.Obiectele realităţii
care există ca atare acţionează asupra organelor de simţ, provocînd o mulţime de senzaţii.
Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa cum sunt în sine, ci
numai cum ele ni se dau nouă. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. Kant numeşte lucrul în
sine “obiect transcendental” ori noumen (spre deosebire de fenomen pe care noi îl putem
cunoaşte). Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează reprezentările
senzoriale într-o imagine integrală - percepţia. Ultima este ceva strict individual şi subiectiv.
Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire, intelect,
care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi judecăţi, construieşte
obiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. Noi cunoaştem numai aceea ce
singuri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară -

33
raţiune. Ea operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. Numai
cu ajutorul raţiunii se nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cunoaşterea, după
Kant este o activitatea intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice,
mintale, după anumite legi proprii gîndirii.
Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un
scop în sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar
dacă ele reiesă din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric.
Orice faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie.
Fapta devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz
de conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale.

Fichte Johann Gotlieb (1762-1814) - filosof german, reprezentantul idealismului


clasic. În activitatea filosofică a lui Fichte pot fi evidenţiate două perioade. În prima
perioadă, pînă în anul 1800, Fichte se manifestă ca idealist subiectiv, reieşind din noţiunea
de “Eul absolut”; în a doua perioadă, începînd cu anul 1800, Fichte trece pe poziţiile
idealismului obiectiv, la temelia existenţei pune noţiunea de existenţă absolută, identică cu
Dumnezeu. Fichte interpretează filosofia ca învăţătura despre ştiinţă, atribuindu-i rolul de
fundament al ştiinţelor, ce permite de a le uni într-un sistem unic de cunoştinţe. Fichte
susţine că filosofia trebuie să poarte un caracter critic, să se bazeze pe conştiinţă şi să deducă
întreaga lume cu definiţiile ei din conştiinţă, dar nu din lucruri, substanţă, cum faceau toate
sistemele filosofice dogmatice precedente. La temelia sistemului său filosofic Fichte pune
autoconştiinţa, “Eul” care crează lumea “Non-Eul” şi posedă o activitate infinită prin care se
subînţelege activitatea morală a conştiinţei. Din activitatea şi interacţiunea “Eului” cu “Non-
Eul” Fichte deduce principiul unităţii contrariilor şi alte categorii ale dialecticii. “Eul” este şi
subiectul individual şi omenirea în întregime, sau “Eul” absolut. “Eul” individual şi absolut
permanent interacţionează, cînd coincid şi se confundă, cînd se despart şi se deosebesc.
Această pulsare – coincidenţă-divergenţă formează nucleul dialecticii lui Fichte, forţa
motrică a sistemului său. După Fichte , omul de la natură e ceva schimbător. Toate
sentimentele, aptitudinile, pornirile, dispoziţia permanent depind de ceva şi sunt
schimdătoare. Numai odată cu actul autoconştiinţei omul se eliberează de determinantele
exterioare şi dă naştere la sufletul şi libertatea sa. Începînd cu acest act în faţa subiectului
apare sarcina de a se autodetermina, spre care va tinde veşnic.

4
SCHELLING FRIEDRIECH (27.1.1775-20.8.1854) - filosof german,
reprezentantul idealismului clasic german. Din 1790 a studiat la Institutul Teologic din
Tubingen, împrenă cu Hegel. Profesor la Iena (1798-1803) a universităţilor din Frlangen,
Munchen, Berlin. În filosofia lui Schelling se evidenţiază cîteva etape: naturfilosofia (de la
mij. a.a.1790), idealismul transcendental sau estetic ( a.1800), “filosofia identităţii”(pînă la
1804), filosofia libertăţii (pînă la 1813), filosofia pozitivă sau “filosofia revelaţiei” (pînă la
sf.vieţii).
În lucrările sale din dec.10 al sec. XVIII atenţia principală o atrage naturii. Utilizînd
concepţia lui Kant şi reprezentătile lui Leibniz despre monadele vii ca forţele finale ale

34
naturii Schelling a întrodus ideea dezvoltării în interpretarea naturii. El consideră că natura
nu este un mijloc pentru realizarea scopurilor morale ale omului şi nici material pentru
activitatea lui. Natura este forma inconştientă a manifestării raţiunii care este dotată cu o
forţă creatoare de a genera conştiinţa. În lucrarea sistemul idealismului transcendental (a.a.
1800-1801) a încercat să îmbine idealismul subiectiv a lui Fichte cu idealismul obiectiv al
propriului sistem. După Schelling filosofia urmează să răspundă la două întrebări: în ce fel
dezvoltarea spiritualităţii inconştiente a naturii generează conştiinţa şi în ce fel, conştiinţa,
care este ca atare doar subiect, devine obiect. La prima întrebare răspunde filosofia naturii, la
cea de-a doua teoria idealismului transcendental. Principala problemă a învăţăturii lui
Schelling devine ideea identităţii obiectului cu subiectul, “Eului” cu “Non-Eul”,legea
identităţii raţiunii unice cu sine însăşi este declarată lege supremă. Spiritul şi materia nu pot
fi confruntate, ele sunt identice fiindcă prezintă diferite stări a unei şi aceeaşi raţiune
absolută. Toată multitudinea lumii materiale este un act creator, o revelaţie a Absolutului.
Lumea ideală a artei şi realitatea obiectelor materiale sunt produsul unei şi aceeaşi activităţi.
Toată lumea este un produs viu al artei, o poiezie inconştientă a spiritului. În artă poate fi
descoperită taina lumii, identitatea idealului şi materialului. Actul creator nu poate fi
cunoscut de raţiune, el este obiectul cunoaşterii iraţionale – a intuiţiei intelectuale. Ultima
este caracteristică numai pentru oamenii geniali şi poieţi.“Filosofia identităţii” este o nouă
formă a idealismului său obiectiv. Împreună cu Fiechte Schelling concepea libertatea ca o
necesitate cunoascută, vedea în fenomenul libertăţii nu faptă eroică a unei persoane ci o
realizare a societăţii.

5
HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - filosof idealist obiectiv şi
dialectician, cel mai mare reprezentant al filosofiei clasice germane. La începutul activităţii
sale filosofice Hegel a fost adeptul lui Kant şi Fichte ca mai apoi, sub influenţa lui
Schelling, să treacă de la idealismul transcendental, subiectiv la cel absolut, obiectiv.
Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de
gîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui Hegel constă în aceea, că el pentru prima
dată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi spirituală în formă de proces, în permanentă
mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a acestor
schimbări.
Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus teza
despre identitatea dintre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii absolute.
Iar aceasta înseamnă, că existenţa este gîndire, că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i raţional
este real. Conform concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută, spiritul
universal care după natura sa e contradictoriu şi de aceea se află într-o permanentă
automişcare, autodezvoltare. Ideea absolută, potrivit lui Hegel , nu-i altceva decît raţiunea,
gîndirea, substanţa ce formează esenţa şi baza primordială a tuturor lucrurilor, ea există
veşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate determinările fenomenelor naturale, sociale
şi spirituale. “Logica”, “Filozofia naturii” şi “Filozofia spiritului” sunt trei părţi componente
a “Enciclopediei ştiinţelor filosifice” care prezintă un scurt eseu a sistemului filosofic a lui
Hegel.
În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca
atare are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e
etapa logică, cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La

35
această etapă ea se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune.La a doua etapă
ideea absolută se transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se
obiectivizează în natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de
obiecte corporale singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se
realizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv
reflectă esenţa omului, lumii lui spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectiv
cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se realizează
prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor
generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În filosifie ideea se cunoaşte pe sine
insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină.
Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el
ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai
generale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui
Hegel purta un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale,
potrivit lui Hegel , se află ideea absolută.
În ansamblu filosofia lui Hegel este contradictorie. Contradicţia dintre sistemul
filosofic metafizic, conservativ şi metoda dialectică progresivă, revoluţionară îl făceau pe
Hegel sa cedeze permanent în favoarea sistemului, sau a metodei. Încă în secolul trecut
filozofia lui Hegel a fost criticată atît de materialism (L. Feuerbach, K.Marx) cît şi de
idealism şi iraţionalism (A.Schopenhauer, S.Kierkegaard, F.Nietzsche).
În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului, acceptînd
cognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut, deoarece prin lucruri omul
cunoaşte ideea absolută.

6
FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) - filosof materialist şi ateu german. Concepţiile
filosofice ale lui s-au format sub influenţa filosofiei lui Hegel, adeptul înflăcărat al căruia a
fost la începutul cărierei sale, ca mai apoi în cartea “Contribuţii la critica filosofiei
hegeliene”(1839) să supună unei critici serioase idealismul lui Hegel ca bază teoretică a
religiei. În alte lucrări - “Esenţa creştinismului”(1841); “Teze preliminare cu privire la
reforma filosofiei”(1842); “Principiile filosofiei viitorului”(1843) L.Feuerbach
argumentează, că religia şi idealismul au o temelie comună, unele şi aceleaşi rădăcini:
atribuire gîndirii umane o esenţă sinestătătoare, care numai în fantezie şi nu în realitate pot fi
rupte de om şi contrapuse lui. Idealismul este pentru el o construcţie speculativă despre
suprasenzorial, iar religia este un idealism raţionalizat.
L.Feuerbach consideră, că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul contrar naturii
şi nu natura contrară spiritului, ci omul în unitatea esenţei sale corporale şi spirituale. În
centrul filosofiei trebuie să fie omul, sau filosofia trebuie să fie antropologie. Toate
enigmele idealismului vor dispărea dacă noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi
zeificarea capacităţilor umane.
În concepţia lui L.Feuerbach cît pozitiv, atît şi negativ. El critică idealismul lui
Hegel, dar n-a putut păstra pozitivul, împreună cu idealismul L.Feuerbach a înlăturat şi
dialectica din filosofia hegeliană. El este materialist, dar materialismul lui este metafizic şi
mecanicist. Pune în centrul filosofiei sale omul, dar îl priveşte ca fiinţă biologică (şi nu
socială), ca individ abstract. Omul este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot
naturale. L.Feuerbach critică religia, arată rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă

36
religie care trebuie să zeifice omul, să se bazeze pe iubirea generală şi interacţiunea dintre
“Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca forţă motrică a voinţei umane duce inevitabil
la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul” nu poate fi fericit şi exista fără “Tu”.
Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele egoismului, ea este nerealizabilă în
afara comunităţii umane.
În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empiris-mului
şi senzualismului, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant. Dar ca
şi materialismul în întregime, teoria cunoaşterii lui L.Feuerbach purta un caracter metafizic,
contemplativ.
În interpretarea fenomenelor sociale el a rămas pe poziţiile idealismului. L.Feuerbach
afirma, că orînduirile sociale se schimbă odată cu schimbarea formelor religiei, iar societatea
este doar o comunitate de numeroşi indivizi, uniţi între ei prin legături naturale.

7
MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice,
formulate iniţial de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V.Lenin. În marxism se
abordează un şir de probleme extrem de importante referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile
dezvoltării şi funcţionării societăţii. Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a
istoriei şi societăţii, se formulează dialectica materialistă, ideea practicii. Apariţia
marxismului a fost condiţionată de următoarele premise:
• Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă
(răscoalele din Silezia, Lion, mişcarea ciartistă).
• Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare, legii conservării şi păstrării
energiei şi teoria evoluţionistă a lui Darvin.
• Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez, economia politică engleză şi
filosofia clasică germană .
Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă şi
contradicţiilor modului de producţie. Lupta de clasă duce la lichidarea societăţii cu clase
antagoniste şi respectiv lichidarea exploatării, la eliberarea proletariatului. V.Lenin
completează marxismul cu ideea posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate,
predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revoluţiile şi schimbările sociale în ţările
subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile populare ş.a. Marxismul a influenţat
puternic dezvoltarea gîndirii filosofice, economice şi social-politice a sec.XX.
Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta
este condiţionat de aceea, că marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-i numai o construcţie
teoretică, ci şi un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. Aici se referă marxismul
clasic, ideile formulate de K.Marx şi F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea
marxismului de către Lenin şi aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se include şi varianta
totalitaristă a lui Stalin. Mai există varianta social-democratică a marxismului precum şi
neomarxismul. Deci dacă criticăm marxismul, atunci trebuie să avem în vedere anumite idei
concrete ce s-au învechit şi nu corespund realităţii.

Moldova
Apariţia şi dezvoltarea filosofiei în Moldova.
1. Premizele social-economice şi spirituale ale apariţiei şi dezvoltarea gîndirii

37
filosofice în Moldova.
2. Dezvoltarea filosofiei în evul mediu în Moldova.
3. Filozofia în Moldova în sec. XVII – XVIII.
4. Filozofia iluminismului în Moldova. Gîndirea filosofică în sec. XIX-XX.

1.
Gîndirea filosofică din Moldova cunoaşte o cale lungă de dezvoltare – de la primele
elemente ale realităţii generalizate conştient pînă în zilele noastre. Veacuri de-a rîndul în
Moldova în lipsa unei filosofii teoretice, înţelepciunea populară reprezenta vechea noastră
filozofie. Creaţia populară, ce constituie o dezvoltare multiseculară şi multimilenară,
constituie preistoria gîndirii teoretice. Arta poetică a poporului oglindeşte în imagini plastice
concepţiile lui în diferite epoci ale dezvoltării istorice. Folclorul constituie un depozit al
cunoştinţelor, al cugetelor maselor populare, este un fel de produs al timpului, esenţa cărora
a fost concentrată în idei filosofice. Înţelepciunea populară a servit în trecutul îndepîrtat drept
temelie pentru apariţia unor teorii filosofice mai mature. Creaţia poetică populară este o
protofilosofie – filosofie primordială, apărută înainte de existenţa filosofiei ca ştiinţă,
dezvoltîndu-se sub influenţa gîndirii colective.
Legendele şi folclorul reflectă concepţia populară despre crearea universului, a
omului, lumii animale şi vegetale. În creaţia populară se evidenţiază anumita elemente de
reflexie filosofică, se exprimă în formă artistică a convingerii că lumea este materială,
infinită şi veşnică. Concepţia populară reflectă artistic noţiunile despre caracterul obiectiv al
lumii, cauzalitatea ce domină în ea, determinismul fenomenelor şi obiectelor lumii
înconjurătoare.

2.
În perioada iniţială de dezvoltare gîndirea filosofică din Moldova purta un
caracter mitologico-religios şi nu prezenta un tot întreg. Literatura, cronicile bisericeşti şi
letopiseţele au devenit purtătorii concepţiei despre lume din epoca feudalismului.
Letopiseţele sau cronografia moldovenească include totalitatea cronicilor scrise în Moldova
în sec. XV – XVIII. În evoluţia cronografiei se deosebesc trei etape. Prima etapă este
cronografia moldo-slavonă din sec. XV – XVI. Letopiseţele din acea perioadă se scriau în
limba slavonă, în mare parte de către cărturarii bisericeşti din porunca domnitorilor. Cel mai
vechi letopiseţ moldo-slavon – “Analele curţii lui Ştefan cel Mare” nu s-a păstrat în original.
Analele au fost continuate de către Macarie, Eftimie şi Azarie. Etapa a doua ţine de
sec.XVII şi este reprezentată de letopiseţele lui G.Ureche şi M Costin. Ele se scriu în limba
română, au un caracter mai laic. A treie etapă se referă la sec.XVIII şi este reprezentată de
letopiseţele lui I.Neculce.
Toate domeniile conştiinţei sociale, cultura din această epocă sunt pătrunse de spiritul
religios creştin. Gîndirea filosofică din această ep că la fel fiinţa în corelaţie cu religia.
Criteriul principal al filosofiei medievale îl constituie atît categoriile religioase, cît şi “limba
religioasă”. O largă răspîndire capătă ideile umanismului care avea un caracter patriotic.
Umaniştii moldoveni au pledat pentru independenţa patriei, au luptat împotriva jugului
turcesc. Istoria devine un mijloc de exprimare a ideilor politice, de trezire a mîndriei
poporului pentru trecutul său glorios, pentru originea sa română. Interesul pentru originea
neamului i-a făcut pe cărturarii români receptivi faţă de cultura umanistă, i-a îndemnat să
studieze istoria, geografia, filologia şi filozofia clasică.

38
Grigore Ureche (1590-1647) în “Letopiseţul Ţării Moldovei” afirmă, că istoria,
păstrarea trecutului îl deosebeşte pe om de animale, că istoria joacă în acelaşi timp rolul
educativ şi cognitiv. G.Ureche este întemeietorul analizei istoriografice în cronografia
moldovenească. Miron Costin (1633-1691) continue ideile predecesorului său. În lucrările
“De neamul moldovenilor”, “Crobnica ţărilor Moldovei şi Munteniei” schiţează ideile
despre originea română a neamului nostru. În “Viaţa lumii”- poem de maditaţie filosofică –
se pun probleme despre sistemul solar, dezechilibru cosmic, fericirea în viaţa omului. O mare
contribuţie a avut-o şi Nicolae Costin (1660-1743), feciorul lui M.Costin. El proslăveşte
pacea între popoare şi condamnă războaiele de cotropire, pleda pentru răspîndire ştiinţei,
literaturei şi artei. Au contribuit la dezvoltarea culturii din sec. XVII mitropoliţii Petru
Movilă (1596-1646), Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693).

3.
Dezvoltarea gîndirii social-filosofice din sec. XVII – XVIII depinde de condiţiile
social-economice, politice şi culturale. Moldova în această perioadă era un stat feudal în care
domina gospodăria naturală. Gîndirea progresivă a Moldovei din această perioadă era
dominată de ideea generală de luptă împotriva Porţii şi fărădelegilor feudalilor locali.
MILESCU-SPĂTARU NICOLAE (1636-1708) - filosof-umanist, iluminist,
reprezentant a Renaşterii româneşti, poliglot neîntrecut (cunoaştea peste zece limbi). A fost
om de înaltă cultură şi vastă erudiţie, explorator cu renume mondial, predesecor a geografiei
moderne şi cartografiei, naturalist, etnograf, economist, pedagog şi diplomat. Fiind trimisul
ţarului rus face o călătorie prin Siberia şi China după care publică un material foarte înalt
apreciat în Europa (Milescu-Spătaru a fost al doilea european după Marco Polo care a vizitat
şi descris China).A scris peste 30 lucrări cu diferit caracter, printre care “Genealogia ţărilor
ruşi”, “Carte de profeţi”(1672), “Aritmologhion”,”Carte ieroglifică“(1672), “Descrierea
primei părţi a lumii”(1677) ş.a.
Concepţia lui filosofică conţine multe tendinţe pozitive, unele elemente materialiste
se împletesc cu concepţia deist-religioasă. Milescu-Spătaru recunoaştea facerea lumii de
către Dumnezeu, însă încerca să o explice mai departe de pe poziţiile materialiste. La baza
lumii stau patru elemente - pămîntul, apa, aerul şi focul. Timpul şi spaţiu există împreună cu
lumea, afirma că în afara lor nu există nimic. Milescu-Spătaru formulează şi unele idei de
dialectică spontană, referitor la unitatea şi lupta contrariilor, mişcare ca formă de existenţă a
materiei. Încearcă să explice unele fenomene sociale, argumentînd necesitatea unui stat
centralizat şi puternic. În teoria cunoaşterii respinge agnosticismul idealist-religios, afirma că
raţiunea umană poate să cunoască realitatea. Cunoştea bine istoria filosofiei, mai ales
perioada antică, din care a tradus multe texte filosofice. În afară de filozofia lui Platon şi
Aristotel foarte înalt aprecia ideile lui Socrate, Democrit, Thales, Pithagora, Xenofont ş.a.A
tradus din limba greacă Biblia în limba română.Acordă mare atenţie filosofiei ca ştiinţă,
afirmînd că ea este nu numai una din multiplele ştiinţe, ci şi un domeniu care sintetizează şi
dirijează dezvoltarea tuturor ştiinţelor, ea este instrumentul instru-mentelor, împărăteasa
raţiunii omeneşti. Milescu-Spătaru atribuia ştiinţei un rol hotărîtor în dezvoltarea societăţii,
afirma că ştiinţa este principalul mijloc de ameliorare a moravurilor şi obiceiurilor
oamenilor.

39
CANTEMIR DIMITRIE (1673-1723) - filosof, scriitor, om de cultură şi politic de
formaţie enciclopedică, reprezentant al umanismul românesc din sec. 17-18. În 1714 a fost
ales membru al Academiei din Berlin. A desfăşurat o largă activitate ştiinţifică, are lucruri de
logică, filosofie, etică, literatură, istorie, politică, geografie, orientalistică, muzică ş.a. A scris
următoarele lucrări: “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte” (1700), “Divanul, sau
gîlceava înţeleptului cu lumea” (1701), “Interpretarea naturală a monarhiilor” (1714),
“Istoria imperiului Otoman” (1714-1716), “Descrierea Moldovei” (1715), “Sistema religiei
mahomedane” (1722) ş.a.
Concepţia lui Cantemir despre lume s-a format sub influenţa teologiei ortodoxe,
filosofiei stoicismului şi scolasticii medievale. A încercat să elaboreze o doctrină amplă ce ar
cuprinde teologo-fizica, teologo-metafizica şi teologo-etica. A realizat numai prima
parte.Cantemir a fost primul care a încercat de a formula o terminologie filosofică română,
publică “Mic manual de logică”. La baza lumii stau patru elemente - apa, aerul, focul,
pămîntul, obiectele şi fenomenele sunt combinaţia atomilor şi celor patru elemente. Materia a
fost “insuflată“ supranatural de Dumnezeu, dar mai departe se dezvoltă după legile sale
proprii.Analizează noţiunile filosofice de timp, spaţiu, mişcare, necesitate ş.a. Fenomenile şi
obiectile sunt cauzal, determinate. În teoria cunoaşterii afirma unitatea sensorialului şi
raţionalului, rolul experienţei şi practicii în dezvoltarea ştiinţei. Recunoştea teoria adevărului
dublu - că există adevăruri a credinţei şi ştiinţei, pleda pentru separarea ştiinţei, filosofiei de
teologie. Interpretează omul ca unitate a trupului şi sufletului, el se deosebeşte de alte fiinţe
din natură prin spiritualitatea sa. Explică fenomenele sociale în conformitate cu anumite legi.
La baza dezvoltării societăţii pune factorii interni, materiali. Afirmă caracterul ciclic al
dezvoltării, că toate ţările trec anumite cicle - apariţia, maturizarea şi pieirea, după dispariţia
unor ţări ori imperii - apar altele. Progresul societăţii depinde de cultură, morală. Operele lui
Cantemir au contribuit la formarea gîndirii laice şi extinderea umanismului.
Amfilohie Hotiniul (1730-1800) – mare savant şi folosof, cunoştea limbile română,
latină, greacă, italiană, slavonă şi rusă. Avea cunoştinţe profunde în domeniul filosofiei,
istoriei, matematicii, geografiei, fizicii, astronomiei ş.a. Era cunoscut cu lucrările lui
Democrit, Pitagora, Platon, Soctare, N.Copernic, J.Bruno, R.Descartes.A.Hotiniul afirma
materialitatea lumii şi cognoscibilitatea ei. Populariza concepţia heliocentrică a lui
N.Copernic . În lucrarea sa “Despre filosofie” evidenţiază esenţa, scopul şi rolul filosofiei.
Consideră că filozofia constă din două părţi: învăţătura despre etică şi învăţătura despre
natură. Apreciind înalt rolul filosofiei în activitatea practică a oamenilor, A.Hotiniul
menţiona, că pe baza generalizării cunoştinţelor se dezvoltă mai multe ştiinţe, medicina,
farmacia, navigaţia maritimă, oamenii se învaţă a prelucra mai bine pămîntul, a creşte plante
şi animale, a dobîndi şi prelucra metalele.

3.
Dezvoltarea economică a Moldovei din sec. XIX a constituit o premisă obiectivă a
studierii bogăţiilor naturale ale ţării, dezvoltării ştiinţei şi învăţămîntului, a pregătirii
specialiştilor din diferite domenii şi mai ales pentru industrie şi agricultură. Secolul XIX în
Moldova este secolul iluminismului. Reprezentanţii lui luptau pentru instaurarea lumii
raţionale, societăţii bazate pe egalitate, libertatea politică drepturilor civile. Din iluminişti fac
parte Gh. Asachi, C.Stamati, C.Negruzzi, A Donici, A Hîjdeu, M. Kogălnicianu, B.P Haşdeu
ş.a. În operele sale ei criticau neajunsurile societăţii existente. Un loc deosebit ocupă A

40
Russo, V. Alecsandri, M Eminescu, care luptau împotriva feudalismului şi exploatării
naţionale. Lucrările lor conţin idei social-politice şi filosofice, gînduri despre om, natură,
locul şi rolul lor în viaţa societăţii, despre monarhie şi formele guvernării statale, despre
religie şi proceduri juridice ş.a.
M . Kogălnicianu (1817-1891) mare savant istoric şi sociolog. Afirma, că eliberarea
naţională şi socială, prosperarea neamului este posibilă numai pe baza cunoaşterii istoriei.
Necunoaşterea istoriei e echivalent cu pieirea neamului. Ca sociolog el încearcă să
stabilească cauza fenomenelor sociale, cercetează legităţile schimbării şi dezvoltării
societăţii. Dezvoltînd filosofia istoriei el formulează teotia procesului istoric şi teoria istoriei
ca ştiinţă.
A Hîjdeu (1811-1874) – cunoscut scriitor, filosof şi filolog. În explicarea fenomenelor
sociale era idealist, se găsea sub influenţa filosofiei hegeliene. Considera că filozofia în
sistemul cunoştinţelor ştiinţifice poate fi comparată cu soarele în sistemul planetelor, ca şi
soarele ea luminează toate sferele ştiinţifice. Subliniind rolul filosofiei el nu nega şi rolul
religiei.
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1837-1907) – mare savant, scriitor, publicist, istoric şi
filolog. Cunoştea mai mult de 30 de limbi străine, a fost membrul Academiei din S-Peterburg
(1882) şi Academiei Române (1887). Ideile sale filosofice le expune în lucrarea “Sic cogito”
(aşa cuget) în care încearcă să unească ştiinţa cu religia, filozofia lui J.Bruno cu teoria
evoluţionistă a lui Darwin. Ca şi Bruno el considera că în toate lucrurile este prezent un
spirit, că ştiinţa fundamentală trebuie să fie ştiinţa despre spirit. Natura şi cosmosul şi este
Dumnezeu. Dezvoltă idei valoroase despre cunoaştere.
Spre sfîrşitul sec.XIX – începutul sec.XX gîndirea filosofică şi social-politică se
dezvoltă în lucrările naturaliştilor din Moldova: A.I.Grosul-Tolstoi, A D.Denghic, Ia.Cihac,
Constantin Vîrnav, Teodor Stamati ş.a. Ei au organizat societatea naturaliştilor din
Basarabia, au contribuit la dezvoltarea culturii şi învăţămîntului. În sec. XX mari filosofi au
fost T.Maiorescu, L.Blaga, C.Noica, D Roşca.

MAIORESCU TITU (1840-1917) - critic, estetician, filosof şi om politic român,


întemeietorul învăţămîntului filosofic în România. A predat cursuri de filosofie, istoria
filosofiei, logică, psihologie, etică şi estetică la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, membru
al Academiei Române. Maiorescu a fondat societatea “Junimea” şi revista “Convorbiri
literare”. El n-a formulat o concepţie filosofică neobişnuită, dar se ocupă de un spectru larg
de probleme: corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă, teoria şi metodologia cunoaşterii, ontologie,
estetică, cultură ş.a. Problema omului ocupă un loc de seamă în cercetările filosofice ale lui
Maiorescu. Deatîta problema existenţei este analizată de pe poziţiile valorii şi destinului
omului. Critică morala religioasă şi concepţia acelor intelectuali care socoteau, că religia
constituie temelia moralei. Maiorescu afirma că morala poate exista în om indiferent dacă
este credincios ori nu. Influenţat puternic de Kant şi Feuerbach el exprimă emanciparea şi
afirmarea omului, trecerea lui de la teologie la antropologie.
BLAGA LUCIAN (1895-1961) - scriitor şi filosof român, profesor de filosofie a
culturii la Universitatea din Cluj, a lucrat în diferite funcţii de diplomaţie (Varşovia, Praga,
Viena, Berna, Lisabona) şi deasemenea la Filiala Cluj a Academiei şi la Biblioteca
universitară.
Sub influenţa filosofiei lui Hegel şi a operelor lui Nietzsche şi Bergson Blaga a

41
elaborat sistemul său filosofic în patru trilogii:Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, 1931;
Cunoaşterea luciferică, 1933; Cenzura transcendentă, 1934, 1943), Trilogia culturii (Orizont
şi stil, 1935; Spaţiul mioritic, 1935; Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937, 1944), Trilogia
valorilor (Artă şi valoare, 1939; Despre gîndirea magică: Religie şi spirit, ştiinţă şi creaţie ,
1942, 1946), Trilogia cosmologică (Diferenţialele divine, 1940; Aspecte antropologice, 1948
şi Fiinţa istorică editată postum, 1977).
Problema principală în filosofia lui Blaga este problema existenţei omului în Univers.
La baza lumii el pune un “produs mistic-filosofic” al imaginaţiei omului, numit Mare
Anonim, pe care-l înzestrează cu calităţi divine şi demonice. Blaga remarcă la om două
moduri de existenţă: primul, care consituie baza vieţii umane şi care îl apropie pe om de
animale, e existenţa lui în lume şi tendinţa de a se autopăstra. Al doilea mod de existenţă,
diferit de cel al animalelor, care îl transformă din “preom” în “om deplin”, e existenţa omului
în arealul misterului, încercarea lui de a înţelege acest mister, necătînd la acele “cenzuri
transcendente”, pe care le impune Marele Anonim. Mijloacele, prin care omul aspiră să
cîştige o viaţă mai superioară decît cea a animalului, demnă de mîndrie şi satisfacţie
sufletească, după Blaga, sunt miturile, viziunile religioase, concepţiile metafizice, teoriile
ştiinţifice, operele de artă şi de civilizaţie. În opera sa “Experimentul şi spiritul
matematic”(editată postum,1969) Blaga a evidenţiat în dezvoltarea ştiinţelor exacte trei
etape: aristotelică, galileo-newtoniană şi einsteiniană, făcîndu-le şi o analiză filosofică.
NOICA CONSTANTIN (1909-1987) - filosof român, deţinut politic. Îşi face
studiile la facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti(1928-1931). Activează ca bibliotecar
la seminarul de istorie a filosofiei. Studiile pentru specialitate le face în Franţa(1938-39).
Doctoratul în filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti cu teza “Schiţă pentru istoria
lui cum e cu putinţă ceva nou”(1940). În timpul războiului mondial este referent la Institutul
româno-german din Berlin. Între anii 1949 şi 1958 are domiciliu forţat, iar între 1958 şi 1964
este deţinut politic. Din 1965 pînă în 1975 este cercetător principal la Centrul de logică al
Academiei Române. Noica s-a ocupat de un spectru larg de probleme ca ontologia,
gnoseologia, filosofia culturii, axiologia, antropologia filosofică, logica, istoriei filosofiei ş.a.
Încearcă de a reanaliza problematica filosofiei române şi de a ridica la nivelul filosofiei
universale.
Existenţa
Concepţia filosofică despre lume: existenţa şi materia.
1. Problema existenţei.
2. Problema substanţei.
3. Noţiunea de materie în istoria filosofiei.
4. Mişcarea ca mod de existenţă a materiei şi formele ei. Corelaţia biologicului şi socialului.
5. Timpul şi spaţiul ca moduri de existenţă a materiei. Timpul şi spaţiul biologic, psihologic
şi social.

1.
Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce
există independent de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor.
Existenţa este noţiunea cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa
omului, tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului.

42
Această noţiune des se confundă cu aşa expresii ca lumea, realitatea, universul. Existenţa
este o caracteristică integrală a lumii, reflectă totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.
În sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi.
Existenţa este unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despre
existenţă au formulat-o reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea cu
cosmosul material. Parmenid înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător şi veşnic.
Heraclit dimpotrivă considera existenţa ca o veşnică schimbare şi dezvoltare. Filozofia
medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu existenţa creată (neadevărată). În
filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a existenţei ca realitate fizică
ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc existenţa ca ceea
ce include şi conştiinşa.Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel ca existenţa ideal-
obiectivă.
În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea realităţii obiective
şi subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică, biosfera, existenţa
socială, existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi categoriilor cunoaşterii
ştiinţifice.Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi procese, are un caracter
contradictoriu, este unitatea dintre veşnic şi trecător.
Problema existenţei presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aici
şi peste totul. Cît de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea a fost, este şi va fi, ea este
netrecătoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitatea
contradictorie a existenţei naturii ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumea
este unitatea a tot ce există. Această unitate se manifestă ca totalitatea, unitatea multitudinii
şi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi unicul este în totul. Lumea ca totalitatea a tot
ce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei numai prin modurile, sau tipurile de a
fi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă:
• Existenţa naturii şi lucrurilor în natură. Natura ca totalitate este veşnică şi
netrecătoare, ea este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite,
schimbătoare şi trecătoare. Existenţa naturii este independentă de voinţa
oamenilor, ea există ca atare, nemijlocit şi este egală cu sine insăşi ce se exprimă
prin noţiunea “existenţa în sine”. Analizînd existenţa naturii e important de a
evidenţia natura primară (reală) şi secundară (artificială), creată de oameni.
Ultima este o entitate complexă, o realitate socio-culturală. Astăzi tot mai mult şi
mai mult avem de a face cu natura creată de oameni, tot mai puţine locuri au
rămas unde nu s-a implicat omul. Problema constă în aceea cum trebuie să fie
natura artificială. Ea trebuie să fie creată după analogie cu natura primară şi după
legile ei. Ignorarea acestor cerinţe duce la dezechilibru dintre natură si societate,
la probleme ecologice.
• Existenţa omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo
sapiens, ca fiinţă cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane
– în activitatea de muncă, în muncă şi prin muncă omul se formează şi se
manifestă.
• Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a
activităţii umane, cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La
spiritual deasemenea se referă normele şi principiile comunicării umane, valorile
ştiinţifice, literare, artistice ş.a. Spiritualul există la nivelul individului (ca

43
procese ideale, psihice, ca lumea spirituală, internă a individului) şi ca
materializat în diferite forme a culturii umane.
• Existenţa socială – este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul
de reproducere a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa
individuală (existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, a
societăţii în întregime.
Deci, existenţa nu trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva
spiritual. Existenţa este tot ce există obiectiv, ce există real, în afară şi independent de
conştiinţa umană.

2.
Formele existenţei ne arată diferite moduri de fiinţare a lumii. Însă apare problema
esenţei lumii, temeliei interne a existenţei. Ea îşi găseşte oglindire în categoria de substanţă.
Substanţa (din lat. Substanţia – esenţă, ceea ce stă la temelie) în sensul larg al cuvîntului
este sinonimul materiei, corporalităţii. În filozofie substanţa este temelia a tuturor ce există,
ceva stabil, neschimbător în comparaţie cu stările şi însuşirile schimbătoare. Substanţa există
prin sine însăşi, este cauza primară a existenţei şi tuturor schimbărilor. Substanţa
caracterizează realitatea din punctul de vedere a unităţii ei interne, a interacţiunii tuturor
formelor de mişcare şi contradicţiilor ei. Ca esenţă ea se formulează deja la Aristotel, este
cercetată de stoici, R.Descartes şi B.Spinoza. În istoria filosofiei existau diferite reprezentări
despre substanţă. Filosofii din Grecia antică înţelegeau substanţa în mod naturalist, ca
material din care constă lumea. Ei reduceau substanţa la ceva corporal, la obiect ori însuşiri a
obiectului – inpenetrabilitatea, spaţialitatea, inerţia ş.a. R.Descartes, B.Spinoza înţelegeau
substanţa ca ultima instanţă a existenţei. În marxism substanţa este echivalentul corporal al
materiei. Pe baza înţelegerii substanţiele a materiei materialismul dialectic priveşte toată
varietatea existenţei sub aspectul unităţii materiale. Existenţa, lumea, universul în această
concepţie este o multitudine infinită a unităţii materiale a lumii. Unitatea materială a lumii se
demonstrează prin totalitatea realizărilor ştiinţei şi practicii umane (legea conservării şi
transformării energiei, unitatea lumii vegetale şi animale ş.a.).
După interpretarea temeliei lumii se poate evidenţia:
• Monism – concepţie care recunoaşte ca temelie a existentului o
substanţă unică fie ea materială ori spirituală. În istorie a existat monism
materialist şi idealist.
• Dualism - concepţie ce afirmă două substanţe egale (care nu se reduc
una la alta), două începuturi în explicarea lumii – materială şi spirituală.
Reprezentanţii dualismului au fost Platon, R.Descartes.
• Pluralism - teorie ce admite o multitudine de începuturi ori tipuri de
existenţă. Drept exemplu pot servi concepţiile lui Democrit, Empedocle,
Anaxagora ş.a.

3.

44
MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este
dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre,
existînd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi
sisteme care există în lume, există real, independent de conştiinţa omului.
Încă din antichitate filosofii se stăruiau să deie definiţia materiei pentru a explica
lumea înconjurătoare, însă această noţiune avea diferit conţinut în diferite perioade istorice.
Prima etapă era reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era ca
temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător,
necreabil şi indiscutabil. Gîndirea filosofică se dezvoltă în direcţia abstractizării de la
însuşirile şi calităţile exterioare, neesenţiale ale lucrurilor spre evidenţierea unui obiect
comun pentru toată realitatea, ori unui substrat universal. Aşa promaterie era apa, aerul,
focul ş.a. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă). Aristotel înţelegea
materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi fenomene.
În epoca medievală idealismul şi religia care dominau nu contribuia la studierea
experimentală a naturii. Progresul în teoria despre structura materială a lumii se observă în
epoca modernă(sec.XVII-XVIII), cînd se dezvoltă ştiinţele experimentale a naturii. În
concepţiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca o
totalitate de însuşiri a corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupra
organelor de simţ. În această noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pe
categoriile ştiinţei din acel timp - atom, substanţă, masă. A treia etapă – reprezentarea
filosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helveţius ş.a.
neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi inertă. După părerea lor materia în
general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi afectează simţurile noastre într-un
mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care arată că materia ca atare
este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile calitative ale
lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Materia ca atare nu există ca ceva
corporal în mod sensibil.
Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică
pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este
copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost
elaborată avînd în vedere critica materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în
dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în fizică au loc un şir de descoperiri(electronul,
radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat ştiinţa, au dus la schimbarea
radicală a concepţiilor despre lume. Odată cu revoluţia în fizică, apare şi o criză, care nu-i
altceva decît concluziile greşite, idealiste din aceste descoperiri revoluţionare (cum că
materia dispare, rămîn numai energia, formulele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat că
în natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi definitive.
Neajunsul principal a noţiunii de materie, care a existat în istoria filosofiei, constă în aceia că
această noţiune se confundă cu caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentările
concrete despre structura ei, care se schimbă cu dezvoltarea cunoştinţelor. Nu trebuie de
confundat noţiunea filosofică despre materie cu noţiunea naturalist-ştiinţifică despre realitate.
Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru desemnarea realităţii obiective, a tot ce
există independent de conştiinţa omului, independent de aceea cunoaştem noi această
realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cumeste însăşi această realitate
obiectivă.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare,

45
timp şi spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivă
corporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de
repaos şi depinde de diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia ca substanţă
există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele
elementare, atomii, moleculele, corpurile macroscopice, organismele vii, biocenozele,
societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte planete, aştrii, galaxia, sistemul de
galaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă este caracterizată prin diferite forme
de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare, cauzalitate, legitate,
structuralitate ş.a.

4.

MIŞCAREA - mod de existenţă, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare în


genere, ori totalitatea schimbărilor ce au loc în univers(natură, societate). Există două
concepţii despre mişcare şi dezvoltare – dialectică şi metafizică.Concepţia metafizică
recunoaşte mişcarea, însă o inperpretează în mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltării ea o
vede în afara obiectelor şi proceselor, iar ca consecinţă - recunoaşterea primului imbold.
Metafizicienii privesc mişcarea nu ca o însuşire internă a materiei, ci ca o formă care se
întroduce în materie din exterior. Însuşirea permanentă a materiei ei socoteau repaosul, iar
mişcare ca ceva care distruge repaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativă a
formelor de mişcare, orice mişcare ei o reduceau la deplasarea corpirilor în spaţiu, ca rezultat
- absolutizarea formei mecanice de mişcare a materiei.
Concepţia dialectică reiesă din aceea, că întreaga natură constituie un sistem, o
conexiune unitară de corpuri şi fiindcă aceste corpuri se află în legătură reciprocă deacum
rezultă, că ele acţionează unul asupra altuia şi această influenţă reciprocă tocmai şi este
mişcarea. Dacă materia ni se prezintă ca ceva dat, ca ceva ce nu poate fi creat şi nici distrus,
de aici rezultă că nici mişcarea nu poate fi creată sau distrusă. Materia nu poate exista fără
mişcare şi mişcarea fără materie, că mişcarea este o însuşire inalienabilă, un atribut al
materiei. Mişcarea are un caracter obiectiv, universal, contradictoriu. Ea este unitatea
stabilităţii şi variabilităţii, continuităţii şi discontinuităţii. Mişcarea este absolută, iar repaosul
relativ. Repaosul este un caz particular a mişcării şi este relativ în comparaţie cu alte obiecte
ori forme de mişcare.
Concepţia dialectică socoate că în realitate există o multitudine calitativă de forme
de mişcare a materiei. Sub forma de mişcare se înţelege un anumit tip de interacţiune între
obiecte şi fenomene şi un purtător material specific al acestei mişcări. F. Engels evidenţiază
cinci forme de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică şi socială. Mişcarea
mecanică este deplasarea corpurilor în spaţiu. Mişcarea fizică nu-i altceva decît mecanica
moleculelor, ca exemplu, temperatura, sunetul, lumina ş.a. Mişcarea chimică este fizica
atomilor, reacţiile de oxidare şi reducere. Purtătorul mişcării biologice sunt proteinele,
substanţele organice. Mişcarea biologică este chimia proteinelor, metabolismul,
autoreproducerea, viaţa. Forma superioară de mişcare este forma socială. Ea include in sine
unitatea dialectică a naturii şi societăţii, viaţa materială a oamenilor, totalitatea relaţiilor
sociale şi activităţii oamenilor.
Formele de mişcare a materiei se găsesc într-o legătură structural-genetică – între ele
există o legătură de succesiune, formele superioare apar pe baza formelor inferioare, le

46
conţin în sine în mod reorganizat şi restructurat, fiecare formă este o calitate specifică ce nu
se reduce la suma părţilor componente. Din aceste considerente este inadmisibil ruperea
formelor superioare de cele inferioare, precum şi absolutizarea specificului formelor mai
superioare. Altfel asta va fi mecanicism, reducţionism, energetism. Mecanicism – concepţie
filosofică, care încearcă să explice lumea reeşind din legile şi principiile mecanicii, cînd
fenomenele şi procesele naturii se reduc la procesele mecanice. În ştiinţă mai des ne întîlnim
cu o varietate a mecanicismului – reducţionismul – reducerea proceselor comlexe la simple,
superioare la inferioare, biologice le fiziologice şi chimice, sociale le biologice. Energetism
– concepţie filosofică, care interpretează lumea ca o manifestare a energiei, că energia este
fundamentul şi substanţa lumii, materia se substituie cu noţiunea de energie.
Biologic şi social sunt două forme de mişcare a materiei, două nivele de dezvoltare a
ei.Socialul apare pe baza biologicului, există prin biologic şi determină specificul lui. Pentru
biologie şi medicină este important de a înţelege corect corelaţia dintre biologic şi social.
Omul după natura sa este o fiinţă biosocială, alcătuit din două substructuri – biologică şi
socială. După esenţa sa omul este o fiinţă socială, el este totalitatea relaţiilor sociale.
Biologic în om este corpul, sistemele şi organele lui, metabolismul, tot ce se transmite prin
ereditate. La social se referă gîndirea abstractă, vorbirea articulată, conştiinţa, capacitatea de
muncă. Esenţa omului depinde nu de organizarea lui biologică (măcar că ea nu-i indiferentă
pentru el), ci de includerea lui în relaţiile sociale, de socializarea lui. Ar fi incorect de a
explica dezvoltarea şi comportamentul omului numai de pe poziţiile biologiei. Biologicul şi
socialul în om interacţionează, alcîtuiesc o unitate de nedezmembrat. În afara condiţiilor
sociale biologia singură nu-l poate face pe om om. Socialul şi biologicul formează un aliaj,
laturile cărui este personalitatea ca calitatea lui socială şi organismul ce constituie baza lui
naturală. Sănătatea şi bolile omului nu pot fi explicate numai prin factorii biologici (ca
dereglări a structurilor şi funcţiilor), de aceea este necesar de a avea în vedere şi factorii
sociali. Astăzi 80% din patologia contemporană are o provinenţă socială (bolile neuro-
psihice, cardio-vasculare,oncologice, traumatismul ş.a.).

5.
Mişcarea, spaţiul şi timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care
exprimă modul ei de existenţă: variabilitatea (mişcarea), diversitatea (spaţiul) şi dezvoltarea
succesivă legică (timpul). Spaţiul este modul de existenţă a materiei ce exprimă proprietatea
obiectelor şi fenomenelor de a avea întindere, dimensiuni, structuralitate şi interacţiune.
Timpul este modul de existenţă a materiei care reflectă durata, coexistenţa, succesiunea
schimbării şi dezvoltării sistemelor materiale. În istoria filosofiei au fost diferite
reprezentări, că spaţiul şi timpul există ca atare, există independent de materie (I.Newton),
ori că timpul si spaţiul nu există obiectiv, ci este numai retrăiri subiective (I.Kant). Spaţiul şi
timpul sunt proprietăţi, însuşiri a obiectelor materiale şi ele nu pot exista în afara materiei şi
obiectelor materiale. Spaţiul şi timpul fără materie nu prezintă nimic, sunt nişte reprezentări
goale, abstracţii ce există doar ăn imaginaţia noastră.
Spaţiul şi timpul au un şir de proprietăţi generale şi specifice. La însuşirile generale
se referă caracterul lor obiectiv şi absolut, interacţiunea lor unul cu altul şi cu mişcarea,
dependenţa lor de relaţiile structurale, infinitatea lor cantitativă şi calitativă. Ele au un
caracter contradictoriu, sunt continuie şi discontinuie, absolute şi relative, unitare şi diverse,

47
finite şi infinite. Spaţiul şi timpul depind de proprietăţile existenţei. Din acest punct de
vedere putem evidenţia spaţiul şi timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic şi social. La
proprietăţile specifice se referă caracterul tridimensional al spaţiului şi unidimensional al
timpului. Timpul este ireversibil şi asimetric.
Spaţiul şi timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de
particularităţile realităţii noastre fizice, au dimensiuni constante. Timpul pe planeta noastră
peste tot locul curge uniform, pe alte planete – depinde de viteza rotirii acestor planete.
Spaţiul şi timpul biologic caracterizează lumea vie. Spaţiul biologic este totalitatea
biocenozelor şi biogeocenozelor, reflectă o anumită structuralitate şi densitate a relaţiilor
organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor şi ritmurilor biologice, durata
schimbărilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul său, ritmurile sale
care depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice şi biologice. Spaţiul uman (social şi
individual) este spaţiul real cu care interacţionaeză oamenii şi societatea, este asimilarea
spaţiului înconjurător şi includerea lui în sfera activităţii umane. El presupune raportul dintre
natural şi artificial şi influenţa lor asupra spaţiului biologic. Timpul uman deasemenea poate
fi divizat în timpul social şi individual, psihologic. Timpul social caracterizează durata,
succesiunea, devenirea activităţii umane şi relaţiilor sociale în dezvoltarea proceselor sociale.
Timpul social este diferit de la o epocă la alta, el are diferită intensivitate. Timpul psihologic
este intensivitatea, durata şi ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Există nu
numai percepţia subiectivă a timpului, dar şi existenţa timpului individual. Fiecare individ
are ritmurile sale temporale, care se schimbă cu vîrsta. În organismul uman există aproape la
300 de ritmuri de diferită amplitudine şi intensivitate (ritmuri de o zi, o săptămînă, o lună, 3
luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 şi 1000 de ani). Ritmurile biologice îi dau posibilitate
organismului de a se acomoda optimal la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona
optimal procesele fiziologice pentru activitatea vitală normală. La copii timpul curge mai
rapid (fiindcă sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la bătrîni timpul se desfăşoară
mai incet. Însă psihologic aceste procese se retrăiesc invers: la copii timpul “curge” încet,
iar la oamenii în vîrstă – timpul “zboară”. O oră trăită la vîrsta de 5 ani este echivalentă cu 5
ore trăite la 50 de ani. Părinţii şi copiii se găsesc în diferite dimensiuni temporale.
Ştiinţa contemporană afirmă, că materia, mişcarea, spaţiul şi timpul se găsesc în
interacţiune şi interconexiune, formează o unitate. Despre aceaste ne vorbeşte teoria
relativităţii şi alte concepţii ştiinţifice.

Conştiinţa.
Conştiinţa ca reflectare şi activitate.
1. Conştiinţa ca formă superioară de reflectare.
2. Aspectele gnoseologic, ontologic, genetic şi de substrat ale conştiinţei.
3. Rolul muncii, limbii, culturii şi comunicării în procesul formării conştiinţei.
4. Structura conştiinţei individuale.
5. Viaţa spirituală a societăţii. Conştiinţa socială şi structura ei.

1.
Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît ar părea să fie de asupra simţurilor, sunt produsul
unui organ material, corporal, produsul creerului. Din punct de vedere genetic conştiinţa s-a
format ca rezultat al dezvoltării unei însuşiri generale a materiei ca reflectarea.

48
Reflectarea este o însuşire universală a materiei, ce rezidă în capacitatea obiectelor de
a reproduce adecvat diferite trăsături, caracteristici structurale şi relaţii ale altor obiecte.
Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a înregistra, păstra şi
reproduce urmele interacţiunii altor obiecte ori sisteme materiale. Ea este o proprietate
universală, atribut al materiei. În dependenţă de nivelul de organizare a materiei se deosebesc
mai multe forme de reflectare. În natura anorganică se întîlneşte reflectarea mecanică, fizică,
chimică. În natura organică apare reflectarea biologică – excitabilitatea. Aceasta este
capacitatea fiinţelor vii de a reacţiona selectiv la excitanţii din exterior ce duc la o adaptare
optimală la mediul înconjurător. Excitabilitatea se manifestă prin tropisme, taxise şi alte
reacţii. La organismele simple reflectarea se manifestă prin sensibilitate – reproducerea unor
laturi şi însuşiri a obiectelor şi fenomenelor. Rezultatul acestei reflectări este imaginea care
are caracter de signal. La organismele cu sistemul nervos central există reflectarea psihică.
Ea se realizează prin gîndire – reproducerea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi
fenomene. Cu formarea omului şi societăţii apare forma superioară de reflectare –
conştiinţa.
Pe baza reflectării apare informaţia. Aceasta este o reflectare cifrată, codificată,
transmisă. Pe baza informaţiei apar cunoştinţele (informaţia asimilată, prelucrată şi
sistematizată). Iar pe baza cunoştinţelor se formează conştiinţa.
Conştiinţa - însuşire a materiei superior organizată, funcţia superioară a creierului,
specifică numai oamenilor şi legată cu vorbirea; ea constă în reflectarea generalizată şi
orientată spre un anumit scop a realităţii, în construcţia mintală preliminară a acţiunilor şi
previziunea rezultatelor lor, în reglementarea raţională şi autocontrolarea comportării
omului (A.G.Spirchin). Conştiinţa este capacitatea omului de a se evidenţia pe sine însăşi din
lumea înconjurătoare, de aşi da seama despre lumea sa internă şi atitudinii sale către alţi
oameni şi societate, ea este o reflectare concepută, înţeleasă. Ea prezintă conţinutul lumii
spirituale a omului, cunoştinţele, convingerile, dorinţele lui, voinţa, demnitatea, speranţa,
credinţa, dragostea. Conştiinţa este esenţa personalităţii, este o realitate specifică - realitate
ideală, subiectivă.

Dezvoltarea conştiinţei se începe de la Conştiinţa de sine - capacitatea individului


de a se înţelege şi aprecia pe sine însăşi ca subiect cunoscător, simţitor şi activ. Formarea
conştiinţei începe de la reflectarea propriei sale existenţe corporală, psihică, socială. În
dezvoltarea individului ea se începe a forma de la vîrsta de 3 ani şi presupune anumite etape
de cunoaştere pe sine însăşi. Deosebirea sa de alţii se începe de la însuşirea numelui său,
corporalităţii sale, dispoziţiei şi stărilor sufleteşti, acţiunilor sale şi calităţilor personale.
Următoarea etapă este evidenţierea sa din lumea înconjurătoare, orientarea şi înţelegerea
locului său în această lume, înţelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup social,
colectivităţi. Etapa superioară este legată de apariţia eului ca personalitate şi se manifestă nu
numai prin distincţia sa de alţii şi mediul înconjurător, dar şi aprecierea sa ce se manifestă
prin aşa noţiuni ca ruşinea, cinstea, demnitatea, datoria ş.a. Este important de a avea în
vedere succesiunea dezvoltării conştiinţei de sine şi respectiv personalităţii pentru a înţelege
ordinea şi complexitatea dezvoltării procesului patologic. Aceea, ce în procesul filogenezei şi
ontogenezei se formează în ultimul rînd, în caz de patologie se distruge primul. Spre
exemplu, la bolnavi cu patologie psihică în primul rînd se dereglează aşa calităţi ca cinstea,
demnitatea, ruşinea, pe urmă se tulbură orientarea în timp, spaţiu şi lumea înconjurătoare, iar
în ultimul rînd se dereglează percepţia la nivelul corporalităţii.

49
Conştiinţa este un fenomen social ce reflectă raporturile dintre oameni. “Eul” nostru
personal se naşte nu din interiorul individului, ci din interacţiunea cu alţi oameni, din
posibilitatea de a se privi pe sine însăşi din exterior. Omul mai întîi se priveşte pe sine, ca în
oglindă, numai că în chipul altui om. Şi numai referindu-se la altul ca către sine însăşi, el se
atîrnă către sine însăşi ca către om. Conştiinţa nemijlocit este legată cu activitatea materială
a omului şi prezintă latura ideală a activităţii umane. Ea permite de a transforma realitatea în
mod ideal, în gîndirea abstractă, în imaginaţie şi fantezie.

Человек, общество

сознание
( (соц.отр.)

У высших животных

мышление

У низших животных

Чувствительность(псих.отр.)

(псих.отр.)
в живой природе

раздражимость (биол. отр.)


В неживой природе

Мех., физ., хим. отражение.

Conştiinţa ca formă superioară de reflectare se deosebeşte de procesele psihice la


animale. Cum nu ne ar părea de complicate activitatea şi comportamentul animalelor totuşi
în ele nu-i nimic conştient şi raţional. Comportamentul animalelor se bazează pe gîndirea
concretă şi instincte. Instinctele sunt un fel de programe specifice ce se transmit prin
ereditare în structura corpului şi se declanşază automat în dependenţă de situaţie. Gîndirea la
animale este reflectarea legăturilor şi relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, are un caracter
concret-imaginativ, legată nemijlocit cu situaţia concretă. Gîndirea omului are caracter
abstract şi este legată cu limba şi vorbirea articulată.

2.
Conştiinţa este obiectul de studiu al mai multor discipline: fiziologie, psihologie,
psihiatrie, pedagogie, cibernetică ş.a. În filosofie problema conştiinţei este analizată din
punct de vedere a următoarelor aspecte:
1. Aspectul ontologic, care presupune să răspundă la întrebarea – ce prezintă conştiinţa ?
Din acest punct de vedere conştiinţa este privită ca o realitate specifică - realitate
subiectivă, ideală. Ea este produsul dezvoltării materiale şi în acest sens este un
fenomen secundar. Filozofia afirmă caracterul secundar al conştiinţei în raport cu
existenţa, în raport cu substratul material şi din punct de vedere genetic. Ca realitate
subiectivă conştiinţa este lumea internă a omului, conţinutul spiritualităţii lui,
cunoştinţele, convingerile, dorinţele, voinţa, demnitatea, speranţa, credinţa şi dragostea

50
lui. Conştiinţa este esenţa personalităţii, ea are o valoare nu mai mică, decît realitatea
obiectivă.
2. Aspectul gnoseologic priveşte conştiinţa din punct de vedere a conţinutului ei - ca
reflectare a realităţii obiective într-o multitudine infinită de cunoştinţe, legături şi relaţii,
ca fenomen ideal. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele. Conştiinţa, alt fel vorbind,
este activitate cu cunoştinţe. Conştiinţa ca şi cunoştinţele au un caracter ideal. Ideal este
categoria filosofică contrară după semnificaţia sa cu materialul şi caracterizează
produsele activităţii psihice umane. Idealul nu-i altceva decît materialul transpus şi
prelucrat în creerul uman, el are sens numai în aspectul gnoseologic şi poate exista
printr-un purtător material. Aşa purtător material ce întruchipează (obiectivizează)
idealul poate servi substratul neurocerebral ori fenomenul culturii format pe parcursul
dezvoltării istorice a omenirii ca limba şi alte sisteme de semne.
3. Aspectul de substrat analizează conştiinţa din punct de vedere a
mecanismelor realizării procesului de reflectare. Substratul psihicii umane este creerul - un
sistem cibernetic foarte complicat. Creerul are cîteve nivele structurale: trunchiul, centrele
nervoase, subcortexul şi cortexul. El funcţionează pe baza reflexelor, acestea sunt
fenomenele neurofiziologice a creierului. Problema raportului dintre fenomenele psihice şi
fizice, dar întru-un sens mai îngust, raportul dintre psihologic şi fiziologic formează
problema psihofizică. Încă din sec.XVII au apărut două variante de rezolvare a acestei
probleme: interacţiunea psihofizică (R.Descartes ) şi paralelismul psihofizic (G.Leibniz ).
Fenomenele psihice apar pe baza fenomenelor fiziologice, dar ele nu se găsesc în legătură
cauzală. Există o deosebire calitativă între procesele psihologice şi fiziologice ce se petrec în
creer. Procesele fiziologice sunt obiective, materiale, procesele psihologice – subiective,
ideale. Activitatea nervoasă superioară a creerului, materială după natura sa, este baza
fiziologică a psihicului şi conştiinţei umane. Conştiinţa în acelaşi timp nu se reduce nici la
aceea ce se reflectă, la lumea obiectivă, nici la ceea cu ce se reflectă, la creer, procesele
fiziologice. Fenomenul psihic este decuplarea informaţiei despre realitate codificată în
structurile neuro-fiziologice (care îndeplinesc funcţia de signale, purtători al informaţiei).
Ideea, gîndul este nu agentul, sau procesul material, ci conţinutul informaţional codificat în
structurile neuro-dinamice.
4. Aspectul social-istoric ori genetic în care se concretizează apariţia şi esenţa
conştiinţei ca produs legic a devenirii şi funcţionării formei sociale de mişcare a
materiei. Conştiinţa este produsul întregii istorii mondiale, totalitatea dezvoltării
multiseculare a activităţii practice şi de cunoaştere a mai multor generaţii de oameni.
Conştiinţa este un fenomen social şi apare numai în societate, numai în activitatea în
comun. Ea este socială după izvorul, geneza, conţinutul şi funcţiile sale. Purtătorul
conştiinţei este omul ca fiinţă socială, el devine conştient incadrîndu-se în sistemul
relaţiilor sociale, asimilînd cultura umană.

3.
În procesul apariţiei conştiinţei un rol important au jucat munca, limba, cultura şi
comunicarea. Munca este prima condiţie fundamentală a existenţei vieţii umane şi în aşa
măsură, că putem afirma că munca l-a creat pe om. Munca este o activitate sistematică de
interacţiune a omului cu mediul înconjurător prin intermediul uneltelor de muncă, este un

51
proces de folosire permanentă a uneltelor de muncă. Uneltele de muncă sunt obiecte care nu
satisfac nemijlocit necesităţile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. În
uneltele de muncă se acumulează, păstrează şi transmite experienţa, cunoştinţele umane. În
procesul muncii, folosind uneltele de muncă, are loc obiectivizarea şi dezobiectivizarea
cunoştinţelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunoştinşe, informaţie. La animale
informaţia necesară se transmite prin codul genetic în structura corpului, în instincte (ultimile
sunt nişte programe care se declanşează şi funcţionează automat). Prin instincte se transmite
numai experienţa speciei şi nu experienţa acumulată de indivizi. La om apare un nou canal
de transmitere a informaţiei care este mai puternic decît codul genetic. Informaţia se
transmite prin uneltele de muncă, în procesul muncii. Pentru a exista el trebuie să
muncească, dar muncind omul asimilează informaţia acumulată în uneltele de muncă.
Aceasta ia dat posibilitate omului să se deştepte, să apară conştiinţa, să se acomodeze
mai bine la realitate, activitatea lui devine mai complicată şi coordonată. Interacţionînd activ
cu natura prin intermediul uneltelor de muncă, omul îşi dezvoltă capacităţile sale, apare şi
se dezvoltă vorbirea articulată, se complică relaţiile sociale. Apariţia şi dezvoltarea
conştiinţei ca fenomen socio-cultural este legată cu apariţia limbii ca purtător material,
întruchipare a componentelor conştiinţei.
Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor şi regulilor
gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne
care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, prelucrarea,
păstrarea şi transmiterea informaţiei. Limba este forma materială de existenţă şi exprimare a
gîndirii umane. Gîndirea abstractă, conştiinţa sunt fenomene ideale care pot să existe şi să se
manifeste numai prin limbă ca totalitate de simboluri şi semne. În limbajul obişnuit, natural
aceste semne sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlocuiesc obiectele realităţii. Cu ajutorul
cuvintelor reproducem realitatea, ne formăm o reprezentare despre lume. Prin intermediul
limbii se realizează cunoaşterea lumii, în limbă se obiectivează conştiinţa personalităţii. Ea
este un mijloc specific social de păstrare şi transmitere a informaţiei, de reglementare a
comportamentului uman. Limba este un fenomen social, apare în procesul muncii din
necesitatea activităţii în comun şi schimbului de informaţii. Ea îndeplineşte funcţia de
cunoaştere, comunicare şi expresiv-afectivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi
hipnozei, în medicină, artă.Cuvîntul în medicină are un efect psihoterapeutic fiindcă
acţionează asupra conştiinţei pacientului, se asociiază cu acţiunile medicului şi activitatea
medicamentelor. Aceasta trebuie de avut în vedere deoarece cuvîntul poate avea nu numai
efect curativ, ci şi invers – provoacă iatrogenii. Limbajul este o capacitate comună tuturor
oamenilor, iar limbile concrete sunt moduri particulare de realizare a limbajului.
Activitatea în comun este imposibilă fără comunicare. Comunicarea este o trăsătură
importantă a existenţei umane. Fără ea nu se pot forma şi asimila valorile spirituale,
conştiinţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Comunicarea este acel canal prin care se
transmite experienţa, deprinderile şi cunoştinţele, îmbogăţirea reciprocă a oamenilor.
Cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de întreaga
societate. Ea conţine în sine modurile activităţii umane, totalitatea principiilor şi normelor ce
reglementează funcţionarea societăţii umane. Fiecare individ născîndu-se găseşte o anumită
cultură şi norme de comunicare. Ca să devină om el trebuie să asimileze această cultură.

52
4.
Structura conştiinţei reprezintă o totalitate de procese psihice cognitive, afective,
volutive. Nucleul conştiinţei este gîndirea, intelectul. Ultimile sunt latura gnoseologică a
conştiinţei. Conştiinţa este imposibilă fără cunoştinţe.Gîndirea ne dă informaţie şi
cunoştinţe despre lumea obiectivă. Conţinutul conştiinţei sunt cunoştinţele, deci fără gîndire
este imposibilă formarea conştiinţei. Gîndirea este capacitatea de analiză şi sinteză, de a
căpăta cunoştinţe noi şi de a le folosi în diferite condiţii. Intelectul este capacitatea
individului de a înţelege şi folosi raţional cunoştinţele. Intelectul depinde nu de cantitatea de
cunoştinţe, ci de capacitatea de a produce, creea noi cunoştinţe şi le utiliza cu chibzuinţă. El
conţine o totalitate de principii, reguli, algoritmuri cu ajutorul cărora se realizează
multitudinea formelor de gîndire. Intelectul este “temperatura”, puterea raţiunii
umane.Gîndirea umană are un caracter abstract, generalizat, ea se exprimă prin noţiuni.
Pentru existenţa noţiunilor este necesar de memorie, limbaj, cuvinte. Memoria este
capacitatea individului de a înregistra, păstra şi reproduce cunoştinşele, informaţia. Fără
memorie nu pot exista cunoştinţele. Memoria socială este întruchipată în obiectele culturii –
lucruri, produsele artei, limbă, cărţi, reviste ş.a. Aceasta este memoria generaţiilor, istoriei,
poporului, cultura naţională şi tradiţiile.Emoţiile şi sentimentele sunt reflectări apreciative a
realităţii, ele unesc situaţia exterioară cu necesităţie omului.Deatîta emoţiile şi sentimentele
sunt regulatorul, catalizatorul activităţii umane. Emoţiile pozitive ori negative
reglementează alegerea acţiunii, formează comportamentul, ele contribuie la transformarea
informaţiei în cunoştinţe, cunoştinţelor în convingeri. Voinţa este un mecanism deosebit de
reglementare a activităţii propriu numai omului, este un autocontrol a personalităţii. La
animale şi copii mici voinţă nu există, ea este înlocuită de cerinţe ca motive de activitate.
Normele sociale, trecînd prin psihicul omului, interiorizîndu-se, devin mecanisme interne de
reglementare a activităţii. Mecanismele voinţei se formează în activitatea socială, conform
normelor sociale. Voinţa este forţa motrică a personalităţii.
În structura conştiinţei evidenţien două niveluri: conştient şi inconştient. Nivelul
conştient include acele procese psihice de care noi ne dăm seama, le înţelegem, se găsesc în
centrul atenţiei noastre. Inconştient - domeniu al psihicului ce constă dintr-o totalitate de
procese, operaţii şi stări ce nu sunt reprezentate în conştiinţa subiectului. Acest domeniu a
concentrat în sine pasiunile, motivele, năzuinţele sensul cărora este determinat de cerinţele şi
necesităţile fiziologice. Aşadar nu orice acţiune este orientată conştient. Fenomenele
inconştiente nu-s ceva misterios, enigmatic, ci tot aceea activitate a sistemului nervos
superior care în momentul dat nu se găseşte în centrul atenţiei conştiente, nu se percepe şi
resimte de individ. Unele şi aceleaşi procese psihologice pot să-şi schimbe modalitatea, ele
pot să se transforme din conştiente în inconştient şi invers, între ele nu există un hotar
denetrecut. Din punct de vedere fiziologic procesele inconştiente îndeplinesc un rol de
protecţie a sistemului nervos, iau sub controlul său acele funcţii care nu cer atitudinea
creatoare şi participarea nemijlocită a conştiinţei (deprinderile, automatismele ş.a.).
Concepţia despre inconştient a fost pentru prima dată formulată de
G.Leibnitz. La el inconştientul era conceput ca o formă inferioară a activităţii spirituale ce
stă dincolo de limita reprezentărilor conştientizate. I.Kant căuta să lege inconştientul de
problema intuiţiei şi a cunoaşterii senzoriale. A.Schopenhauer şi E.Hartmann au ridicat
inconştientul în rang de principiu universal, ca bază al existenţei şi cauză al procesului
mondial. O caracteristică dinamică a inconştientului a fost întrodusă de I.Fr.Herbart.
Activitatea psihică neconştientizată de om a fost cercetată de domeniul psihopatologic, mai

53
ales de şcoala psihiatrică franceză.
O concepţie specifică despre inconştient a fost dezvoltată de S Freud (1856-1939),
în care absolutiza inconştientul şi instinctele. După părerea lui psihicul omului este format
din trei niveluri: Nivelul inferior – “Eul-ambigen” – este “subsolul”,aici este întuneric,
domină misterul, pasiunile, aceasta este lumea inconştientului unde totul dictează instinctele.
Inconştientul este fundamentul de adîncime al psihicului, care determină viaţa conştientă a
subiectului(omului) şi chiar destinele unor popare. Înclinaţiile inconştiente formează
conţinitul emoţiilor şi trăirilor. Conştiinţa depinde în cea mai mare măsură de impulsurile
refulate de inconştient. Al doilea nivel este “Eul” – sfera fenomenelor conştiente,
autoconştiinţa individului. Al treilea nivel “Super-Eul” – cenzura, lumea normelor sociale şi
interdicţiilor (tabu), morala. Personalitatea se găseşte permanent sub presiunea
contradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (principiul plăcerii)
şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorinţele insistent tind să se
realizeze. Cenzura socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţelor individului.
S.Freud consideră, că morala îndeplineşte o funcţie represivă faţă de om, de constrîngere.
Dorinţele şi pasiunile nerealizate sunt refulate în inconştient, iar de acolo ele pot să se
realizeze şi sub alte forme. Conflictul dintre dorinţe şi posibilităţi duce la neuroze, la apariţia
bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor refulate într-o formă denaturată, într-o altă
modalitate.
Freudism – teoria lui S.Freud, formulată în perioada anilor 1900 – 1938, care
formează baza teoretică a psihoanalizei şi metodei psihoterapeutice. Freudismul este
absolutizarea rolului proceselor inconştiente, recunoaşterea conflictului dintre conştiinţă şi
inconştient, dintre personalitate şi societate, este concepţie ce dă prioritate pasiunilor în
motivarea şi explicarea faptelor omului. Esenţa freudismului (psihoanalizei) constă în analiza
raţională a fenomenelor inconştiente pentru a se debarasa de ele. Neofreudism – concepţie
ce încearcă de a revedea ideile lui S.Freud în direcţia socializării lor. Reprezentanţii sunt
A.Adler, C.G.Jung, E.Fromm, C.Horni ş.a. Ei neagă biologismul şi determinismul sexual
freudian, mai puţină atenţie atrag factorului inconştient în comportamentul individului, dar
mai mult se ocupă de rolul inconştientului în elucidarea fenomenelor sociale.

5.
Viaţa spirituală a societăţii este produsul activităţii practice a oamenilor şi formează
un subsistem al sociumului. Des viaţa spirituală se confundă cu conştiinţa socială, măcar că
acestea sunt diferite noţiuni. Viaţa spirituală este o noţiune mai amplă şi include în sine
necesităţile spirituale, activitatea spirituală, producţia şi consumul lor. Conştiinţa socială este
acea latură a realităţii sociale ce este determinată de existenţa socială.Conştiinţa socială
este categoria filosofică pentru desemnarea laturii spirituale a vieţii societăţii, totalitatea de
idei, concepţii, viziuni, reprezentări ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este latura
materială a vieţii sociale, este primară în raport cu conştiinţa socială, determină conţinutul şi
structura ei. Conştiinţa socială este secundară, dependentă de existenţa socială.
Secundaritatea ei nu înseamnă ignorarea rolului ei. Conştiinţa socială este latura necesară a
procesului social-istoric, funcţia societăţii în întregime, fără ea este imposibil de a ne
închipui procesul vieţii sociale.
Conştiinţă socială se găseşte in strînsă legătură cu conştiinţa individuală, se manifestă
prin ea, dar şi se deosebeşte radical de ea. Conştiinţa individuală este totalitatea proceselor
psihice a individului, care îi permit de a se înţelege pe sine însăşi, lumea înconjurătoare şi

54
locul său în această realitate. Conştiinţa socială este raţiunea colectivă ca sinteză complexă a
conştiinţelor individuale şi prezintă tota-litatea de idei, concepţii, viziuni, convingeri care
reflectă existenţa socială. Conştiinţa socială există prin conştiinţa indivizilor, iar conştiinţa
individuală se constituie prin asimilarea de către individ a ideilor şi concepţiilor conştiinţei
sociale. Conştiinţa individuală niciodată nu cuprinde în întregime conştiinţa socială (ultima
este mai amplă), dar poate s-o întreacă. Prin creaţia sa individul poate să formuleze idei ce se
includ în conştiinţa socială. Conştiinţa individuală există ca realitate subiectivă, ideală.
Conştiinţa socială are tendinţa de a exista relativ sinestătător. Ideile şi concepţiile ei sunt
obiectivizate, materializate în literatură, ştiinţă, artă ş.a. Existenţa sinestătătoare se manifestă
şi prin aceia, că unele elemente a conştiinţei sociale pot să întreacă ori rămîne în urmă de
existenţa socială, formele conştiinţei sociale acţionează nu numai asupra relaţiilor materiale,
dar şi reciproc unele asupra altora.
Existenţa socială se reflectă în conştiinţa individului nu direct, nemijlocit, ci prin
diferite clişee socioculturale şi ideologice. Conştiinţa individuală reflectă realitatea prin
prisma condiţiilor de viaţă concrete şi particularităţile psihologice a individului. De aceea
conştiinţa individuală este un aliaj a singularului, particularului şi generalului.

În structura conştiinţei sociale deosebim: conştiinţa obişnuită şi teoretică,


psihologia socială şi ideologia, diferite forme (politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi
filosofia). Conştiinţa obişnuită este nivelul cel mai simplu, apare pe baza activităţii practice
cotidiene şi conţine diferite cunoştinţe, viziuni, reprezentări empirice despre lumea
înconjurătoare. Conştiinţa teoretică prezintă nivelul superior de reflectare a realităţii în
diferite concepţii şi teorii, este rezultatul unor generalizări şi elaborări a specialiştilor.
Psihologia socială este o totalitate de viziuni şi reprezentări nesistematizate, diferite
sentimente, dispoziţii, obiceiuri, tradiţii care reflectă realitatea obiectivă şi se formează
nemijlocit în condiţiile activităţii cotidiene. Psihologia socială este conştiinţa anumitor
grupuri sociale, popoare şi naţionalităţi, este specificul modului lor de viaţă. Ea este la un
nivel cu conştiinţa obişnuită, dar exprimă mai mult atitudinea apreciativă a oamenilor faţă de
această realitate. Psihologia socială este un fenomen relativ stabil şi nu se schimbă odată cu
schimbarea existenţei sociale. Ideologia este o totalitate de concepţii şi idei sistematizate,
care reflectă existenţa socială în corespundere cu interesele şi scopurile claselor şi grupurilor.
Formele conştiinţei sociale reflectă diferite laturi a vieţii sociale şi se deosebesc prin
obiectul care îl reflectă, modalitatea cum reflectă, particularităţile dezvoltării lor, rolul şi
funcţiile lor sociale. Formele conştiinţei sociale includ în sine următoarele componenete:
relaţii (politice, juridice, morale ş.a.), activitate (politică, juridică, religioasă ş.a.) şi idei şi
teorii (politice, juridice, morale ş.a ). Primele (relaţiile şi activitatea) sunt latura obiectivă, iar
ideile şi teoriile – latura subiectivă a conştiinţei. La formele conştiinţei sociale se referă
politica, dreptul, morala, religia, arta, ştiinţa şi filosofia. Politica este sfera activităţii claselor
şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea puterii de stat. Conştiinţa
politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi conducerea societăţii,
natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale referotor la realizarea
intereselor lor. Politica este expresia concentrată a economiei, a intereselor economice a
grupurilor sociale şi partidelor politice. Pentru a realiza interesele economice ele trebuie să
pună mâna pe puterea de stat. Interesele economice la urma urmei se manifestă ca cauza
socială a activităţii politice.

55
Dreptul este totalitatea de norme şi legi juridice ce reglementează relaţiile dintre
indivizi, relaţiile dintre individ şi colectivitate, dintre diferite instituţii sociale. El este
determinat de orînduirea economică a societăţii, structura ei social-politică. Marxismul
definea dreptul ca voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Conştiinţa jurudică este
totalitatea de concepţii şi teorii referitor la orînduirea de drept existentă, la normele şi legile
juridice, la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, echitate sau inechitate. Dreptul ca
şi politica are caracter de clasă, el consolidează şi protejază acele relaţii sociale şi modele de
comportament ce corespund intereselor anumitor clase.

Morala este totalitatea de reguli şi norme ce reglementează comportamentul


oamenilor în viaţa lor personală şi socială, ea reflectă realitatea prin noţiunile de bine şi rău.
Conştiinţa morală- latura subiectivă a moralei (spre deosebire de activitatea şi relaţiile
morale, ce reprezintă latura obiectivă a moralităţii) care prezintă totalitatea de idei, noţiuni şi
principii morale ce formează idealul moral. Conştiinţa morală reflectă activitatea şi relaţiile
morale, ce se formează în procesul vieţii sociale, formulează principiile şi cerinţele care au
un caracter normativ şi reglementează comportamentul oamenilor. Conştiinţa morală este
cunoaşterea valorilor morale, datoriilor şi modului cum trebuie să le îndeplinim. Ea este
capacitatea de a promulga, impune şi sancţiona legile morale. Conştiinţa morală poate fi
privită ca vocea conştiinţei. În structura conştiinţei morale deosebim următoarele
componente: norme, reguli, principii, orientări valorice morale, motivarea, aprecierea şi
autoaprecierea, conştinţa de sine şi datoria.

Religia (din l.lat. religio-cucernicie, elvavie, obiect cultic) - formă specifică a


conştiinţei sociale, care se caracterizează prin credinţa în fiinţe sau forme spirituale, prin
oficierea unui cult şi prin existenţa unor instituţii şi organizaţii corespunzătoare; confesiune,
credinţă. Religia se mai caracterizează printr-o concepţie specifică despre lume şi percepţie a
lumii, de asemenea printr-o conduită şi cult specific, ce se bazează pe credinţă în existenţa (a
uneia ori cîteva) divinităţi. Religia reprezintă o concepţie despre lumea idealistă bazată pe
credinţe în supranatural.
Arta - una din formele conştiinţei sociale; o reflectare a realităţii prin imagini
concret-senzoriale; formă specifică de activitate, în procesul căreia se crează imagini artistice
şi se personifică atitudinea estetică a omului faţă de lume; unul dintre procedeele principale
de însuşire estetică a lumii.Obiectul artei este întreaga realitate cu calităţile şi însuşirile ei
estetice. Forma specifică de reflectare a realităţii este imaginea artistică, care exprimă
existenţa prin prizma patimilor şi emoţiilor umane. Arta este modul de generalizare a
realităţii într-o formă concret-senzorială spre deosebire de ştiinţă, care o generalizează în
noţiuni abstracte şi legi. Fiind o reflectare a realităţii arta posedă o independenţă relativă faţă
de ea.
Conţinutul artei se constituie din idei şi sentimente, ideile exprimate în artei sunt
pătrunse de simţuri, iar simţurile sunt conştientizate. De aceea arta acordă o influenţă mare
asupra oamenilor, în societate îndeplineşte mai multe funcţii, principalele dintre care sunt
funcţia estetica, funcţia de cunoaştere şi cea educativă. Realizînd funcţia estetică arta crează
idealul în corespundere cu care oamenii apreciază fenomenele din viaţă ca frumoase sau
urîte, tragice sau comice, măreţe sau josnice ş.a. Imaginile artistice joacă un mare rol
cognoscibil.. Influenţănd gîndurile şi simţurile, logica şi emoţiile, concepţia şi perceperea
lumii de către om, arta schimbă în întregime atitudinea omului faţă de lume.

56
Ştiinţa - sferă a activităţii umane, scopul căreia este studierea obiectelor şi proceselor
naturii şi societăţii, una dintre formele conştiinţei sociale. Noţiunea de ştiinţă include în sine
atît activitatea de obţinere a cunoştinţelor noi, cît şi rezultatul acestei activităţi - suma
cunoştinţelor ştiinţifice obţinute la momentul dat ce formează tabloul ştiinţific al lumii.
Termenul de ştiinţă se utilizează deasemenea pentru marcarea unor branşe separate ale
cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa ca producere de cunoştinţe prezintă în sine o formă specifică
de activitate. Dacă în producţia materială cunoştinele se utilizează în calitate de mijloace de
creştere a productivităţii muncii, apoi în ştiinţă cunoştinţele se capătă sub formă de descrieri
teoretice, rapoarte ale datelor expe-rimentale, formulele unui preparat oarecare - toate
acestea formează scopul implicital ştiinţei.
Un caracter complex conţine interconexiunea dintre ştiinţă şi filosofie ca forme
specifice ale conştiinţei sociale. Filosofia din totdeauna îndeplineşte în raport cu ştiinţa
funcţii de metodologie a cunoaşterii şi interpretarea conceptuluală a rezultatelor ei. Pe
filosofie şi ştiinţa le uneşte tendinţa de construire a cunoştinţelor într-o formă teoretică, de
dovadă logică a concluziilor lor. Autenticitatea cunoştinţelor ştiinţifice se determină nu
numai prin lipsa contradicţiilor logice, ci, în primul rînd, prin verificarea obligatoare în
practică - în cadrul observării şi experimentului ştiinţific. Formulînd legile obiective ale
fenomenelor ea le exprimă în noţiuni şi scheme, care trebuie să corespundă realităţii. Ştiinţa
reflectă realitatea prin noţiunea de adevăr. Prin aceasta ştiinţa se deosebeşte de artă, care
exptimă realitatea în chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaţiei
etc.

Filozofia (gr. phileo - iubesc şi sophia - înţelepciune) - formă a conîtiinţei sociale;


domeniu al culturii spirituale; învăţătură despre principiile fundamentale ale existenţei şi
cunoaşterii, despre lumea şi omul în ansamblu, despre raportul omului faţă de lume; ştiinţă
despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane. Filozofia
elaborează un sistem generalizat de cunoştinţe teoretice despre lume şi locul omului în lume,
constituind temelia concepţiei concepţiei despre lume. Ea cercetează atitudinea
gnoseologică, social-politică, morală şi estetică a omului faţă de lume. Fiind o reflectare a
realităţii, inclusiv şi a celei sociale, filozofia la rîndul său acordă o influenţă activă asupra
existenţei sociale, contribuie la formarea idealurilor şi valorilor noi. Spre deosebire de
ştiinţele concrete, care cercetează un domeniu separat al realităţii, filosofia prezintă un tablou
integru al existenţei, reflectă realitatea prin înţelepciune, prin prisma raportului omului faţă
de lume. Categoriile, principiile şi legile universale cu care operează filosofia străbat toată
pînza cunoştinţelor, descoperind generalul, esenţialul, necesarul în ştiinţele particulare, care
la rîndul său înzestrează filosofia cu materialul faptologic, necesar pentru concluziile
filosofice.
Toate formele conştiinţei sociale interacţionează unele cu altele, au un caracter
sistemic. Unele forme (politica, dreptul) sunt nemijlocit legate cu viaţa materială şi relaţiile
economice a societăţii. Altele (morala, arta, filosofia) se găsesc mai departe, acţionează
intermediar asupra relaţiilor materiale. Morala, arta, religia se manifestă mai mult la nivelul
conştiinţei obişnuite, filosofia şi ştiinţa - mai mult la nivelul conştiinţei teoretice. Politica,
dreptul, morala reflectă relaţiile dintre oameni, arta, ştiinţa – relaţiile dintre subiect şi obiect.
Studiind conştiinţa socială putem evidenţia conştiinţa de masă şi opinia
publică.Conştiinţa de masă - totalitatea de cunoştinţe, reprezentări, norme, valori a unei
mase de indivizi ce se formează în procesul comunicării şi activităţii comune între ei. Ea se

57
formează ca rezultat a conştiinţei obişnuite şi cunoştinţelor teoretice. Conştiinţa de masă se
deosebeşte de conştiinţa socială care este totalitatea cunoştinţelor indivizilor din trecut,
prezent şi viitor, totalitatea cunoştinţelor din diferite domenii ce reflectă existenţa socială.
Conştiinţa de masă este un caz particular a conştiinţei sociale, este conştiinţa de facto,
conştiinţa anumitor mase, pe cînd conştiinţa socială are un caracter general uman, este
totalitatea ideilor. Conştiinţa de masă nui ceva omogen, este o mulţime de diferite concepţii,
viziuni, atitudini despre diverse probleme şi aspecte a vieţii sociale. Ea poate fi caracterizată
după diferite criterii, componente, probleme, în dependenţă de subiecţii acestei conştiinţi
(mase, grupuri, comunitaţi, clase). Conştiinţa de masă poartă amprenta societăţii respective, a
caracteristicilor ei social-economice, culturale, politice, naţionale ş.a. Ea nu se limi-tează
numai la societatea dată, la epoca contemporană, ci depăşeşte cadrul lor. Conştiinţa de masă
poate fi studiată prin opinia publică.

Opinia publică - totalitatea de concepţii, viziuni, reprezentări şi aprecieri a diferitor


evenimente şi fapte a realităţii de către masele populare. Ea este un mod specific de existenţă
a conştiinţei sociale, este conştiinţa în acţiune, conştiinţa funcţionînd. Subiectul sînt diferite
grupuri de oameni, inclusiv colective de muncă, uniunii profesionale, comunităţi social-
demografice, teritoriale, naţionale, clase şi societatea în întregime. Conţinutul principal al
opiniei publice este informaţia şi cunoştinţele despre fapte, evenimente, fenomene şi procese
care au devenit în centrul atenţiei publice. Pe baza acestor cunoştinţe se formează latura
apreciativă a opiniei publice, în care se exprimă părerea, poziţia maselor, acceptarea ori
respingerea, confirmarea ori blamarea anumitor acte, evenimente, comportări. În ea întră şi
componentul volutiv care o caracterizează ca o activitate spiritual-practică. Opinia publică
joacă un rol foarte imporant în viaţa societăţii, deoarece este un fel de auto-control,
formulează şi include norme şi principii a comportamentului şi activităţii sociale,
îndeplineşte funcţia reglementativă şi educativă. Opinia publică se studiază prin diferite
sondage sociologice şi se formulează de obicei prin media statistică.

Dialectica
Dialectica şi alternativele ei.
1. Dialectica lui Hegel şi Marx.
2. Dialectica şi principiile ei.
3. Categoriile filosofice, corelaţia dintre particular-ştiinţific, general-ştiinţific şi universal.
4. Legile dialecticii şi însemnătatea lor metodologică.

Concepţia filosofică despre lume are scopul de a forma nu numai un model teoretic
despre ea, ce prezintă lumea asta, dar şi de a arăta cum este ea. Rezolvarea acestei probleme
este legată de formarea şi constituirea dialecticii ca teorie despre cele mai generale legi de
dezvoltare a realităţii.
Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care
la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin
discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor
greci din acea perioadă purta caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice
Heraclit afirma că totul există şi concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă
necontenit, apare şi dispare. E bine cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea,
după Heraclit, este constituită din contrarii, iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării.

58
Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul prin ciocnirea părerilor contrare,
modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă logică care cu ajutorul
analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel înţelegea
dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini
şi cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica în această perioadă este încă
foarte primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra
mişcării şi a legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se
leagă. Ei nu ajunseseră la descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile
componente şi la analiza lor, fără de care este imposibilă cunoaşterea profundă şi
multilaterală a lor.
În epoca medievală se cultiva măiestria de predicator, se formulau metode de
respingere a eterodoxiei, culmea dialecticii medievale devin operele lui P.Abelard. Ulterior,
pînă la finele secolului 18, dominantă a fost concepţia metafizică despre lume, care o
interpreta ca ceva neschimbat şi absolut.Excepţie fac unele elemente de dialectică în filosofia
lui Descartes, Spinoza, Diderot. Temeliile concepţiei metafizice au început să fie zdruncinate
odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale de la jumătatea secolului 18-lea (una din ele a fost
geniala descoperire a legii conservării şi transformării materiei de către Lomonosov) şi a
activităţii practice a oamenilor, care au demonstrat caracterul schimbător a tot ce există.
Prima breşă în concepţia metafizica despre lume a făcut-o reprezentantul filosofiei
clasice germane la răscrucerea sec.18-19-lea I.Kant prin teoria sa cosmogonică şi
evidenţierea contradicţiilor raţiunii pure. Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie
a dezvoltării şi conexiunii universale a avut - o Hegel. El formula dialectica ca metodă de
cunoaştere prin intermediul cărei se atinge unitatea contrariilor. Dialectica este o metodă de
raţionare prin care părţile contrare nu se anulează, ci se completează şi echilibrează una pe
alta. Dialectica este aşa înţelegere a lumii şi mod de gîndire care priveşte diferite fenomene
în multitudinea de legături şi relaţii, în interacţiunea forţelor şi tendinţelor contrara, în
procesele de schimbare şi dezvoltare.Dialectica lui Hegel prezintă întreaga lume istorică şi
spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare, schimbare, transformare,
dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor şi forţe motrice ale
automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. Meritul lui Hegel
constă în aceea, că generalizînd şi sistematizînd ideile filosofice precedente el a elaborat un
sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realităţii. El a formulat principiile şi
legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi luptei contrariilor, legea trecerii
schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi invers, legea negării negaţiei), a elaborat un
sistem de categorii ale dialecticii (esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, cauză şi efect,
necesitate şi întîmplare ş. a.) prin care a exercitat o mare influenţă asupra gîndirii filosofice
ulterioare. Însă dialectica lui Hegel a fost elaborată pe o temelie idealistă. După Hegel,
mişcarea, dezvoltarea există datorită unei idei absolute, unui spirit universal, care gîndeşte,
formulează noţiuni, prin mişcarea cărora ideea absolută se autocunoaşte şi în procesul acestei
mişcări crează natura şi societatea. Cum numai raţiunea universală prin sistemul lui Hegel îşi
concepe toată bogaţia sa internă, dezvoltarea încetează. Cedînd sistemului său idealist,
dogmatic, Hegel s-a văzut nevoit să nege dezvoltarea naturii, care după părerea lui numai se
desfăşoară în spaţiu, iar societatea s-a dezvoltat pînă la apariţia statului iunchero-prusac.
Dialectica lui Hegel era îndreptată spre trecut şi îmbrăcată într-o formă mistică şi scolastică,
care denatura realitatea, întorcînd totul cu capul în jos.

59
Depăşirea caracterului unilateral a dialecticii idealiste a devenit posibil în filosofia marxistă.
Dialectica marxistă a fost bazată pe analiza filosofică a descoperirilor ştiinţifice din acea
perioadă, şi mai ales pe descoperirea teoriei celulare, a legii conservării şi trans-formării
energiei şi a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Dialectica marxistă apare şi ca consecinţă a
analizei şi sintetizării întregii experienţe de dezvoltare a naturii şi societăţii umane.
Prelucrînd critic filosofia lui Hegel, înlăturînd din ea sistemul idealist, conse-rvativ,
Marx şi Engels au luat din ea numai “sîmburele ei raţional” - dialectica. Dialectica marxistă
este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea
apoi Marx şi Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială. Hegel formula dialectica
gîndirii, dialectica subiectivă ca ceva de sinestătător, pe cînd marxismul a formulat dialectica
subiectivă ca o reflectare a dialecticii obiective, fără de care nu poate să existe. În filosofia
marxistă dialectica e înţeleasă şi ca teorie a cunoaşterii, şi ca logică. E vorba despre unitatea
dintre dialectica, logică şi teoria cunoaşterii, care rezultă din faptul, că şi lumea obiectivă şi
cunoaşterea, şi gîndirea umană se supun unor şi aceloraşi legi. Dar aceasta nu înseamnă
identitatea lor. Dacă conexiunile generale şi dezvoltarea realităţii obiective există în afară şi
independent de conştiinţa omului, atunci legăturile şi dezvoltarea gîndirii care cunoaşte,
reflectînd conexiunile şi dezvoltarea obiectivă, se supun principiilor sale gnoseologice şi
logice specifice. Dialectica, logica şi teoria cunoaşterii se deosebesc după obiectul de studiu,
dar sunt identice prin metodă. Marx şi Engels au formulat dialectica ca învăţătira despre cele
mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală
de cunoaştere şi transformare a realităţii. Dialectica este teorie filosofică, metodă şi
metodologie a cunoaşterii ştiinţifice şi a creaţiei în genere. Principiile teoretice ale dialecticii
constituie un conţinut esenţial al concepţiei despre lume. Astfel dialectica îndeplineşte
funcţia conceptuală şi metodologică. Esenţa dialecticii o alcătuiesc principiile ei
fundamentale (principiul conexiunii universale şi principiul dezvol-tării), care sunt înţelese
cu ajutorul sistemului de legi şi categorii.
2.
Principiu - sunt acele elemente relativ stabile ale cunoştinţelor ştiinţifice care
reflectă cele mai generale legături şi relaţii a fenomenelor lumii obiective şi care servesc ca
temelie, început logic pentru formularea teoriei. Principiu este nu orice concluzie obişnuită,
dar aşa cunoştinţe care joacă rolul hotărîtor referitor la toate celelalte cunoştinţe a acestei
teorii, îndeplineşte funcţia de centru integrativ pentru restul de cunoştinţe şi categorii.
Principiu îndeplineşte funcţia de bază conceptuală şi metodologică a teoriei, esenţial
influenţează conţinutul şi sensul ei. Datorită principiilor teoria devine ca un sistem logic bine
fundamentat. În filosofie există aşa principii ca principiul obiectivităţii, unităţii lumii,
conexiunii universale, dezvoltării, istorismului, cauzalităţii, determinismului ş.a. În teoria
cunoaşterii - principiul unităţii teoriei şi practicii, concretivităţii adevărului. În etică -
principiul umanismului, colec-tivismului ş.a. În logica formală - principiul identităţii,
contradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente.

Principiul conexiunii universale - concepţie conform căreia toate obiectele şi


fenomenele realităţii se găsesc în diferite relaţii, legături şi interdpendenţe. Relaţia este
noţiunea care reflectă modul de existenţă a lucrurilor şi fenomenelor, ea apare ca rezultat al
comparării a două lucruri după o anumită însuşire. Legătura este aşa relaţie în care un obiect
depinde de altul, unde schimbările unor însuşiri, elemente este condiţia necesară şi suficientă
pentru schimbarea altor însuşiri, elemente. Deosebim legături genetice, cauzale, temporal-

60
spaţiale, coordonatoare şi subordonatoare, interne şi externe, esenţiale şi neesenţiale ş.a.
Există deasemenea legături unilaterale şi bilaterale, ultimele formează interacţiunea.
Principiul conexiunii universale constă nu numai în recunoaşterea că toate obiectele şi
fenomenele se găsesc în relaţii şi legături, dar ne obligă încă: a) pentru a cunoaşte lucrurile
trebuie să cunoaştem relaţiile şi legăturile, fiindcă însuşirile obiectelor se manifestă în aceste
legături şi relaţii; b) să cuprindem maximal legături şi relaţii, asta ne-a asigura de greşeli şi
abordări unilaterale; c) din toate relaţiile şi legăturile trebuie să găsim acele cu caracter legic,
de sistem, pentru că ele ne dezvălue esenţa lucrurilor şi fenomenelor. Cunoaşterea
principiului conexiunii universale are o mare importanţă pentru activitatea practică, îl
disciplinează pe fiecare specialist, contribuie la analiza obiectivă a realităţii, exclude
abordarea unilaterală, metafizică.

Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele


realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Dezvoltarea este aşa mişcare
ireversibilă care duce la apariţia unei calităţi noi. Există două concepţii despre dezvoltare -
dialectică şi metafizică, care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi direcţia
dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca
autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o
forţă supranaturală. Mecanismul dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor
cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai
calitative. Direcţia dezvoltării în concepţia dialectică este în formă de spirală, ca repetarea
unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt, în concepţia metafizică - ca mişcare în
cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este
dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior şi care duce la acumularea
structurii şi funcţiei, măreşte independenţa relativă a sistemelor, posibilităţile dezvoltării în
viitor. Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu
limitarea posibilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta
în limitele unui şi acelaşi grad de complexitate. Principiul dezvoltării constă nu numai în a
recunoaşte că totul se găseşte în dezvoltare, dar şi în a înţelege corect dezvoltarea, a înţelege
corect izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Pentru a cunoaşte realitatea este necesar de
a analiza, studia fenomenele şi procesele în dinamică, în dezvoltare.

3.
Fiecare ştiinţă are noţiunile sale fundamentale. Categoriile sunt noţiunile cele mai
generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale existenţei, mişcării şi dezvoltării
fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii -
caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai
activităţii teoretice, dar şi practice.
Idealiştii subiectivi socot că categoriile au un caracter subiectiv, sunt nişte senzaţii,
impresii subiective, există numai în subiect, deatîta ele n-au nici o valoare ştiinţifică. I.Kant
vedea în categorii numai nişte forme ale dezvoltării cunoaşterii ori forme apriori a activităţii
de judecată care nu sunt legate cu realitatea obiectivă.Idealiştii obiectivi (epoca medievală -
realiştii) înţeleg categoriile ca entităţi pure, care există independent de realitatea obiectivă.
Hegel, spre exemplu, privea categoriile ca etape de dezvoltare a ideei absolute.Cu alte
cuvinte idealiştii n-au putut corect determina interconexiunea dintre obiectiv şi subiectiv în

61
categorii, exagerînd ori una ori alta, căzînd ori în subiectivism şi apriorism ori în
obiectivismul idealist.
Filosofia materialistă priveşte categoriile ca unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, ca o
interconexiune flexibilă, în mişcare şi dezvoltare.Categoriile filosofice se referă la toate
fenomenele realităţii, reflectă existenţa şi în acelaşi timp sunt trepte în dezvoltarea
cunoaşterii, gîndirii. Cu alte cuvinte ele îndeplinesc funcţia ontologică, gnoseologică,
metodologică, axiologică ş.a. Aspectul ontologic ne arată, că categoriile reflectă în conştiinţa
umană cele mai generale laturi şi trăsături a lumii obiective. Esenţa aspectului gnoseologic
constă în aceea că cu ajutorul categoriilor gîndirea umană este capabilă să reflecte şi
generalizeze cele mai comune însuşiri a lumii obiective, formînd un sistem de noţiuni
ştiinţifice. Aspectul metodologic constă în aceea, că gîndirea după natura sa este categorială
şi cunoaşterea categoriilor face gîndirea mai productivă, flexibilă, serveşte ca mod de
interpretare, transformare a realităţii.
Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte,
esenţa lor, fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos, ci în formă de legitate şi
necesitate. Deosebim categorii particular-ştiinţifice, general-ştiinţifice şi filosofice.
Categoriile particular-ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale
care se folosesc într-o ştiinţă, reflectă trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe
(exemplu, element chimic, valenţă, reacţie, forţă, energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile
general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi sunt obiectul mai multor ştiinţe
(informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filosofice,
care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu categoriile
particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.

Singular, particular şi general - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni


obiective ale universului, precum şi treptele gnoseologice ale acestor conexiuni. Aceste
categorii se constituie în cursul dezvoltării practic-cognitive.
Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi
fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca
atare.Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de
obiecte, ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care
reflectă însuşirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. Singular,
particular şi general sunt numai însuşiri, laturi a obiectelor materiale. Sinestătător există
numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi
irepetabilului.
Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia
trăsăturilor şi semnelor interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli. Nozologia este
învăţătura despre boli. Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul
nozologic. Unitatea nozologică este o boală concretă cu totalitatea ei de cimptome şi
sindrome specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză.
Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. Spre exemplu, bolile
cardiovasculare au specificul său, bolile aparatului respiratoriu se deosebesc de bolile
aparatului digestiv ş.a. Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate
nozologică (singular). Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin
compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor
(particularul).

62
Esenţă şi fenomen - categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale
tuturor obiectelor şi proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni,
relaţii, legi care determină însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui.
Fenomenul e manifestarea exterioară a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa se
manifestă printr-un şir de fenomene, dar niciodată nu coincide cu fenomenul, ele se găsesc în
relaţii contradictorii. Esenţa şi fenomenul sunt caracteristici obiective, universale, care se
dezvăluie în procesul cunoaşterii ca trepte de pătrundere în obiect. Esenţa exprimă
principalul, baza obiectelor, cea ce se produce în interiorul lor, iar fenomenul este expresia
exterioara a esenţei, formă în care obiectele se manifestă la suprafaţă. Fenomenele pot fi
percepute cu ajutorul organelor de simţ, dar esenţa e ascunsă, nu poate fi cunoscută printr-o
simplă contemplare. Scopul ştiinţei şi constă în a dezvălui esenţa lucrurilor în formele
exterioare de manifestare. Cunoaşterea este un proces de mişcare de la fenomen la esenţa
tot mai profundă a lucrurilor. Fără cunoaşterea esenţei, a legilor este imposibilă activitatea
practică a oamenilor.
În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările bolii,
simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindromelor ne vorbeşte despre
esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. Sarcina
principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu
înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e
cunoscută se efectuează tratament simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea
pacientului dar nu-l vindecă.

Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale


obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor,
relaţiilor, tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare,
exprimare şi manifestare a conţinutului. Conţinutul organismelor vii este activitatea vitală,
metabolismul, multitudinea de funcţii fiziologice legate de structurile organice. Conţinutul şi
forma dialectic interacţionează – conţinutul este format, iar forma are conţinut. Totodată
trebuie de avut în vedere, că conţinutul este mai activ, dinamic, conţinutul determină forma.
Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este
modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele
înconjurătoare. Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură
integritatea şi identitatea lui cu sine însăşi, este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite
schimbări interne şi externe. Funcţia determină structura. Conţinutul bolii este totalitatea
procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este
modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea.
Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre
diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie
de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, elementelor
şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se găsesc în părţile componente. Partea exprimă
nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea materială, ci aşa obiect luat în raport cu alt
obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea are semnificaţie numai ca
componentă a întregului, luată în afară de întreg ea nu mai este parte, ci formaţie materială

63
sinestătătoare. Partea este element ori totalitate de elemente, care organic se includ în întreg,
în sistem şi se găseşc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem. Întregul se
deosebeşte de suma, ansamblu părţilor componente prin aceia, că el este o interacţiune
relativ stabilă a părţilor componente şi are calităţi şi însuşiri noi care nu-s proprii unor părţi,
elemente aparte, întregul este aşa sistem care are calităţi integrative. Interacţiunea întregului
şi părţilor se caracterizează prin apariţia sistemului de legături dintre parte şi întreg, pierderea
unor însuşiri a părţilor la includerea lor în întreg, apariţia unor noi însuşiri cauzate de
legăturile interparţiale.
Pentru biologie şi medicină important este principiul integrităţii, care ne obligă să
studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg. Cît
de întreg n-ar fi obiectul studiat, noi trebuie să prevedem, că el poate fi parte din alt întreg
mai mare, care la rîndul său poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Şi invers, obiectul ca
parte a unui întreg poate să fie întreg pentru părţile sale componente. Studierea acestor
legături (de la parte la întreg şi de la întreg la părţile componente) ne dă posibilitatea de a
evidenţia esenţialul şi specificul.

Cauză şi efect - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a cone-


xiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi
provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia,
cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia
(efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături cauzale. Rezultatul unei cauze
poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte
fenomene ş.a. Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul - nui
cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are
un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc. Una şi aceiaşi cauză în unele şi
acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect.
Condiţia este categorie filosofică ce reflectă o formă a conexiunii universale dintre
obiecte şi fenomene fără care ele nu pot exista. Condiţia este mediul ambiant în care
realitatea există şi se dezvoltă. Este important de a nu confunda condiţia cu cauza. Dacă
cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură
nu generează acest obiect, efectul. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii
cauzale, accelerează ori frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia
efectului. Deosebim condiţii necesare şi suficiente Condiţiile necesare sînt fenomene, care au
loc fiecare dată, cînd apare acţiunea respectivă. Condiţiile suficiente sunt acele fenomene,
care neapărat provoacă acţiunea dată.
Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu
cunoaştem cauza, atunci nu putem pătrunde în esnţa fenomenelor (dacă nu cunoaştem cauza
bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală). Totodată trebuie să evităm abordarea
unilaterală, metafizică a legăturilor cauzale. Cauzalitatea se realizează prin o mulţime de
condiţii interne şi externe. În dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate să producă
diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect. Condiţionalismul ignorează
rolul cauzei şi absolutizează condiţiile, nu face deosebirea dintre cauză şi condiţie, le
confundă, socoate că efectul depinde numai de condiţie. Trebuie de avut în vedere că
condiţia este aşa fenomen care singură niciodată nu generează efectul, ea numai contribuie la

64
desfăşurarea cauzalităţii, modifică apariţia efectului. Conţinutul efectului este determinat de
cauză, care se răsfrînge prin condiţiile interne sau externe.
Monocauzalismul absolutizează rolul cauzei şi neagă specificul condiţiilor, socoate
că cauza pe deplin determină efectul, cum îi cauza - aşa este şi efectul. Acest curent a apărut
atunci cînd au fost descoperiţi microbii ca cauze a proceselor patologice. Cauzalitatea se
confunda cu microbul, se socotea că este destul de a găsi microbul ca să-l socotim cauză a
bolii. Într-adevăr microbul poate fi socotit ca cauză a bolii, însă conţinutul procesului
patologic depinde nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe a organismului.
Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. Spre exemplu, bacilul lui Koch poate
produce tuberculoză pulmonară, a organelor interne, la oase. Deci cauzalitatea trebuie
privită ca interacţiunea dialectică a cauzei şi condiţiilor.

Necesitate şi întîmplare - categorii filosofice ce reflectă legături determinative din


conexiunea universală. M. este aşa mod de dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor, care apare
legic, reiesă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile.
Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii o
singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă
din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Întîmplarea este aşa mod
de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, din
care se realizează una din ele. Dezvoltarea este ca unitatea necesităţii şi întîmplării, obiectele
şi fenomenele din lume sunt atît de necesare, cît şi întîmplătoare. Necesitatea se realizează
printr-un şir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a
necesităţii. Legătura dintre necesitate şi întîmplare se realizează prin legităţi statistice şi
dinamice. Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă
întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate
provoacă procesul patologic. Boala este o reacţie de protecţie necesară la agentul patogenic
Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar procesul epidemic în întregime are
legităţile sale, se manifestă ca necesitate. Medicul sub un şir de întîmplări trebuie să găsească
necesitatea, legitatea.

Posibilitate şi realitate - categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de


dezvoltare, legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea
premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unuia sau altui
fenomen. Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii. În sens larg, realitatea este
totalitatea posibilităţilor realizate, este lumea înconjurătoare. Fiecare obiect şi fenomen
conţine în sine diferite posibilităţi ca tendinţe de dezvoltare. Posibilitatea este realitatea
virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. Deosebim
posibilităţi abstracte şi concrete. Posibilitatea abstractă este aşa tendinţă a realităţii, care în
principiu poate să fie, nu contrazice realităţii, însă pentru realizarea ei nu-s încă condiţiile
necesare. Posibilitatea concretă este aşa tendinţă, care poate să fie şi are toate condiţiile
necesare şi suficiente pentru realizarea ei. Posibilitatea abstractă trebuie de deosebit de
imposibilitate - ceea ce contrazice realităţii, legilor ştiinţei. A creea perpetum mobile este
imposibil, fiindcă asta contrazice legei conservării şi transformătii energiei. Pentru activitatea
practică esenţial este de a cunoaşte dialectica posibilităţii şi realităţii, de a vedea în vechi
tendinţe noi, progresive şi a le susţine, de a reieşi din posibilităţi reale şi nu abstracte, care
duc la greşeli şi înşelăciuni, de a nu substitui realitatea cu ceea ce există numai posibil.

65
Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului.
Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se
excludă.

Determinism (lat. determinare - a determina) - concepţie filosofică conform căreia


toate lucrurile, procesele şi fenomenele, inclusiv acţiunile omului, sunt obiectiv şi legic
determinate de legături şi cauze materiale. Determinismul este teoria despre interconexiunea
şi condiţionatea reciprocă a fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe
principiile cauzalităţii şi legităţii. Chiar şi voinţa omului nu e liberă ci determinată. Principiul
determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi
fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele).Ideile determinismului se întîlnesc
încă în filosofia antică, mai reprezentativă în această privinţă a fost concepţia atomismului.
Însă ca teorie determinismul a fost formulat de P. Laplace (1749-1827), care considera că
dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci noi am putea
prezice cu prcizie viitorul. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea
următoarele neajunsuri: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale,
se ignorau condiţiile şi legăturile funcţionale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune
din exterior; c) legătura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică; d) deaceea
se afirma că totul în lume este necesar, întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea cauzei.
Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legături şi relaţii (cauză,
condiţii, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.). Determinismul este diametral opus
indeterminismului.

4.

Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi
gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care
au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial. Legea există ca noţiune a ştiinţei, este
rezultatul cunoaşterii şi exprimă cunoştinţe generalizate despre realitatea obiectivă. Dacă
categoriile fiecărei ştiinţe formează un sistem de noţiuni care exprimă conţinutul ei, atunci
legile ştiinţei exprimă esenţă ei. Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci cînd se formulează
legile ei. După forma sa legile prezintă anumite judecăţi, enunţuri, care constau din noţiuni,
deci ele sînt forme logice ale gîndirii, ca mod de existenţă a cunoştinţelor teoretice. În acelaş
timp legile au şi un conţinut obiectiv, reflectă realitatea obiectivă. În dialectică deosebim
următoarele legi universale: legea trecerii schimbărilor cantitative şi calitative, legea unităţii
şi luptei contrarilor şi legea negării negaţiei. Toate aceste legi funcţionează simultan şi ne
arată diferite aspecte a dezvoltării.
Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile
fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc atunci,
cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările cantitative se
acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calităţii,
iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative.Această lege descrie mecanismul
cel mai general al dezvoltării. Ea a fost formulată de Hegel. Legea trecerii schimbărilor
cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal. Conţinutul ei se deescoperă
cu ajutorul tuturor categoriilor dialecticii şi în primul rînd al categoriilor calităţii, cantităţii,
măsurii şi saltului dialectic. Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a

66
elementelor sistemului. Gradul de diferenţă dintre calitatea veche şi cea nouă depinde de
schimbările cantitative în obiectul vizat. Procesul schimbării radicale a calităţii date,
“ruptura” vechiului şi geneza noului se numeşte salt. El prezintă în sine o trecere de la
calitatea veche la cea nouă “de la o măsură“ la alta. Transformarea unui fenomen în altul este
o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative, care trec prin cîteva faze intermediare.
Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice,
diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, norma şi patologia
în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii
obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative.
Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul
trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite).
Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor
medicamentoase.

Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii,
care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa,
“nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul
dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta
părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se
exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor
formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi
fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi
semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi
contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se
duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării
contradicţiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea.
Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent.
Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de
rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s
părţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea
forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.).

Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de
către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este
categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în
procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la
alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea
vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se distruge numai aceia
ce s-a învechit, ce n-are viitor, ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou, valoroc, are
perspectivă se păstrează, se transmite mai departe. Negarea dialectică este un moment
necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a contradicţiilor (prin depăşire).
Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi fenomenele
realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare: negarea distructivă, depăşirea şi transformarea.
Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare,
srabilizare practic lipseşte. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor.
Transformarea este modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata.

67
Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în
sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării negaţiei a
fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea se începe de la
prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar
negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a
contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel
mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea
dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune, repetabilitate şi caracterul de
spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent apare ceva nou, care n-a existat în
trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În procesul negării dialectice se neagă nu toate
însuşirile şi laturile obiectului, ci numai acele care sau învechit, n-au perspectivă, care
frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul într-un mod restructurat se transmite în altă calitate, iar
acumularea lor se manifestă ca continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării.
Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o
mişcare în cerc ori rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de
spirală. În secolul trecut a fost formulată de către E.Haechel şi F.Muller legea biogenetică,
conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale personale,
dar şi trăsăturile strămoşilor săi, că ontogeneza repetă filogeneza. Procesul de înmulţire
trebuie privit nu numai ca crearea noului organism, ci şi păstrarea elementelor vechi în nou.
Legea negării negaţiei se manifestă în dezvoltarea realităţii obiective, activităţi practice şi
teoretice a oamenilor.
Informatica.
Problemele filosofice ale informaticii. Informatizarea şi intelectualizarea
societăţii.
1. Conţinutul şi esenţa ciberneticii ca disciplină general-ştiinţifică.
2. Premisele apariţiei informaticii, obiectul de studui al ei şi coraportul acesteia cu
cibernetica.
3. Informatica socială: esenţa şi conţinutul. Societatea informaţională.
4. Problema “trombozei” informaţionale, informatizarea şi intelectualizarea societăţii.
5. Etapele de bază şi direcţiile informatizării activităţii medicale.
6. Clasificarea sistemelor informaţionale în activitatea medicală şi căile compiuterizării
sferei medicale.
7. Problemele şi perspectivele informatizării medicinii şi ocrotirii sănătăţii în RM.

1.
Cibernetica apare în prima jumătate a secolului nostru şi este produsul nemijlocit al
progresului tehnico-ştiinţific, una din cele mai mari realizări ale ştiinţei contemporane.
Întemeietorul ei se consideră N.Wiener, care definea această disciplină drept o ştiinţă despre
dirijare şi conexiuni în organismele vii şi maşini. Savanţii sovietici B.Biriucov, N.Moiseev,
A. Colmogorov dezvoltă mai departe această ştiinţă, subliniind diferite aspecte – cibernetica
este ştiinţa generală despre dirijarea în diverse domenii ale activităşii omeneşti, ale lumii vii
şi ale tehnicii; cibernetica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în
sistemele complexe de dirijare. Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor
complexe, autoorganizatorice.
Cibernetica a apărut ca un produs şi un mod de soluţionare a anumitor contradicţii în
dezvoltarea societăţii. Din mulţimea de premise putem evidenţia premisele ştiinţifice

68
(necesitatea în integrarea cunoştinţelor), tehnice (necesitatea în mecanizarea proceselor
informaţionale), de producere (modificările în modul de producere tehnologic) şi logico-
matematice (formarea noilor discipline matematice – teoria jocurilor şi operaţiilor, teoria
informaşiei, programarea lineară ş.a.).
Cibernetica poate fi reprezentată ca o orientare ştiinţifică integrală, care poartă un
caracter general-ştiinţific regional. Ea se bazează pe interacţiunea a trei grupe de ştiinţe—
sociale, naturaliste şi tehnice. În afară de aceasta cibernetica foloseşte aşa noţiuni general-
ştiinţifice ca sistem, structură, informaţie, funcţie, model, algoritm, probabilitate ş.a.
Ca orice ştiinnţă cibernetica are principiile sale. Unul din cele mai de vază principii
este principiul conexiunii informaţionale. Conexiunea informaţională este foarte importantă
pentru păstrarea integrităţii sistemelor cibernetice şi poate fi considerată hotărîtoare pentru
ele. Alt principiu de existenţă şi funcţionare a sistemelor de autodirijare este principiul de
reflectare activă strîns legat de principiul legăturii inverse. Principiile menţionate mai sus
sunt indisolubile de principiul certitudinii. Funcţionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva
decît procesul de asigurare a integrităţii şi certitudinii lor. Stările interioare ale sistemelor
examinate sunt funcţional invariante în sensul orientării lor spre atingerea unui anumit scop
necesar pentru supravieţuirea sistemelor. O astfel de invariantă funcţională este rezultatul
procesului consideranţei şi realizării scopului. Printre celelalte principii ale ciberneticii e
logic să fie evidenţiat principiul ierarhic (subordonării), diversităţii necesare, completării
exterioare şi adaptării. În acelaşi timp accentuăm că nici unul din principiile enumerate nu
poate fi realizat izolat de altele. Ele formează un sistem unic, deschis pentru alte legităţi
necunoscute încă nouă.

2.
A doua jumătate a sec.XX se caracterizează printr-o formare intensivă a noilor
orientări de cercetare şi chiar a noilor domenii de cunoaştere. Pe primul plan se va plasa mai
întîi cibernetica, mai apoi cosmonautica, semiotica, sistemotehnica, ergonomica,
scientologia, teoria dirijării ş.a. Un loc deosebit între aceste ramuri ale ştiinţei îl ocupă teoria
informaţiei ştiinţifice. Noua ei denumire “informatica” a fost întrodusă în literatură la
începutul anilor 60 de F.Temnicov, pe atunci această noţiune se folosea deja în limba
franceză.
Informatica în aspectul ei netradiţional nou este o operă a celei de-a doua revoluţii
electronice, care s-a început la mijlocul anilor 70 şi a cărei bază materială a devenit tehnica
microprocesoarelor. Apariţia informaticii a fost determinată de necesităţile practicii sociale,
computerizării economiei naţionale:
• Computerizarea uneltelor de muncă, montarea instalaţiilor automate
de prelucrare a informaţiei în sistemele mecanice (mecanotronica).
• Computerizarea tehnologiilor de producere pe calea creării şi montării
în complexele tehnologice ale instalaţiilor şi sistemelor dirijării automate
(tehnotronica).
• Computerizarea proceselor social-comunicative, formarea
tehnologiilor informaţionale pe calea automatizării multiplelor domenii ale
activităţii sociale ca planificarea şi dirijarea, cercetările ştiinţifice, proiectarea,
medicina, criminalistica, instruirea, protecţia mediului, activitatea bancară,
comerţul ş.a.(informatica).
Aşadar, apariţia informaticii ca ştiinţă este rezultatul creării şi aplicării în masă în

69
practica socială a tehnicii electronice de calcul, computerelor personale, noilor mijloace ale
legăturii informaţionale şi tehnologiilor informaţionale. Informatica este ştiinţa despre
prelucrarea informaţiei cu ajutorul computerului, este ştiinţa care studiază interacţiunea cu
mediul social al MEC şi sistemelor computerizate. Obiectul informaticii este tehnologiile
informaţionale, mediul informaţional şi resursa informaţională. Tehnologiile informaţionale
formează mijloacele automatizate de elaborare, păstrare, transmitere şi utilizare a
socioinformaşiei sub aspect de cunoştinţe. Mediul informaţional este acea latură a sferei
informaţionale a sociumului în întregime sau subsistemul lui care e legată nemijlocit cu
tehnologiile informaţionale, formînd prin asta o integritate determinată. Mediul
informaţional este un mijloc de comunicare între oameni. Resursa informaţională este
informaţia preţiută ca marfă. Ea are următoarele trăsături:
• A produs cele mai profunde schimbări în viaţa actuală a civilizaţiei, a
asociat lumea într-un sistem unic informaţional.
• Spre deosebire de resursele materiale la utilizare nu se micşorează, ci
dimpotrivă se măreşte.
• În comun cu resursele materiale este o forţă motrice a dezvoltării
sociale.
• Devine o forţă de producţie nemijlocită.
• În unire cu omul formează un sistem intelectual creator.
Cibernetica şi informatica au ceva comun – obiectul lor este realitatea informaţională
(totalitatea formelor, felurilor şi manifestărilor informaţiei, sistemelor şi proceselor ei). Însă
cibernetica ţine de soluţionarea problemelor de dirijare, folosind noţiunea conexiunii directe
şi inverse. Cibernetica studiază legile dirijării în sistemele biologice, tehnice şi sociale.
Informatica studiază nu pur şi simplu informaţia, ci unitatea mijloacelor informaţionale,
lingvistice, tehnice şi de program-algoritmice, adică ceea ce alcătuieşte baza tehnologiilor
informaţionale, ea studiază trăsăturile fundamentale, structura şi funcţiile sistemelor
informaţionale automatizate.
Sistemele informaţionale automatizate constituie mijlocul comunicaţiilor, schimbului de
date şi informaţii şi joacă rolul de mijloc de păstrare a resurselor informaţionale. Procesele
informaţionale de acumulare în societate duc la formarea memoriei sociale, cele de
comunicare favorizează construirea sistemelor comunicărilor sociale, folosirea posibilităţilor
lor în sporirea progresului.
Informatica este studierea legităţilor de creare, transformare, transmitere, păstrare şi
utilizare a informaţiei de toate felurile cu ajutorul computerelor şi sistemelor computerizate.
Pe de o parte, informatica este o ramură deosebită a economiei naţionale, totalitatea tehnicii
şi a tehnologiei automatizate informaţionale (resursele informaţionale), pe de altă parte – un
domeniu de cunoştinţe, disciplină general-stiinţifică, teoria activităţii informaţional-
ştiinţifice, ştiinţă care se ocupă cu studierea informaţiei, însuşirilor ei, criteriilor şi
structurilor în sociocomunicările imformaţionale naturale şi artificiale. Informatica ca
disciplină general-ştiinţifică şi ramură a econiomiei s-a dovedit a fi una din cele mai
importante forme de intensificare nu numai a producerii materiale, dar şi a activităţii
ştiinţifice, conştiinţei sociale, a sferei spirituale a societăţii în intregime.

3.
În ultimul timp în ştiinţă se instaurează o nouă noţiune – informatica socială care uneşte

70
în mod organic într-un tot întreg universalitatea informaticii şi particularităţile sociumului.
Informatica socială este disciplina care studiază legităţile şi tendinţele de interacţiune a
societăţii şi informaticii, adică a proceselor de informatizare a societăţii şi socializare a
informaticii. În faţa informaticii sociale stau trei sarcini strîns legate între ele:
• cercetarea consecinţelor sociale ale informatizării,
• studierea condiţiilor şi premizelor sociale ale informatizării,
• evidenţierea şi cerecetarea proceselor şi tendinţelor sistemelor
socioinformaţionale om-computer.
Informatica şi sistemul socioinformaţiei dialectic interacţionează, funcţionează împreună şi
n-are sens de a absolutiza atît informatica, cît şi sistemul socioinformaţiei. Informatica
socială se ocupă cu problemele teoriei şi practicii informaţiei sociale.
Noţiunile principale ale informaticii sociale sunt memoria socială şi intelectul social.
Memoria socială nu este suma mecanică a cunoştinţelor păstrate în societate. Memoria
socială poate fi caracterizată drept o informaţie acumulată pe parcursul dezvoltării social-
istorice, stabilită în rezultatul activităţii practice şi de cunoaştere, transmisă din generaţie în
generaţie cu ajutorul mijloacelor social-culturale şi care constituie baza cunoaşterii
individuale şi sociale la fiecare etapă concretă a dezvoltării istorice. În memoria socială
putem evidenţia trei grupe ale purtătorilor ei: uneltele de producţie şi rezultatele materializate
ale muncii, de cele mai multe ori figurînd ca cultura materială; relaţiile sociale obiective,
bazate în ultima instanţă pe relaţiile de producţie; limbajul în sensul larg al cuvîntului.
Intelectul social constituie capacitatea societăţii (sau a unui ori altui subsistem al ei) de a
înţelege şi utiliza în mod constructiv cunoştinţele pe care le are la dispoziţia sa pentru
reducerea entropiei remanente şi suplimentare. Intelectul social este o formă stabilă a
activităţii gînditoare în comun a oamenilor. Intelectul social nu reprezintă suma intelectelor
individuale, ci sistemul al cărui nivel de restituire se determină nu atît de capacităţile
oamenilor ce întră în el, cît de relaţiile de comunicare (formale şi neformale) dintre ei.
Intelectul social constituie un sistem deschis ce are următoarele caracteristici: structura de
reţea, memoria socială, mijloace dezvoltate ale informaţiei şi comunicării în masă, stratul
intelectual al oamenilor de creaţie ce generează idei, resursa informaţională drept bază a
progresului social. În totalitatea lor elementele indicate formează mediul intelectual şi
informaţional.
Sistemul unic al informaţiei sociale are menirea de a asigura cu informaţie nu numai
producţia, dar şi societatea în întregime, deasemenea procesele ecologice, social-politice,
spirituale ş.a. Informatica socială este o pîrghie din cele mai principale ale creării şi formării
sistemului adecvat al socioinformaţiei în anumite condiţii sociale. Luînd în consideraţie
specificul unor genuri aparte ale informaţiei sociale e raţional a crea şapte sisteme ale
informaţiei sociale pe scară statală generală: economic, tehnico-ştiinţific, politic, etic,
familial de trai, cu privire la mediul înconjurător şi utilizarea naturii, cu privire la medicină şi
ocrotirea sănătăţii.
Societatea informaţională este un stadiu netradiţional al progresului social apărut în
mod obiectiv în mersul progresului istoric. În comparaţie cu societatea industrială ea
presupune un nivel înalt cu mult mai calitativ de dezvoltare a forţelor de producţie pe contul
aplicării formelor şi metodelor intensive de lucru, tehnologiilor neordinare. Baza dinamicii
sociale a societăţii informaţionale o alcătuiesc nu resursele materiale tradiţionale (structurile
rudimentare), ci posibilităţile informaţionale (intelectuale), adică structurile şi mecanismele
subtile ale sociumului: cunoştinţele, ştiinţa, factorii organizatorici a capacităţilor oamenilor,

71
iniţiativa lor de creaţie, tradiţiile. Cu alte cuvinte instaurarea societăţii informaţionale este
legată de formarea structurilor şi mecanismelor intelectului social, al cărui esenţă se
determină de legăturile informaţionale. Societatea informaţională este societatea în care:
• informaţia şi resursele informaţionale prezintă cel mai mare capital,
• prioritatea informaţiei în comparaţie cu alte resurse,
• se garantează accesul liber la informaţie a fiecăruia,
• se garantează securitatea informaţională,
• baza dezvoltării economice şi sociale sunt tehnologiile informaţionale (scientofage),
• se asigură securitatea ecologică,
• se rezolvă problema “trombozei” informaţionale,
• se realizează unitatea globală a întregii civilizaţii pe baza informaţională,
• maximal se realizează principiile şi idealurile umanistice.
Pe baza societăţii informaţionale apare societatea ecologică. Ea este o etapă în
procesul social-istoric de dezvoltare a omenirii, concepţie filosofico-sociologică care reesă
din divizarea istoriei în etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară, industrială,
informaţională). Pentru societatea ecologică, ca şi pentru societatea informaţională este
caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele sociale,
mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor
informaţionale, băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. Societatea informaţional-
ecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină
dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă
şi tehnologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte
resurse, producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica
specifică a ei. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea
atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică
şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă
în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată, unde
pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice.
Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou
fenomen - a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei
tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de
la care porneşte evoluţia sistemelor), obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor).
Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. Ele se observă cu “ochiul
liber” şi se deosebesc chiar la diferenţierea “rudimentată“ a obiectelor. De asupra acestor
fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele mai
superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-
tehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia
ulterioară a sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice,
economice, juridice, intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia
socială şi inviolabilitatea persoanei, condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă
asupra progresului social. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii
şi pieţii intelectuale (informaţionale); structurile şi mecanismele opiniei publice şi
publicităţii; structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate
vitală a ei; structurile şi mecanismele conştiinţei de masă, ale bunului simţ, potenţialului de

72
creaţie al naţiunii; structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii, eticii, simbolicii de stat,
memoriei sociale şi tradiţiilor, structurile psihologiei sociale etc.
Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile?
Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile
progresului social. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul
decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. Nucleul
tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale).
Moştenirea socială, selecţia intelectuală, transformarea cunoştinţelor în forţă motrică,
reducerea entropiei sociale - acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a
progresului social.
Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale,
spirituale, morale) şi prin aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele
nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. Instituţiile opiniei publice
(presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse asociaţii, astfel de pături
specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii
se includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor anomale în
socium, tentativelor antisociale etc. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din
somnolenţe toată societatea.Aşadar, cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-
sociale le constituie esenţa lor spirituală, intelectuală, mai bine spus conţinutul, tendinţa
acestora de a menţine şi dezvolta potenţialul intelectual al societăţii, bazele morale ale vieţii.
Intelectul, ca element primordial creativ al progresului, repreznită un apanaj nu numai al
individului izolat, dar şi al oricărul socium, fie că e societatea în întregime sau o componentă
a acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.).

4.
Printre sursele dezvoltării durabile (resursele materiale – petrol, gaz, oţel) un loc
important aparţine informaţiei. Nu ne putem imagina o societate contemporană fără
producerea, prelucrarea, transmiterea şi utilizarea masivelor colosale ale celor mai variate
informaţii. Viaţa omului decurge parcă în trei cîmpuri – energetic, gravitaţional şi
informaţional. Savantul spaniol E.Curras afirmă, că omul în dezvoltarea sa a avut şi va avea
nevoie de informaţie după cum are nevoie de apă, aer, sau foc… informaţia este cel de-al
patrulea element vital.
Informaţia este o noţiune general-ştiinţifică (între ştiinţă şi filosofie). Informaţia
reprezintă o latură invariantă a reflectării, este o diversitate reflectată, o reproducere a
diversităţii unui obiect în alt obiect în rezultatul interacţiunii acestora. Dacă orice informaţie
este reflectare, atunci nu orice reflectare este informaţie. Informaţia este forma superioară de
reflectare, este o reflectare cifrată, codificată, transmisă. Informaţia şi reflectarea sunt
atribute ale materiei. Deosebim patru tipuri de informaţie (după formele de reflectare) –
elementară (în natura anorganică), biologică (în natura vie), socială (în societate) şi
computerizată (în MEC şi alte instalaţii computerizate).
Informatizarea este implementarea ştiinţei informaticii în toate sferele societăţii, este un
proces social global de producere şi utilizare tot mai profundă de către societate a informaţiei
drept sursă de dezvoltare durabilă. Informatizarea are scopul amplificarea intelectului social
şi în baza acestui fapt a restructurării umanistice a societăţii, crearea societăţii
informaţionale. Informatizarea este o tendinţă stabilă a dezvoltării sociale, este o interacţiune

73
permanentă a societăţii şi informaticii, care presupune două direcţii – de la informatică spre
socium (informatizarea societăţii) şi de la socium spre informatică (umanizarea, socializarea
informaticii). Cu dezvoltarea informatizării tot mai mult şi mai mult se implementează şi
utilizează în toate sferele sociumului tehnologii ştiinţifice, informaţionale. Creşte numărul
de oameni ocupaţi în sfera producerii informaţiei şi serviciilor informaţionale. Nu trebuie
uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în societate este intelectualitatea. În toată
lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă (impetuoasă) a intelectualităţii, iar în
ţările cele mai dezvoltate, cum este Japonia, această “pătură“ a depăşit după număr clasă
muncitoare şi ţărănimea luate împreună.

Intelectualizarea şi este creşterea ponderii muncii intelectuale în toate sferele


producţiei sociale, în activitatea spirituală a personalităţii, majorarea capacităţilor creatoare şi
legăturilor informaţionale în societate. Intelectualizarea depinde nu numai de nivelul de
studii a membrilor societăţii, nu atît de creşterea puterii memoriei sociale (numărul de cărţi şi
reviste în biblioteci, cantitatea de brevete şi patente ş.a.), ci de crearea unui mecanism de
utilizare raţională a informaţiei şi perfecţionare a legăturilor informaţionale. Intelectualizarea
nu-i altceva decît unirea capacităţilor intelectuale a individului cu posibilităţile tehnicii
informational-electronice (computere, mijloace de comunicare, mass-media ş.a.).
Încă F.Engels afirma, că dezvoltarea ştiinţei se intensifică proporţional patratului
distanţei (în timp) de la punctul ei iniţial. În timpul nostru are loc creşterea exponenţială a
informaţiei. Din 1750 pînă în 1950 populaţia lumii a crescut de trei ori. Numărul revistelor
ştiinţifice în această perioadă a crescut aproximativ de zece mii de ori. Dacă în 1665 în
întreaga lume se edita o singură revistă, pe timpurile lui I.Newton (1642-1727)– cinci, apoi
acuma se editează anual mai mult de 200 mii de reviste ştiinţifice. Fluxul informaţiei
tehnico-ştiinţifice se măreşte permanent. Dacă 15 – 20 ani în urmă volumul informaţiei
ştiinţifice se dubla la fiecare 5 – 7 ani, în ultimul timp dublarea are loc anual. Poliţele
bibliotecii de stat din Rusia (a doua bibliotecă în lume după biblioteca congresului SUA) se
lungesc anual cu 15 km. Supraproducerea informaţiei este evidentă.
“Explozia” informaţională, acompaniată de lipsa (“foametea”) informaţională se
numeşte criză informaţională, iar mai exact – “tromboză” informaţională. “Tromboză”
informaţională se manifestă cel puţin în trei momente de bază. În primul rînd, în contradicţia
dintre posibilităţile limitate ale omului de a prelucra şi percepe informaţia şi fluxurile şi
masivele existente ale informaţiei sociale necesare. În al doilea rînd, în producerea unei
cantităţi considerabile a informaţiei suplimentare, care îngreunează şi împiedică calea spre
utilizarea socioinformaţiei folositoare. În al treilea rînd, în încălcarea integrităţii sistemelor
comunicaţiilor sociale, care se exprimă în hipertrofierea intereselor departamentale în
detrimentul celor ştiinţifice generale. Ieşirea din criza informaţională este în informatizarea
societăţii şi folosirii mai depline a tehnologiilor informaţionale.
5.
Activitatea medicală se caracterizează printr-un şir de particularităţi, dintre care cea
mai esenţială este specificul obiectului de muncă al ei. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi
boala) este foarte complicat. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă
şi subordonează toate formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de
aceea rezolvarea problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă
fără o metodologie filosofică.

74
Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează
factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi
obiect şi subiect al medicinei. În activitatea medicală predomină factorul subiectiv. În
procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului, iar în
senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului, care
în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie
evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman
sunt într-o măsură oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de
experienţa şi calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.
Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia
despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi
interpretată.Această activitate este orientată mai întîi de toate
DEX, p 974 Semiologie – parte a spre culegerea şi prelucrarea informaţiei, ea se deosebeşte
medicinei care se ocupă cu
descrierea simptomelor şi a
printr-o tehnologie originală. Culegerea informaţiei se
semnelor diferitor boli, precum şi complică în permanenţă, în ea se includ diverse mijloace
a metodelor de a le pune în tehnice, fizice, chimice, biologice şi alte metode de
evidenţă şi de a le diagnostica; diagnosticare. În condiţiile RTŞ, informatizării sferelor sociale
simptomatologie. se schimbă radical procesul de diagnosticare a bolilor.
Diagnosticarea (semiologia) medicală actuală s-a transformat
dintr-o formă deosebită a activităţii medicale într-o disciplină ştiinţifică.
Gîndirea clinică a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa
cunoscutul şi capacitatea de a medita asupra specificului. Pe de o parte, medicul operează cu
cunoştinţe pregătite (gata), pe de altă parte – capătă informaţia pe baza studierii manifestării
specifice a binecunoscutei unităţi nozologice la bolnavul dat. Tehnica şi tehnologia
computerizată întroduc modificări principiale în esenţa procesului de muncă în activitatea
medicală, ele transformă parţial mijloacele “manuale” de culegere şi prelucrare a informaţiei
pe bază computerizată.
Medicina de azi trece treptat de la sistemul binar “medic – pacient” la sistemul din
trei elemente “medic – tehnica – pacient”. A apărut chiar şi o denumire de hibrid
“informatica medicală”. În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea
proceselor de diagnosticare şi tratament. Folosirea computatoarelor în medicină are o mare
perspectivă, deoarece maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Ca rezultat al
informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude
unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. Informatizarea medicinei
contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei
muncii creatoare.Odată cu aceasta informatizarea medicinei are nu numai consecinţe
pozitive, dar şi negative. Informaţia medicală nu poate fi formalizată pe deplin. Numai în
manual tabloul clinic al bolii este clasic, în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe
care compiuterul nu poate să le evidenţieze. Mijloacele tehnice şi compiuterele, fiind surse
de informaţie despre bolnav, funcţionează pe baza programelor formal-logice şi deaceea
sunt într-o măsură oarecare limitate, ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli
posibile. Deaceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă
personal medicul (şi nu maşina). Compiuterizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate
înlocui complet metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să posede atît metodele
clasice, cît şi metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru asta se cere o pregătire

75
profesională a medicilor mai amplă, care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-
metodologică.
Sarcina de bază a informaticii medicale – informatizarea sferei medicale şi ocrotirii
sănătăţii, automatizarea şi computerizarea diagnosticării şi procesului curativ – se poate
realiza în cîteva etape.
• Prima etapă – elaborarea metodelor de diagnosticare computerizată şi a pronosticării
automatizate, de asemenea automatizarea procesului de diagnosticare şi alegerea
tratamentului.
• A doua etapă – crearea modelelor informaţionale ale diverselor boli. O modelare
similară are un şir de privilegii faţă de alte metode de studiere a bolilor omului, întrucît
apare posibilitatea în mod nemijlocit în procesul de diagnosticare şi tratare a bolnavului
de a întroduce corective, care să ridice considerabil eficacitatea tratamentului.
• A treia etapă – crearea sistemelor operaţionale de automatizare a proceselor de
diagnosticare şi tratament (sistemele expert). Sistemele expert (sau sistemele cognitiv-
artificiale) sunt programe bazate pe cunoştinţe care modelează comportamentul şi
capacitatea omului expert de a rezolva probleme într-o specialitate îngustă.Crearea
sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi
experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Şi totuşi
sistemele de experţi sunt limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului
respectiv.
Practica medicală actuală dictează două direcţii de bază ale informatizării sferei
medicale: automatizarea prelucrării informaţiei medicale cu ajutorul MEC inclusiv şi
stabilirea diagnosticului şi unirea aparatelor medicale cu MEC.

6.
Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea îngustă, medicii ocupîndu-se
numai de anumite funcţii, organe ori procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul
informaţional permanent creşte, iar specialistul nu-i în stare să cuprindă toată această
informaţie. Soluţionarea acestor probleme este posibilă prin informatizarea sferei medicale,
întroducerea şi folosirea tot mai largă a sistemelor informaţionale. Clasificarea acestor
sisteme poate fi:
1. În dependenţă de metoda de prelucrare a informaţiei
• Sisteme informaţionale de căutare bazate pe tehnica de calcul de
perforare.
• Sisteme informaţionale de căutare de gen manual.
• Sistemele automatizate de prelucrare a informaţiei medicale.
• Sistemele expert.
2. În dependenţă de destinaţie
• Sisteme informaţionale de căutare.
• Sisteme informaţionale de prelucrare.
• Sisteme de dirijare.
• Sisteme automatizate de conducere ( SAC ).
3. După sarcina lor
• Sisteme de cercetare.

76
• Sisteme de diagnosticare.
• Sisteme de pronosticare.
• Sisteme de supraveghere şi comandă.
• Sisteme de tratament.
Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una
din cele mai avantajoase orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele
mai multe ori greşeşte la stabilirea diagnosticului ori tratament din cauza că a uitat un
oarecare simptom, n-a recunoscut varianta mai puţin întîlnită a unei sau altei boli, nu şi-a
amintit la timp un anumit medicament, n-a atras atenţia cuvenită la unele manifestări
secundare a procesului patologic. Computerul posedă o calitate minunată nu numai în
capacitatea de a culege şi acumula experienţa medicilor, dar şi de a o transmite lucrătorilor
practici ai sferei medicale.

7.
Computerizarea şi informatizarea in activitatea medicală se află în centrul atenţiei şi
în Republica Moldova. În multe instituţii curative metodele avansate, progresive îşi croiesc
drum în viaţă, favorizînd sporirea eficacităţii practicii curative, sistemului de ocrotire a
sănătăţii în întregime. MEC îşi află aplicarea în spitalul de urgenţă medicală a municipiului
Chişinău. Aici au fost create SAC – staţionar, clinică, punctul de dispecer, farmacia. Practic
informaţia în întregime despre bolnavi, munca medicilor, personalul administrativ-economic,
farmacie se întroduce în computer. Aceaste şi multe alte măsuri oferă posibilitatea de a-i
elibera pe medici de o muncă necreatoare secundară, a acorda mai multă atenţie nemijlocit
tratamentului bolnavilor.
Noi tehnologii informaţionale sunt implementate şi în Centrul Republican de
Diagnosticare medicală şi alte instituţii medicale. Sunt aplicate cu succes MEC în farmacia
didactică a USMF “N.Testemiţanu”. În computer a fost întrodusă informaţia despre
mecanismul acţiunii, indicaţiilor şi contraindicaţiilor preparatelor curative, existenţa lor în
depozite şi farmacii. Aceasta permite medicului a găsi o cale cu mult mai concretă de tratare
a bolnavilor.
Există un şir de probleme legate de informatizarea şi computerizarea ocrotirii
sănătăţii şi a medicinii în RM. Mai întîi de toate există problema de genul asigurării
tehnologice. Instituţiile ocrotirii sănătăţii suferă o lipsă a mijloacelor de finanţare pentru
procurarea computerelor şi tehnicii respective. Costisitoare sunt şi programele ce asigură
funcţionarea acestei tehnici. O altă problemă este cea psihologică. Nu toţi medicii şi mai cu
seamă personalul mediu medical sunt pregătiţi pentru implementarea MEC. O bună parte din
medici nu au o prgătire specială pentru acest lucru sau nici nu doresc s-o aibă.
Pregătirea cadrelor medicale pentru munca în medicina informatizată nu corespunde
cerinţelor timpului. Programele sunt puţin adaptate la practica medicală, sistemul de ocrotire
a sănătăţii în întregime. Pe lîngă toate acestea învăţămîntul se desfăşoară, de regulă, în afara
instituţiilor medicale.
Altă problemă este legată de acea situaţie, în care aplicarea MEC în ocrotirea
sănătăţii nu este legitimată. Chiar şi acolo unde funcţionează în mod normal computerele, nu
s-a contramandat foile de observaţii şi fişele de ambulator, medicii ca şi 200 ani în urmă mai
mult de jumătate din ziua de lucru scriu şi completează diferite “hîrtii”. Programiştii sunt
angajaţi în orice funcţii numai nu ca programişti.

77
Pentru medicină o problemă din cele mai serioase este unificarea noţiunilor
medicale. În sfera medicală există foarte multe categorii, care cu greu se supun sistematizării
şi formalizării. Nu toate simptomele şi termenii medicali pot fi exprimaţi cantitativ. Un şir de
afecţiuni se caracterizează printr-o mare diversitate a simptomelor, iar fiecare medic fixează
doar acele simptome, cărora el le dă preferinţă sau pe care el le consideră mai necesare. Aici
e nevoie de o sistematizare serioasă şi de un reducţionism raţional.
O mare problemă pentru medicină rămîne a fi sinonimia. În multe disciplini aparte
numărul sinonimelor ajunje pînă la 25 – 40% din numărul total al termenilor. Este foarte
mare ponderea şi a termenilor eponimi (formaţi de la nume proprii). Toate acestea necesită
nu numai pregătirea pentru lucrul cu MEC, dar şi educarea medicilor în spiritul culturii
corespunzătoare a gîndirii.
Şi totuşi cîte greutăţi nu am întîlni noi, căile de informatizare a medicinei sunt cele
mai diverse, rolul lor în perfecţionarea şi ridicarea eficacităţii acestor sfere este de neînlocuit.
Totodată obţinerea succeselor evidente ale informatizării medicinei, a importanţei ei în
organizarea activităţii curative ultimul cuvînt decisiv rămîne totuşi a fi al medicului. Funcţia
umanistică a medicinei, compasiunea şi caritatea ţin numai de firea omului, de aceea toate
forţele şi întreaga noastră pricepere trebuie să fie orientate spre curăţirea şi perfecţionarea
sufletului lui, calităţilor sociale. Munca medicului nu este uşoară, dar cu mare perspectivă în
planul de umanizare a activităţii curative, a întregii sfere medicale a societăţii.

Cunoaşterea lumii şi esenţa practicii.


1. Cunoaşterea ca problemă filosofică.
2. Dialectica procesului cunoaşterii.
3. Problema adevărului.
4. Pozitivismul ca filozofia ştiinţei.
5. Practica şi specificul activităţii medicale.
6. Metodele cunoaşterii ştiinţifice.
7. Observaţia şi experimentul în medicină.
8. Problema diagnosticării medicale în condiţiile
informatizării sferei medicale.

1.
Cunoaşterea este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor,
proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor.
Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane. Disciplina filosofică care studiază
legităţile, posibilităţile şi formele în care se realizează cunoaşterea se numeşte teoria
cunoaşterei ori gnoseologia. Ca şi pentru filosofie în întregime problema centrală a
gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi existenţă. Însă în gnoseologie ea se formulează
specific – cum se referă gândurile noastre despre lumea obiectivă către această lume însăşi?
Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare
corect lumea?
Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe: psihologie, fiziologie,
cibernetică, semiotică, lingvistică, logica formală ş.a. În psihologie pe primul plan stă

78
studierea formelor şi proceselor de cunoaştere: senzaţii, percepţii, imaginare, gândire,
memorie şi acele stări psihice ce au o atitudine nemijlocită la cunoaştere (dispoziţia,
afectivitatea, încrederea, suspiciunea ş.a.). Teoria filosofică a cunoaşterii practic studiază
aceleaşi momente, numai că în alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii
a cunoaşterei, atitudinea către realitate, adevăr şi procesul atingerii lui. Teoria cunoaşterei
studiază generalul în activitatea de cunoaştere a omului indiferent de specificul acestei
activităţi – este ea cotidiană ori specializată, ştiinţifică ori artistică ş.a.
Cunoaşterea şi cunoştinţele sunt funcţia şi latura internă a practicii. Cunoaşterea este
un fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În
cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însuşeşte
realitatea, o apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul cunoaşterii sînt
cunoştinţele în care se fixează experienţa umană, se constituie planul ideal al activităţii.
Cunoaşterea este un proces de activitate spirituală a oamenilor.
Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice deoarece filosofia formulează o teorie a
cunoaşterii, cele mai generale legităţi a cunoaşterii şi o concepţie despre lume fără de care
este imposibil de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii. Teoria cunoaşterii cercetează trei
feluri de relaţii: 1) dintre subiect şi obiect (problema apariţiei cunoştinţelor); 2) dintre subiect
şi cunoştinţe (problema asimilării, transmiterii cunoştinţelor); 3) dintre cunoştinţe şi obiect
(problema adevărului); Filosofia îndeplineşte şi funcţia metodologică formulînd calea şi
principiile gnoseologice a cunoaşterii.
În rezolvarea problemei cognoscibilităţii lumii materialismul filosofic reesă
din afirmarea posibilităţii cunoaşterei corecte a lumii. Activitatea practică şi ştiinţa
demonstrează, că noi corect cunoaştem lumea. Dacă noi putem trata bolile, aceasta înseamnă
că noi corect le diagnosticăm. Însă sunt şi alte păreri – scepticism şi agnosticism, care
incorect înţeleg cunoaşterea.
Scepticism (din l.gr.skeptikos - ce examinează, cercetează, critică) - concepţie şi
orientare filosofică ce exprimă îndoială în ceea ce priveşte posibilitatea atingerii adevărului.
Scepticii pun la îndoială posibilitatea unei cunoaşteri sigure şi nu admit adevărul de valoare
generală. Esenţa scepticismului constă în subiectivism şi relativism, care practic neagă
deosebirea şi contradicţia dintre adevăr şi eroare şi prin aceasta exclud posibilitatea
judecăţilor adevărate. Atitudini sceptice sunt prezente la Xenofan, apoi au fost dezvoltate de
sofişti ca Gorgias şi Protagoras. Scepticismul “clasic” antic a fost un fenomen elenistic. Aici
menţionăm trei faze principale: Pyrrhon din Elis (c.365-275 î.e.n.); Academia nouă (c.280-80
î.e.n.) şi şcoala lui Aenesidemos (sec.1 î.e.n.). Un adept al lui Aenesidemos a fost filosoful şi
medicul grec Sextus Empiricus (c.200-250). Imitînd tradiţiile sofiştilor scepticii metodic
subliniau relativitatea cunoaşterii umane, dependenţa ei de diverse condiţii. Pyrrhon afirma,
că eroarea apare atunci cînd noi trecem de la fenomen la esenţă, cînd noi formulăm careva
judecăţi despre obiect (fiindcă despre unul şi acelaşi obiect se poate formula mai multe
judecăţi şi nu-i clar care-i adevărată). De aceea scepticii considerau că trebuie să ne abţinem
de la orice judecăţi pentru atingerea unei linişti sufleteşti (ataraxie) iar prin ea şi a fericirii,
ce este şi scopul filosofiei. Tradiţia sceptică din filosofie a stabilit legături cu şcoala empirică
din medicină (cel mai cunoscut reprezentant fiind Sextus Empiricus).
Agnosticism (din l.greacă a - negare şi gnosis – cunoaştere, ceea ce nu este accesibil
cunoaşterii) - doctrină şi curent filosofic care neagă complet sau parţial posibilitatea
cunoaşterii lumii. Potrivit acestei poziţii nu se poate rezolva definitiv nu numai problema
verdicităţii cunoaşterii realităţii existente, dar şi cunoaşterei esenţei şi legităţilor lumii

79
obiective. Agnosticismul sub diferite forme se întîlneşte în decursul istoriei filosofiei, dar cei
mai de seamă reprezentanţi au fost în Anglia epocii victoriene. Termenul a fost întrodus de
T.H.Huxley în 1869. Formă clasică agnosticismul a căpătat datorită ideilor gnoseologice a
lui D.Hume şi I.Kant.
I.Kant recunoaşte existenţa lumii obiective, că ea produce influenţe asupra
simţurilor. Însă datele sensibilităţii nu prezintă lucrurile propriu zis, ci modul în care ele
apar, maniera fenomenalizării lor în noi. Noi percepem lumea nu aşa cum este ea într-adevăr,
dar aşa cum ea ni se dă nouă şi nu putem şti dacă ea este aşa cum o percepem. Prin senzaţii
nouă ni se dă numai fenomenul, dar esenţa rămîne “lucru în sine”, domeniu pe care în
principiu nu-l putem cunoaşte.
Dacă agnosticismul kantian apare ca rezultat a negării legăturii dintre esenţă şi
fenomen, agnosticismul lui D.Hume are alt mecanism. El neagă valoarea cognitivă a
“impresiilor” şi “ideilor”, ajungînd să pună sub semnul îndoielii însăşi existenţa lumii
obiective, să considere drept iluzie convingerea că există ceva dincolo de lumea
subiectivităţii. Noi nu putem şti de unde se iau cunoştinţele noastre – din materie cum afirmă
materialiştii, ori din idee (Dumnezeu) cum afirmă idealiştii. Noi operăm cu aceea ce avem în
conştiinţa noastră, ieşirea în afara conştiinţei noastre este teoretic nejustificată. Cu alte
cuvinte, D Hume nu merge mai departe de senzaţiile noastre, să vadă de ce-s provocate ele.
E. Mach (da şi G.Berkeley) ajunge la concluzii agnostice tot din cauza interpretării
greşite a senzaţiilor. Dacă D.Hume nu vedea asemănarea dintre imagine şi obiectul reflectat,
atunci Mach, dimpotrivă, nu vedea deosebirea dintre ele. Mach afirma, că senzaţia, imaginea
este unica realitate (imaginea nu este unica realitate, ci doar numai copia realităţii şi nu
trebuie de confundat gîndul despre obiect cu obiectul gîndirii noastre). Dacă senzaţia este
unica realitate, iar obiectele – complexe de senzaţii, atunci nouă nu ne rămîne decît să ne
lămurim în propriile noastre senzaţii.Reprezentanţii agnosticismului au fost şi Ch.Darwin,
Hamilton, Spencer. Elemente de agnosticism se întîlnesc în multe teorii de orientare
scientistă
Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un domeniu vast al
raporturilor dintre om şi realitate. De aceea pentru gnoseologie important este formularea
noţiunilor subiect şi obiect. Acestea sunt categorii filosofice ce reflectă procesul cunoaşterii.
Orice cunoaştere este o interacţiune dintre ceva ce se cunoaşte şi un cineva care efectuiază
cunoaşterea. Subiectul este omul activ care cunoaşte şi transformă realitatea obiectivă în
procesul activităţii sale practice. Omul este subiect în legătură cu capacitatea lui de purtător
al subiectivităţii conştiente. Ca fiinţă conştientă omul este nu numai subiect gnoseologic, ci
şi subiect praxiologic şi axiologic. Subiectul ca purtător al activităţii se manifestă nu ca un
individ izolat, ci ca persoană, fiinţă socială, produs al anumitor relaţii, condiţii social-
istorice. Sub noţiunea de subiect a activităţii de cunoaştere se înţelege mai întîi de toate
omenirea în dezvoltarea ei istorică, cu toate că cunoaşterea se realizează prin activitatea unor
indivizi, grupuri de oameni, comunităţi istorice, clase, generaţii şi a. Obiectul este existenţa
în afară şi independent de conştiinţa noastră, este lumea exterioară, realitatea inclusă în
activitatea practică a subiectului. Obiectul nemijlocit al cunoaşterii este acea parte a
realităţii, care este evidenţiată din ea şi spre care este orientată activitatea subiectului.
Interacţiunea dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii trebuie privită dialectic. Obiectul
există independent de subiect, ca primar în raport cu subiectul, iar subiectul cunoscător ca
secundar referitor la realitatea obiectivă, iar dacă privim interacţiunea dintre subiect şi obiect
ca relaţie a două forme de realitate obiectivă, atunci şi subiectul şi obiectul sînt primare,

80
materiale, iar rezultatul activităţii de cunoaştere ca secundar şi ideal. În procesul cunoaşterii
subiectul şi obiectul se găsesc în permanenţă interacţiune şi schimbare. Însă subiectul se
manifestă ca agent activ nu numai ca realizator a cunoaşterii, ci şi prin aceea că el reproduce
ideal, în mod creator realitatea, obiectul cunoaşteriii prin diferite operaţii, formule, legi şi
categorii.
Cunoaşterea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii, cognoscibilităţii,
reflectării, unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii, rolului hotărîtor al practicii şi rolului activ,
creator al conştinţei. Însă conţinutul şi specificul cunoaşterei se schimba în procesul
dezvoltării filozofiei. Concepţia că cunoaşterea este reflectarea lumii obiective se întîlneşte
încă la filosofii din Grecia antică. Dar această reflectare se înţelegea ca o reproducere pasivă
(subiectul era individual şi reflecta în acea măsură, încît acţiona asupra lui realitatea
obiectivă). Cunoaşterea în întregime depindea de obiect, de precizia reproducerii lui.
R.Descartes şi I.Kant înţeleg cunoaşterea ca proces activ, ca activitate intelectuală a
subiectului de reproducere a obiectului în noţiuni, construcţii logice. Cunoaşterea deacum
depinde de subiect, de activitatea lui intelectuală. K.Marx şi V.Lenin afirmă, că cunoaşterea
este un proces social în care rolul hotărîtor aparţine practicii (de la contemplarea vie la
gîndirea abstractă şi de la practică – aceasta-i calea dialectică a cunoaşterei). Astăzi filozofia
priveşte cunoaşterea din punct de vedere a cognitologiei sociale, unde un rol important se
atribuie infosferei, procesului de comunicare. Fiecare individ singur cunoaşte foarte puţin,
majoritatea cunoştinţelor el le ia gata din cultură, din tezaurul societăţii. Are oare sens ca
individul să descopere noi cunoştinţe ori să le folosim pe acele care deacum au fost
descoperite de alţii?

2.

În istoria filosofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism, care se


deosebesc în privinţa izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere
respective.Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul
cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii.
Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei.
Conţinutul cunoştinţelor se reduce direct la experienţă ori este o descriere a acestei
experienţe. Empirismul a fost reprezentat de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul
francez din sec.18, G.Berkeley, D.Hume ş. a. Empirismul este aproape de sensualism şi opus
raţionalismului. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa
relativă a gîndirii.
Raţionalism (din lat. rationalis - raţional, rezonabil, ratio - raţiune; din fr.
rationalisme) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa
drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Este
contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei
în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială
(empirică) (vezi: senzaţia,percepţia, reprezentarea) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă.
Ei consideră, că în raţiunea noastră sunt aşa cunoştinţe care nu pot fi deduse din
experienţă.Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. Unii raţionalişti au înaintat concepţia
despre “ideile înnăscute” (R.Descartes, G.W.Leibnitz), ori învăţătura despre “a priori” şi “
aposteriori” (în lat. “din ceea ce se află înainte; “din ceea ce vine după“) (I.Kant).
Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii.Reprezentanţi ai

81
raţionalismului au fost Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte,
F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel.
Reflectarea constituie baza fundamentală a teoriei dialectico-materialiste a
cunoaşterii, care exprimă relaţia obiectului ca primară, iar imaginea (chipul) lui ca
secundară. Toate varietăţile şi nivelurile conştiinţei şi a cunoaşterii ştiinţifice prezintă în sine
forme şi niveluri ale reflectării. Filosofia dialectico-materialistă percepe reflectarea în mod
dialectic ca un proces complex şi contradictoriu, proces de interacţiune dintre cunoaşterea
senzorială şi raţională, dintre activitatea intelectuală şi cea practică, ca proces în care omul
nu se adaptează în mod pasiv la lumea exterioară, ci acţionează asupra ei transformînd-o şi
ajustînd-o scopurilor sale.
În procesul cunoaşterii are loc interacţiunea dialectică a două trepte - treapta
sensorială (cu formele sale - senzaţia, percepţia şi reprezentarea) şi raţională (noţiunea,
judecata şi raţionamentul). Treapta senzorială este o cunoaştere nemij-locită, concret-
imaginativă, superficială, ne dă informaţia primară despre fenomen. Ea este momentul iniţial
al cunoaşterei şi se efectuiază în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea
obiectivă. Gîndirea este imposibilă fără interacţiunea cu organele de simţ.
Senzaţia este reflectarea unor laturi şi însuşiri a obiectelor lumii materiale, este
efectul acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ. Senzaţia este imaginea subiectivă a
lumii obiective, rezultatul interacţiunii subiectului şi obiectului şi deci conţine ceva de la
subiect (forma reproducerii lumii obiective) şi ceva de la obiect (conţinutul senzaţiei). Din
aceste considerente nu-i corect de a absolutiza, contrapune aceste momente. Helmholtz –
autorul “teoriei simbolurilor” consideră că imaginea nu reflectă realitatea obiectivă, ci este
un semn convenţional, simbol. Însă imaginea şi semnul nu pot fi confundate, ele sunt diferite
lucruri. Imaginea este copia obiectului, ea coincide cu obiectul reflectat. Semnul este
reproducerea convenţională a realităţii, structura şi conţinutul semnului nu coincide cu
obiectul. Semnul (simbolul) este un fenomen socio-cultural şi principalul în el este
semnificaţia (informaţia pe care o poartă). Asemănătoare este şi concepţia lui I.Muller despre
energia specifică a organelor de simţ, conform căreia omul percepe nu fenomenele lumii
obiective, ci numai schimbările în organele de simţ, energia lor specifică. Cînd vorbim
despre conţinutul obiectiv al imaginilor senzoriale avem în vedere nu numai faptul, că ele
sunt provocate de lumea obiectivă, dar şi existenţa unui raport de corespondenţă între
obiectul perceput şi conţinutul imaginii perceptive.
Percepţia este o reflectare senzorială (o formă a ei), care constă în reproducerea
obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia este reflectarea
unei laturi, însuşiri a obiectului, percepţia este reflectarea obiectului în întregime. În
activitatea sa omul are de a face mai des cu percepţii, decît cu senzaţii, noi reflectăm
obiectele ca integrale şi numai cînd fixăm atenţia evidenţien unele sau altele însuşiri şi
trăsături. Reprezentarea este a treia formă a reflectării senzoriale şi constă în reproducerea
imaginilor care au avut loc în trecut, reproducerea obiectelor şi fenomenelor care au acţionat
asupra noastră cîndva, iar în momentul dat nu acţionează asupra organelor de simţ.
Reprezentarea are un caracter concret-imaginativ.
Treapta raţională este o formă calitativ specifică de reflectare a realităţii şi mai
puternică decît treapta senzorială, este o cunoaştere mijlocită (pe baza unor cunoştinţe
putem căpăta cunoştinţe noi), ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni
şi legităţi, ne redă esenţa obiectelor şi fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual,
neimaginativ. Cunoaşterea raţională este legată cu gîndirea abstractă şi limbajul (sisteme de

82
semne şi construcţii logice care permit existenţa gîndirii abstracte). Cunoaşterea raţională
este aşa activitate cognitivă care poate funcţiona şi atunci, cînd obiectul cunoaşterei nu este
nemijlocit întrodus în relaţiile subiect-obiect. Formele cunoaşterei raţionale sunt noţiunea,
judecata şi raţionamentul.
Noţiunea este expresia lucrurilor în gîndire, reflectarea lor în mod generalizat şi
abstract, cînd ne abatem de la trăsăturile lor neesenţiale şi secundare. Noţiunile se fixează în
forme lingvistice şi constituie sensul expresiilor respective ale limbii. Noţiunea leagă
cuvintele cu anumite obiecte, ceea ce face posibilă stabilirea unei semnificaţii precise a
cuvintelor şi operează cu ele în procesul gîndirii. Fiecare ştiinţă are noţiunile sale în care se
concentrează cunoştinţele acumulate. Cele mai generale noţiuni se numesc categorii.
Judecata este un gînd exprimat în formă de propoziţie, în care se afirmă ori se neagă ceva
despre obiecte. Ea poate fi simplă şi compusă. Funcţia gnoseologică a judecăţii constă în
determinarea raportului dintre subiectul cunoscător şi obiect. Prin intermediul judecăţii se
formează o relaţie de apreciere a realităţii, o apreciere prin compararea noţiunilor. Prin
judecată se unesc cunoştinţele cu aprecierea lor, apar noi cunoştinţe pe baza altor cunoştinţe.
Raţionamentul este o formă a gîndirii în procesul căreia din una sau cîteva judecăţi numite
premize se deduce o judecată nouă, care rezultă în mod logic din premize. Raţionamentul
este forma gîndirii în care se realizează cunoaşterea lumii obiective la nivelul treptei
abstracte.
În cunoaştere senzorialul şi raţionalul sunt strîns legate unul cu altul, interacţionează.
Unitatea lor constă în aceea, că senzaţiile noastre au un caracter conştient (noi nu numai
vedem, dar şi înţelegem), iar discursurile logice întotdeauna se bazează pe datele experienţei.
Baza unităţii senzorialului şi raţionalului este practica socială. Practica uneşte omul cu
realitatea prin experienţa senzorială, individul în practică corelează ideile şi gîndurile sale cu
lucrurile contemplate senzorial. Astăzi, de pe poziţiile cognitologiei sociale, trebuie de privit
cunoaşterea nu numai ca interacţiunea acestor două trepte (sensorială şi raţională), dar
evidenţierea unui nou moment - mediului informaţional, care joacă rolul hotărîtor în procesul
cunoaşterii.
Cunoaşterea senzorială şi raţională este importantă în activitatea medicului atît la
nivelul examinării pacientului (este foarte necesar de a vedea şi recunoaşte simptomele), cît
şi în procesul formulării diagnozei. Ultima prezintă un şir de judecăţi şi raţionamente şi
medicul trebuie să respecte anumite reguli pentru a evita greşelile posibile.

3.

Rezultatul activităţii materiale şi spirituale a oamenilor formează cunoştinţele -


informaţie sau sistem de informaţii dobîndit, prelucrat, asimilat în procesul cunoaşterii.
Cunoştinţele sunt expresia ideală sub formă de semne, formule, noţiuni a trăsăturilor şi
relaţiilor obiective a lumii înconjurătoare. În cunoştinţe se fixează experienţa umană, se
formează planul ideal al activităţii. După esenţa sa şi modul de funcţionare cunoştinţele sînt
un fenomen social. Ele formează un sistem complex care există ca memoria socială şi se
transmite din generaţie în generaţie prin intermediul limbajului şi culturii. Există cunoştinţe
preştiinţifice (obişnuite) şi ştiinţifice (care la rîndul lor sînt empirice şi teoretice). Ştiinţa este
o totalitate de cunoştinţe sistematizate şi exprimate în formă de legi şi teorii. În afară de
aceasta în societate există cunoştinţe mitologice, religioase, etice, estetice ş.a. care reflectă

83
diferite tipuri de activitate. Cunoştinţele sunt necesare pentru dezvoltarea de mai departe a
cunoaşterii şi activităţii practice a oamenilor.
Însă cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului.
Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum
există el şi ce caracter are. Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un
rînd cu aşa noţiuni, ca sensul vieţii, echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum se
înţelege adevărul şi posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui.
Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu
obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc
obiectul aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţii
subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa lumii reale. În acest sens adevărul
este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul
cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referă
la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată,
nici falsă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut. Adevărul se
referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea vericidităţii
cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul. Adevărul nu
depinde om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea
indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor
nu reiesă, că ea era adevărată.
Paradigma idealistă substituie principiul gnoseologic cu principiul subiectivismului.
De exemplu, existenţialiştii recunosc adevărate acele cunoştinţe pentru care omul poate să-şi
jertfească viaţa, convenţionaliştii afirmă că adevărul e rezultatul convenţiei savanţilor,
pragmatismul leagă adevărul cu folosul, machiştii cu o gîndire economică şi a.m.d.
Interpretarea subiectivistă a adevărului, negarea conţi-nutului obiectiv al cunoştinţelor
noastre duce la negarea în genere a adevărului.
Dar cum e posibil adevărul obiectiv dacă lumea reală şi cunoştinţele despre ea se
găsesc în permanentă schimbare şi dezvoltare? Adevărul este un fenomen istoric determinat
şi este posibil numai ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile, trebuie să fii
totdeauna gata de a renunţa la ele, a le modifica sau a le schimba cînd ele nu mai corespund
realitîţii. Teoria trebuie modificată pentru a o adapta la netură şi nu natura pentru a o adapta
teoriei1. Cunoştinţele oamenilor nu-s ceva încremenit, static, ele sunt flexibile şi
schimbătoare ca şi realitatea însăşi. Realitatea schimbătoare poate fi corect cunoscută numai
cu ajutorul noţiunilor şi reprezentărilor tot schimbătoare. Cunoaşterea lumii obiective
niciodată nu poate fi definitiv terminată, ea permanent se perfecţionează, se completează cu
nou conţinut. În acest sens evidenţiem adevăr absolut şi relativ - categorii filosofice, care
oglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe incomplete la cele complete.
Adevăr absolut - categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă a
imaginii cu obiectul reflectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi
practicii sociale de aceea sînt adevăriri eterne. Ca exemple de adevăruri absolute servesc
constatarea evenimentelor, faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născut
la 15 ianuarie 1850 şi a.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din
atomi, conştiinţa e funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă şi a.). Adevărurile
absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări particulare ale lumii.
Concepţia metafizică susţine ideea posibilităţii obţinerii numai adevărurilor absolute şi
1
Claude Bernard. Întroducere în studiul medicinei experimentale.

84
despre întreaga lume. Paradigma dialectică afirmă, că cunoaşterea este un proces infinit, de
aceea omenirea niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă. Cea mai mare
parte a cunoştinţelor umane poartă un caracter relativ.
Adevăr relativ - categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii
cu obiectul. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde
toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În procesul cunoaşterii
are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţeles
ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în adevărul relativ se conţin elemente ale adevărului
absolut (aceea ce se păstrează şi se completează ulterior).
Adevărurile absolute şi relative sunt dialectic legate între ele, exprimînd diverse
aspecte ale unui şi acelaşi adevăr obiectiv. De ex. judecata “conştiinţa e funcţia creerului” e
un adevăr absolut, dar e de ajuns să punem întrebarea dacă ştim tot despre conştiinţă ca
funcţie a creierului şi atunci se manifestă caracterul relativ al adevărului.Dogmatismul
priveşte lumea şi cunoaşterea umană ca ceva static, respectiv concepţiile teoretice sunt nişte
dogme neschimbătoare. Ei supraapreciază momentul absolut în adevăr, considerînd că
adevărurile sunt veşnice, aceea ce duce la stagnarea ştiinţei şi practicii. Relativismul este un
principiu conform cărui în lume totul este relativ, că cunoştinţele noastre sunt schimbătoare
şi au semnificaţie numai din careva punct de vedere. Ei dimpotrivă supraapreciază momentul
relativ în adevăr, astfel negînd existenţa adevărului obiectiv.
Totodată adevărul există ca ceva concret, valabil în anumite condiţii şi în anumit
timp. Adevăr abstract nu există. Orice teză a ştiinţei, orice judecată despre lume va fi
adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenţei temporal - spaţiale concrete. De
exemplu, judecata “ploaia e folositoare” este adevărată în condiţiile de secetă, şi nicidecum
cînd plouă necontenit zile la rînd. La fel şi teza “conştiinţa e funcţie a creerului” este adevăr
absolut în condiţiile noastre, pe Pămînt.
În activitatea medicală principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilirea
diagnozei este un proces de cunoaştere complicat, esenţa cărui este reflectarea legităţilor
obiectiv-existente în conştiinţa medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa
concluziilor medicului cu procesul patologic însăşi, dacă ele nu coincid – aceasta-i greşală
medicală. Dacă diagnoza este adevărată, atunci apare întrebarea – ce fel de adevăr este
diagnoza medicală? Trebuie să recunoaştem, că în concluziile medicului există şi adevăr
absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie şi din laborator) şi adevăr relativ
(forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).

4.

Teoria cunoaşterei se ocupă mai mult cu cunoaşterea ştiinţifică care este o activitate
specifică ce se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită. Ea cercetează mecanismul, principiile şi
legităţile cunoaşterei în genere. Însă în filozofie există încă o direcţie ce are obiect de studii
ştiinţa – filozofia ştiinţei. Ultima cercetează preponderent aspectele cognitive şi socio-
culturale a cunoaşterei, dezvoltarea noţiunilor şi teoriilor ştiinţifice. Prima filozofie a ştiinţei
a fost pozitivismul.
Pozitivism - curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (1798-
1857), care neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la
ştiinţele concrete (empirice), confirmate de experienţă. Noţiunea “pozitiv” înseamnă ceea ce
este dat ori prezentat, ceea ce trebuie acceptat aşa cum este dat fără explicaţii. Cunoaşterea

85
umană veritabilă este cunoaşterea ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea sistematică a
fenomenelior şi evidenţierea legilor după care ele se dezvoltă. Filozofia explică specificul
metodelor ştiinţei şi folosirea lor, evidenţierea principiilor generale a cunoaşterei ştiinţifice.
Dar filozofia nu trbuie să pretindă că dispune de metode ce ar căpăta cunoştinţe inaccesibile
ştiinţei. Pozitivismul apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei,
ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea
spirituală.
A.Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul intelectual. Spiritul
uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic; 2) stadiul metafizic; 3) stadiul
pozitiv. Pînă în sec.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii, iar în societate
religia. În sec.XVIII o dezvoltare capătă metafizica, ce duce la dominaţia filosofiei, a însăşi
metafizicii, iar în sec.XIX capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei.
Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. Pozitiviştii
neagă filosofia (speculativă), o reduc la ştiinţă, contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că
adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă, experimentală. Problemele filosofice le priveau ca fără
sens, ca speculaţii metafizice ce nu pot fi verificate experimental. Pozitiviştii deasemenea
confundă cunoaşterea cu ştiinţa.
În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:
I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. Ei neagă rolul
filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor problemele şi tezele
filosofiei, care au un caracter abstract, nu pot fi nici controlate, nici rezolvate cu ajutorul
experienţei, deatîta le declară false ori lipsite de sens.
II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec. XIX de către
E.Mach şi R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea pozitivism”). Noţiunea de
empiriocriticism înseamnă “critica experienţei”. Ca filosofie empiriocriticismul are scopul de
a curăţi experienţa de orice elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor
moderne ale naturii care să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele
idei a empiriocriticismului sunt teoria “elementelor neutre” ale existenţei, care stau la baza
lumii (formulată de E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”, conform căreia obiectul nu
poate exista fără subiect, iar subiectul fără obiect (formulată de R.Avenarius).
Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul
fizic”.
III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena
şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B.Russel şi
L.Wittgenstein. Principalii reprezentanţi - R.Carnap, M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle,
G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei
au încercat de a formula o filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros.
Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei. Ei socot că atît
materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens. Neopozitivismul, ca
şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor fizicieni, logicieni şi
altor oameni de ştiinţă. Practic ei au pregătit baza teoretică pentru trecerea le computerizare.

5.
Practica - activitatea materială, concret sensorială a omului orientată spre
transformarea şi asimilarea realităţii. Ea este aşa fel de activitate în care omul, bazînduse pe

86
cunoaştere, transformă mediul natural şi social şi le adaptează conform necesităţilor şi
interesele sale. Practica este o activitate materială contrară activităţii de cunoaştere, ea este o
conexiune substanţial-energetică a omului cu natura, pe cînd cunoaşterea este o activitate
spirituală, o conexiune informaţională. Practica este o activitate transformatoare,
modificatoare a realităţii.
Practica este activitate specifică a omului, este un mod de existenţă a omului. În
procesul activităţii practice, orientat spre transformarea şi asimilarea mediului natural şi
social, omul crează o nouă realitate - cultura materială şi spirituală, care este o condiţie
necesară pentru existenţa şi funcţionarea societăţii. Cultura se produce şi reproduce în
procesul dezvoltării omenirii şi se transmite din generaţie în generaţie. Asimilînd şi
perfecţionînd cultura materială şi spirituală, omul se schimbă pe sine însăşi.
În structura practicii deosebim următoarele momente: 1) relaţiile subiect-
obiect, orientate spre transformarea realităţii obiective; 2) relaţiile subiect-subiect, orientate
spre o comunicare între oameni şi perfecţionarea acestor relaţii; 3) totalitatea de norme şi
valori, care există ca diferite scheme şi imagini a conştiinţei şi sînt necesare pentru
activitatea practică. Deci, practica este unitatea relaţiilor obiective şi subiective, unitatea
schimbărilor materiale a naturii şi relaţiilor sociale în procesul căror se dezvoltă omul ca
subiect al practicii.
Există următoarele forme a practicii: 1) Activitatea de producţie, care presupune
crearea mijloacelor de producţie şi producerea bunurilor materiale şi spirituale; 2) Practica
social-istorică, activitatea de schimbare a structurilor sociale în toate sferele (politic, moral,
juridic ş.a.); 3) Experimentul ştiinţific, care presupune modificarea unor fragmente a realităţii
pentru cunoaşterea lot mai bine. Practica îndeplineşte mai multe funcţii. Ea este izvorul
principal a cunoaşterii. Toate cunoştinţele noi le căpătăm din activitatea practică. Practica
este principala bază şi forţă motrică a cunoaşterii. Realitatea obiectivă se reflectă în
conştiinţa noastră prin intermediul necesităţilor practice şi în acest sens practica prin subiect
determină cunoaşterea. Practica este principalul criteriu al adevărului, toate cunoştinţele
noastre noi le putem verifica numai în această activitate. Şi în sfîrşit, practica este scopul
cunoaşterii. Cunoaşterea nu este un scop în sine, ea este destinată de a lărgi, adînci şi uşura
activitatea de transformare a realităţii.
Orice activitate umană, inclusiv şi activitatea medicală are cîteva momente
comune. Ea este o activitate orientată spre transformarea realităţii, obiectului (aspectul
praxiologic), ea presupune producerea cunoştinţelor (aspectul gnoseologic) şi atitudinii
apreciative a subiectului către obiect (aspectul axiologic). Activitatea medicală apare odată
cu formarea societăţii. Ea reesă din necesitatea obiectivă a oamenilor în păstrarea şi
reproducerea existenţei lor corporale. Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii
membrilor săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-practică era atît mai
efectivă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Cu alte cuvinte,
activitatea medicală presupune două componente principale: obiectual-practic şi spiritual-
teoretic. În conştiinţa obişnuită deseori apare discuţia în privinţa medicinei – este ea oare
meserie, artă ori teorie, ştiinţă? Avînd aceste două componente activitatea medicală
(medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.
În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii.
Iniţial, în comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, ca
activitate materială, iar componentul spiritual-teoretic era neînsemnat. Acastă activitate
(obiectual-practică) există ca medicina populară, care presupunea inexistenţa diviziunii

87
muncii. Medicina populară avea un caracter general, cu ea se ocupau practic toţi membrii
societăţii, avea un caracter empiric şi se manifesta ca autoajutor şi ajutor reciproc. În comuna
primitivă medicina nu exista ca profesie, ea apare mai tîrziu în legătură cu diviziunea muncii,
cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cănd anumiţi oameni încep a se specializa
în această activitate. Cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai
ales în depăşirea generalizărilor empirice, medicina devine ştiinţă, unde componentul
spiritual-teoretic joacă rolul hotărîtor.
Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al
procesului sociocultural. Ştiinţa medicală era necesară pentru fundamentarea şi argumentarea
activităţii medicale practice. Dezvoltarea medicinii pe tot parcursul ei istoric era determinată
de două grupuri de factori – interne, ştiinţifice şi sociale. Trebuie de menţionat, că factorii
sociali jucau un rol determinant. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă
socială acţionau nemijlocit asupra activităţii medicilor. De aceea medicina încă din
antichitate se găseşte în strănsă legătură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au
unul şi acelaşi obiect – omul cu problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de
activitate, pe primul plan se situiază umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale era
nevoie de a depăşi activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui
de pe poziţii mai largi – sociale, deatîta se cere o atitudine şi pregătire metodologică,
filosofică.
Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia
despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi
interpretată. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În
activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele
de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de aceea rezolvarea problemelor
medico-biologice, sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică.
Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează
factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi
obiect şi subiect al medicinei. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv
starea obiectivă a bolnavului, iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă
schimbările obiective ale organismului, care în unele momente nu pot fi descoperite cu
ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp,
metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură oarecare subiective,
deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului, de
atitudinea lui faţă de profesia sa.
Specificul activităţii medicale constă în unitatea abordării ştiinţifice şi valorice în
studierea omului. O trăsătură distinctivă importantă a cunoştinţelor medicale este orientarea
lor axiologică. Omul cu sănătatea lui este valoarea supremă şi aceasta determină caracterul
relaţiilor subiect-obiect în medicină.
După conţinut activitatea medicală este o organizare integrală cu anumite elemente
structurale. Principalul component al activităţii medicale este sistemul de cunoştinţe
profesionale, care nemijlocit determină calitatea diagnosticării şi tratamentului, realizarea
acţiunilor profilactice. Medicul trebuie să posede deasemenea o poziţie conceptuală referitor
la obiectul şi activitatea sa. Al treilea component al activităţii medicale este orientarea social-
psihologică şi valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o
anumită atitudine faţă de datoria sa profesională şi socială).

88
6.
Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită prin aceea că ea este o
activitate specifică socială, presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe şi
orientată spre atingerea scopurilor respective. Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea,
acumularea şi generalizarea faptelor ştiinţifice. Faptul ştiinţific este un fragment al realităţii
obiective inclus în activitatea omului, în atenţia şi gîndirea subiectului, în sistemul de
cunoştinţe. Faptul ştiinţific este realitatea obiectivă prelucrată cu ajutorul metodelor
ştiinţifice, din care este exclusă întîmplarea şi evidenţiată necesitatea pură. Faptul este nu
realitatea ca atare, ci cunoştinţe despre ea, el este rezultatul prelucrării în gîndire a
materialului cunoaşterei şi exprimării lui în limbaj în formă de diferite judecăţi. Faptul
ştiinţific este imaginea subiectivă a realităţii obiective. De aceea faptele, ca şi orice
cunoştinţe pot fi adevărate ori false, precise ori aproximative, complete ori incomplete.
Pentru ele este obligatoriu obiectivitatea, veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului).
Însă cunoaşterea ştiinţifică se ocupă nu numai cu constatarea faptelor, dar şi cu
evidenţierea cauzelor şi legităţilor obiectelor şi fenomenelor. Cunoaşterea ştiinţifică se
bazează pe o măsurare foarte precisă, pe demonstrativitate şi verificabilitate în practică, pe
capacitatea de a prognoza dezvoltarea ulterioară. Ea este o cunoastere ce se conduce de
anumite principii şi metode gnoseologice. Metoda ştiinţifică este modul de cercetare şi
transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare
teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi
folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ea nu este ceva
arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca
teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi
orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii.
Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de
încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop determinat, clară.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode concret-ştiinţifice, care
se folosesc într-o ştiinţă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care
se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se
folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele
general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi
sinteza, inducţia şi deducţia ş.a. Metoda universală ori filosofică nu-i altceva decÎt dialectica
materialistă, care se foloseşte nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.
După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia,
comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea,
concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). Cunoaşterea
empirică este etapa iniţială a cunoaşterei, este legată cu contemplarea vie şi experienţa
individuală a subiectului. Ea reflectă realitatea la nivelul fenomenului şi se bazează pe
activitatea cotidiană a omului. Cunoaşterea teoretică are drept obiect esenţa şi legităţile
interne a fenomenelor, foloseşte metode speciale. Ambele niveluri a cunoaşterei se găsesc în
interacţiune dialectică.

Metodologia este totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-


o ştiinţă, deasemenea teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi
transformării realităţii, ştiinţa despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee

89
care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2) cum trebuie să fie metoda; 3)
cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele
niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare
şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general-ştiinţifică - metode
şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale
care poate servi metodologie pentru alte ştiinţe (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi
medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3) universală, filosofică -
principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se
referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară
pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula
probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.

7.
Observaţia - metodă a cunoaşterii empirice, care are scopul de a culege, acumula şi
descri faptele ştiinţifice. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea ştiinţifică.
Observaţia este studierea intenţionată, planificată, sistematică a realităţii. Metoda observaţiei
foloseşte diferite procedee, ca compararea, măsurarea ş.a. Dacă observaţia obişnuită ne dă
informaţia despre particularităţile calitative ale obiectului, atunci măsurarea ne dă cunoştinţe
mai precise, caracterizează obiectul din punct de vedere cantitativ. Observaţia cu ajutorul
diferitor aparate şi mijloace tehnice (microscop, telescop, aparatul roentgen ş.a.) ne dă
posibilitatea de a lărgi simţitor diapazonul realităţii studiate. În acelaşi timp observaţia ca
metodă de cunoaştere este limitată, observatorul numai constatează aceia, ce se petrece în
realitatea obiectivă, fără a interveni ori produce careva schimbări în ea. Pînă în sec. XVII
observaţia clinică se socotea unica metodă de cunoaşterea în medicină. C.Bernard numeşte
această perioadă a medicinei observaţională, pentru prima dată arată caracterul limitat al
acestei metode şi este pionierul medicinei experimentale. În unele profesii (medicina,
criminalistica ş.a.) spiritul de observaţie este foarte imporatnt. Particularităţile observaţiei în
medicină sînt determinate de rolul şi consecinţele lor. Dacă la nivelul observaţiei medicul nu
constatează ori nu fixează anumite simptome şi schimbări, atunci asta automat duce la
greşeli în diagnosticare şi tratament.

Experiment (din lat. experimentum - încercare, experienţă) - procedeu de cercetare a


unor fenomene printr-o acţiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiţii, care să
corespundă scopurilor cercetării, sau prin modificarea procesului în direcţia necesară.
Experimentul este aşa metoda de cunoaştere cînd cercetătorul acţionează asupra obiectului,
formînd condiţii artificiale pentru evidenţierea anumitor trăsături, cînd conştient se schimbă
desfăşirarea proceselor naturale ori cînd obiectul sau procesul se reproduc artificial.
Experimentul permite studierea obiectului în stare “pură“ (cînd se exclud factorii secundari)
şi în condiţii extremale. Experimentul poate fi repetat de cîte ori e nevoie. Dacă în condiţii
reale noi depindem de mersul natural al proceselor şi fenomenelor, în experiment noi puten
repeta aceste procese şi fenomene atîtea ori, cît este necesar pentru căpătarea informaţiei
adevărate.
Este imposibil ca ştiinţa contemporană să se dezvolte fără folosirea
experimentului.Experimentele se folosesc cu scop de cunoaştere, pentru rezolvarea unor
probleme ştiinţifice, verificarea cărorva ipoteze şi în scopuri didactice. Cu alte cuvinte, sunt
experimente de cercetare, de verificare şi demonstrare. După modul de acţiune deosebim

90
experiment fizic, clinic, biologic, psihologic, medical, social ş.a. În dependenţă de condiţiile
în care se petrec experimentul se divizează în experiment de laborator şi natural.
Experimentul de laborator se petrece pe modele materiale (animale, plante, microorganisme
şi a.), ori modele ideale (matematice, informaţionale ş.a.).
În medicină experimentul înclude în sine intervenţia activă asupra omului,
care duce la schimbarea proceselor fiziologice şi patologice cu scop ştiinţific ori curativ. Într-
un sens mai îngust experimentul medical este folosirea pentru prima dată şi în mod singular a
unor metode de acţiune asupra organismului uman cu scop de cercetare ori curativ. Dar nu
întotdeauna aceea ce folosim pentru prima dată este experiment. De aceea trebuie de deosebit
experimentul (care se pune planificat şi cu scop de cunoaştere) de tactica nevoită în
tratament.
Experimentele medicale pot fi clasificate după scopul lor - în experimente ştiinţifice
şi practico-ştiinţifice ori curative. După obiect – experimentele savanţilor şi medicilor asupra
sa (măcar că astăzi ele nu se recomandă), experimente pe bolnavi şi pe oameni sănătoşi.
După volumul de intervenţii – experimente care se petrec pe organism în întregime ori pe
anumite organe. După modul de acţiune – experimente chirurgicale, terapeutice,
farmacologice ş.a. Deosebim experiment clinic (natural) şi de laborator (pe modele).
Aprobînd folosirea experimentului în medicină, societatea cere de la medici
respectarea anumitor norme juridice, care garantează drepturile omului. Majoritatea
experimentelor trebuie să se petreacă în condiţii de laborator, pe modele. Experimentele
clinice se admit numai în acele instituţii medicale unde sunt condiţii optimale şi posibilitatea
controlului din partea specialiştilor medici. Pentru realizarea experimentelor clinice este
necesar respectarea următoarelor condiţii:
• Excluderea rezultatelor letale şi consecinţelor negative, trebuie să fim
încrezuţi că experimentul n-o să aducă daună bolnavului.
• Metoda folosită trebuie să conţină ceva nou.
• Experimentul şi necesitatea lui trebuie să fie argumentat ştiinţific.
• Pentru petrecerea experimentului trebuie să avem permisiunea instituţiilor
respective.
• Este necesar şi consimţămîntul bolnavului ori rudelor.
• Informaţia primită din experimentele de laborator, pe modele (animale) să fie
folosite în clinică cu o mare atenţie, fiindcă modelul şi originalul nu-s identice şi
extrapolarea acestor cunoştinţe asupra omului pot fi privite numai ca ipoteze.

8.
Cunoaşterea ştiinţifică presupune descoperirea unui nou fapt ori unui nou mod de
explicare a fenomenelor. Diagnosticarea medicală nu este descoperirea a ceva nou, ci este
recunoaşterea fenomenului dat (procesului patologic concret) la un anumit individ. Medicul
în procesul diagnosticării merge de la noţiuni generale cunoscute (diferite boli ca unităţi
nozologice) la ceva necunoscut singular (boala la persoana dată).
Diagnosticarea medicală (ca recunoaştere a bolii) este un proces de desemnare a bolii
pe baza cunoaşterii simptomelor şi trăsăturilor ei şi găsirea lor la bolnav. Diagnoza este
constatarea unităţii nozologice (anumită formă a procesului patologic) şi diferenţierea ei de
alte unităţi nozologice. Diagnosticarea este un raţionament, care se bazează pe anumite legi
a logicii formale (legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente. Aceste
legi a logicii sunt obligatorii şi caracteristice pentru toate operaţiile de gîndire, au un caracter

91
normativ. Deaceea calitatea diagnosticării depinde nu numai de modul cum medicul
examinează bolnavul, dar şi de capacitatea medicilor de a gîndi logic.
În condiţiile informatizării sferei medicale are loc automatizarea proceselor de
diagnosticare şi tratament, formarea modelelor informaţionale a bolilor şi diferitor sisteme de
experţi. Folosirea computatoarelor în medicină are o perspectivă multpromiţătoare, deoarece
maşina apriori are un şir de priorităţi faţă de om. Odată cu aceasta informatizarea medicinei
duce la consecinţe atît pozitive, cît şi negative.
Ca rezultat al informatizării sferei medicale se îmbunătăţeşte calitatea diagnosticării,
se exclude unilateralitatea şi subiectivismul în procesul activităţii medicale. Compiuterizarea
medicinei totodată poate să ducă şi la standartizare, deumanizare. Numai în manual tabloul
clinic al bolii este clasic, în realitate boala are o mulţime de particularităţi pe care computerul
nu poate să le evidenţieze. Mijloacele tehnice şi computerele, fiind surse de informaţie
despre bolnav, măresc distanţa dintre medic şi pacient, medicul preferă să contacteze mai
mult cu tehnica, decît cu omul viu. Deasemenea se măreşte probabilitatea apariţiei greşelilor
medicale, fiindcă dintr-un complex mai mare de metode şi procedee de diagnosticare şi
tratament trebuie de ales pe cele mai optimale, deci totul o să depindă de pregătirea
profesională a medicului şi atitudinea lui faţă de datoria sa. Informatizarea medicinei
contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, duce la sporirea cotei
muncii creatoare.
Crearea sistemelor de experţi ne dă posibilitatea de a folosi cît mai larg cunoştinţele şi
experienţa celor mai mari specialişti (care au format aceste sisteme de experţi). Şi totuşi
sistemele de experţi sunt limitate de nivelul de cunoştinţe şi calificare a specialistului
respectiv, ne dau nişte concluzii probabile despre mai multe boli posibile. Deaceea lucrul
principal de argumentare şi diferenţiere a diagnozei trebuie să-l facă personal medicul (şi nu
maşina). Computerizarea şi informatizarea sferei medicale nu poate înlocui complet
metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să posede atît metodele clasice, cît şi
metodele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru asta se cere o pregătire profesională a
medicilor mai amplă, care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-metodologică.

Logica şi rolul ei în activitatea medicală.


1. logica ca ştiinţă, obiectul, structura şi semnificaţia ei în teoria şi practica medicală.
2. Formele logice de gîndire şi utilizarea lor în activitatea medicală.
a. Noţiunea.
b. Judecata.
c. Raţionamentul.
3. Ipoteza, intuiţia, argumentarea şi dezminţirea în ştiinţa medicală şi diagnosticare.
4. Legile fundamentale ale logicii formale şi semnificaţia lor pentru semiologie.

1.
Cuvîntul “logica” provine din l.greacă de la “logos” care înseamnă cuvînt, idee,
noţiune, raţiune. Logica este disciplina care se ocupă cu gîndirea şi legile ei. Însă cu gîndirea
se ocupă mai multe discipline – filozofia, informatica, pedagogia, psihologia, fiziologia,
psihiatria ş.a. Specificul logicii îl constituie teoria despre gîndirea corectă, ea se stăruie să
răspundă la întrebările: “Cum trebuie să gîndim?”, “Ce trebuie să ştim, ce reguli trebuie să
respectăm pentru ca gîndirea noastră să fie corectă?”. Cu aproape 2000 de ani înainte de a fi

92
cunoscută psihologia mecanismelor de gîndire, anticipînd cu multe sute de ani dezvoltarea
majorităţii ştiinţelor Aristotel a reuşit să construiască primul sistem de logică. Aşadar, înainte
de a putea răspunde la întrebările cum gîndim? ori ce gîndim?, mintea omenească a putut
răspunde la întrebarea cum trebuie să gîndim?
Gîndirea nu este un fenomen independent de materie, realitate. Legile gîndirii se
bazează pe legităţile realităţii obiective, care sunt independente de conştiinţa omului.
Gîndirea umană este corectă, dacă ea în gînduri leagă ceea ce este legat în realitate. Însă asta
nu înseamnă că legile logicii sunt o reflectare nemijlocită a legităţilor realităţii obiective.
Logica se abstractuzează de la relaţiile, legăturile şi legile concrete. Ea este o ştiinţă pur
formală, “formalul logic”, fiind înţeles independent de conţinut.
Fiecare ştiinţă foloseşte nu numai expresii de specialitate, numite în domeniul
respectiv termeni de specialitate, ci are un limbaj profesional compus din limba curentă la
care se adaugă termeni de specialitate. Pentru unele ştiinţe limbajul profesional provenit din
limba curentă nu este suficient. Ele îşi creează un limbaj artificial, un limbaj simbolizat.
Logica formală se foloseşte nu numai de un limbaj simbolizat, ci şi de un limbaj formalizat.
Esenţa acestuia constă în aceea că putem opera cu simbolurile sale după anumite reguli, fără
a fi obligat să ţinem cont de conţinutul lor. După aceste reguli, din formulele date se pot
obţine alte formule, noi şi prin aceaste cunoştinţe noi.
Gîndirea biologului şi matematicianului se deosebesc după conţinut. Însă au şi ceva
comun – structura (forma) gîndirii. Corectitudinea gîndirii este legată, deci, de forma ei. De
aceea putem conchide, că logica formală este ştiinţa care studiază legile, regulile şi formele
gîndirii corecte. În afară de aceasta, logica formală se ocupă şi cu alogisme (greşeli tipice),
paralogisme (greşeli neintenţionate) şi sofisme (intenţia de a reda eroarea, falsul drept adevăr
şi invers).
Logica ca ştiinţă filosofică se dezvolta odată cu filozofia şi depindea de specificul
epocii respective.Iniţial logica se dezvolta în legătură cu măiestria oratorică. Pentru prima
dată cuvîntul “logic” a fost folosit de Democrit ca sinonim a adevărului şi reguli a
cunoaşterii. La Aristotel ideile logice se dezvoltă în legătură cu măiestria oratorică (retorica),
mai departe logica se transformă în instrument pentru a găsi adevărul, instrument al
cunoaşterii (organon). Pentru Aristotel logica nu era o ştiinţă specială, ci numai instrument al
fiecărei ştiinţe. În sec. I î.e.n. operele aristotelice despre logică au primit numirea comună
“Organon” (în care se includ “Categoriile”, “Despre interpretare”, “Analitica prima şi
secunda”, “Topica” şi “Despre respingerile sofistice”). Transformarea logicii în instrument a
cunoaşterii era dictată de necesitatea de a lupta cu sofistica pe care Aristotel o numea
înţelepciune falsă. Sofiştii încercau sî dovedească că adevărul obiectiv nu există, că despre
unul şi acelaşi lucru se poate spune diferite păreri. Meritul lui Aristotel constă deasemenea
in aceea că el a formulat legile gîndirii corecte: legea identităţii, contradicţiei, terţului exclus.
A patra lege a logicii formale – legea raţiunii suficiente – a fost formulată mai tîrziu de
G.Leibniz. Aristotel a descris şi formele logice fundamentale ale gîndirii - noţiunea, judecata,
raţionamentul şi teoria despre silogisme, care şi astăzi este baza logicii formale. În epoca
medievală logica este predominată de scolastică, are loc interpretarea idealistă a legilor şi
regulilor logicii. Din instrument al adevărului ea se transformă în instrument al respingerii
concepţiilor eretice ori demonstrării dogmelor religioase.
Succesorii lui Aristotel (Teofrast 370 – 280 î.e.n) dezvoltă mai departe teoria
silogismului. Un rol important îi aparţine marelui medic şi anatomist grec Galen din Pergam
(129 – 199), care fundamentează ideea despre cele patru umori, dereglarea căror duce la

93
apariţia bolilor. El formulează a patra figură a silogismului.
Logica modernă îşi trage provinenţa sa încă de pe timpul lui F.Bacon şi R.Descartes.
F.Bacon în celebra sa operă “Noul organon” neagă silogistica scolastică ca inutilă pentru
ştiinţă şi fundamenteză logica inductivă ca ceva nou şi contrar logicii deductive a lui
Aristotel. F.Bacon considera, că obiectul cercetării ştiinţifice este natura. Izvorul
cunoştinţelor este senzaţiile. Ştiinţa este o activitate experimentală şi constă în aplicarea
metodei raţionale la datele senzoriale. Inducţia, analiza, compararea, observaţia,
experimentul sunt condiţii necesare a metodei raţionale.
R.Descartes prin încercarea de a forma o ştiinţă matematică generală a stimulat
cercetările logice în direcţia simbolismului matematic. El dezvoltă mai departe metoda
deductivă-matematică şi o aplică în ştiinţele naturaliste. Aceste intenţii carteziene au luat o
formă concretă la G.Leibniz care a formulat în mod “matematic” o serie de legi logice şi a
sciţat posibilitatea unei axiomatici logice formalizată. În dezvoltarea logicii formale un rol
deosebit îl are I.Kant care expune definiţia unor categorii şi elaborează teoria despre
judecată. El a creat deasemenea logica transcendentală - un domeniu ce se ocupă numai cu
legile intelectului şi raţiunii, care a priori se referă la lume, spre deosebire de logica generală
care se ocupă cu cunoaştinţele empirice. Secolul XIX este semnificativ prin dezvoltarea
logicii dialectice de către Hegel ca teorie despre cele mai generale legi ale dezvoltării
gîndirii. Însă el socotea că logica formală cu legile ei nu este o metodă generală de
cunoaştere, ci este o metodă a cunoştinţelor deduse.
Pe la jumătatea secolului XIX G.Boole şi A.de Morgan au încercat de a aplica în
logica formală calculul matematic, care a revoluţionizat această ştiinţă. Limbajul formulelor
şi calculul devine eficient şi în logică. Alături de teoremele propriu zise logice se folosesc
teoreme şi reguli referitoare la sistemul logic (metapropoziţii). Deatîta Boole se socoate
întemeietorul logicii simbolice (matematice). I.Venn foloseşte metoda geometrică a
cercurilor în dezvoltarea de mai departe a logicii. Teoria mulţimilor a lui G.Cantor a
contribuit şi mai mult la apropierea dintre logică şi matematică. Frege perfecţionează
calculul propoziţiilor, predicatelor şi construieşte un sistem logico-aritmetic. Peano
perfecţionează simbolismul logic folosindul în expuneri matematice. Punctul culminant
cercetările matematice şi metalogice ating în opera lui Whitehead şi Russell “Principia
mathematica” - primul tratat de logică matematică. La dezvoltarea logicii (mai ales logicii
moderne) au contribuit J.Lucasiewicz, L.E.Post, C.I.Lewis, D.Hilbert, Godel, A.Tarschi,
R.Carnap, Wright, Shannon, Şestacov ş.a.
Logica simbolică(matematică) este o parte a logicii moderne care se ocupă cu
studierea legităţilor operaţiilor logice, regulilor calculului logic. Ea se ocupă cu folosirea
metodelor formale ale matematicii şi analizei logice în activitatea logică, ce considerabil
lărgeşte sfera cercetărilor formal-logice şi aplicarea lor nu numai în raţionamentele
silogistice. Logica simbolică după analogie cu matematica şi algebra înlocuieşte cu simboluri
diferiţi termeni logici, cuvinte de legătură, operaţii logice. Sa dovedit că există structuri
comune logicii şi matematicii, iar operaţiile logice se fac asemănătoare cu cele din
matematică şi algebră. Dacă logica tradiţională (aristotelică) folosea simboluri numai pentru
unii termeni şi anumite tipuri de propoziţii, atunci logica simbolică exprimă simbolic totul:
toate tipurile de termeni, propoziţii, raţionamente, operaţii şi cuvintele de legătură. Logica
tradiţională folosea limbajul natural, diferite metode descriptive şi deductive, ea este o logică
a limbajului natural şi ştiinţelor nematematizate. Logica simbolică creează un limbaj
artificial, simbolic în conformitate cu necesităţile ştiinţilor matematizate. Asta a permis

94
elaborarea unor metode şi mijloace riguroase în acelaşi timp simple de control asupra
corectitudinii operaţiilor logice. Logica simbolică a devinit un instrument mai puternic decît
logica tradiţională în rezolvarea problemelor logico-formale complicate.
Evidenţiind diferite tipuri de logică trebuie de avut în vedere, că în realitate există o
singură logică care are trei aspecte: logica formală, logica simbolică cu multiplele ei variante
şi logica dialectică. Are sens de a face distincţia dintre logica formală şi logica dialectică.
Dacă logica formală are drept obiect de studiu formele şi legităţile generale ale gîndirii
corecte cînd noi ne abatem de la conţinutul lor concret, atunci logica dialectică are obiectul
său formele şi legităţile dezvoltării cunoştinţelor cînd noi nu puten să ne abatem de
conţinutul lor. Logica formală foloseşte acele noţiuni care pot fi formalizate. Logica
dialectică studiază procesul formării cunoştinţelor şi legităţile lui, ea se bazează pe
următoarele principii: obiectivităţii, concretivităţii, conexiunii universale, dezvoltării şi
istorismului, practicii ş.a. Principile de bază a logicii formale sunt: principiul identităţii,
noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente. Aceste principii exprimă cele mai
generale cerinţe care trebuie să satisfacă gîndirea noastră şi operaţiile logice.
Importanţa ştiinţei logicii constă în următoarele momente:
•Ea ne ajută să ne exercităm în mod conştient gîndirea inconştient logică şi prin
aceasta s-o facem mult mai exactă, s-o stăpînim şi s-o folosim mai bine.
•Ştiinţa logicii ne dă posibilitatea să depăşim caracterul limitat, unilateral şi
imperfect al limbajului natural. Cuvintele şi expresiile limbii naturale treptat şi pe
neobservat îşi schimbă semnificaţia. În limba naturală unul şi acelaşi cuvînt poate
să aibă diferite semnificaţii şi invers – diferite cuvinte au una şi aceiaşi
semnificaţie. Semnificaţia cuvintelor foarte des are un caracter neclar, nedesluşit,
confuz, nedeterminat. Deasemenea şi formele gramaticale de construire a
expresiilor sunt imperfecte.
•Ştiinţa logicii ne ajută să rezolvăm o serie de probleme pe care nu le putem
rezolva cu ajutorul gîndirii spontane. Logica ne ajută la dezvoltarea capacităţii
noastre de abstractizare. Ea ne oferă posibilitatea de a rezolva unele probleme din
domeniul anumitor ştiinţe particulare. Logica are importanţă în activitatea
ştiinţifică cînd trebuie de generalizat, clasificat datele empirice, cînd trebuie de
determinat sensul strict al lor. Logica este de neînlocuit în discuţiile ştiinţifice,
deoarece gîndirea oricărui specialist trebuie să fie determinată, precisă şi clară,
lipsită de contradicţii, demonstrativă, raţional suficientă.
•Logica ne ajută să evităm greşelile. Calea spre adevăr trece întotdeauna prin
logică. Respectarea legilor şi principiilor logicii formale este o condiţie necesară
pentru atingerea adevărului.
•Logica ne serveşte şi la informatizarea şi computerizarea medicinei. Ea
contribuie la înbunătăţirea calităţii diagnosticării şi activităţii curativo-profilactice
a medicului.

2.
Logica este ştiinţa filosofică despre formele în care se petrece gîndirea umană şi
legităţile căror ea se supune. Forma gîndirii, ori forma logică, este modul de legătură a
elementelor conţinutului gîndirii, construirea ei (gîndirii), datorită căreia ea există şi reflectă
realitatea. La formele fundamentale a gîndirii logice se referă noţiunea, judecata şi

95
raţionamentul. Legile gîndirii sunt legăturile interne, necesare, esenţiale între gînduri în
procesul raţionării. Gîndirea se supune legilor logicii formale şi legilor dialecticii. Legile
logicii formale (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente) exprimă
caracterul determinat, consecvent, necontradictoriu a gîndirii. Ignorarea acestor legi duce la
gîndirea contradictorie, confuză, duce la greşeli. Legile dialecticii (trecerea schimbărilor
cantitative în calitative, unităţii şi luptei contrariilor şi negării negaţiei) exprimă nu numai
procesul gîndirii, ci şi dezvoltarea realităţii, reproduce în gîndire conexiunea universală,
mişcarea şi dezvoltarea, caracterul contradictoriu al realităţii. Procedee logice (operaţie
logică) este activitatea de formulare a gîndurilor noi pe baza gîndurilor existente.
Legile şi formele gîndirii, care sunt obiectul logicii, capătă o expresie materială în
limbaj. Limba prezintă un sistem informaţional de semne care îndeplineşte funcţia de
formulare, păstrare şi transmitere a informaţiei, deasemenea îndeplineşte funcţia de
comunicare între oameni. Deosebim limbi naturale şi artificiale. Limbile naturale sunt
sistemele informaţionale de semne grafice şi sonore care se constituie istoriceşte în societate.
Limbile artificiale – sistemele de semne auxiliare care se formează special pe baza limbilor
naturale pentru transmiterea mai precisă şi economă a informaţiei. Ca exemplu putem
menţiona limba matematicii, logicii simbolice, fizicii, chimiei, computerului – Basic, Algol,
Fortran, Pascal ş.a. Expresiile limbajului natural pot fi împărţite în categorii semantice:
propoziţii, termeni descriptivi şi semne funcţionale.
Noţiunea Noţiunea este una din principalele forme de cunoaştere ştiinţifică a
realităţii. Ea ne dă cunoştinţe generalizate despre obiecte şi fenomene, este
o reflectare abstractă, mijlocită. Noţiunea este o formă a gîndirii care
reflectă însuşirile comune şi esenţiale ale obiectelor. Noţiunea reflectă nu numai obiecte, ci şi
însuşiti, stări, acţiuni şi rezultatul acţiunilor. Noţiunile se împart în diferite clase: noţiuni gen
şi specie, singulare şi generale, concrete şi abstracte, compatibile şi incompatibile,
subordonatoare şi subordonate, contrare şi contradictorii.Învelişul lingvistic al noţiunii este
cuvîntul. Noţiunile cele mai generale formează categoriile ştiinţifice. Srpe exemplu, element
chimic, masă, forţă, boală, sănătate, normă şi patologie.
Noţiunea are conţinut şi volum. Conţinutul este totalitatea de însuşiri esenţiale ale
unei clase de obiecte ce caracterizează această clasă. Volumul este totalitatea de obiecte ce
întră în această noţiune şi căror le este propriu însuşirile reflectate în conţinut. Spre exemplu,
în noţiunea de boală (tilburare a activităţii vitale normale a organismului în urma acţiunii
dăunătoare a factorilor interni sau externi) avem ca conţinut aşa însuţiri ca tulburarea
activităţii vitale a organismului, scăderea adaptabilităţii
EMP.Chiş.1984 p 88. Boala –
organismului, capacităţii de muncă şi a activităţii vitale. tulburare a activităţii vitale
Volumul acestei noţiuni este omul. normale a organismului în urma
În logică există legea raportului invers între conţinut şi acţiunii dăunătoare a factorilor
volum - dacă se măreşte conţinutul noţiunii, atunci se interni sau externi. Se
mucşorează volumul ei şi invers. Dacă în noţiunea de boală caracterizeză prin scăderea
adaptabilităţii organismului,
noi am micşora conţinutul ei – boala ca tulburare a activităţii capacităţii de muncă, bunăstării
vitale normale a organismului şi am exclude din ea aşa şi a activităţii vitale.
însuşiri ca scăderea adaptabilităţii, capacităţii de muncă şi
bunăstării – atunci volumul ei se măreşte, această notiune se
referă nu numai la om, dar şi la animale şi plante. Alt
exemplu, noţiunea de materie are un volum foarte mare, cuprinde toate obiectele şi
fenomenele realităţii obiective, deaceea conţinutul ei este extrem de îngust, cuprinde numai o

96
însuşire – de a fi realitate obiectivă.
Logica formală atrage o mare atenţie definiţiei şi diviziunei noţiunilor.Definiţia este
operaţia logică care dezvăluie conţinutul noţiunii. A defini o noţiune înseamnă a evidenţia
conţinutul ei, a arăta însuşirile esenţiale şi fundamentale a obiectelor şi fenomenelor. Cînd
dăm definiţia sănătăţii (stare de activitate vitală a omului echilibrată optimal cu mediul
ambiant şi caracterizată printr-o stare fizică, spirituală şi socială bună) noi menţionăm
trăsăturile cele mai esenţiale ale acestei stări – activitatea vitală echilibrată optimal,
bunăstarea fizică, spirituală şi socială. În definiţie nu se arată aproape niciodată toate
însuşirile esenţiale, deoarece de cele mai multe ori acest lucru este imposibil. Noţiunea are
un conţinut mai bogat decît definiţia. Definiţia delimitează noţiunea, însuşi cuvîntul definiţie
înseamnă a limita, a arăta hotarele, a determina conţinutul noţiunii.
Pentru a da definiţia trebuie să arătăm în primul rînd genul proxim şi diferenţa
specifică. Spre exemplu, medicina este un sistem de cunoştinţe ştiinţifice şi activitate
practică desfăşurată cu scopul de a întări şi ocroti sănătatea, de a asigura longevitatea
oamenilor, de a preveni şi trata bolile, precum şi a ameliora mediul înconjurător. Deci, genul
proxim este ştiinţa, iar diferenţa specifică este sănătatea şi bolile omului, cu alte cuvinte
medicina este o ştiinţă care se ocupă cu sănătatea şi bolile omului.
Pentru a defini corect noţiunea trebuie să respectăm anumite reguli logice:
• Definiţia trebuie să fie adecvată, adică volumul noţiunii definite şi noţiunii care
defineşte trebuie să coincidă, să fie totuna, să corespundă. De pildă, mecanica
cuantică (noţiunea definită) este o parte a fizicii care studiază mişcarea
microobiectelor (noţiunea care defineşte). Nerespectarea acestei reguli duce la
definiţia foarte îngustă sau foarte largă.
• Definiţia nu trebuie să formeze un cerc, adică noţiunea definită nu trebuie
definită prin aşa noţiune care este clară numai după definiţia primei. De pildă,
idealistul este reprezentantul concepţiilor idealiste.
• Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia este o operaţie logică care afirmă,
indică notele esenţiale ale obiectului. Definiţia negativă nu arată aşa note, ea
exprimă acele trăsături care lipsesc la obiectul dat (masa nu este scaun, leii sunt
animale care nu se întîlnesc la polul nord).
• Formulînd definiţia trebuie să indicăm genul proxim şi nu genul mai îndepărtat.
Dacă dăm definiţia noţiunei romb nu prin paralelogram, da prin tetragon, am face
o greşală, fiindcă şi patratul este tetragon.
• Diferenţa specifică trebuie să fie aşa notă sau note care este proprie numai
pentru noţiunea dată şi lipseşte la alte noţiuni a acestui gen. De pildă, noţiunea
gen “transportul orăşănesc” conţine aşa noţiuni ca tramvai, troleibuz, autobuz.
Diferenţa specifică pentru tramvai este că el se mişcă pe şine şi aceasta lipseşte la
celelalte feluri de transport orăşănesc.
• Definiţia nu trebuie să fie contradictorie.
• Definiţia trebuie să fie clară, precisă, să nu cuprindă expresii echivoce sau
figurate.
Dacă definiţia noţiunii are scop de a descoperi conţinutul ei, atunci pentru a stabili
volumul noţiunii este necesar de altă operaţie logică - diviziunea noţiunii. A dezvălui
volumul noţiunii înseamnă a arăta speciile subordonate noţiunii date. Noţiunea de divizat
este o noţiune gen. Ca rezultat al diviziunii se obţin noţiuni specii, care se numesc membrele

97
diviziunii. Nota după care se face diviziunea se numeşte fundamentul diviziunii. Regulile
diviziunii:
•Diviziunea trebuie să aibă un fundament unic şi esenţial. Ar fi o greşală dacă noi
am diviza noţiunea “boli” în boli a sistemului respiratoriu, boli a sistemului
cardio-vascular şi boli grele. Aici se folosesc diferite fundamente.
•Diviziunea trebuie să fie adecvată, adică volumul membrelor diviziunii luate
împreună trebuie să fie egal cu volumul noţiunii divizate.
•Membrele diviziunii trebuie să se excludă recoproc.
•Diviziunea nu trebuie să facă salturi.
Uneori se foloseşte aşa procedeu ca dihotomia – diviziunea îm două membre. Noţiunea
de divizat se împarte în două noţiuni contradictorii. Spre exemplu, substanţele chimice se
împart în substanţe organice şi neorganice, bolile se împart în boli infecţioase şi
neinfecţioase. Operaţii asemănătoare cu diviziunea: descompunerea întregului în părţi (trenul
este compus din locomotivă, vagoane şi platforme), orînduirea ideilor după un anumit plan.
Un mod specific de divizare a noţiunilor este clasificarea - orînduirea obiectelor pe
clase, grupe, categorii pe baza asemănării ori deosebirii lor faţă de obiectele din altă clasă.
Atît diviziunea noţiunilor cît şi clasificarea lor au o mare importanţă pentru
activitatea teoretică şi practică. Ele ne uşurează procesul studierii obiectelor şi fenomenelor
lumii obiective, ne dau posibilitatea de a stabili anumite legităţi, care determină dezvoltarea
acestor obiecte şi fenomene. Clasificarea elementelor chimice în sistemul periodic a lui
D.I.Mendeleev a dat posibilitatea de a prezice existenţa unor elemente, care mai tîrziu au şi
fost descoperite.
Judecata Forma de bază a reflectării realităţii în gîndirea noastră este
propoziţia, judecata. Propoziţia reflectă legătura obiectivă dintre obiecte
şi prin aceasta ea se deosebeşte de noţiune care reflectă o clasă de
obiecte sau o stare a obiectului. Propoziţiile sunt acele produse ale gîndirii exprimate prin
forme lingvistice. Propoziţiile nu există în altă parte decît în conştiinţa oamenilor şi anume
că ele există acolo ca judecăţi, ca reflectări ale stărilor de lucruri legate indisolubil de luarea
unei atitudini de către om.
În logică în loc de termenul propoziţie se foloseşte mai des termenul judecată.
Judecata este o gîndire, care afirmă ori neagă ceva despre obiecte şi însuşirile lor, ea
exprimă raporturile dintre obiecte şi însuşirile lor. Orice judecată se exprimă printr-o
propoziţie, însă nu fiecare propoziţie este judecată. Judecata este o unitate semantică
minimală. Judecata se referă la domeniul gîndirii, iar propoziţia – la sfera limbajului şi
vorbirii.
Judecata se deosebeşte de propoziţie prin aceea, că ea este o unitate a gîndirii, reflectă
ideal sensul realităţii. Propoziţia este o categorie a limbajului, este învelişul material a
judecăţii. Judecata poate fi exprimată în diferite forme gramaticale, cu diferite propoziţii, iar
sensul rămîne unul şi acelaşi. Judecata este compusă întotdeauna din trei componente:
subiect, predicat şi cuvîntul de legătură. Propoziţia nu este limitată în componentele sale,
sau sunt propoziţii dintr-un cuvînt. În propoziţiile interogative, de îndemînare şi imperative
nimic nu se afirmă ori neagă, deaceea nu au valoare de adevăr, nu-s judecăţi. Întrucăt
judecata afirmă ori neagă ceva despre realitate, ea (judecata ) are proprietate de a fi adevărată
ori falsă. Dacă noi în gîndire legăm aceea ce este legat în lumea materială, atunci judecata
noastră este adevărată. Dar dacă noi în gîndire unim ceea ce nu este unit în realitate ori

98
despărţim ceea ce este legat, judecata noastră este falsă, neadevărată, fiindcă nu corespunde
realităţii.
Fiecare judecată are trei componente: subiect, predicat şi cuvînt de legătură. Acea
patre a judecăţii care exprimă obiectul gîndirii se numeşte subiect ( S ), iar acea parte a
judecăţii în care se afirmă (ori se neagă) despre obiectul gîndirii, se numeşte predicat ( P ).
Subiectul şi predicatul sunt legate prin anumite cuvinte de legătură (conective propoziţionale,
uneori se foloseşte termenul de operatori) care sunt: şi, sau, dacă - atunci ş.a.
Deosebim următoarele tipuri de judecăţi: simple şi compuse. Judecata simplă conţine
numai o afirmare ori negare, compusă – mai multe. Judecata simplă poate fi descompusă
numai în noţiuni, pe cînd judecata compusă conţine mai multe judecăţi simple. Din punct de
vedere a calităţii judecata poate fi afirmativă ori negativă. Judecata afirmativă este acea
judecată în care se reflectă legătura dintre obiect şi notă, se afirmă prezenţa unei note a
obiectului: S este P. Judecata negativă este acea judecată în care se reflectă absenţa oricărei
legături dintre obiect şi notă: S nu este P. Din punct de vedere a cantităţii judecata poate fi
singulară, particulară sau universală. Judecata singulată este acea judecata în care se
afirmă (sau se neagă) legătura notei cu un singur obiect. Judecata particulară afirmă (ori
neagă legătura notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P.
Judecata universală afirmă ori neagă ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasă oarecare
de obiecte: Toţi S sunt P. Nici un S nu este P.
Judecăţile după cantitate şi calitate sunt:
• Universal-afirmative – toţi S sunt P (A)2.
• Particular-afirmative – unii S sunt P (I).
• Universal-negative – nici un S nu este P ( E ).
• Particular-negative – unii S nu sunt P ( O ).
După caracterul relaţiei dintre obiect şi notă judecăţile pot fi ipotetice (condiţionale)
şi categorice. Din punct de vedere a modalităţii deosebim judecăţi a posibilităţii
(problematice), judecăţi a realităţii (asertorice) sau a necesităţii (apodictice). Există judecăţi
care se găsesc în raport de opoziţie – judecăţi contradictorii şi contrare. Acele judecăţi dintre
care prima neagă acelaşi lucru pe care-l afirmă în acelaşi timp şi despre acelaşi obiect o a
doua, se numesc judecăţi contradictorii: Această hîrtie este albă. Această hîrtie nu este albă.
Judecata contrarie este aşa judecată cînd a doua judecată neagă pe prima, însă spre deosebire
de judecăţile contradictorii, cea de a doua judecată nu se limitează numai la negarea primei,
ci în acelaşi timp afirmă altceva: Această hîrtie este albă. Această hîrtie este neagră. Pentru a
uşura memorizarea raporturilor dintre judecăţile care au acelaşi subiect şi acelaşi predicat
însă sunt deosebite prin calitatea şi cantitatea lor, se recurge uneori la aşa zisul pătrat logic,
sau pătratul opoziţiilor.
Toate cunoştinţele de care posedă societatea, provin din două izvoare
Raţionamentul
– din experienţa nemijlocită şi din alte cunoştinţe. Rolul hotărîtor îl
joacă cunoştinţele deduse din alte conoştinţe. În formularea lor se
manifestă activitatea creatoare a raţiunii umane şi mai concret aşa formă a gîndirii logice ca
raţionamentul. El se deosebeşte de celelalte forme ale gîndirii logice (noţiune, judecata ) prin
aceea, că este o operaşie logică cu alte conoştinţe. Raţionamentul este operaţia logică cu
ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi (numite premise), obţinem o judecată nouă.

2
Marcarea acestor judecăţi se face cu ajutorul primei vocale – A (sau a doua – I )din grecescul Afirmo.
Judecăţile negative – respectiv de la cuvîntul Nego (prima – E, sau a doua – O ).

99
Raţionamentul ca şi alte forme de gîndire este o reflectare a realităţii materiale în conştiinţa
noastră.
Raţionamentele pot fi deductive (cînd gîndim de la general la particular) şi inductive
(cînd gîndim de la particular la general). Pot exista raţionamente de la particular la particular
(traductive). Raţionamentele deductive iau forma silogismului. Silogismul sau raţionamentul
deductiv este acel raţionament, care din două judecăti date (dintre care una trebuie să fie
neapărat universală), formulează o a treia judecată. Silogismul se foloseşte mai ales atunci
cănd trebuie să subsumăm un fapt individual sau particular unei teze generale, unei legi
pentru a trage cu privire la acest fapt o consecinţă necesară. Dacă silogismul este format din
judecăţi categorice, atunci el se numeşte silogism categoric.
În componenţa silogismului întră două premise şi o concluzie. Premisele şi concluzia
conţin termeni. Termeni se numesc noţiunile care întră în componenţa premiselor şi a
concluziei. Termenul minor este subiectul concluziei (S ), termenul major este predicatul
concluziei ( P ), termenul mediu ( M ) nu întră niciodată în componenţa concluziei. Termenul
mediu reprezintă acea noţiune care se întîlneşte în ambele premise şi le leagă. Premisă în a
cărei componenţă întră termenul major se numeşte premisă majoră, premisă în a cărei
componenţă se găseşte termenul
Premise Majoră: Toţi oamenii sunt muritori.(M – P)
Minoră: Socrat e om. ( S – M) minor se numeşte premisă minoră. În
Concluzie: Deci, Socrat e muritor. (S – P) silogismul dat Socrat este subiect,
muritor – predicat şi om (oameni)
este termenul mediu.
Raportul care există între obiectele lumii obiective este simplu şi obişnuit – se
consolidează în conştiinţa noastră sub formă de axiome. Axioma este baza tuturor
silogismelor, ea explică legătura legică dintre fenomene şi obiecte şi deaceea determină
legătura logică a noţiunelor silogismului, serveşte bază pentru concluzia logică. Axioma este
o propoziţie luată ca punct de plecare, ca idee fundamentală pentru scopurile cercetării.
Noţiunile axioma şi postulat se folosesc des ca echivalente. Axioma nu cere demonstraţia
nemijlocită, fiind verificată în practică în repetate rănduri, ea devine ceva evident. Axioma
silogismului are următoarea formulare: “Tot ce se afirmă (sau se neagă) cu privire la o
întreagă clasă de obiecte, se afirmă (sau se neagă) şi cu privire la o parte din această clasă”.
Nota notei obiectului este nota obiectului însăşi (zgomotul este nota tusei, iar tusa este nota
pneumoniei). Dacă P este o notă a lui M, iar M este o notă a lui S, atunci rezultă că P este o
notă şi a lui S.
Concluzia silogismului va fi adevărată numai în cazul cînd premisele sunt adevărate
şi dacă aplicăm în mod corect legile gîndirii. Există cinci reguli ale silogismului categoric
simplu:
• Silogismul trebuie să aibă nici mai mult şi nici mai puţin de trei termeni.
Greşala tipică este împătrirea termenilor (cănd termenul mediu este folosit în
diferite sensuri şi deci se primesc 4 termeni). Termenul mediu care leagă
premisele trebuie să fie unul şi acelaşi în ambele premise ale silogismului.
• Termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puţin într-una din premise.
• În concluzie termenii trebuie să aibă aceeaşi sferă pe care o au în premise.
Greşala tipică este extinderea inadmisibilă a termenilor.
• Din două premise negative nu se poate trage nici o concluzie; dacă una din
premise este negativă, atunci şi concluzia va fi negativă.

100
• Din două premise particulare nu se poate trage nici o concluzie; dacă una din
premise este particulară, atunci şi concluzia va fi particulară.
1. M – P 2. P – M 3. M – P 4. P – M Termenul mediu poate ocupa
S- M S–M M–S M–S diferite poziţii într-un silogism: el poate
S–P S–P S–P S–P fi în ambele premise S sau P, sau poate fi
într-o premisă S şi în alta P. În funcţie de
poziţia termenului mediu în premise se deosebesc 4 figuri ale silogismul categoric. Fiecare
schemă reprezintă două premise şi legătura între ele. Liniile orizontale reprezintă legătura
dintre termenii fiecărei premise, iar cele oblice şi verticale – legătura dintre premise. Poziţia
simetrică a termenilor ne ajută să memorizăm uşor deosebirile dintre ele.
Figura 1. Termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa
minoră. Toate metalele ( M ) conduc electricitatea ( P ).
Aurul ( S ) este metal ( M )
Deci, aurul ( S ) conduce electricitatea.
Prima figură a silogismului categoric are următoarele reguli: premisa majoră trebuie
să fie neapărat universală, iar cea minoră – afirmativă. Această figură se foloseşte atunci cînd
trebuie să dovedim un caz concret, apelînd la o teză generală. În medicină ea se utilizează la
stabilirea diagnozei. Dacă toate pneumoniile au anumite simptome şi aceste simptome sunt la
pacientul dat, atunci la acest pacient este pneumonie.
Figura 2. Termenul mediu este predicat în ambele premise.
Orice silogism categoric (P) are trei termeni (M)
Acest raţionament (S) nu are trei termeni (M)
Deci, acest raţionament (S) nu este silogism categoric (P).
Această figură cere respectarea următoarelor reguli: premisa majoră trebuie să fie
neapărat universală, iar una din premise – negativă. De aici reesă că în figura a doua
concluzia este întotdeauna negativă. A doua figură a silogismului categoric se foloseşte
atunci cînd trebuie să dovedim că obiectele clasei date (S) nu pot aparţine altei clase (P) pe
baza ceea, că n-au note, care aparţin obiectelor clasei P.
Figura 3. Termenul mediu este subiect în ambele premise.
Toate metalele (M) sunt substanţe simple(P)
Toate metalele (M) sunt conductori electrici (S)
Deci, unii conductori electrici (S) sunt substanţe simple(P)
Figura a treia are următoarele reguli: premisa minoră trebuie să fie neapărat
afirmativă, iar concluzia – particulară. Ea se foloseşte atunci, cînd în procesul cunoaşterii
trebuie de căpătat concluzii particulare şi deasemenea în procesul demonstrării falsităţii unor
expuneri generale.
Figura 4. Termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în minoră.
Toate balenele (P) sunt mamifere (M)
Nici o mamiferă (M) nu este peşte (S)
Deci, nici un peşte (S) nu este balenă (P).
Această figură a silogismului categoric are următoarele reguli: cînd premisa majoră
este afirmativă, atunci premisa minoră trebuie să fie generală, dacă una din premise este
negativă, atunci premisa majoră trebuie să fie generală. Concluziile din această figură
niciodată nu poate să fie universal-afirmative, dar numai particular-afirmative, particular-
negative, universal-negative. Figura a patra a silogismului categoric a fost formulată de către
medicul şi filosoful din Grecia antică Claudius Galenus.

101
Din componenţa unui silogism fac parte judecăţi diferite din punct de vedere al
cantităţii şi calităţii: universal-afirmative, universal-negative, particular-afirmative şi
particular-negative. În funcţie de felul combinării acestor judecăţi se obţin diferite varietăţi
ale silogismului – modurile silogismului:
Modurile figurii 1 – AAA, EAE, AII, EIO
Modurile figurii 2 – EAE, AEE, EIO, AOO
Modurile figurii 3 – AAI, IAI, AII, EAO, OAO, EIO
Modurile figurii 4 – AAI, AEE, IAI, EAO, EIO.
Există şi alte feluri de silogisme. Silogismul ipotetic este silogismul în care cel puţin
una din premise este o judecată ipotetică. Silogismul ipotetic în care una din premise este o
judecată ipotetică, iar cealaltă este o judecată categorică, se numeşte silogism ipotetico-
categoric. Există două forme de silogism ipotetico-categoric. Prima formă afirmativă –
Dacă S este P, atunci S1 este P1
S este P
Prin urmare S1 este P1.
A doua formă negativă – Dacă S este P, atunci S1 este P1
S1 nu este P1
Prin urmare S nu este P.
În raţionamentul ipotetic noi obţinem o concluzie sigură în două cazuri: 1. Sau potrivit
primei forme, cînd de la afirmarea condiţiei trecem la afirmarea consecinţei. 2. Sau potrivit
formei a doua, cînd de la negarea consecinţei trecem la negarea condiţiei.
Silogismul disjunctiv este silogismul în care una sau ambele judecăţi sunt
disjunctive. Silogismul în care o premisă este disjunctivă, iar cealaltă categorică – se
numeşte silogism disjunctiv-categoric. El are două forme. Prima – afirmativă:
S este sau P1, sau P2, sau P3
S nu este nici P1, nici P2
Deci S este P3.
A doua formă – negativă:
S este sau P1, sau P2, sau P3
S este P1
Deci S nu este nici P2, nici P3.
Forma prescurtată de silogism, în care o parte a sa nu este exprimată, ci numai
subînţeleasă, se numeşte entimemă. Există trei forme de entimemă: silogismul fără premisa
majoră, silogismul fără premisa minoră şi silogismul fără concluzie. Logica se ocupă şi cu
alte silogisme prescurtate – sorit, epiheirema.
În afară de raţionamente deductive (silogisme) există şi raţionamente inductive.
Inducţia este raţionamentul cu ajutorul căruia din premise singulare sau particulare obţinem o
concluzie generală. Deosebim inducţie completă şi incompletă. Raţionamentul de la
particular la particular există ca analogie. Analogia este forma de raţionament prin care pe
baza asemănării a două obiecte în privinţa unor note ale lor, conchidem asupra asemănării
acestor obiecte şi în privinţa altor note. Concluzia care duce la un raţionament prin analogie
este întotdeauna numai probabilă, ea fiind ulterior confirmată ori infirmată de practică.
Medicul practic nu descoperă legităţi noi, nu descrie boli noi, nu creează teorii noi. El
diagnostică, recunoaşte la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise.
Diagnoza este o concluzie care se formulează după regulile raţionamentului. În procesul
diagnosticării se folosesc mai multe raţionamente. Însă pentru verificarea, demonstrarea

102
diagnozei se folosesc raţionamentele deductive, silogismele. Fiindcă concluzia diagnostică
trebuie să fie neapărat afirmativă şi totodată o judecată particulară, ea poate fi formulată pe
baza figurilor 1 şi 4 a silogismului categoric. Figurile 2 şi 3 pentru concluzii diagnostice nu-s
satisfăcătoare. Des se folosesc în diagnosticare silogismul ipotetico-categoric, raţionamentul
analogic. Pentru diagnosticarea diferenţială se utilizează silogismul disjunctivo-categoric.

3.
Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii
despre cauza, conţinutul, specificul unui fenomen şi verificarea acestei presupuneri. De
presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. O mare importanţă ele au în cercetarea ştiinţifică.
Însă nu fiecare presupunere este ipoteză. Ipoteza este o presupunere în domeniul ştiinţei, este
o presupunere care nu contrazice datelor ştiinţei. Ipoteza este un instrument de investigaţie în
cunoaşterea adevărului.
Ipoteza se foloseşte în următoarele cazuri: cînd procesul, cauza fenomenelor, faptele
sunt inaccesibile cercetării în momentul dat; cînd faptele cunoscute sunt insuficiente pentru
explicarea fenomenelor; cînd fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o modalitate de a
le explica. Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor de la cunoscut spre necunoscut,
Numărul de ipoteze este invers de la observaţii sumare şi insufuciente la o concepţie
proporţional clarităţii problemei. ştiinţifică argumentată. Practic ipoteza apare spontan, dar ea
se bazează pe un material bogat, pe generalizarea unor
fenomene şi evenimente deja cunoscute. Fără cunoştinţe bogate este imposibil de a formula
ipoteze serioase. Ipoteza apare în cazuri neobişnuite, cînd se creiază o problemă ce nu poate
fi rezolvată cu ajutorul metodelor ştiinţifice existente. Deosebim cîteva feluri de ipoteze –
generală, particulară, de lucru şi versiune.
Ipoteza trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
• Ea trebuie să fie necontradictorie, să nu contrazică nici cu un fapt
empiric.
• Ea trebuie să se formeze pe baza faptelor adevărate şi verificate.
• Ea trebuie să fie principial verificabilă, în caz contrar ea devine o
problemă veşnică şi nu poate fi transformată în cunaştinţe adevărate.
• Ea trebuie să aibă un conţinut informativ şi funcţie euristică în care se
exprimă posibilitatea ei de a prezice şi explica realitatea.
Ipoteza este rezultatul unor raţionamente ce dau concluzii verosimile, deaceea ele
trebuie verificate. Verificarea ipotezei are loc prin confirmarea ori combaterea ei. A confirma
înseamnă a stabili că acele consecinţe ce decurg din această ipoteză coincid cu fenomenele
observate ori arătăm, că ea nu este în contradicţie cu alte ipoteze sau teorii. Pentru a combate
o ipoteză trebuie să stabilim că concluziile deduse din ea nu corespund realităţii obiective,
vin în contradicţie cu alte ipoteze şi teorii. Veridicitatea ipotezei la urna urmei se confirmă
prin practică.
Medicii consideră, că la etapa examinării pacientului ne folosim de diferite ipoteze,
chiar şi diagnoza preventivă este o ipoteză. Alţii socot că şi diagnoza definitivă este tot o
ipoteză, numai că mai argumentată şi fundamentată. Că medicii în activitatea sa se folosesc
de diferite ipoteze – asta-i corect, dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere.
Ipoteza este o presupunere ştiinţifică, o presupunere care se foloseşte în activitatea ştiinţifică.
În activitatea practică ne folosim mai des de presupuneri.

103
Intuiţia este un termen folosit pentru a desemna diferite forme ale cunoaşterei
nemijlocite, care se deosebeşte de cunoaşterea logică mijlocită, discursivă. Provine din
lat. intueri - a privi ţintă, intuitio - contemplare, viziune. Intuiţia este o noţiune care
marchează privirea contemplativă nemijlocită, adică capacitatea de a pătrunde nemijlocit în
adevăr. Intuiţia este o formă de cunoaştere imediată, este capacitatea creerului uman de a
face un salt în calea cunoaşterei adevărului pe baza cunoştinţelor şi experienţei acumulate.
De obicei se distinge intuiţia empirică care se raportează la un obiect al lumii, şi intuiţia
raţională care sesizează un raport între două idei. Orice intiuţie are caracter de descoperire şi
are o mare importanţă pentru perceperea esenţei realităţii. Acest fapt îl avem descris la
Schelling, Schopunhauer, Bergson. La Descartes axiomele sunt percepute intuitiv, fără
demonstrare. Spinoza consideră intuiţia cel mai important gen de cunoaştere. În medicină
intuiţia se observă la medicii care au o experienţă clinică bogată şi se manifestă în stabilirea
diagnozei “dintr-o privire”, fără examinarea detaliată a pacientului.
Cunoscînd realitatea trebuie să stabilim veridicitatea cunoştinţelor. Aceasta poate să
fie nemijlocit (compararea judecăţii cu realitatea) ori mijlocit (cu ajutorul altor cunoştinţe
deacum dovedite în practică). Demonstraţia (argumentarea) este o operaţie logică, în
procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi, al căror adevăr
este deja dovedit prin practică. Înţelepciunea umană a dovedit, că demonstrativitatea este o
trăsătură importantă a gîndirii corecte. Ea este o reflectare în conştiinţa noastră a conexiunii
universale din realitatate, dintre obiecte şi fenomene. Demonstrativitatea este o trăsătură a
gîndirii ştiinţifice, noile idei în ştiinţă nu se acceptă la credinţă, cît de mare n-ar fi autoritatea
savantului. Independent de conţinutul său concret fiecare demonstraţie are trei componente:
• Ce se demonstrează? – teza. Teza este o judecată al cărei adevăr
trebuie dovedit.
• Prin ce se demonstrează? – argumente. Argumentele (dovezile sau
probele) sunt judecăţi al căror adevăr a fost demonstrat deja independent de teză,
deaceea ele pot fi folosite pentru confirmarea tezei în calitate de raţiune sufucientă.
Ca argumente pot servi judecăţi care reflectă fapte concrete, axiome, postulate,
definiţii, reguli şi legi ale ştiinţei.
• Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli. Procedeul de
demonstrare este acea formă de legătură şi înlănţuire a argumentelor şi a concluziilor
scoase din argumente care face posibilă demonstrarea adevărului tezei. Argumentele
se unesc nu în mod mecanic, ci în conformitate cu anumite legi logice.
Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă, deductivă şi
inductivă, matemetică şi empirică, apărarea şi combaterea. Regulile demonstraţiei se referă la
teză, argumente şi procedeul de demonstraţie. Regulile privitor la teză:
• Teza trebuie să fie formulată concis, clar şi exact.
• Teza trebuie să rămînă aceiaşi pe tot parcursul demonstraţiei.
Nerespectarea acestei cerinţe duce la greşala tipică – substituirea tezei (teza care
urmează să fie dovedită se înlocuieşte cu o teză nouă, ori se apelează la calităţile
personale ale omului, apel la public).
• Teza nu trebuie să vină în contradicţie cu judecăţile anterior dovedite.
Regulile referitoare la argumente:
• Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărate, demonstrate, care nu
pot fi puse la îndoială şi care nu se contrazic. Greşeli tipice - eroarea

104
fundamentală şi anticiparea tezei. Eroarea fundamentală – cînd argumentul cu
care se demonstrează teza este o judecată falsă, ori teza se dovedeşte cu
argumente false. Anticiparea tezei – judecata, care trebuie să demonstreze
adevărul tezei, necesită demonstrarea sa însăşi.
• Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărul căror este dovedit
independent de teză. Greşala tipică – cercul vicios (teza se dovedeşte prin
argumente, iar argumentele la rîndul lor se dovedesc prin teză).
• Argumentele trebuie să constituie pentru teză o raţiune suficientă.
Greşala tipică “nu rezultă” (non sequitur) – adevărul tezei supuse demonstraţiei
nu decurge din argumentele aduse, chiar dacă acestea pot fi adevărate. Această
greşală poate fi cînd are loc trecerea nejustificată de la un domeniu mai îngust la
altul mai larg, de la cele spuse în sens relativ la spuse în sens absolut. Sau ea
poate fi cînd argumentele adevărate numai într-o anumită privinţă, în anumite
condiţii, într-un anumit timp sunt considerate adevărate în toate privinţele,
condiţiile şi timpurile. Tot “nu rezultă” cînd apelăm la forţă, ignoranţă (neştiinţă),
folos, bunul simţ, compătimire, justeţe şi autoritate.
Regulile cu privire la procedeul de demonstrare. Demonstrarea este o legătură logică
între argumente şi teză. Ea se desfăşoară în formă de raţionament ori şir de raţionamente şi
trebuie să corespundă regulilor raţionamentului. A demonstra – înseamnă a arăta, că teza
decurge în mod logic după anumite reguli din argumentele aduse. Dacă măcar una din
regulile raţionamentului se încalcă, atunci teza nu este o consecinţă necesară şi nici veridică.
Greşelile tipice – împătrirea termenilor, nedistribuirea termenului mediu, distribuirea în
concluzie a termenului nedistribuit în premize. Încălcarea regulilor demonctraţiei duce în
mod inevitabil la un şir de erori logice. Ele pot fi împărţite în paralogisme şi sofisme.
Paralogism este greşala logică neintenţionată, comisă în procesul argumentării ca rezultat al
neatenţiei, al lipsei de cunoştinţe, sau de cultură a gîndirii. SofIsm este greşala logică
intenţionată, scrupulos mascată, comisă conştient cu scopul de a înşela ascultătorii, de ai face
să creadă, că teza argumentată este adevărată, deşi în realitate este falsă.
Combaterea se numeşte procedeul logic, prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa
de temei a unei teze. Cel mai efectiv mod de combatere este prin fapte. Ea poate fi îndreptată
împotriva tezei, argumentelor şi procedeului de demonstrare. Teza poate fi combătută prin
demonstrarea antitezei sau prin stabilirea falsităţii consecinţelor ce rezultă din teză. Sunt
supuse criticii argumentele pe care le aduce partea adversă pentru întemeierea tezei sale. Se
dovedeşte că adevărul tezei combătute nu reese din argumentele aduse pentru confirmarea ei.
Se demonstrează în mod independent o teză nouă, care este contradictorie cu teza ce trebuie
să fie combătută. Se demonstrează falsitatea însăşi a tezei combătute. Combaterea
argumentelor constă în stabilirea falsităţii judecăţilor, prin care se dovedeşte teza supusă
combaterii. Combaterea procedeului de demonstrare constă în determinarea regulilor
încălcate la stabilirea argumentelor cu teza.
Demonstrarea se foloseşte la stabilirea diagnozei. Veridicitatea diagnozei depinde de
argumente (simptome şi sindrome specifice) şi regulile raţionării. Combaterea se utilizează
în diagnosticarea diferenţiată.
4.
Un compartiment important al diagnosticării este teoria despre însuşirile (semnele)
bolii – simptome şi sindrome. Semiotica este disciplina care se ocupă cu studierea semnelor,
particularităţile diferitor sisteme de semne şi problema semnificaţiei. Recunoaşterea bolii se

105
bazează atît pe cunoaşterea semnificaţiei simptomelor, cît şi pe diferite metode de
evidenţiere şi cercetare, prelucrarea logică a lor.
Legile logice exprimă trăsăturile fundamentale ale gîndirii corecte: determinarea,
lipsa de contradicţie, consecvenţa şi fundamentarea logică. Fără respectarea legilor logice nu
se poate ajunge la o cunoaştere adevărată. Greşelile în diagnosticare sunt nu atît rezultatul
calificării medicale insufuciente, cît consecinţa inevitabilă a necunoaşterii ori încălcării celor
mai elementare cerinţe a logicii formale. În logica formală sunt patru legi fundamentale.
Legea identităţii – într-un raţionament, într-o discuţie dată, fiecare noţiune trebuie să
fie întrebuinţată în unul şi acelaşi sens. Legea are o mare importanţă practică. Încă Aristotel
în antichitate recomanda ca înainte de a discuta careva probleme trebuie de precizat noţiunile
utilizate, ca ambii interlocutori să le folosească în unul şi acelaşi sens. Dacă oamenii în cauză
nu se înţeleg în privinţa noţiunilor, atunci discuţia este inutilă. În activitatea de
diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noţiunile să fie folosite în mod concret şi
determinat. Asta nu înseamnă, că noţiunile nu pot să se shimbe. Însă ele trebuie să se
folosească în unul şi acelaşi sens şi în aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a
schimba arbitrar, nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Greşala logică este
substituirea noţiunei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea
expresiilor verbale a multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu numai un
cuvînt exprimă diferite boli, dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte.
Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă,
confuză, neclară. Nu trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la
policlinică şi din staţionar. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către
unii medici şi clasificarea de stat şi internaţională a bolilor. Legea identităţii cere reînoire şi
precizarea permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi modificările lor.
Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată,
rezultă în mod necesar că judecata contradictorie este falsă; şi invers: dacă s-a stabilit că o
anumită judecată este falsă, atunci rezulă tot în mod necesar că judecata contradictorie este
adevărată. Legea contradicţiei cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea noţiunelor
contradictorii, care se exclud reciproc. Încălcarea legii are loc atunci, cînd nu se iau în
consideraţie condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi reflectarea
lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoz, hipo- şi hipertonia nu pot exista
concomitent la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.
Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată,
cealaltă este falsă, iar o a treia nu poate să existe. Aristotel formulează această lege ca
“tertium non datur”: A v ne-A, ce înseamnă că este adevărat A ori ne-A, a treia posibilitate
se exclude. Legea terţului exclus se referă numai la judecăţile contradictorii. Dacă judecăţile
nu exprimă o alternativă, atunci ele nu-s contradictorii, ci contrare. Judecată contradictorie:
Această hîrtie este albă. Această hîrtie nu este albă. Judecata contrară nu se limitează la
negarea primei, ci afirmă altceva: Această hîrtie este albă. Această hîrtie este neagră. Legea
terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să rezolve singură problema
veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. Pentru asta e necesar de a cunoaşte
fenomenele, legile dezvoltării lor. Dar dacă s-a stabilit, că aceste judecăţi sunt contradictorii,
atunci legea nominalizată are o mare importanţă. Ea afirmă numai una: din două judecăţi
contradictorii una este adevărată şi mai mult nimic. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei
legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A. este diabet zaharat” şi “La pacientul

106
A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte una ca adevărată, iar cealaltă – falsă. În
loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal cu dereglarea
metabolismului glucid după modelul diabetic”.
Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată.
Gîndurile noastre în orice raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din
altele, să întemeieze unele pe altele. Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă
concluziile numai la credinţă, fără întemeierea suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul
unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii. Nu orice
argunent poate fi raţiune suficientă. Ca raţiune suficientă pot servi axiome, teze şi legităţi
care nu necesită demonstraţie nemijlocită, întrucît ele au fost verificate de oameni în practica
socială. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune
logică. Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. Afirmînd, că în odaie este cald, noi
ne putem referi la indicaţia termometrului. Această referire şi este raţiunea logică a afirmării
noastre. Dar temeiul real al faptului că în odaie este cald nu-i indicaţia termometrului, ci
încălzirea odăiii cu ajutorul sobei ori a caloriferului. În medicină veridicitatea diagnozei este
întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată
(care la rîndul lor tot sunt întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd glicemia
atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai mult.

Filosofia socială.
1.Obiectul de studiu şi funcţiile filosofiei sociale.
2. Premizele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei.
3. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură.
4. Paradigmele de abordare a procesului istoric.
5. Societatea - noţiune fundamentală a sociologiei. Suprastructura politică.
6.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială.

Societatea este o totalitate de oameni, un ansamblu unitar, un sistem organizat bazat


pe un anumit mod de producere şi pe un anumit tip de legături şi relaţii sociale istoriceşte
adecvat determinate. Societatea este o formă de existenţă şi de interacţiune colectivă a
indivizilor.Filosofia socială însă se străduie să cuprindă viaţa socială în ansamblu, să
examineze în întregime instituţiile sociale şi esenţa lor. Un aspect important al filosofiei
sociale este problema interacţiunii personalităţii şi societăţii, problema socializării acesteia.
În acest sens sociofilosofia studiază bazele societăţii, existenţa socială şi acele condiţii ce
menţin supravieţuirea şi integritatea comunităţii obşteşti. Filosofia socială este un domeniu
relativ de sine stătător a cunoştinţelor filosofice, consacrat conceperii specificului societăţii şi
deosebirii ei de natură. Ea studiază viaţa socială din punct de vedere a problemelor
conceptuale, scopul şi sensul existenţei acesteia, perspectiva, orientarea şi legităţile
dezvoltării omenirii. Filosofia socială este totalitatea de cunoştinţe ştiinţifice despre cele
mai generale legităţi şi tendinţe ale interacţiunii fenomenelor sociale, despre
funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, despre viaţa socială ca proces integral.
Sociofilosofia studiază acele legităţi, conform cărora în societate se formează grupuri mari şi
stabile de oameni, se stabilesc relaţii şi legături între acesrea comunităţi, deasemenea se
evidenţiază rolul lor în societate.

107
2. Premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei
Societatea ca formă superioară de mişcare a materiei apare pe baza naturii, se
evidenţiază din natură şi capătă un caracter specific. Natura (în sensul larg al cuvîntului)
este lumea care ne înconjoară, realitatea obiectivă, necreată şi indistructibilă, infinită în timp
şi spaţiu, în continuă mişcare şi dezvoltare, dirijată de propriile sale legi. În raport cu
societatea natura reprezintă lumea materială ce crează condiţiile naturale ale existenţei
societăţii. Societatea este indisolubil legată de natură, nu poate exista şi nici a se dezvolta
fără ea, natura este corpul anorganic al societăţii, este baza naturală a activităţii umane şi
societăţii în întregime. Înafara naturii existenţa omului şi sociumului devine absolut
imposibilă.
În procesul distingerii şi separării societăţii de natură un rol important au jucat
factorii biologici, la care se referă:
- instinctul gregar . Animalele convieţuiesc şi acţionează în turme, cîrduri, care le
oferă posibilitatea de a se acomoda mai trainic în mediul inconjurător. Viaţa în comun a
purces ulterior la crearea comunutăţilor umane.
- folosirea aşa numitelor unelte de muncă. Animalele nu confecţionează unelte de
muncă şi nu muncesc. Însă ele pot utiliza în calitate de unelte un băţ, o piatră, o scoică etc,
care treptat au format anumite deprinderi de muncă, iar mai apoi şi activitatea de muncă ca
fenomen social.
- reflexul de orientare şi căutare. Nu numai omul este curios, curioase sunt şi
animalele. Acest reflex biologic a dus la dobîndirea (obţinerea) cunoştinţelor, a contribuit la
evoluţia lumii animale, la apariţia procesului de cunoaştere drept fenomen social.
La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei se referă
populaţia şi mediul geografic. Populaţia este totalitatea de oameni care locuiesc pe un
anumit teritoriu, într-o ţară, în toată lumea. Populaţia şi mediul geografic determină
posibilitatea dezvoltării producţiei materiale drept sursă necesară pentru existenţa,
funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. Oamenii se includ în producere, crează
potenţialul intelectual al societăţii, în lipsa cărora nu poate exista omenirea. Nu mai puţin
importantă este şi funcţia demografică, funcţia de reproducere a populaţiei, însă aici e
necesar de schimbat accentele în favoarea micşorării numărului de populaţie.
Mediul geografic este acea parte a biosferii, care se include în activitatea oamenilor,
societăţii în întregime - lumea animală şi vegetală, apele, solurile, zăcămintele subterane,
atmosfera Terei. Mediul geografic influenţează considerabil dezvoltarea producţiei materiale,
societăţii în ansamblu. Condiţiile naturale nefavorabile sau lipsa unor materii prime în
anumite zone sau ţări frînau şi frînează considerabil dezvoltarea socială. Această
particularitate este valabilă doar pentru perioada iniţială de dezvoltare, mai departe în
civilizaţia agrară, industrială progresul societăţii depinde nu atît de populaţie şi mediul
geografic (care sînt condiţii necesare şi nu determinante), ci de caracterul modului de
producţie, de modernizarea şi specializarea acesteia, implantarea noilor tehnologii, folosirea
operativă şi largă a ştiinţei şi tehnicii.
În activitatea societăţii un rol important joacă mediul ambiant -noţiune mai largă
decît mediul geografic, care include nu numai suprafaţa pămîntului şi zăcămintele subterane,
dar şi o parte a sistemului solar, cosmosului ce este inclus în sfera activităţii umane. În
mediul ambiant deosebim mediul natural şi artificial. Mediul natural este acea parte a naturii
care se dezvoltă după legile sale proprii şi se realizează în mod spontan, stihiinic, fără
intervenţia conştientă a oamenilor. Mediul artificial este acel compartiment, al naturii

108
determinat de legile acesteia, dar care se dezvoltă sub influenţa conştientă a oamenilor. El
reprezintă o a “doua natură“ , este natura creată de om, adică totalitatea de lucruri neaflate în
natură de-a gata şi făurite în procesul activităţii de producţie. Actualmente oamenii au de
aface mai mult cu natura artificială şi foarte puţine locuri au rămas unde n-a călcat piciorul
omului. În această ordine de idei apare problema reprezentării celei de a “doua natură“.
Natura artificială se dezvoltă nu numai după legile naturii, dar şi după celei a activităţii
umane.
Un rol important în activitatea vitală a omului îi aparţine biosferei - învelişul
pămîntului cuprins de viaţă şi dotat cu o organizare geologică şi fiziochimică specifică.
Biosfera înclude în sine biota (totalitatea tuturor organismelor vii, inclusiv omul) şi mediul
ambiant, adică totalitatea obiectelor ce suportă acţiunea biotei şi sau care acţionează asupra
ei. Această noţiune a fost formulată de savantul francez E.Reclu pentru a evidenţia învelişul
viu a pămîntului, totalitatea ogranismelor vii împreună cu elementele necesare vieţii.
Biosfera este un suprasistem puternic al Terei în care se produce şi reproduce viaţa,
substanţele organice din energie solară, apă şi materie anorganică. Cu apariţia vieţii biosfera
devine factorul principal care determină dezvoltarea şi evoluţia planetei noastre. Conform
principiilor sinergeticii biosfera constituie un sistem neliniar, indurabil şi extrem de
complicat ce funcţionează (şi se dezvoltă) în baza legilor de autodezvoltare.
Odată cu apariţia societăţii umane biosfera poate fi transformată în noosferă
-învelişul Terei ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe baza activităţii raţionale
a oamenilor. Această noţiune a fost formulată de E.LeRoy (1927), P.Teihard de Chardin
(1930) şi dezvoltată de V.I.Vernadski (1944). Ca sinonim a noosferei se mai folosesc
noţiunile antroposferă, tehnosferă, sociosferă. Noosfera este stadia superioară a biosferei, în
care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre.
Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă
transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi
societate. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element
structural al cosmosului. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională,
ecologică şi cosmică. Avînd în vedere importanţa acestei noţiuni pentru practica şi
supravieţuirea umană unii savanţi au formulat noţiunea de noosferologie - ştiinţa despre
noosferă şi legităţile ei (A.D.Ursul, T.N.Ţîrdea).
3. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură
Natura şi societatea există ca un tot întreg, în permanentă interacţiune şi
interconexiune. Societatea constituie o treaptă în dezvoltarea naturii, apare la o anumită etapă
a dezvoltării acesteia şi posedă un carcater specific. Societatea funcţionează şi se dezvoltă
conform legilor proprii care se deosebesc de cele ale naturii.Cel mai vechi mod de
interacţiune dintre societate şi natură (după A.D.Ursul) este modul coevolutiv-culegător. El
era caracteristic pentru societatea paleolitică, se baza pe modul de viaţă migraţional-
consumator, pe culegere (vînat, pescuit) cînd oamenii foloseau produsele din natură dea gata
şi atît cît le permitea natura. Coevoluţia înseamnă o dezvoltare armonioasă paralelă,
concomitentă a naturii şi societăţii. Modul de producţie din acea perioadă era foarte scăzut şi
practic nu influenţa asupra naturii. Se schimba natura - societatea imediat se acomoda, se
schimba societatea - natura se acomoda, dovedea să-şi restabilească forţele sale, să-şi revie.
Cu dezvoltarea agriculturii, apoi industriei, modului de viaţă stabil-productiv se majorează
presiunea societăţii asupra naturii, natura este “exploatată“ maximal, ea nu dovedeşte să-şi
restabilească resursele sale, apare modul de interacţiune dintre societate şi natură productiv-

109
necoevolutiv. Acest mod se caracterizează printr-o dezvoltare social-economică accelerată
care sintezează într-un tot întreg progresul social şi regresul ecologic. Exploatarea
neraţională a naturii duce la un dezechilibru dintre societate şi natură, la agravarea crizei
ecologice. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură nominalizate s-au stabilit
spontan, stihiinic. Nivelul şi conţinutul activităţii omului asupra naturii depinde de
potenţialul tehnic al societăţii şi tehnologiile utilizate. La etapele iniţiale a dezvoltării
societăţii acest potenţial era foarte primitiv. Odată cu dezvoltarea societăţii şi forţelor de
producţie situaţia se schimbă radical. Secolul XX este secolul progresului tehnico-ştiinţific
care în mod specific uneşte ştiinţa, tehnica şi tehnologia şi radical amplifică acţiunea
societăţii asupra naturii, generează un şir de probleme globale. În fiecare zi şi oră dispar o
mulţime de specii de plante şi animalele, se distrug mii de hectare de păduri, se epuizează
rezervele zăcămintelor subterane. După calculul savanţilor rezervele de cărbune poate să mai
servească încă pe vre-o 100-150 ani, gaze naturale - 50 ani, petrol - 35 ani.
Imperativul zilei este traversarea la o economie cu o dezvoltare durabilă şi dirijată în
dimensiuni planetare, care ar îmbina priorităţile economiei productive cu o strategie
ecologică bine chibzuită. Se cere trecerea de la modul de interacţiune extensiv-necoevolutiv
la modul intensiv-coevolutiv. Esenţa acestui mod constă în realizarea progresului social-
economic pe baza protecţiei naturii, trecerea mai pronunţată la modul de producere intensiv,
producere fără deşeuri, bazată pe tehnologii intelectual-informaţionale. Revoluţia noosferică
presupune nu numai constituirea unei noi conştiinţe ecologice, dar şi utilizarea noilor moduri
şi tehnologii, ca neocolectarea şi neoproducerea, folosirea materiei prime în mod natural, în
limitele care nu depăşesc dezvoltarea şi funcţionarea biosferei. Cu alte cuvinte e vorba de
traversarea spre societatea informaţional-ecologică.
4. Paradigmele de abordare a procesului istoric
Orşice ştiinţă se maturizează atunci cînd capătă un statut paradigmal, adică posedă
obiectul său de studii ce se deosebeşte de obiectul altor ştiinţe şi de anumite paradigme ce
sunt acceptate de comunităţile ştiinţifice. Paradigma constituie un ansamblu de viziuni şi
idei împărtăşit de o comunitate de savanţi, care şi servesc drept model pentru formularea şi
rezolvarea problemelor teoretico-ştiinţifice. Paradigma reprezintă deci un anumit tip (stil) de
gîndire dominant într-o etapă concretă a dezvoltării ştiinţei. În abordarea procesului istoric
există mai multe paradigme. Dacă reieşim din aceea că motivele şi scopurile oamenilor sunt
principiu şi cauză finală a activităţii lor, atunci avem paradigma idealistă în interpretarea
dezvoltării sociale unde fenomenul spiritual este creatorul societăţii şi culturii ei. În cazul
cînd reieşim din aceea că motivele şi scopurile activităţii umane sunt determinate de
condiţiile existenţei sociale a lor, atunci avem paradigma materialistă referitor la
interpretarea dezvoltarii societăţii.
Idealismul se bazează pe faptul că activitatea oamenilor este conştientă, înainte de a
puncta ceva ei îşi închipuie, imaginează conţinutul activităţii sale. Cu alte cuvinte planul
ideal al activităţii este primordial în raport cu rezultatul practic şi din punct de vedere al
cognitologiei aşa ceva este justificat. Reiesă deci că conştiinţa, factorul spiritual este primar,
restul fenomenelor sociale sunt secundare, derivate de la conştiinţă. Toate obiectele culturii
materiale şi spirituale se declară ca produs al conştiinţei şi acest fenomen are loc dacă ţinem
cont de faptul că individul înainte de a executa ceva, preventiv (cognitologic) el imaginează
acest proces, îl construeşte în formă de model.
Materialismul reiesă din recunoaşterea factorului prim a condiţiilor materiale şi
obiective în existenţa şi dezvoltarea societăţii. Aceste condiţii se găsesc în viaţa materială a

110
oamenilor, în producţia materială a societăţii. Filosofia marxistă că pentru prima dată în
istorie a interpretat materialist societatea şi fenomene sociale. Alt fel aici interpretează
natura, esenţa, fenomenelor sociale, forţele motrice şi factorii procesului istoric. Cauzele şi
motivele dezvoltării societăţii trebuie căutate nu în conştiinţă, dar în existenţa socială a
oamenilor care determină activitatea şi comportamentul lor. Conştiinţa, spiritualitatea nu se
neagă, dar se subliniază caracterul lor derivat de la existenţa socială, de la condiţiile
materiale ale vieţii lor.
Societatea este forma superioară de mişcare a materiei, este un proces natural-istoric
ce are la baza sa producţia socială şi se dezvoltă pe baza legilor sale proprii.Există un şir de
paradigme referitor la interpretarea determinării procesului istoric, pe care teoria marxistă le
nega din prag, nu accepta nici o poziţie din conţinutul lor, ceea ce nu-i justificat din punctul
de vedere al pluralismului. Printre ele se evidenţiază două principale.
Paradigma formaţională a fost formulată de către K.Marx şi F.Engels. Societatea constituie
un sistem integru, un organism la baza cărui se situiază activitatea de producţie a oamenilor.
Istoria, în opinia lui K.Marx, reprezintă o continuare a dezvoltării materiale la un nivel
calitativ nou. Viaţa societăţii este un proces natural-istoric care posedă etapele şi legităţile
sale. Formaţiunea social-economică constituie o treaptă în dezvoltarea istorică a
societăţii (un anumit tip istoric de societate), un organism social specific, alcătuit din relaţii
şi procese materiale şi spirituale care funcţionează şi se dezvoltă conform legilor relaţiilor de
producţie, dominante în societate. Formaţiunea socio-economică conţine în sine diferite
sisteme relativ delimitate şi corelate între ele printre care sunt relaţiile dintre oameni şi natură
prin intermediul cărora se constituie forţele de producţie ale societăţii, relaţiile de producţie
care formează baza economică a societăţii, alte relaţii materiale legate de familie,
comunitate, clase şi suprastructura instituţională şi ideologică. Drept elemente fundamentale
a formaţiei evidenţiem baza şi suprastructura. Baza este o parte integrantă a vieţii materiale
a societăţii, a existenţei sociale şi prezintă totalitatea relaţiilor de producţie la o etapă
anumită a dezvoltării sociale. În procesul producţiei materiale oamenii întră în anumite relaţii
economice care se referă la producere, repartizare, schimb şi consum al bunurilor materiale.
Aceste relaţii se crează independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, au un caracter
obiectiv. Baza în cele din urmă constituie totalitatea relaţiilor economice care determină
suprastructura. Suprastructura reprezintă ansamblu concepţiilor, teoriilor politice, juridice,
morale, artistice, filosofice, religioase etc. şi instituţiilor respective ce reflectă baza. Anume
faţă de suprastructură relaţiile de producţie se manifestă drept bază economică a societăţii. În
fiecare societate concretă relaţiile de producţie alcătuiesc un sistem integral şi constituie
temelia tuturor relaţiilor sociale şi a societăţii în întregime. Schimbarea bazei duce la
schimbarea suprastructurii. La rîndul său suprastructura nu este o reflectare pasivă a bazei, ea
posedă în opinia marxiştilor o existenţă relativ sinestătătoare şi acţionează asupra bazei,
asupra relaţiilor şi forţelor de producţie. Cel mai aproape de baza economică este
suprastructura politică (statul, partidele şi instituţiile politice etc), care influenţează asupra ei
nemijlocit şi direct. Mai departe de bază se situiază suprastructura juridică şi morală ce
acţionează asupra relaţiilor şi modului de producţie parţial direct, iar parţial inderect prin
suprastructura politică. Şi cel mai îndepărtat de baza economică este arta, filosofia şi religia.
Marxismul a evidenţiat în istoria omenirii cinci formaţiuni:comuna primitivă,
sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Oponenţii paradigmei formaţionale
socot că K.Marx a comis un şir de erori şi deatîtă concluziile lui sunt nejustificate. El a
studiat şi a fost martor ocular doar a unei formaţiuni - capitaliste. Neajunsurile primei faze a

111
capitalismului el le socotea caracteristice pentru toată această formaţie în genere. Marxismul
a subapreciat posibilităţile societăţii capitaliste. Capitalismul, după părerea lui K.Marx şi
adepţilor lui conţine în sine propriul său gropar, germenii propriei sale distrugeri. Esenţa
capitalismului constă în obţinerea profiturilor cît mai mari, storcînd din muncitori maximal
posibil. Bogaţii devin tot mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci. luînd în consideraţie că
capitalul sporeşte mereu, raportul dintre muncă şi capital treptat scade, ceea ce duce la
scăderea ratei profitului şi la urma urmei societatea capitalistă se va distruge pe ea însăşi.
Trecerea de la o formaţiune la alta, conform teoriei marxiste, constituie o lege
universală la care se supun toate formaţiunile, cu exepţia şi formaţiunei comuniste. Pentru
comunism nu-s caracteristice contradicţiile antagoniste proprii “preistoriei” societăţii umane.
Deasemenea considerăm drept greşală poziţia marxistă vis-a-vis de absolutizarea revoluţiei
sociale ca mod de trecere de la o formaţiune la alta. Aceste teze ale lui K.Marx, parţial şi alte
idei ale lui sunt actualmente criticate ca nefundamentate ştiinţific şi nedemonstrate de
practică.
Paradigma informaţional-civilizaţională este rezultatul activităţii mai multor
reprezentanţi ai filosofiei contemporane: R.Aron, D.Bell, A.Toynbee, O.Toffler, U.Rostow,
A.Ursul ş.a. Însă noţiunea de civilizaţie, după cum se va menţiona mai apoi, nu are o
definiţie strictă , se utilizează în mai multe sensuri: ca sinonim al culturii, ca o anumită etapă
în dezvoltarea culturilor locale, ca o treaptă în dezvoltarea istorică a omenirii ce urmează
după sălbătăcie şi barbarie, ca o treaptă în dezvoltarea unor regiuni ori etnii, etc. În filosofia
socială civilizaţia este o formă de organizare a convieţuirii umane ce reflectă saltul de la
lumea animală la societate, ce depăşeşte legăturile de sînge şi efectuiază trecerea la
organizarea teritorială şi etnică. Civilizaţia se caracterizează prin depăşirea producţiei
naturale, prin diviziunea progresivă a muncii şi dezvoltarea infrastructurii informaţional-
tehnologice ce asigură corelaţia dintre indivizi şi comunităţi. Obiectivul civilizaţiei este
reproducerea şi înmulţirea avuţiei sociale, realizarea descoperirilor ştiinţei şi tehnicii cu
scopul asigurării unui nivel de viaţă şi trai mai înalt, făurirea principiilor raţionalităţii,
echităţii sociale, libertăţii pentru toţi (sau majoritatea) cetăţenilor.
La temelia civilizaţiei se situiază baza informaţional-tehnologică a epocii, ce
determină în întregime specificul civilizaţiei concrete (agrară, industrială, informaţională-
ecologică etc), iar traversarea de la o civilizaţie la alta se execută în rezultatul revoluţiei
social-tehnologice, fără lupta contrariilor, în mod evoluţionist, fără “sînge”. La temelia
formaţiunii social-economice găsim relaţiile economice, modul de producere (unitatea
relaţiilor şi forţelor de producţie). Dezvoltarea civilizaţiei depinde nu numai de baza
economică ci şi de condiţiile naturale demografice, de particularităţile etnice şi social-
psihologice. Paradigma formaţională, de regulă, aceste momente nu le ea în consideraţie, ba
chiar le neagă.
Paradigma informaţional-civilizaţională de periodizare a dezvoltării omenirii ne
permite de a studia mai profund procesul istoric, de a înţelege geneza, specificul şi tendinţele
evoluţiei comunităţilor de oameni, caracteristicile socio-psihologice ale unor popoare ce nu
pot fi explicate de pe poziţiile paradigmei formaţionale. Paradigma informaţional-
civilizaţională ne prezintă cultura drept fenomen specific social ce reflectă diversitatea
procesului istoric. Paradigma formaţională caracterizează dezvoltarea omenirii pe
“orizontală“ (de la apariţia ei şi pînă în contemporanietate), evidenţiind momentele comune
şi în acest sens unificînd procesul istoric. Paradigma informaţional-civilizaţională reflectă
istoria pe “verticală“ (după intensivitatea dezvoltării bazei informaţional-tehnologice),

112
punînd accentul pe diversitate şi acele forţe ce duc la integritate. Marxismul, care se baza pe
paradigma formaţională, absolutizează rolul forţelor dezintegratoare, distrugătoare,
ignorează rolul factorilor extraeconomici (statul, spiritualitatea, psihologia socială, mediul
geografic, intelectul, fenomenele subtil-vibratile etc.) în dezvoltarea societăţii.
Societatea informaţional-ecologică este o etapă în procesul social-istoric de
dezvoltare a omenirii, concepţie filosofico-sociologică care reesă din divizarea istoriei în
etape ori stadii bazate pe anumite tehnologii (agrară, industrială, informaţională). Pentru ea
este caracteristic utilizarea largă a computerilor, inclusiv şi personale, în toate sferele sociale,
mijloacelor contemporane de telecomunicaţii, crearea produselor şi serviciilor
informaţionale, băncilor de informaţii şi accesul liber la ele. Societatea informaţional-
ecologică este aşa societate care dirijază cu resursele informaţionale ce determină
dezvoltarea socială. Baza principală a dezvoltării social-economice este industria scientofagă
şi tehnologiile informaţionale. Informaţia este domeniul prioritar în comparaţie cu alte
resurse, producerea şi utilizarea informaţiei în dimensiuni globale este caracteristica
specifică a ei. Revoluţia computerială şi informatizarea societăţii duce la schimbarea
atitudinii faţă de natură. Aceasta este o societate în care se preîntîmpină catastrofa ecologică
şi efectiv se rezolvă problemele ecologice. Societatea informaţiona-ecologică este o treaptă
în dezvoltarea noosferei în care există o cultură şi conştiinţă ecologică înalt dezvoltată, unde
pe primul plan se găsesc necesităţile şi valorile ecologice, unde se realizeză maximal
principiile şi idealurile umanistice.
5. Existenţa socială şi conştiinţa socială. Modul de producţie.
Existenţa socială şi conştiinţa socială sunt două noţiuni fundamentale ale filosofiei
sociale ce caracterizează viaţa materială şi spirituală a societăţii. Existenţa socială este
totalitatea elementelor şi raporturilor ce formează viaţa materială a societăţii: modul de
producţie, relaţiile obiective ce se stabilesc între om şi natură în procesul de producţie,
structurile sociale şi de clasă, relaţiile de familie, modul de trai. Conştiinţa socială este un
ansamblu de idei, teorii, concepţii politice, juridice, filosofice, morale, artistice, ştiinţifice,
religioase ale oamenilor ce reflectă existenţa socială. Existenţa socială este factorul
primordial şi determinant în raport cu conştiinţa socială. Condiţiile obiective, materiale de
viaţă ale oamenilor este acel element esenţial unde se formează conştiinţa, ideile ţi
sentimentele oamenilor, unde se nasc şi se satisfac trebuinţele, năzuinţele şi interesele lor.
Dezvoltarea societăţii depinde de modul de producţie, care pune în funcţie şi uneşte
condiţiile naturale şi capacităţile fizice şi intelectuale ale oamenilor. Factorii naturali
constituie doar numai premize şi condiţii ale existenţei societăţii, în timp ce factorii materiali
constituie forţele motrice ale dezvoltării ei. Activitatea de producere a mijloacelor necesare
traiului reprezintă condiţia primordială a oricărei societăţi. Activitatea productivă a
oamenilor constituie modalitatea însuşirii de către societate a mediului natural,
transformarea lui conştientă şi orientată, adaptarea naturii la necesităţile oamenilor. În cadrul
acestei activităţi oamenii obţin bunuri materiale de trai necesare existenţei lor. În procesul de
producere a bunurilor materiale, oamenii modifică nu numai natura, ci şi societatea.
Producînd cele necesare traiului, ei produc implicit condiţiile materiale ale vieţii lor sociale.
În procesul de muncă oamenii se modifică pe ei însăşi.
Totalitatea elementelor ce alcătuiesc procesul de producţie şi relaţiile materiale care
se stabilesc în cadrul acestuia formează modul de producţie. El determină toate celelalte
subsisteme şi niveluri ale vieţii sociale şi este totodată principala forţă motrice a dezvoltării
societăţii. Modul de producţie este constituit din forţele de producţie şi relaţiile de producţie.

113
Forţele de producţie include totalitatea elementelor ce participă în mod direct la procesul de
producţie: obiectul muncii, oamenii ca principala forţă de muncă, mijloacele de muncă.
Uneltele de muncă formează elementul principal al forţelor de muncă. Relaţiile de
producţie sunt relaţiile dintre oameni stabilite în procesul de producţie referitor la forma de
proprietate, schimbul de activităţi şi formele de repartiţie a produselor. Elementul principal al
relaţiilor de producţie este forma de proprietate. Forţele de producţie se dezvoltă mai rapid ca
conţinutul modului de producţie, iar relaţiile de producţie au tendinţa de a rămîne în urmă de
forţele de producţie. Contradicţiile dintre forţele şi relaţiile de producţie formează
mecanismul autodezvoltării societăţii.
6. Societatea - noţiune fundamentală a sociologiei.
Societatea nu-i pur şi simplu un agregat mecanic de indivizi, ci totalitatea relaţiilor şi
activităţilor dintre aceştea care impun cooperarea interumană. Relaţiile materiale se
formează obiectiv, independent de conştiinţa oamenilor. Relaţiile materiale (economice) ce
formează baza societăţii se reflectă în plan ideal sub forma unor relaţii ideologice, legate de
anumite forme ale conştiinţei sociale (conştiinţa politică, juridică, morală, filosofică,
religioasă, artistică). Relaţiile ideologice înainte de a se constitui trec prin conştiinţa
oamenilor, reflectă fizionomia vieţii lor spirituale. Ele reprezintă modul de conştientizare a
relaţiilor materiale şi la rîndul lor se obiectivează în relaţii şi acţiuni practice (materiale), prin
intermediul unor instituţii sociale corespunzătoare.
În societate se produc diverse tipuri de activitate socială, principalele fiind-
economică, socială, politică, spirituală. Toate aceste sfere prezintă un sistem, o totalitate
structurată de relaţii şi interacţiuni. Sfera materială de producere include în sine producţia,
distribuirea, schimbul şi consumul bunurilor materiale. Această sferă de funcţionare a
producţiei, utilizării implicite în viaţă a cuceririlor progresului tehnico-ştiinţific, realizării
întregului ansamblu de relaţii de producţie dintre oameni, inclusiv a relaţiilor de proprietate
asupra mijloacelor de producţie, schimbului de activitate şi distribuire a bunurilor materiale.
Sfera nominalizată prezintă ca un spaţiu economic in care se organizează viaţa
economică a societăţii, se efectuiază interacţiunea tuturor branşelor economiei, deasemenea
se produce colaborarea economică internaţională. În acest spaţiu are lor traducerea implicită
în viaţă a conştiinţei economice a oamenilor cointeresarea lor materială în rezultatul
activităţii lor productive, deasemenea realizarea capacităţilor lor creatoare. Sfera socială -
aceasta-i sfera interacţiunii grupurilor sociale dintr-o societate, inclusiv a claselor a
categoriilor profesionale şi social-demografice, deasemenea a comunităţilor naţionale ce
vizează condiţiile sociale de viaţă şi activitate. Se are în vedere crearea condiţiilor propice
pentru activitatea productivă a oamenilor, asigurarea unui nivel decent de viaţă tuturor
categoriilor sociale, rezolvarea problemelor ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului şi educaţiei,
asigurării sociale, respectarea echităţii sociale prin realizarea de fiecare om a dreptului la
muncă, deasemenea în cadrul distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi spirituale
create de societate, depăşirea contradicţiilor generate de diferenţierea socială dureroasă în
societăţile aflate în tranziţie, protecţia socială a păturilor socialmente
vulnerabile.Funcţionarea sferei sociale este legată cu satisfacerea unui cerc distinct de
necesităţi sociale. Posibilităţile de satisfacere ale acestor necesităţii sunt condiţionate de
statutul social al omului sau grupului social, deasemenea de caracterul relaţiilor sociale
existente. Gradul de satisfacere a necesităţilor sociale determină nivelul şi calitatea vieţii al
unui om sau altul, a familiei, al grupului social, a societăţii în ansamblu.

114
Sfera de reglamentare este spaţiul activităţii statului, a diverselor straturi sociale,
comunităţilor naţionale, partidelor şi mişcărilor politice, a diverselor organizaţii obşteşti,
axată spre crearea multiplelor conexiuni şi relaţii sociale.Interesele entităţilor menţionate mai
sus se referă în primul rînd la cucerirea puterii politice, deasemenea la realizarea drepturilor
şi libertăţilor lor politice. În acest scop fiecare subiect activ al sferei de dirijare tinde să-şi
lărgească drepturile şi libertăţile sale. Procesele politice, juridice contemporane
ideologizează substanţial conştiinta multor oameni şi amplifică activismul lor social. Acest
fapt fortifică rolul şi importanţa sferei de reglamentare în viaţa societăţii.
Un loc aparte în sfera de reglementare a societăţii îl ocupă sistemul politic. Funcţiă
lui principală constă in reglarea relaţiilor politice şi proceselor politice existente în societate.
Sistemul politic al societăţii prezintă în sine totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor,
activitatea cărora poartă caracter politic, adică este direcţionată la realizarea intereselor
politice ale claselor, altor grupuri sociale, comunităţi naţionale. Interesele lor politice se
manifestă sub formă de relaţii politice existente în societate şi sunt canalizate spre rezolvarea
problemei puterii politice cuceririi şi menţinerii ei deasemenea realizarea drepturilor şi
libertăţilor politice.Interesele politice se realizează prin intermediul unor sau altor elemente
ale sistemului politic. La ele se referă: organele legislative, judiciare ale puterii de stat;
arbitrajul de stat; partidele şi mişcările politice.
Sfera spirituală a societăţii cuprinde relaţiile oamenilor cu referinţă la multitudinea
valorilor spirituale, crearea lor, proliferarea şi insuşirea lor de către toate grupurile sociale, de
fiecare individ în parte. Sub noţiunea de valori spirituale se subinţelege nu numai obiecte de
artă plastice, muzică, creaţii literare, dar şi cunoştinţele oamenilor, ştiinţa, religia, normele
morale de comportament etc, deci totul ce constituie conţinutul spiritual al vieţii sociale sau
spiritualitatea socială. Sfera spirituală, ca ca şi toate sferele sociale se constituie istoric. Ea
înglobează în sine particularităţile geografice, naţionale şi de altă natură a dezvoltării sociale,
într-un cuvînt totul ce a lăsat amprentă în sufletul poporului, în caracterul său naţional. Sfera
socială se crează din comunicarea spirituală cotidiană a oamenilor, din astfel de direcţii ale
activităţii lor ca cunoaşterea, inclusiv cea ştiinţifică, învăţămîntul şi educaţia, din
manifestările moralei, religiei. Un rol important în formarea spiritualităţii omului îl joacă arta
populară autentică, deasemenea arta profesională - teatrul, muzica, arta cinematografică,
pictura, arhitectura etc.
Caracterul de sistem al societăţii constă nu numai în aceea, că toate sferele ei
formează o unitate structurată, ci şi în aceea că ele interacţionează reciproc. Progresul social
ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a
acestor sfere – ştiinţa, morala, arta, tehnica, ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public,
asigurarea socială ş.a. Însă temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a
economiei, producţiei sociale, de acestea depinde dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii,sferei sociale
şi spirituale. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, asigurarea
socială, ordinea publică, securitatea, care asigură dezvoltarea economiei şi societăţii în
întregime. Sfera spirituală (religia, arta, literatura, muzica ş.a.) este condiţia necesară pentru
dezvoltarea omului, capacităţilor lui creatoare fără de care nu poate să se dezvolte ştiinţa şi
tehnica, economia. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi
spirituale şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora.
5a.Suprastructura politică. La suprastructură se referă şi diferite instituţii sociale.
Acestea sunt felurite instrumente şi structuri organizaţionale care mediază realizarea
intereselor şi aspiraţiilor comunităţilor şi grupurilor sociale, mediază raporturile dintre

115
colectivităţi şi indivizi, precun şi relaţiile acestora cu natura şi cu societatea. Diferitor forme
a conştiinţei sociale care motivează teoretic anumite tipuri de acţiune umană le corespund
anumite instituţii sociale – instituţii politice, juridice, ştiinţifice, de artă şi cultură, de cult ş.a.
Din multitudinea instituţiilor sociale cel mai mare rol în organizarea acţiunilor
oamenilor, în realizarea intereselor şi scopurilor lor îl au instituţiile politice. Politica este
sfera activităţii claselor şi grupurilor sociale referitor la cucerirea, menţinerea şi folosirea
puterii de stat. Conştiinţa politică este totalitatea de concepţii şi teorii privind organizarea şi
conducerea societăţii, natura şi rolul puterii de stat, relaţiile dintre clase şi grupuri sociale
referotor la realizarea intereselor lor. Politica este expresia concentrată a economiei, a
intereselor economice a grupurilor sociale şi partidelor politice. Pentru a realiza interesele
economice ele trebuie să pună mâna pe puterea de stat. Interesele economice la urma urmei
se manifestă ca cauza socială a activităţii politice. Exprimînd în mod nemijlocit economia,
politica influenţează toate celelalte domenii ale suprastructurii, atît la nivelul componentelor
ideale, cît şi la nivelul componentelor instituţionale. Prin aceasta politica joacă un rol
integrator în cadrul sistemului social, iar instituţiile politice constituie elementele cele mai
importante ale întregului sistem social.
Dintre instituţiile politice, statul şi partidele politice au rolul hotărîtor în organizarea
politică şi în general a vieţii sociale, întrucît ele mijlocesc claselor şi grupurilor sociale
exercitarea puterii, deţinerea pîrghiilor prin care un grup social exercită influenţă şi îşi
impune interesele şi voinţa asupra celorlalte grupuri sociale.
Statul este un instrument de organizare politică şi administrativă a societăţii. Prin stat
sunt reglementate relaţiile politice dintre oameni, iar acestea, la rîndul lor, contribuie în mod
hotărîtor la integrarea membrilor societăţii. Statul nu a apărut ca rezultat al unui “contract
social”, al unei înţelegeri între oameni (cum susţineau T.Hobbes şi J.J.Rousseau), ci ca un
produs necesar, legic al dezvoltării sociale pe o anumită treaptă istorică. Statul apare atunci,
cîn apar interese deosebite şi contradicţii irezolvabile dintre clase şi grupuri sociale. Statul,
după cum afirma Lenin, este o maşină de asuprire a unei clase de către alta, o maşină cu
ajutorul căreia o clasă ţine în frîu clasele ce-i sunt subordonate. În esenţă statul este un organ
al puterii de clasă, un instrument de dictatură şi de constrăngere a unei clase asupra
celorlalte.
Principalele funcţii ale statului sunt: pe plan intern – economico-organizatorică,
cultural-educativă, de apărare; pe plan extern – dezvoltarea multilaterală a relaţiilor cu alte
state, organizarea de schimburi economice, ştiinţifice, tehnice, culturale ş.a. Statul prezintă
şi aspecte democratice. Democratismul de stat depinde de raportul dintre forţele social-
politice, de gradul de conştiinţă şi cultură a maselor populare. Democratizarea este o condiţie
necesară a transformătii economiei şi societăţii în întregime. Cu crearea statului juridic
democratizarea va fi tot mai amplă, însă pînă cînd există grupuri sociale şi partide politice,
vor fi şi diferite şi diferite interese politice, iar statul ca instituţie politică va reflecta aceste
interese. Marxismul formula concepţia, că cu lichidarea deosebirilor dintre clase şi
instaurarea proprietăţii obşteşti statul va dispărea treptat, iar funcţiile dirijării sociale vor fi
îndeplinite pe baze obşteşti.
Comunităţile istorice de oameni. În societate în afară de structurile materiale şi
spirituale, exprimate prin noţiunile mod de producţie, bază şi suprastructură, se mai
evidenţiază încă o dimensiune a organizării societăţii – comunităţile umane. Aceasta-i
existenţa oamenilor, populaţiei, este substratul material (natural şi social) al oricărei societăţi.
Comunitatea umană este o grupare socială organizată, în care oamenii, pe baza intereselor

116
comune au scopuri fundamentale identice. Aceste interese şi scopuri comune iau naştere din
convieţuirea membrilor comunităţii în acelaşi cadru cosmico-geografic, din faptul că aceştea
desfăşoară o activitate comună, vorbesc aceeaşi limbă, au o spiritualitate comună, trăsături
psihosociale comune, tradiţii şi obiceiuri comune.
Comunităţile istorice de oameni au trecut în procesul evoluţiei sale prin mai multe
tipuri: ceata (primitivă), ginta, tribul, poporul şi naţiunea. Într-un sens mai îngust
comunitatea umană presupune şi familia, obştea, satul, oraşul, comunitatea zonală,
comunitatea statală ş.a. Devenirea lor este determinată de dezvoltarea sistemului social
integral, de dezvoltarea celorlalte subsisteme (forţe de producţie, relaţii de producţie,
suprastructură ş.a.), rolul principal aparţinîndu-i modului de producţie. Spre exemplu,
naţiunea se caracterizează prin viaţa economică comună, convieţuirea pe un teritoriu comun,
limba unică, trăsături spirituale comune, conştiinţa şi cultura naţională. Naţiunea este un
rezultat al unui proces istoric, rezultat al acumulării unor valori materiale si spirituale create
de generaţiile precedente şi transmise din generaţie în generaţie. Naţiunea este o categorie
socio-culturală şi reflectă mai mult trăsăturile social-psihologice. În lumea contemporană
comunităţile naţionale se află în diferite stadii de dezvoltare. Procesele de integare, cooperare
şi globalizare duc la integrarea şi comunităţilor de oameni.
Comunităţile de oameni, masele populare sunt subiectul dezvoltării societăţii. Dar la
forţele motrice a procesului istoric se referă şi contradicţiile modului de producţie. Procesul
social apare şi se dezvoltă ca un proces determinat, în primul rînd, de activităţile de
producţie; aceste activităţi nu se pot institui independent de subiect, de dorinţele şi năzuinţele
oamenilor, care, la rîndul lor, sunt motivate de un ansamblu de trebuinţe şi interese. Deci
dezvoltarea societăţii este determinată de factorii obiectivi şi subiectivi, dar cel obiectiv este
primordial şi-l determină pe cel subiectiv, iar manifestările acestuia în cadrul activităţii
sociale se desfăşoară pe fondul legilor economice obiective. Societatea se dezvoltă în mod
legic ca necesitate, indiferent de aceea că în sfera economică oamenii îşi realizează interesele
sale personale. Fiind impuşi de necesităţile economiei oamenii se includ în anumite relaţii
necesare pentru funcţionarea producţiei sociale. Utilitatea economică cu necesitate impune
oamenii la colaborare, instaurare şi menţinere a relaţiilor economice.
6.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială.
Evoluţia civilizaţiei a determinat apariţia, apoi şi dezvoltarea ulterioară a unui nou
fenomen - a fenomenului lumii subtil-vibratile sociale. În studierea lor e logic a evidenţia trei
tipuri de structuri şi corespunzător trei tipuri de mecanisme: iniţiale (structurile străvechi de
la care porneşte evoluţia sistemelor), obţinute (apărute pe parcursul evoluţiei sistemelor).
Aceste două genuri de structuri şi mecanisme se pot numi de bază. Ele se observă cu “ochiul
liber” şi se deosebesc chiar la diferenţierea “rudimentată“ a obiectelor. De asupra acestor
fenomene se plasează structurile şi mecanismele subtil-vibratile, adică structurile cele mai
superioare care sunt foarte sensibile faţă de progres şi pe care revoluţia informaţional-
tehnologică contemporană le-a lansat pe primul plan, le oferă rolul cheie în evoluţia
ulterioară a sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratilă socială include în sine mecanismele şi structurile politice,
economice, juridice, intelectuale, psihologice, de moralitate, spirituale care asigură protecţia
socială şi inviolabilitatea persoanei, condiţiile pentru autodeterminarea ei şi acţiunea efectivă
asupra progresului social. Acestea sunt în primul rînd structurile şi mecanismele proprietăţii
şi pieţii intelectuale (informaţionale); structurile şi mecanismele opiniei publice şi
publicităţii; structurile care formează elita intelectuală a societăţii şi mediul de activitate

117
vitală a ei; structurile şi mecanismele conştiinţei de masă, ale bunului simţ, potenţialului de
creaţie al naţiunii; structurile şi mecanismele religiei şi moralităţii, eticii, simbolicii de stat,
memoriei sociale şi tradiţiilor, structurile psihologiei sociale etc.
Care sunt particularităţile fenomenelor subtul-vibratile?
Revoluţia informaţional-tehnologică schimbă radical factorii, condiţiile şi scopurile
progresului social. Resursa de bază a omenirii o constituie acum informaţia, iar mijlocul
decisiv în procesul de coexistenţă şi dezvoltare îi aparţine intelectului social. Nucleul
tehnologiei de reînnoire devine ingineria cunoştinţelor (tehnologiile informaţionale).
Moştenirea socială, selecţia intelectuală, transformarea cunoştinţelor în forţă motrică,
reducerea entropiei sociale - acestea-s pîrgiile care formează actualmente axa istorică a
progresului social.
Structurile şi mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale,
spirituale, morale) şi prin aceasta se manifestă “fineţea” lor principală. Fenomenele
nominalizate în organismul social constituie structurile vibratile. Instituţiile opiniei publice
(presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice şi diverse asociaţii, astfel de pături
specifice ale populaţiei cum ar fi studenţimea, savanţii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii
se includ în mişcare, încep tot mai puternic “a vibra” în prezenţa fenomenelor anomale în
socium, tentativelor antisociale. În aşa mod structurile remarcate ca şi cum trezesc din
somnolenţe toată societatea.
Aşadar, cele mai importante particularităţi ale structurilor subtil-sociale le constituie
esenţa lor spirituală, intelectuală, mai bine spus conţinutul, tendinţa acestora de a menţine şi
dezvolta potenţialul intelectual al societăţii, bazele morale ale vieţii. A devenit clar că anume
aceste structuri şi mecanisme asigură cele mai avansate niveluri ale tehnologiilor
informaţionale, bazate pe intelectul artificial, graţie cărora se desfăşoară pe scară largă
informatizarea societăţii. Structurile subtile se şi numesc “fine”, fiindcă ele reflectă un grad
mai superior de diferenţiere a societăţii, asigură posibilitatea de a concepe domeniile latente
(camuflate) ale practicii sociale. Rolul decisiv l-au jucat mecanismele şi structurile subtile şi
în lupta pentru renaşterea naţională a ţărilor postsovietice din anii 1988-1991.
Intelectul, ca element primordial creativ al progresului, repreznită un apanaj nu
numai al individului izolat, dar şi al oricărul socium, fie că e societatea în întregime sau o
componentă a acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.). Apare problema ce vizează
intelectul colectiv, care devine la etapa contemporană factorul principal în supravieţuirea şi
progresul civilizaţiei. Cu alte cuvinte, saltul (“revirimentul”) cognitiv se manifestă prin
faptul că ştiinţele socio-umanistice examinează nivelurile informaţionale (cognitive) de
activitate ale sistemelor sociale, care, la rîndul lor reprezintă nu altceva decît nivelurile de
funcţionare ale intelectului.
Cognitologia socială are obiectul său de studiu mecanismele de creaţie a
cunoştinţelor în societate, adică ea studiază intelectul colectiv. Cognitologia capătă un statut
filosofico-metodologic şi se manifestă nu numai ca o ştiinţă specială, dar şi ca o bază a unei
noi concepţii despre lume. Această concepţie e interpretată de noi ca intelectualism şi
reprezinţă o viziune nouă asupra dezvoltării sociale. Printre factorii de bază ai dinamicii
social-economice se evidenţiază cei informaţional-comunicativi, adică cei intelectuali, iar
drept subsistem principal al economiei naţionale este sfera prelucrării, acumulării, translării
şi utilizării cunoştinţelor, adică a informaţiei semantice. Relaţiile informaţionale, care apar în
această ordine de idei, se interpretează ca un nou model de relaţii sociale, ca relaţii de bază şi
care determină alte raporturi sociale.

118
Modul de abordare informaţional (cognitiv) ne oferă posibilitatea de a concepe
aprofundat situaţia actuală a societăţii noastre, care se caracterizează nu pur şi simplu prin
rămînerea în urmă faţă de ţările civilizate, dar printr-o entropie socială extrem de avansată.
Doar modul de abordare informaţional e bazat pe viziunea entropică a realităţii. Entropia e
logic a o interpreta ca o măsură a deformărilor, ireglementării sociale, necorespunderii
posibilităţilor în realizarea scopurilor puse. Astfel deformările, dezordinea, tendinţa spre
haos într-adevăr cresc obiectiv, de sine stătător, iar ordinea, consolidarea, armonia,
dimpotrivă, constituie întotdeauna un rezultat al eforturilor subiective orientate spre un
anumit scop. Pentru cognitologie mecanismul dezvoltării forţelor de producţie devine
problema centrală şi acest organon se pomeneşte a fi după natura sa informaţională.
Moştenirea (succesiunea) socială şi selecţia intelectuală constituie mecanismele care creează
axa evoluţiei omenirii.Aşadar, intelectualismul istoric, iniţiat de cognitologie, corespunde
cerinţelor contemporaneităţii şi el dacă nu va înlocui materialismul istoric, apoi îl va
completa esenţial. Totodată, nu trebuie uitat faptul că purtătorul de bază al cunoştinţelor în
societate este intelectualitatea. În toată lumea actualmente se înregistrează o creştere rapidă a
intelectualităţii, iar în ţările cele mai dezvoltate, cum este Japonia, această “pătură“ a depăşit
după număr clasă muncitoare şi ţărănimea luate împreună.

Problema omului în filosofie.


1. Omul ca obiect al cercetărilor filosofice. Specificul şi
actualitatea problemei.
2.Omul ca integritate, corelaţia dintre biologic şi social.
3.Problema vieţii şi morţii. Sensul vieţii. Moartea şi nemurirea.

1.
Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt, noţiune
generală pentru semnificaţia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens. El este o fiinţa
biosocială, esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. El sa evidenţiat din
lumea naturii prin capacitatea sa de a pregăti unelte de muncă şi cu ajutorul lor de a
transforma realitatea obiectivă. Omul este subiectul activităţii social-istorice şi culturale.
Creînd lumea socială şi culturală, schimbînd natura şi condiţiile
Protagoras – Omul este măsura
tuturor lucrurulor, a celor ce sunt, de existenţă omul se schimbă pe sine însăşi, el este propriul sau
întrucît sunt, cît şi a celor ce nu creator.
sunt, întrucît nu sunt. Omul este studiat de mai multe ştiinţe (biologia, psihologia,
fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia şi filosofia). Ştiinţile
concrete studiază o latură, un aspect a omului, filosofia formează o concepţie integrală,
generalizatoare despre om, ea formează acel model teoretic ce are o importantă metodologică
în studierea omului. Omul constituie o problemă multilaterală, destul de complicată şi nu
poate să nu fie obiectul de studii a filosofiei.Filosofia abordează
aşa probleme, ca specificul omului ca fenomen a lumii Blaise Pascal – Cugetări.
materiale, dialectica esnţei şi existenţiei omului, corelaţia dintre Omul nu este decît o
trestie, cea mai slabă din
biologic şi social, problema libertăţii, finalitatea omului, natură, darotrestie
problema sensului vieţii şi morţii ş.a. cugetătoare.
Omul întotdeauna a fost problema cardinală în filosofie. cucugetătoare. În
antichitate el era conceput ca o parte a cosmosului, se considera ca compus din acelaşi

119
elemente a realităţii şi funcţiona după legile universului. Omul se interpreta ca un
microcosm în comparaţie cu macrocosmusul universal. În epoca medievală omul se explica
de pe poziţiile religiei ca creaţie divină, ca realizare a chipului şi asemănşrii lui Dumnezeu.
Epoca modernă şi mai ales R.Descartes interpretează omul de pe poziţiile dualismului, ca
unitatea substanţei materiale şi spirituale. El este unitatea unui corp animat şi unui suflet
inteligent, specificul căruia este gîndirea. Descartes asta şi sublinia - “Cogito - ergo sum”
(Cuget - deci exist). Acest dualism în înţelegerea omului sa păstrează practic şi pînă astăzi,
subliniind prioritatea unui a sau altuia principiu. I.Kant interpreta omul ca fiinţă şi naturală,
ce se supune necesităţii şi moralei, şi socială ce se exprima prin libertate. L.Feuerbach
priveşte omul antropologic - ca treaptă superioară de dezvoltare a naturii la baza căruia stă
activitatea senzorial-corporală. K.Marx şi F.Engels interpretează omul ca finţă social-istorică
esenţa căruia este totalitatea relaţiilor sociale şi activitatea de muncă. Filosofia contemporană
încearcă să pătrundă mai profund în existenţa omului, studiind mai detaliat sentimentale,
retrăirile, lumea internă a lui (Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard, Heidegger, Jaspers,
Sartre). Cunoaşterea omului a fost aprofundată şi de cercetările filosofiei vieţii (Dilthey),
fenomenologiei (Husserl) şi psihoanalizei (Freud, Fromm). Toate acesta orientări se
contopesc în antropologia filosofică (Sheler M., Gehlen A., Plessner I.) care încearcă să
determine existenţa umană propriu zis, individualitatea şi capacităţile creatoare a omului,
prin natura lui proprie de a explica sensul şi semnificaţia lumii înconjurătoare. Astăzi tot mai
des se fac încercări în studierea omului de a combina abordările occidentale, psihologo-
scientiste cu abordările care tradiţional erau orientate spre spiritualitate. Cu alte cuvinte,
problema omului se reduce la căutarea unei sinteze globale a tuturor aspectelor omului,
deoarece numai aşa abordare poate determina locul şi semnificaţia omului.
Dostoievcki F M – Omul este Omul este obiectul cercetărilor filosofice deoarece el
o taină şi eu toată viaţa mă întotdeuna era o enigmă, taină, conţine ceva specific. El
ocup cu această problemă ca permanent tinde spre automanifestare, autoperfecţionare. În
să devin om.
acelaşi timp omul nu-i ceva încremenit, gata, ceva ce ar atinge
culmea dezvoltării. El se naşte numai ca fiinţă natural-biologică, mai departe el trebuie să se
formeze personal şi permanent. Omul este nu numai produsul mediului (natural şi social),
dar şi creatorul acestui mediu. El este o problemă filosofică, fiindcă ea trebuie să răspundă la
un şir de întrebări conceptuale: cine sunt eu?, cine suntem noi oamenii?, ce pot eu să fac?, la
ce eu pot să sper?, sunt eu oate liber?, ce prezintă libertatea?, ce prezintă existenţa?, ce
prezintă viaţa? ş.a. Aceste probleme erau în centrul atenţiei a multor gînditori în istorie. Dar
pentru fiecare individ important este nu atît cum au rezolvat această problemă Socrate,
Montaigne, Goethe, Tolstoi ş.a., ci găsirea răspunsului sinestătător, personal. Problema
omului constă deasemenea şi în aceea, că el este şi obiect şi subiect al studierii. Făcîndul
obiect al cercetării, din el dispare subiectivitatea, acele trăsături fine ce formează
personalitatea umană.
Omul, natura lui, locul lui în lume, sensul existenţei lui permanent formau probleme
fundamentale filosofice, fără care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere –
sociologic, economic, politic, etic, medical, antropologic ş.a. Concepţia filosofică despre om
va contribui la clarificarea problemelor general-umane (problema vieţii, morţii), la
formularea corectă a noţiunilor medico-ştiinţifice (sănătate, boală), la ameliorarea procesului
instructiv-educativ.
Pentru a înţelege teoria filosofică despre om este necesar de a clarifica noţiunile
iniţiale: om, individ, individualitate, personalitate. Noţiunea de om este o noţiune abstractă

120
care exprimă trăsăturile generale, proprii speciei umane. În lumea umană individ e numit de
obicei un om aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al
colectivităţii umane, prezintă în acelaşi timp o individualitate irepetabilă. Individualitatea
este expresia aptitudinilor naturale şi proprietăţilor psihice ale omului – memoria, imaginaţia,
temperamentul, caracterul în întreaga diversitate a chipului omenesc şi a activităţii lui.
Individualitatea este mai mult o noţiune psihologică. Personalitatea este omul, privit nu
numai din punct de vedere al însuşirilor şi trăsăturilor lui generale, ci şi al specificului
calităţilor lui sociale. Personalitatea este o totalitate relativ stabilă, dinamică,social-
determinată de calităţi spirituale, social-politice şi moral-volutive a omului, conştiinţa şi
comportamentul căruia se caracterizează prin un anumit grad de maturizare socială şi
tendinţa de a se manifesta ca individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o însuşire a
omului, iar omul este purtătorul acestei însuşiri, personalitatea este realitatea individului ca
fenomen social.
Noţiunea de personalitate are două semnificaţii: a)individul uman ca subiect al
relaţiilor sociale şi activităţii conştiente; b) o sistemă stabilă de trăsături social importante,
care caracterizează individul ca membru al unei sau altei comunităţi. Personalitatea
presupune omul socializat, care se atîrnă conştient către drepturile şi obligaţiile cetăţeanului,
posedă sentimentul demnităţii personale, înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de
activitatea sa, soarta familiei sale, prietenilor şi poporului său.
Personalitatea este expresia esenţei omului. Noţiunile de om şi personalitate coincid
în sensul că toate personalităţile sunt oameni. Dar după conţinut aceste noţiuni se deosebesc:
a) omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al omului; b)omul este o
fiinţă biosocială, personalitatea este latura socială a omului; c)omul este purtătorul material
al personalităţii, iar personalitatea exprimă însuşirea socială a omului. Cu alte cuvinte omul
este unitatea dialectică a generalului (trăsăturile general-umane), particularului (însuşirile
formaţionale, clasiale) şi singularului (modul de existenţă individual). Această unitate a
generalului, particularului şi singularului formează o problemă metodologică foarte
importantă care se manifestă concret ca raportul dintre general-uman şi concret-istoric, dintre
esenţa şi existenţă, determinism şi libertate, finalitate şi infinitate a omului ş.a. Aici nu
trebuie să supraapreciem atît natura omului “în genere”, cît şi particularităţile concret-
istorice.

2.
Omul ca fenomen specific al lumii materiale are o existenţă unicală, el se găseşte
într-un sistem de relaţii şi legături atît naturale, cît şi sociale. Se poate de spus că omul este o
fiinţă biosocială şi are o structură compusă din două subsisteme – biologică ţi socială. Ca
individ concret el există ca fiinţă vie, ca ceva corporal în lumea obiectelor naturii. Ca
organism viu omul apare pe baza proceselor biologice şi se supune legităţilor biologice.
Deatîta omului îi sunt caracteristice aşa însuşiri biologice, ca metabolism, autoreglarea
proceselor vitale, ereditate şi variabilitate, capacitatea dezvoltării individuale. La biologic se
referă şi genotipul cu legităţile sale, deasemenea şi calităţile individuale în diferite modificări
fenotipice (statura, forma, culoarea ş.a.), constituţia, tipul sistemului nervos.
Factorul biologic joacă un rol important în activitatea omului, ce se exprimă prin
faptul adaptării organismului la schimbarea mediului ambiant, în transmiterea prin ereditare
a mecanismelor naturale de protecţie a organismului uman. Biologicul în om este relativ
stabil şi conservativ, măcar că are unele tendinţe de a se dezvolta (accelerarea maturizării

121
copiilor, perfecţionarea unor aptitudini ş.a.). Factorii principali, care determină activitatea
biologică a organismului uman, sunt necesităţile naturale ale omului. Aşa necesităţi ca
foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale funcţionării biologice şi au o natură
biologică. În acelaşi rînd necesităţile naturale ale omului se modifică în procesul istoric, se
socializează, fiindcă necesităţile naturale ale omului sunt satisfăcute în mod social. Chiar şi
biologia omului se deosebeşte de biologia animalelor, ea se schimbă, este o evoluţie
biologică social dirijată. În procesul antropogenezei ereditatea omului se socializează,
individul uman, cînd se naşte, are numai organismul specific uman, care îi dă posibilitatea în
procesul dezvoltării să se încadreze în sistemul social. Copilul moşteneşte aşa organism, care
a pierdut capacitatea de a se adapta biologic şi dacă el este lipsit de societate nu se dezvoltă.
Organismul uman de la naştere are aşa organizare corporală care îi permite de a funcţiona
universal prin activitatea socială.
Biologicul reflectă calitatea specifică a organismului viu, diferite laturi, structuri şi
funcţii a organismului. Factorul social reflectă calitatea specifică a omului, a societăţii
umane de a interacţiona cu natura – activitatea de muncă. Socialul în om este o calitate
specifică, este omul ca integritate, ca fiinţă dotată cu raţiune şi capabilă de muncă, ca
purtătorul material al formei sociale de mişcare a materiei. Socialul nu trebuie de conceput
numai ca mediul social ori numai ca relaţiile interpersonale, tot aşa şi biologicul – el este nu
numai în jurul nostru, ci şi în interiorul nostru. Biologicul şi socialul nu există în om ca ceva
paralel, ele interacţionează unul cu altul, formează un aliaj. Socialul se realizează prin
biologic, iar biologicul poartă amprenta socialului. Ca exemplu putem privi munca – ca
proces social ea există prin activitatea musculară şi psihică a organismului, iar sexualitatea ca
necesitate biologică are o amprentă socială ca proces de reproducere a populaţiei. Hiperemia
obrajilor este un fenomen fiziologic, iar ruşinea după natura sa este un sentiment social.
Rîsul şi lacrimile după mecanismul lor sunt fiziologice (biologice), dar ele-s determinate de
cauze sociale.
Filozofia materialistă în rezolvarea problemei corelaţiei dintre biologic şi social reesă
din teoria dialectică despre formele de mişcare a materiei. Formele superioare de mişcare a
materiei istoriceşte apar pe baza formelor inferioare, le includ în sine, dar nu în mod curat, ci
le reorganizează. Supunerea şi transformarea formelor mai simple de către superioare are loc
în mod corespunzător cu structura şi legităţile formelor mai superioare. Ca rezultat forma
superioară are o calitate specifică şi nu se reduce la formele inferioare.
Socialul ca forma superioară de mişcare a materiei apare pe baza biologicului.
Datorită socialului (activităţii de muncă) omul se evidenţiază din natură. Şi din parte a naturii
devine stăpîn al ei. Omul transformă natura în “lumea omului” şi ea rămîne “corpul
neorganic” al societăţii. Deci, biologicul nu este ignorat, el rămîne o sferă importantă a
omului şi nu-i logic de a nega acest biologic, de a rupe omul de natura lui, cît şi de al
supraaprecia (biologizarea omului).
Este important de a evidenţia aşa noţiuni ca esena şi existenţa omului. Existenţa
omului este specifică şi se manifestă ca o structură integrală biosocială. Pe cînd esenţa este
ceva specific, o calitate determinantă, aceea ce deosebeşte omul de alte fiinţe vii. E clar că
biologicul nu poate să fie esenţa omului, măcar deatîta că biologicul nu-i propriu numai
omului. Esenţa omului trebuie să fie acel factor determinant în existenţa lui, care l-a fîcut pe
el om. Esenţa omului se manifestă în aşa activitate specific umană ca munca. Omul devine
personalitate nu prin autoreflexie, sau contemplarea de sine în lume, ci prin munca creatoare
care transformă natura, societatea şi pe sine însuşi. Omul se socializează, devine

122
personalitate prin activitatea socială, prin crearea “lumii omului”, “a doua natură”, o natură
umanizată. Esenţa omului se manifestă nu în simpla subiectivitate (autoconştiinţă), ci într-o
activitate specifică în care se realizează dialectica subiectului şi obiectului, dialectica
obiectivizării şi dezobiectivizării forţelor esenţiale ale omului. Esenţa omului nu este o
abstracţie proprie individului izolat. În realitatea sa ea este totalitatea relaţiilor sociale. Asta
înseamnă, că toate problemele societăţii, necesităţile ei obiective, posibilităţile dezvoltării,
perspectivele şi scopurile ei într-un fel sau altul se interiorizează în om, personalitate,
individualitate. Fiecare personalitate poartă în sime programul activităţii sociale,
transformîndul în programul său individual de activitate vitală.
Filozofia materialistă în concepţia sa despre om subliniază două momente: a)omul
este o integritate a biologicului şi socialului şi această integritate prezintă un proces
permanent de asimilare şi transformare a biologicului de către social. Omul nu-i pur şi
simplu o fiinţă biologică şi nici pur şi simplu o fiinţă spirituală. Omul nu-i ceva gata definitiv
cum sunt lucrurile sau animalele, el prezintă un proces veşnic de autoperfecţionare şi
automanifestare. b) omul este o unitate a esenţei şi existenţei, şi numai determinînd esenţa
omului ca fiinţă socială activă noi putem înţelege adevărata lui existenţă.
Personalitatea este o fiinţă complexă şi ca sistemă ea prezintă unitatea structurii
psihologice şi existenţei sociale. Existenţa individuală a omului se manifestă în forme sociale
(formele existenţei individuale a omului sunt activitatea de muncă, activitatea obştească,
relaţiile familiale şi de trai, timpul liber). Întru-cît existenţa personală a individului se
realizează la nivelul funcţionării lui sociale, determinanta socială a personalităţii este
caracteristica ei esenţială. În acelaşi rînd filozofia materialistă nu reduce problema omului
numai la clarificarea esenţei sau existenţei.

Interpretarea metafizică a corelaţiei factorului biologic şi social în teoria filosofică


despre om duc la două extremităţi – concepţii biologizatorice, ori naturaliste, în care se
supraapreciază rolul factorului biologic şi concepţiile sociologizatorice, în care se
absolutizează factorul social. La concepţiile biologizatorice se referă idei rasiste, social-
darwiniste, malthuzianiste, etologia, eugenica, sociobiologia.
Rasism – convingere că există rase umane superioare şi inferioare, că ele sunt inegale
şi că rasele superioare au dreptul de a dirija şi comanda rasele inferioare. Rasismul se
dezvoltă în societăţile autoritare, totalitare, în care la indivizi apare un sentiment de
agresivitate contra minorităţile etnice. În realitate deosebirile dintre rase sunt deosebiri numai
biologice ce nu reflectă esenţa oamenilor, ele nu duc la apariţia inegalităţii lor şi cu nimic nu
afectează posibilităţile fizice ale unora, ori posibilităţile intelectuale ale altora.
Malthuzianism - concepţie sociologică fondată de englezul Th.R.Malthus (1766-
1834) ce se baza pe o interpretare specifică a proceselor demografice. În opera sa principală
“Eseu asupra populaţiei” Malthus explică contradicţiile dezvoltării sociumului nu prin
fenomenele şi procesele sociale, ci prin intermediul proceselor naturale, biologice. El
stabileşte o legitate, conform căreia sporirea populaţiei are loc în progresie geometrică, pe
cînd majorarea mijloacelor de existenţă - în progresie aritmetică. Consecinţele acţiunei
acestei legităţi sunt agravarea contradicţiilor sociale, răspîndirea sărăciei şi foametei,
acutizarea problemelor ecologice etc. Marxismul a luat o atitudine nagativă vis-a-vis de
această paradigmă. Însă strategia ecologică recentă ne vorbeşte contrariul, adică ne spune
despre faptul că Malthus a avut în multe cazuri dreptate. Întradevăr el ajunge la concluzia, că
în afară de mecanismele “biologice” de reglementare a sporirii numărului populaţiei -

123
foametea, epidemiile, războaiele trebuie să existe şi o politică demografică bine chibzuită,
ceea ce actualmente cu părere de rău nu există. Securitatea demografică nu se asigură de
state, adesea avem de aface cu o politică demografică stihiinică.
Darwinismul social - teorie care încearcă să lămurească fenomenele sociale şi
dezvoltarea societăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice descoperite de Darwin în
lumea plantelor şi animalelor (lupta pentru existenţă, selecţia naturală ş.a.) asupra
sociumului. Darwinismul social reiesă din aceea că oamenii din societate sunt inegali, iar
aptitudinile lor - ereditare. În legătură cu aceasta lupta pentru existenţă în societate este
veşnică ca şi în natură.
Sociobiologia - teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului social
a animalelor şi omului. Sociobiologia practic ignorează factorii sociali în funcţionarea şi
dezvoltarea societăţii, neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea şi conduita oamenilor.
Forţele motrice ale activităţii umane se consideră necesităţile şi instinctele biologice.
Sociobiologia a fost fondată de E.O.Wilson ca orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se
baza pe teoria evoluţiei, pe etologie şi genetica populaţiilor, pe unele idei ale social-
darwinismului. Ea încearcă să explice diverse fenomene ale comportamentului colectiv al
animalelor ce nu se putea lămuria de pe poziţiile darwinismului clasic (altruismul, tutelarea
şi îngrigirea puilor etc). Sociobiologia contemporană înţelege socialul într-un sens destul de
larg. Probabil că nu toată activitatea în comun poate fi socotită socială, cu atît mai mult
convieţuirea în turmă a animalelor. Socialul constituie o facultate pur umană, proprie doar
omului. Dar totuşi sociobiologia permite a depista o multitudine de momente biologice ceea
ce sunt “agăţate” de Homo Sapiens şi ne oferă posibilitatea de a aprofunda cunoaşterea
esenţei acestuia.
Eugenie (obiectul eugeniei a fost formulat în a. 1883 de antropologul englez Fr.
Galton) – ramură a geneticii (zootehniei) ce se ocupă cu studierea posibilităţilor care ar
contribui la îmbunătăţirea caracteristicilor morfofiziologice a speciilor de animale.
Îmbunătăţirea generaţiilor viitoare pote fi prin prevenirea răspîndirii genelor care produc
fenotipuri anormale, ori înmulţirea celor care determină fenotipuri normale. Idei eugenice se
foloseau încă din antichitate ciar referitor la societate (obiceiul spartan de a elimina copii
malformaţi). Naziştii şi rasiştii reeşind din interpretarea antiştiinţifică a acestor idei au folosit
eugenica în scopuri antiumane şi de genocid.
Etologie (ştiinţa moravurilor) – disciplină biologică care studiază comportamentul
animalelor în condiţii naturale. Însă ea s-a extins la comportamentul omului, care are scopul
să dezvăluie rădăcinile biologice ale unor comportamente sociale considerate ca determinate
sociocultural. Fondatorul etologiei este austriacul K.Lorenz (1903-1989) (împreună cu
N.Tinbergen şi K.von Frisch obţine în 1973 premiul Nobel pentru medicină).
La concepţiile sociologizatorice se referă diferite antiutopii, contrapunerea trupului şi
sufletului în religie, reprezentarea omului cs şurubaş al mecanismului social în ţările
totalitariste. Filozofia sovietică absolutiza teza lui K.Marx (în esenţa sa justă) despre rolul
determinant al existenţei sociale în raport cu conştiinţa socială (şi a omului însuşi) şi în fine
ajunge la idei sociologizatorice. Iniţial asta a fost propagată de vestitul academician
T.D.Lîsenco care nega rolul geneticii şi absolutiza impotranţa mediului ambiant în
agrobiologie. Mai departe Lîsenco trece de la agrobiologie la sociologie şi se exprimă, că în
Uniunea Sovietică se nasc nu oameni, ci organisme din care noi facem tractorişti, profesori,
academicieni. Idei sociologizatorice formula şi acad. N. P.Dubinin, care afirma că rolul
determinant în dezvoltarea personalităţii îl joacă societatea şi educaţia şi respectiv subaprecia

124
rolul factorului biologic, componentului genetic. Filozofia materialistă, subliniind importanţa
factorului social în dezvoltarea omului, în acelaşi timp nu nivelează calităţile specifice ale
personalităţilor ca dotaţi cu caracter, voinţă, aptitudini şi pasiuni.
Pentru medicină importantă este problema naturii sănătăţii şi bolii ca componente a
vieţii omului. Cu părere de rău în medicină predomină înţelegerea biologică a bolii şi
sănătăţii. Spre exemplu, boala este o tulburare, dereglare a echilibrului, adaptabilităţii
organismului, este o deviere de la normă, o stare instabilă
EMP Chiş.1984. p495 Sănătate – stare a autoregulării
de activitate vitală a omului echilibrată organismului ş.a. De EMP.Chiş.1984 p 88. Boala –
optimal cu mediul ambiant şi tulburare a activităţii vitale
caracterizată printr-o stare fizică, aceea teoreticienii normale a organismului în urma
spirituală şi socială bună. consideră, că definiţia acţiunii dăunătoare a factorilor
bolii şi sănătăţii nu interni sau externi. Se
poate fi dată de pe caracterizeză prin scăderea
adaptabilităţii organismului,
poziţiile numai factorului biologic, trebuie de avut în capacităţii de muncă şi a
vedere şi aspectul sociologic, psihofiziologic şi clinic. activităţii vitale.
Aristotel –arta
Deasemenea se cere o abordare
medicală este sistemică avînd în vedere corelaţia
cunoaşterea dialectică a biologicului şi socialului. Manifestarea pe deplină a omului
despre spri-jinul presupune sănătate, rezerve a forţelor vitale, energie. Sănătatea este dată
sănătăţii şi despre omului de la natură, dar este clar că ea depinde şi de condiţiile sociale şi
acel mod de viaţă,
care trebuie
caracterul sistemului social. Sănătatea este un indice important al
practicat progresului social şi este o valoare socială. Ea este valoarea supremă fără
de care nu pot exista alte valori. Sănătatea este o valoare accesorie, o
valoare condiţie şi mijloc. Ea se referă la mijloacele de menţinere şi
ameliorare a vieţii şi activităţii omului. Din aceste considerente sănătatea
cere tot mai multe cheltuieli din partea societăţii. Deci sănătatea are aspectul său economic,
juridic, moral, educaţional ş.a. Trebuie de menţionat, că practic toate aceste aspecte sunt
insuficient dezvoltate, mai ales aspectul economic (nu este stabilit preţul sănătăţii, nu există
mijloace de măsurare şi apreciere a ei). Medicina de azi este orientată la patologie
(patocentristă), ea cunoaşte mai mult bolile, decît sănătatea. Sănătatea este caracterizată în
dependenţă de patologie (morbiditate, mortalitate) ori ca lipsa bolilor. Medicina nu poate să
răspundă la întrebarea – ce trebuie să facă omul sănătos ca să fie sănătos? Şi încă mai puţin
noi cunoaştem despre sănătatea publică.
Teoreticienii medicinei ajung la concluzia că medicina trebuie să fie reorientată de la
studierea bolilor, omului bolnav la studierea sănătăţii, omului sănătos. Noi mai mult vorbim
despre cauza bolilor, dar ar trebui să discutăm despre cauza sănătăţii si să evidenţiem
mecanismele şi legităţile ei. Dar aceasta e posibil numai avînd în vedere factorii sociali.
Sănătatea reflectă nu numai starea adaptării biologice, ci şi adaptării sociale, condiţiile şi
activitatea omului (inclusiv şi avtivitatea socială). Sănătatea este capacitatea individului de a
asigura îndeplinirea deplină a funcţiilor lui sociale. Ea depinde de modul de trai şi condiţiile
sociale. .Ultimile joacă rolul determinant în definiţia sănătăţii. Din aceste considerente are
rost de vorbit nu numai despre sănătatea individului, dar şi despre sănătatea publică care este
un indice general a populaţiei de aşi îndeplini funcţiile sale sociale. Sănătatea publică reflectă
rezervele sănătăţii, potenţialul creator, de muncă şi social al populaţiei. Ea numai parţial
poate fi determinată după indicile medico-statistice (morbiditate, mortalitate ş.a.).

125
3.
Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută B.Spinoza – Omul liber
începînd din antichitate şi pînă în zilele noastre. Filozofia despre nimic mai mult nu
marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această gîndeşte ca despre moarte, dar
problemă, că noi construim viitorul luminos, ne conducem de înţelepciunea lui constă în
cugetarea nu despre moarte, ci
idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în privinţa sensului despre viaţă.
vieţii şi morţii. Această problemă era abordată mai mult în
concepţiile religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni ce stau în
centrul oricărei religii. Viaţa de pe pămînt a fost considerată întotdeaune un mister, o taină,
iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă mai perfectă, superioară. Însă vrem noi ori nu
problema sensului vieţii, valorii ei îi intereseză pe toţi oamenii deoarece de ea depinde
activitatea omului, relaţiile dintre om şi om, om şi societate, comportamentul lui.
Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se
desfăşoară diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare
L.Tolstoi –valoarea şi muncă. Orice activitate, reeşind din anumite necesităţi şi bazîndu-se pe
vieţii este invers
proporţi-onală
ele, depinde de unele sau altele sisteme de valori, pe care omul le produce
patratului distanţei ori se foloseşte de ele.Sensul vieţii nu există de la sine însăşi ca un atribut
pînă la moarte. al realităţii în genere, el este o manifestare a personalităţii umane, constă
în conştientizarea de către individ a propriei sale existenţe. Kant
considera, că sensul vieţii constă în supunerea benevolă a individului
legilor morale şi asta îl ridică pe om deasupra naturii sale. Conştientizarea
de către individ a propriei sale existenţe este o condiţie
Bichat X.(1771-1802) – anatomist şi
fiziolog francez: viaţa este opunere morţii. şi formă spirituală de ridicare a omului deasupra naturii
Viaţa este totalitatea funcţiilor organismului sale. Din aceste considerente exprimarea sensului vieţii
orientate la păstrarea lui. capătă formă de concepţie despre lume. Fichte afirma,
că adevăratul sens al vieţii umane constă în realizarea
de către individ a acordului deplin cu sine însăşi, în raţiune, în libertate, în activitate. Omul
din produs al naturii devine fiinţă raţională liberă. Sensul vieţii este dezvoltarea adecvată a
omului cu natura sa proprie, formarea personalităţii. Hegel socotea, că sensul vieţii în esenţă
şi după conţinut este ceva supraindividual, suprapersonal, unind viaţa individului cu această
sistemă supraindividuală, supunînd individualul acestei sisteme. În concepţiile religioase
viaţa are o valoare oarecare dacă ea are careva sens. Sensul vieţii fiecărui om aparte este
determinat de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaţa
omului este un mijloc de supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt este numai o
pregătire către viaţa de apoi.
Filozofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el
A. Camus. Străinul. …toată
singur trebuie să caute răspuns la aceste probleme, folosind
lumea ştie că viaţa nu merită să
fie trăită. pentru asta forţele spirituale proprii. Acumulînd experienţa
umană filozofia poate să-i ajute omului în căutarea sensului
vieţii. În rezolvarea acestei probleme filozofia materialistă reesă din aceea, că fiecare viaţă
omenească este o autovaloare şi scop în sine şi este dată individului nu întîmplător (cum li s-
ar părea unora) şi nu fără sens, deoarece omul, individul, personalitatea sunt părţi
componente a societăţii umane. Cu alte cuvinte, în determinarea sensului vieţii trebuie să
reeşim dintr-un sistem de valori.
Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social, viaţa “pentru sine” şi
viaţa “pentru alţii”. Viaţa fiecărui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului,

126
manifestarea capacităţilor, necesităţilor, posibilităţilor creatoare a lui şi, din altă parte,
această realizare are loc în lumea extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit
mediu social, care formează anumite cerinţe către individ. Sensul vieţii este un scop
strategic conştient al vieţii omului, o problemă pe o perioadă destul de îndelungată ori pe
toată viaţa. Sensul vieţii presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă mai largă a
realităţii şi în primul rînd cu viaţa poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime,
ori coordonarea vieţii personale cu viaţa unor persoane eminente. Sensul vieţii în conştiinţa
şi comportamentul individului capătă formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat
individului, ci sunt primite de el benevol şi se manifestă ca libertatea voinţei.
Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă, în viaţa
familiară, în educarea copiilor, în ocuparea cu ştiinţa, literatura şi arta, în activitatea
obştească ş.a. Însă munca şi producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt primize necesare şi
bază obiectivă pentru creiarea condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze.
Conceperea justă a sensului vieţii se formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile
adevărate de false, cînd înţelege zădărnicia poziţiei
individualismului, absurditatea vieţii numai pentru sine. Cel M.Montaigne – toată viaţa este
mai important sens al vieţii este atunci, cînd omul dezvoltă pregătirea către moarte.
toate capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru
binele oamenilor, societăţii. Anume aşa sens al vieţii are cea mai mare recunoştinţă a
societăţii şi în acelaşi timp aduce omului cea mai mare satisfacţie sufletească şi fericire
personală. Însă în viaţa sa individuală omul niciodată nu atinge scopurile vieţii omenirii şi în
acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi realizează adecvat scopurile sale. Acest moment
de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl impune pe individ la o activitate creatoare, la o
perfecţionare a capacităţilor sale. Anume în aceasta şi constă destinul omului, sensul vieţii
lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în
istorie, în progresul societăţii, culturii ei. În asta şi constă sensul vieţii unei personalităţi
aparte, care se realizează prin societate, şi în principiu tot acesta este şi sensul vieţii
societăţii, omenirii în întregime.Aşa concepţie despre sensul şi valoarea vieţii umane reesă
din teoria filosofică despre esenţa socială a omului. Încercările de a deduce sensul vieţii din
sfera biologicului sunt sortite la eşec, deoarece viaţa omului este determinată de o
multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.
Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. Moartea
este sfîrşitul vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este
pătrunsă de o contradicţie între intenţia nemuririi şi
I.Mecinikov – nimeni nu moare de
moarte naturală. mortalitatea lui reală, conştientizată de el. Această
contradicţie se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi
omului şi respectiv concepţii despre valoarea vieţii, care sunt două elemente principale în
viaţa omului. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi deci o viaţă veşnică (în rai
sau iad) în lumea cealaltă. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza, Kant ) subliniau,
că ideea nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este
necesară pentru întărirea moralităţii în societate. Omul M.Montaigne – trebuie să ca
recunoaştem sincer, că nemurirea ne
organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi promite numai Dumnezeu şi religia,
moare, aşa-s legile biologice. Viaţa omului este unică, însă nici natura, nici raţiunea noastră
unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea nu ne vorbeşte despre asta.
capătă o valoare extraordinară.
Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea

127
cum noi înţelegem sensul vieţii. Cercetările cazurilor de suicid arată, că viaţa devine
insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd nici un scop în viaţă, nici aşa ceva
datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a vieţii. Dacă sensul vieţii este
conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi depăşită. Poetul tatar Musa Djalil
spunea, că trebuie de trăit aşa, ca şi după moarte să nu mori. În structura vitală a omului
putem deosebi patru grupuri de necesităţi care formează strategia activităţii şi respectiv
intenţia imortalităţii:
- omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale, care se exprimă în tendinţa de
autopăstrare, de a ocoli moartea;
- intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în
tendinţa de a se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii;
- intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi
spirituale;
- intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său, altor oameni.
Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual, biologic, ci într-un
sens social, însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă, că problema
morţii nu-i altceva decît problema constituirii adevărator valori şi fundamentarea sensului
vieţii. Numai găsindu-ne faţă-n faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele
valori şi sensul vieşii.

Progresul social şi problemele globale.


1. Pronosticul social, criteriile şi esenţa lui.
2. Esenţa RTŞ contemporane, consecinţele şi alternativele ei.
3. Progresul social – sursele, forţele motrice şi criteriile lui.
4. Cultura, esenţa şi conţinutul ei.
5. Civilizaţia ca formaţiune socioculturală.
6. Problemele globale – originea, criteriile şi clasificarea lor.

1. Pronosticul social, criteriile şi esenţa lui.


În fundamentarea intereselor vitale şi tendinţa de a anticipa viitorul un rol important
aparţine prognozării, începînd de la cele mai naive ghiciri şi inclusiv şi previziunea
ştiinţifica. A afla soarta sa, viitorul era cea mai mare dorinţă a omului încă din antichitate.
Această necesitate era satisfăcută de o mulţime de prevestitori, prezicători, ghicitori, profeţi
şi oracoli. Conceperea teoretică a viitorului se manifesta în arta literară ca diferite utopii
(tratatele lui Confucius, “Statul” lui Platon, “Noua Atlantidă” a lui F.Bacon, vestitele opere
ale lui T.Morus şi T. Campanela). Şi astăzi un şir de discuţii se desfăşoară în jurul
fenomenului parapsihologic ca proscopia (prevestirea, prezicerea viitorului) care nu-i
confirmat şi demonstrat ştiinţific. La nivelul conştiinţei obişnuite prezicerea viitorului există
ca ghicitul (a prevedea la întîmplare). Prognozarea este practica formulării prognozelor şi
orientare un cercetarea ştiinţifică ce se ocupă cu elaborarea legităţilor şi metodelor construirii
prognozelor. În occident mai des se foloseşte noţiunea de futurologie. Fiecare ştiinţă odată cu
funcţia explicativă undeplineşte şi funcţia de prezicere un domeniul său. Prognozarea ca
teorie despre prognoze se dezvoltă pe baza ştiinţelor concrete şi metodologia filosofică.
Prognoza (din l.gr. “prognosis” - cunoaştere dinainte) - este o previziune ştiinţifică,
bazată pe cunoaşterea legităţilor obiective şi constă un descrierea concretizată a viitorului.

128
Prognoza trebuie să răspundă la următoarele untrebări: ce real poate să se înfăptuiască, cînd
trebuie de aşteptat aceasta, ce forme poate căpăta viitorul şi care este măsura probabilităţii
realizării lui. Spre deosebire de trecut şi prezent, viitorul atît în natură cît şi în societate este
nedeterminat, incert, neclar din motive că el nu există real. Viitorul însă nu apare din nimic,
el se conţine în prezent, există doar ca o mulţime de posibilităţi, care se manifestă ca tendinţe
obiective. Noi putem prezice acele fenomene care le-am cunoscut, care au un caracter
repetabil, se supun anumitor legităţi. Restul fenomenelor le prezicem cu o probabilitate
oarecare.
Pronosticarea socială se bazează pe următoarele momente:
• principiul cognoscibilităţii realităţii obiective
• capacitatea conştiinţei de a reflecta anticipat realitatea
• dezvoltarea progresivă legică a societăţii
• activitatea creatoare şi transformatoare a maselor populare.
Pentru formularea prognozelor se folosesc mai multe metode, dintre care principalele
sunt extrapolarea, analogia, modelarea la computer, scenarile viitorului şi aprecierile
experţilor. După durată deosebim prognoză nemijlocită, a viitorului apropiat (30 – 50 ani) şi
viitorului îndepărtat(mai mult de 50 ani). Cele mai precise sunt prognozele nemijlocite ce
cuprind o perioadă de 20-30 ani şi se referă la anumite laturi a realităţii (procesele
demografice, rezervele de materie primă, alimentaţie, tendinţele progresului tehnico-ştiinţific
ş.a.). După conţinut şi predestinaţie evidenţiem prognoze de explorare, normative, analitice şi
de preîntîmpinare. Practica formulării prognozelor este o activitate specială a cercetărilor
ştiinţifice - pronosticarea. Ea capătă o dezvoltare amplă în a doua jumătate a secolului nostru
şi pune problema de a anticipa consecinţele sociale şi ecologice de lungă durată a RTŞ
contemporane şi găsi soluţionări constructive a problemelor globale. Cu acest scop a fost
înfiinţat clubul de la Roma - organizaţie nonguvernamentală internaţională a savanţilor şi
oamenilor politici din mai multe ţări a lumii. A fost fondat în 1968 de către economistul şi
bussinesmanul italian A.Pecei.Astăzi include reprezentanţii a 25 ţări. Activitatea lor este
orientată de cercetarea problemelor globale a contemporanietăţii şi formarea opiniei publice
în favoarea rezolvării lor. Anual organizează diferite seminare şi simpozioane, întîlniri cu
liderii politici. Din iniţiativa clubului de la Roma a fost realizate un şir de proiecte ştiinţifice
cu genericul “Limitele creşterii”(D.Meadows), “Omenirea la punctul crucial”, “Scopurile
omenirii”, “Microelectronica şi societatea” ş.a. Acestea au generat noi orientări în cercetarea
ştiinţifică ca prezicerea viitorului, modelarea globală pentru o perspectivă îndepărtată,
existenţa omului în lumea contemporană, valorile vieţii şi perspectivele omenirii ş.a.
D.Gabor (După limitele secolului risipitor.Milan, 1976) constată, că lumea contemporană
industrial dezvoltată risipitor utilizează resursele naturale şi umane, cantităţi imense de
materie primă se utilizează în scopuri militare şi o parte considerabilă a lor se distruge în
războaie. Prognoza şi pronosticarea sunt un instrument, o funcţie inalienabilă a fiecărei
ştiinţe. Deosebit de important este pronosticarea socială, care este necesară pentru
planificarea, proiectarea, dirijarea fenomenelor sociale.

2. Esenţa RTŞ contemporane, consecinţele şi alternativele ei.


Secolul XX se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a ştiinţei şi tehnicii.
Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a forţelor de producţie formează progresul tehnico-
ştiinţific, care include dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de producţie, ştiinţelor
naturaliste şi tehnice şi a însăşi omului ca forţă productivă principală a societăţii. Dezvoltarea

129
cantitativă a forţelor de producţie este multiplicarea şi perfecţionarea uneltelor de muncă
existente. Dezvoltarea calitativă - crearea uneltelor de muncă principial noi, transformarea
radicală a tehnicii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică (RTŞ) este schimbarea calitativă radicală a
uneltelor de muncă, tehnicii pa baza unirii descoperirilor ştiinţifice cu uneltele de muncă,
tehnica prin intermediul cunoştinţelor tehnice aplicative. RTŞ este aşa situaţie cînd marele
descoperiri în ştiinţă, revoluţiile ştiinţifice coincid cu revoluţiile în tehnică, cînd practic
dispare intervalul dintre descoperirile ştiinţifice şi realizarea lor în practică 3. RTŞ apare în a
doua jumătate a secolului nostru şi este legată cu microelectronica, cînd revoluţia ştiinţifică
coincide cu revoluţia tehnologică. Ştiinţa din formă a cunoaşterei lumii se transformă în
mijloc important de transformare a lumii.
În trecut existau diferite elemente de cunoaştinţe ştiinţifice şi tehnice separate. În
secolul XVII apare ştiinţa clasică care avea un caracter descriptiv, se baza pe experiment,
preponderent se desvolta mecanica. Dezvoltarea dinamică a industriei duce la formarea
necesităţii sociale (comanda) de a rezolva anumite probleme tehnice şi creia condiţii pentru
realizarea descoperirilor ştiinţifice şi invenţiilor. A doua etapă a dezvoltării ştiinţei -
neclasice este legată de descoperirile de la sfîrşitul sec.XIX – începutul sec.XX. Ştiinţa
pătrunde în esenţa substanţei şi fenomenelor termodinamice, optice, electrice. Se creiază
teoria relativităţii, mecanica cuantică, omenirea pătrunde în procesele atomice şi utilizează
energia atomică. A teria perioadă a dezvoltării ştiinţei – postneclasice (a doua jumătate a
sec.XX) încearcă de a îmbina ştiinţa clasică cu neclasică şi a forma o concepţie despre lume
mai amplă. Practic ea coincide cu RTŞ contemporană. Ea este o nouă viziune ştiinţifică ce
organic se uneşte cu tehnica şi tehnologia. Apare un fenomen social calitativ nou – progresul
tehnico-ştiinţific (PTŞ) în care ştiinţa ca fenomen spiritual de căpătare a cunoştinţelor
esenţial se uneşte cu tehnica ca component al culturii materiale şi instrument de prelucrare a
conoştinţelor. Ştiinţa se tehnizează, iar tehnica se scientizează.
Pentru RTŞ este caracteristic pătrunderea în microlume, în adîncul materiei, studierea
particulelor elementare în lumea anorganică; studierea lumii organice la nivelul molecular şi
submolecular; pătrunderea îm megalume, cosmos; descoperirea noilor tipuri de energie şi
utilizarea lor; crearea meterialelor noi sintetice. Dar cel mai principal este că RTŞ a dus la
revoluţia tehnologică – schimbarea vechilor tehnologii şi apariţia noilor tehnologii bazate
pe cele mai noi descoperiri ştiinţifice şi aplicarea lor nu numai în industrie, ci şi în alte sfere
sociale (tehnologii informaţionale, biotehnologii, clonarea ş.a.). Revoluţia tehnologică a dus
deasemenea şi la schimbarea locului şi rolului omului în activitatea socială. Dacă în trecut
omul era principala forţă de muncă, iar producerea materială consta din trei verigi (omul –
uneltele de muncă, tehnica – obiectul muncii), astăzi situaţia se schimbă radical. Revoluţia
tehnologică a dus la apariţia verigii a patra – de dirijare şi controlare. Automatele ţi tehnica
înlocuiau numai forţa musculară a omului, dar dirijarea procesului de muncă rămînea pe
responsabilitatea omului. Astăzi omul este înlocuit şi în domeniul dirijării şi controlării. El
nu-i legat de producere, dar îi rămîne funcţia creatoare – de creare şi programare a maşinelor.
Consecinţele progresului tehnico-ştiinţific se observă în toate sferele societăţii
contemporane. Acestea sunt automatizarea complexă, electronizarea şi coputerizarea,
dezvoltarea cosmonauticii şi biotehnologiilor. RTŞ contemporană poate fi numită încă
revoluţie informaţională. Specificul ei constă în aceea, că ea cuprinde nu numai sfera

3
Spre exemplu, de la descoperirea efectului fotografiei şi pînă la realizarea ei în practică au trecut 100 de ani,
pentru legătura telefonică – 50, radio –35, radiolocaţia – 15, televiziunea – 12, bomba atomică – 6, tranzistorul
– 5, scheme integrale – 3 ani.

130
producţiei materiale, dar şi a producţiei spirituale. Activitatea vitală a societăţii într-atît s-a
complicat, că pentru rezolvarea problemelor ce apar este nevoie de o informaţie colosală.
Informaţia devine cel mai valoros capital in societate, ea devine marfă. S-a constatat, că
pentru dublarea volumului producţiei obşteşti informaţia trebuie să se mărească de patru ori,
iar pentru mărirea volumului producţiei de zece ori este necesar ca volumul informaţiei să se
mărească de o sută de ori. Pentru satisfacerea necesităţilor crescînde în informaţie azi se
pregătesc noi specialişti – cognitologi (ingineri pe cunoştinţe). Tot mai mulţi oameni sunt
ocupaţi în sfera producerii cunoştinţelor şi serviciilor informaţionale.
RTŞ are următoarele consecinţe:
• se accelerează toate procesele şi ritmurile sociale
• se schimbă modul de interacţiune a omului cu tehnica în procesul
muncii
• se scimbă caracterul şi conţinutul muncii în direcţia creşterii cotei
lucrătorilor şi specialiştilor de o calificare înaltă
• creşte cota muncii intelectuale în toate sferele sociale
• se micşorează cantitatea celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi
se măreşte cantitatea lucrătorilor din sfera neproductivă şi deservire. Spre
exemplu, în SUA în sfera industriei şi serviciilor informaţionale sunt ocupaţi
aproape 80% din toţi lucrătorii, mai puţin de 20% activează în indusrtia
tradiţională şi ceva mai puţin de 3% în agricultură. În ţările europene în industria
şi serviciile informaţionale sunt ocpaţi 70 – 75% din lucrători4.
• se schimbă structura socială a societăţii, dispare deosebirea dintre
clase
• are loc diviziunea muncii în dimensiuni mondiale, tot mai amplu se
desfăşoară procesele de cooperare, integrare şi globalizare. Astăzi practic nu se
poate produce nimic într-o ţară fără de a ţine cont de standardele internaţionale şi
preţurile pe piaţa mondială.
• ca rezultat al accelerării proceselor sociale se măreşte presiunea
psihoemoţională asupra omului. Ritmurile biologice nu dovedesc să se
acomodeze la ritmurile sporite sociale
• ca rezultat se schimbă şi structura patologiei umane. Aşa numite boli a
civilizaţiei sunt cauzate de consecinţele negative a dezvoltării sociale accelerate.
În comparaţie cu secolul trecut azi în societate domină bolile cronice şi
neinfecţioase. 80% din toată mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare
(52,5%), oncologice (16 –20%), neuropsihice şi traumatism. Deasemenea
răspîndite sunt bolile ereditare, medicamentoase şi iatrogeniile.
RTŞ radical schimbă lumea omului şi caracterul existenţei lui. Azi omul trăieşte în
lumea informaţională (cu un component al ei – realitatea virtuală) ce modifică mentalitatea,
atitudinile şi valorile lui. Activitatea omului devine o forţă geologică puterea cărei poate fi
comparată cu puterea naturii, iar uneori chiar o depăşeşte. Multe procese naturale s-au
schimbat în rezultatul activităţii umane. Omul a devenit o forţă geologică planetară. Din
aceste considerente este justificată noua ştiinţă – noosferologia ca teorie despre noosferă şi
activitate raţională a oamenilor. RTŞ n-are alternative, altă cale în dezvoltarea socială nu
poate exista. De aceea trebuie de preîntîmpinat consecinţele negative şi imprevizibile a

4
А.И.Ракитов. Философия компьютерной революции, с.227

131
progresului tehnico-ştiinţific. Tehnica dacă iese de sub controlul omului devine o forţă
groaznică.

3. Progresul social – sursele, forţele motrice şi criteriile lui.


Că societatea se găseşte în permanentă schimbare şi dezvoltare – este un fapt empiric
obsevabil. Însă pentru teorie important este nu constatarea acestui fapt empiric, ci clarificarea
următoarelor probleme: putem noi considera aceste schimbări progresive? Care sunt forţele
motrice a progresului? Care este conţinutul şi criteriile obiective a progresului social? Care
este direcţia dezvoltării sociale?
Noţiunea de progres şi dezvoltare există în istorie încă din antichitate. Mulţi filosofi
înţelegeau progresul ca o schimbare naturală a perioadelor istorice, ca o trecere legică de la
treptele inferioare la superioare a societăţii. Izvorul progresului era considerat cultura,
morala, învăţămîntul. Sociologul italian G.Vico (1668-1744) era reprezentantul dezvoltării
ciclice a societăţii, considera că istoria unană trece prin stadii coerente şi legate între ele,
generînd un şir de creşteri şi descreşteri. Filosoful francez M.de Condorcet (1743-1794)
credea în progresul şi perfectibilitatea speciei umane, ajutat de aplicarea metodelor
matematice la ştiinţele morale şi politice. Dezvoltarea societăţii, după părerea lui, are loc în
formă de linie ascendentă. Alt filosof francez Ch. Montesquieu (1689-1755) înţelegea
progresul ca o legitate naturală, iar moralitatea poporului ca fenomen determinat de
condiţiile geografice, viaţa economică, instituţiile religioase şi politice.
Filosoful şi istoricul german O.Spengler (1880-1936) în vestita sa operă “Declinul
Occidentului” (1918) neagă progresul social, considerînd istoria nu ca pe o progresie liniară,
ci ca înflorirea unui număr de culturi de sine stătătoare, după care apare declinul şi pieirea
culturii. K. Popper (1902-1994) în lucrarea sa “Mizeria istoricismului” (1957) afirmă, că noi
mergem, dar nu ştim încotro, că ideea dezvoltării societăţii este confuză, încurcată şi deaceea
mai corect ar fi să vorbim nu despre progresul social, ci despre schimbări sociale fără
indicarea direcţiei. James Frazer (în “Ramuri de aur”) afirmă, că întreaga istorie a neamului
omenesc este un şir neîntrerupt de crime, stupidităţi şi imbecilităţi nevindecabile.
Pretutindeni şi în toate epocile omul a gîndit prost, a învăţat greşit, a văzut lucrurile anapoda;
şi, ceea ce e mai grav, nu s-a putut niciodată dezbăra de aceste păcate ancestrale.
“Primitivul”n-a murit, nu l-a omorît nici mesajul lui Iisus Christos, nici Renaşterea, nici
ştiinţa modernă.
Un şir de sociologi străini (D.Bell, A. Toffler, R.Aron, W.Rostow şi A.Toynbee) în
principiu nu neagă dezvoltarea societăţii, dar nu acceptă nici idea progresului. Ei formulează
ideea dezvoltării ciclice a civilizaţiilor locale. Istoria omenirii nu există ca un proces unic, ea
constituie istoria apariţiei, dezvoltării şi declinului unor civilizaţii locale, adică înglobează
istoriile specifice ale acestora. Reprezentanţii concepţiei civilizaţiilor locale consideră că
ideea dezvoltării lumii ca proces unic caracteristic pentru toată lumea este rezultatul
extinderii nejustificate a particularităţilor istoriei Occidentului asupra întregii omeniri.
La baza civilizaţiilor stau valorile religiilor mondiale, care sunt şi reperele în
dezvoltarea omenirii. Forţele motrice în dezvoltarea sociumului sunt minoritatea creatoare
(elita), care este capabilă de a atrage după sine majoritatea inertă. Maturizarea şi înflorirea
civilizaţiei este urmată, în opinia lui A.Toynbee, de declin şi de destrămarea ei. Civilizaţia
se descompune în societăţi şi state mai mici, în clase şi pături sociale. Însă cea mai mare
sciziune este în sufletele oamenilor care ofensează, jigneşte sentimentele, comportamentul,

132
viaţa oamenilor şi se manifestă în toate sferele vieţii sociale. Deaceea apariţia fiecărei
civilizaţii ţine de geneza noilor forme de religie.
Concepţia materialistă a istoriei afirmă, că dezvoltarea ascendentă, progresivă a
societăţii este o legitate generală. Dezvoltarea ascendentă a societăţii este determinată de
caracterul creator al muncii, capacitatea societăţii de a produce şi reproducerea lărgită a
bunurilor materiale si spirituale. În procesul dezvoltării istorice are loc acumularea
mijloacelor şi rezultatelor activităţii creatoare a oamenilor, perfecţionarea relaţiilor sociale,
ce se manifestă în diferite tipuri de dezvoltare. Progresul este dezvoltarea în formă
ascendentă de la inferior la superior, de la simplu la complex. Regresul este o dezvoltare
descendentă de la superior la inferior, de la complex la simplu. Dacă progresul este o
tendinţă dominantă un dezvoltare, regresul este o abatere de la tendinţa ascendentă, este o
criză, decădere, o reîntoarcere la formele învechite. Progresul şi regresul sunt două tipuri
contrare a dezvoltării şi practic există împreună, progresul în unele domenii este însoţit de
regres în altele. Ele caracterizează dezvoltarea atît a sistemului în întregime, cît şi
elementelor lui.
Progresul social este o legitate obiectivă ce caracterizează dezvoltarea ascendentă a
tuturor sferelor sociale. Conţinutul progresului social este dezvoltarea multilaterală,
cantitativă şi calitativă a elementelor constitutive a societăţii - forţelor de producţie, tehnicii,
cunoştinţelor tehnice şi naturaliste, culturii materiale şi spirituale, moralei, artei, structurilor
sociale şi politice ş.a. Izvorul progresului social sunt contradicţiile modului de producţie,
rezolvarea cărora duce la perfecţionarea, dezvoltarea ascendentă a societăţii. Fiindcă
contradicţiile modului de producţie se rezolvă prin activitatea oamenilor, forţele motrice şi
subiectul progresului social sunt masele populare, grupurile sociale, clasele şi activitatea lor
materială şi social-politică. Dezvoltarea progresivă a societăţii este de neconceput fără lupta
cu fenomenele regresive (conservatism, reacţia, restauraţia, contrrevoluţia).
Există două dimensiuni a progresului: pe orizontală – gradul de dezvoltare
economică, tehnologică şi verticală – dezvoltarea spirituală, morală. Deci criteriu obiectiv al
progresului social este nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, caracterul orînduirii
social-economice şi instituţiilor suprastucturii, nivelul dezvoltării ştiinţei şi culturii. În
relaţiile economice indicile progresului depind de caracterul relaţiilor de producţie. În
relaţiile politice criteriul progresului va fi caracterul luptei pentru puterea de stat. Caracterul
progresului moral trebuie de văzut în îndeplinirea datoriei sociale de către oameni. Criteriul
progresivităţii artei constă în coincidenţa idealului estetic a societăţii cultura idealul forţelor
progresive. Sănătatea individuală şi socială deasemenea este un criteriu a progresului social.
În acest indice (sănătatea individuală şi socială) se acumulează la urma urmei tot ce a realizat
societatea în aspectul social-economic, ştiinţific şi cultural. Însă cel mai principal este
criteriul general-sociologic - nivelul de dezvoltare a personalităţii, gradul de libertate şi
democratizare a societăţii.
Libertatea se manifestă prin însuşirea de către subiect a celor mai importante valori
a societăţii ce coincid cu scopul şi interesele lui. Libertatea este garanţia puterii statului.
Statele totalitare par puternice datorită propagandei sale, capacităţii de a înnăbuşi orice
conflict încă în germene, repezeciunii şi confidenţialităţii acţiunilor politice. Regimurile
totalitare duc în eroare oamenii care consideră pe tiran drept salvator. În ţările libere decizia
puterei este criticată permanent, însă această critică duce la corectarea greşelilor. Tiranul
niciodată nu corectează greşelile sale fiindcă el ascultă numai vocea slugoilor. Libertatea
politică este garanţia libertăţii juridice.

133
Criteriu al progresului social sunt şi posibilităţile reale de manifestare a forţelor şi
capacităţilor omului. Activitatea socială a omului este un proces de interacţiune cu alţi
oameni. Relaţiile sociale formează trăsăturile caracteristice a personalităţii, scopurile şi
interesele ei, capacităţile şi necesităţile individului. Scopurile şi intenţiile omului sunt
reflectarea posibilităţilor ce apar în societate. Capacităţile omului depind de nivelul
dezvoltării ştiinţei şi tehnicii educaţiei şi învăţămîntului, de totalitatea şi valoarea relaţiilor
interpersonale. Schimbarea relaţiilor sociale în procesul dezvoltării societăţii duc la
schimbarea trăsăturilor esenţiale a personalităţii.
Progresul social ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea
cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa, morala, arta, tehnica, ocrotirea sănătăţii,
învăţămîntul public, asigurarea socială ş.a. Temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul
de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, de acestea depinde dezvoltarea economiei, producţiei
sociale, sferei sociale şi spirituale. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul
public, asigurarea socială, ordinea publică, securitatea. Sfera spirituală (religia, arta,
literatura, muzica ş.a.) este condiţia necesară pentru dezvoltarea omului, capacităţilor lui
creatoare. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi spirituale
şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora.
Binele şi răul sunt categorii morale. Binele este ceea ce societatea acceptă,
recomandă pentru membrii săi, ceea ce aprobă din comportarea indivizilor şi consideră că
trebuie de făcut în viitor. Răul, dimpotrivă, este ceea ce orice morală intrezice, dezaprobă.
Bine (moral ) era considerat tot ce corespundea intereselor, aspiraţiilor, speranţelor
oamenilor şi rău (imoral) – tot ce contravenea lor. De cînd a apărut omul permanent cugetă
despre rău şi nu numai din considerente că răul există şi persistă. Dar şi deaceea că există şi
un paradox al răului: dacă nu se luptă cu răul, atunci el poate să domine şi să cauzeze şi mai
mari suferinţe, iar dacă se luptă cu răul, atunci se poate molipsi de el şi instaura şi mai mult
rău în societate. Omul este permanent pătruns de contradicţii irezolvabile – el este
predestinat pentru bine, dar des face rău. Binele şi răul au caracter relativ, niciodată n-au avut
un conţinut strict determinat, ele au evoluat de la epocă la epocă, de la popor la popor, de la
clasă la clasă, conţinînd în sine diferite semnificaţii, chiar şi contrare. Spre exemplu,
canibalismul, sclavia au fost considerate pe timpul său un bine, erau perfect morale pentru
societăţile respective. 99% din tot sîngele şi lacrimile vărsate pe parcursul istoriei omenirii
s-a făcut din intenţii “bune”. Cruciaţii cu focul şi sabia întroduceau credinţa în diferite
popoare şi considerau că fac bine. Deci trebuie de conştientizat aceste categorii şi de
formulat o strategie efectivă de luptă cu răul.
Violenţa şi folosirea forţei a fost o metodă de rezolvare a problemelor şi conflictelor.
Se considera, că cine este mai puternic, acela are dreptate. Principalul gînditor social care a
recomandat sau glorificat violenţa ca pe un instrument politic a fost inginerul, filosoful şi
teoreticianul francez al socialismului Georges Sorel (1847-1922). Marxismul (şi mai ales
V.Lenin) absolutiza violenţa în procesul revoluţionar de trecere de la o formaţiune social-
economică la alta, de rezolvare a contradicţiilor antagoniste. Experienţa revoluţiilor din
1789, 1917 ş.a. ne obligă să cugetăm despre costul (preţul) progresului. Sunt oare justificate
schimbările produse de revoluţii cu atîtea cheltuieli şi jertfe imense? Trebuie de recunoscut,
că violenţa ca metodă de rezolvare a conflictelor în întreaga istorie astăzi s-a epuizat. În
societatea civilizată şi democratizată toate problemele trebuie să se rezolve fără violenţă, pe
cale paşnică şi politică. Teoreticienii fundamentează o etică a non-violenţei. În rezolvarea
problemelor conflictuale să ne conducem de următoarele principii:

134
• să ne refuzăm de ideea că numai noi deţinem adevărul, avem dreptate
• trebuie să înţelegem că şi noi putem fi în locul adversarului
• cum n-ar fi de rău adversarul – el are posibilitatea să se schimbe
• nu trebuie de insistat pe părerea proprie, dar nu trebuie de negat părerea
oponentului (că şi el poate să aibă dreptate)
• încercaţi de a transforma duşmanii în prieteni şi împreună de luptat cu răul5.

4. Cultura, esenţa şi conţinutul ei.


Filosofia socială reprezintă procesul istoric ca proces de dezvoltare a
culturii.Noţiunea “cultura” se referă la categoriile fundamentale a cunoştinţelor sociologice
contemporane. Este foarte dificil de a numi un alt cuvînt care ar avea tot aşa o multitudine
de semnificaţii şi sensuri. Savanţii culturologi contemporani în cercetările sale atestă un
interes colosal faţă de acest fenomen. După părerea savanţilor americani A.L.Kroeber şi
C.Kluckhohn din anul 1871 pînă în 1919 au fost formulate 7 definiţii a culturii (prima
definiţie aparţine etnografului englez E.Tylor), iar din 1920 pînă în 1950 - mai mult de 180
de definiţii. Astăzi numărul lor poate fi exprimat cu patru cifre.
A da definiţia culturii este foarte greu, deoarece această noţiune extrem de generală
nu poate fi exprimată printr-o trăsătură adecvată şi general cunoscută. În linii generale se
poate spune că cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi acumulate în
procesul istoric de dezvoltare a omenirii, în procesul cunoaşterii, transformării şi stăpînirii
naturii şi societăţii. Ea este mijloc şi măsură de asimilare a realităţii naturale şi ssociale şi în
acest sens cultura este a doua natură. La sfera culturii se referă obiceiurile şi tradiţiile,
credinţele şi practicile religioase, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi muzică, arhitectură,
pictură, sculptură, artele decorative şi aplicative. Cultura se referă la domeniul spiritului şi
intelectului, prin ea omul satisface cerinţele sale spirituale şi intelectuale, revelarea de sine,
descoperirea necunoscutului, explicarea misterului şi plăcerea frumosului. Deatîta logic ar fi
de a determina cultura în dependenţă de unele sau altele aspecte ale ei. În literatura filosofică
se evidenţnază un şir de abordări destul de acceptate în conştientizarea fenomenului cultură:
activitaţional, axiologic, semiotic, structuralist, sociologic şi umanitar. Deasemenea se
evidenţiază şi modelele principale a culturii: naturalist, clasic, neclasic ( modern) şi
postmodern. Toate ele reesă din caracterul concret istoric, de conţinut şi logico-formal a
fenomenului culturii şi contrapunerea lui cu aşa noţiuni ca civilizaţia şi formaţia.
În aspectul activitaţional cultura se interpretează ca un mod specific de organizare
şi dezvoltare a acitivităţii umane, ca o realizare, tehnologie a activităţii sociale. Cultura este
un proces dinamic ce se realizează unitatea momentelor subiective şi obiective.
Aspectul axiologic interpretează cultura, lumea valorilor materiale şi spirituale, ca
un sistem ierarhic organizat de idealuri şi norme importante pentru societatea concretă.
Problema principală a acestui aspect se referă la conştientizarea naturii valorilor, geneza şi
semnificaţia lor general-umană.
Aspectul semiotic interpretează cultura ca ceva ce are o natură simbolică
comunicaţională. Aici semnele, simbolurile sunt mijloace pentru realizarea valorilor şi
semnificaţiilor culturii şi sunt cele mai accesibile pentru studiere. Deci abordarea semiotică a
fenomenelor culturii ne permite de a evidenţia mecanisme specifice de moştenire socială,
memoria socială ce se deosebesc de mecanismele biologice.

5
Гусейнов А.И. Этика ненасилия. Вопросы философии, № 3, 1992.

135
Abordarea structuralistă priveşte cultura ca o totalitate structurată de elemente
sociale, modele culturale, scheme de comportament ce există în societate şi exprimă valori
culturale care reglementează activitatea oamenilor în diferite sfere.
Aspectul sociologic interpretează cultura ca instituţie socială care atribuie societăţii o
calitate sistemică şi asigură o integritate stabilă spre deosebire de natură. Abordarea
sociologică analizează cultura din punct de vedere a funcţionalităţii ei (respectiv şi a diferitor
subsisteme culturale ca cultura materială, sipituală, politică ş.a.) şi rolul ei în determinarea
activităţii şi comportamentului oamenilor în societate.
Aspectul umanitar priveşte cultura ca manifestare a esenţei umane şi important
factor a perfecţionării omului. Cultura cuprinde totae sferele vieţii sociale şi este ca un
proces de reproducere a omului în totalitatea lui de însuşiri şi necesităţi, este măsura
umanului în om. Individul pentru a deveni om trebuie să asimileze valorile culturale
acumulate de societate. Omul creează cultura şi în acelaşi timp el este creat de cultură.
În sfîrşit putem evidenţia şi aspectul informaţional. Conform acestui aspect cultura
este privită ca conţinutul informaţiei sociale legată de experienţa omului, de multipla
activitate a lui. La nivelul individului informaţia se prelucrează şi se reproduce în memoria
omului. La nivelul societăţii informaţia se acumulează, prelucrează, se transmite prin
intermediul culturii, ea este parte componentă a memoriei sociale.
În sens îngust cultura este totalitatea de idei, valori, convingeri, norme şi modele de
comportament caractristice pentru unii indivizi ori colectivităţi. Ca fenomen spiritual ea este
compusă din componentul simbolic (cunoştinţe şi simboluri formulate şi exprimate în
limbaj) normativ-valoric (totalitatea de obiceiuri, tradiţii, norme sociale şi sistemul de
valori). Individul ca să devină om trebuie să asimileze totalitatea de valori acumulate de
societate, să le transforme din valori general-umane în valori personale. În acest sens cultura
este nu numai proces de creare a lucrurilor şi valorilor, dar şi forma de autodeterminare şi
manifestare a omului, autoreproducere şi creare a lui.
În istoria filosofiei culturii s-au evidenţiat cîteva modele culturale. Primul model -
naturalist, reducea cultura la formele de manifestare a ei, la obiecttele şi lucrurile concrete.
Cultura era privită ca ceva natural, ca o treaptă mai superioară a evoluţiei naturii, ca o
realizare a capacităţilor a omului natural.
În sec. XIX se formează modelul clasic a culturii. Cultura este rezultatul emancipării
omului de dependenţa strictă de lumea naturală şi divină, este rezultatul a activităţii raţionale
umane. Omul ca subiect al culturii, ca fiinţă raţională creează, cultivă produsele culturii,
inclusiv şi capacităţile sale spirituale. În aşa abordare cultura se confundă cu cultura
spirituală. Acest model al culturii a trezit o nesatisfacţie din cauza caracterului ei speculativ
şi incapacitatea de a explica esenţa şi specificul culturii.
Apariţia paradigmei aliniarităţii, suspiciunii dezvoltării progresive liniare a culturii,
interesului tot mai mare referitor la dialogul culturilor a dus la formarea unui nou model de
cultură - modelul neclasic (modern). Acest model a culturii este orientat la viaţa cotidiană şi
înţelege cultura personalităţii, etnosului, societăţii ca diferite elemente a realităţii culturale ce
interacţionează între ele. În conformitate cu acest model cultura funcţionează la nivelul
individului şi mai concret la nivelul sentimentelor şi emoţiilor (şi nu ca concepere raţională a
realităţii). Deaceea în modelul neclasic (modernist) al culturii predomină scepticism,
pesimism, ideea absurdităţii ş.a.
Atît modelul clasic cît şi neclasic se bazează pe subiectul absolut, că el tot ştie şi
poate totul, că cultura în întregime depinde de subiectul individual. În modelul clasic cultura

136
este produsul raţional al subiectului şi există ca totalitatea norme şi tradiţii stricte. În modelul
neclasic cultura este ca ceva excepţional, ca ceva ce depinde de specificul individului şi se
ignorează caracterul general-uman al culturii. Modelul postmodernist neagă aceste
extremităţi, neagă posibilitatea de a reduce multiplele forme de manifestare a culturii la ceva
unic. Natura nu mai este obiectul manipulării omului conform dorinţelor lui. Subiectul
culturii nu mai este subiectul absolut. Cultura este rezultatul subiectului individual şi social,
are caracter individual şi supraindividual. Toate aceste modele şi abordări sînt extrem de
importanţe pentru înţelegerea integrală a fenomenului culturii, pentru evitarea unilateralităţii,
ele completează unul pe altul şi contribuie la cunoaşterea mai profundă a culturii.

5. Civilizaţia ca formaţiune socioculturală.


Noţiunea de civilizaţie este strîns legată cu noţiunea de cultură şi în istoria teoriei
sociale aceste noţiuni ori se confundau (se foloseau ca sinonime) ori se contrapuneau ca
diferite entităţi. A.Toynbee şi P.Sorokin determină civilizaţia ca anumită treaptă de
dezvoltare a culturii a unor popoare şi regiuni. L.Morgan considera civilizaţia ca o etapă de
dezvoltare a omenirii ce urmează după barbarism. O.Spengler considera civilizaţia ca o
treaptă finală a dezvoltării culturii ce se caracterizează printr-un nivel înalt de dezvoltare a
ştiinţei şi tehnicii şi degradarea artei şi literaturii. Civilizaţia, după părerrea lui eeste soarta
inevitabilă a culturii, consecinţa logică, finalizarea şi sfîrşitul culturii. N.Berdeaev şi
S.Bulgakov înţeleg civilizaţia ca un nivel înalt de dezvoltare a activităţii materiale a omului
(uneltele de muncă, tehnica şi tehnologia), iar cultura ca manifestare spirituală a omului. Dar
aşa contrapunere nu reflectă adecvat contradicţiile lumii contmeporane.
Analogic interpretează această categorie vestitul istoric român O.Drîmba. “Civilizaţia
înseamnă totalitatea mijloacelor cultura ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi
social), reuşind să-l supună şi sţ-l transforme, sş-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce
aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, corpului şi securităţii înseamnă
civilizaţie. În sfera ei întră alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele),
construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile
economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară, şi juridică. De asemenea,
educaţia şi învăţămîntul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigenţelor vieţii
practice”6.
Cultura este civilizaţia în construcţie, civilizaţia virtuală şi în acest sens ea poate
apărea ca fiind contradictorie în raport cultura treapta de civilizaţie premergătoare.
Civilizaţia este cultura în acţiune, devenită viaţă socială cotidiană, trăită de oameni într-un
fel anumit, în structurile lor sociale, în stare de funcţionare. Cultura se “depozitează” în
civilizaţie. Civilizaţia nu este numai rezultatul efortului culturii, ci şi baza de pornire şi
realizare a oricărei culturi.
Civilizaţia este o structură socioculturală şi prin aceasta ea se deosebeşte de formaţie
ca un sistem de legături sociale fără de referire la cultură. De aici apare posibilitatea de a
folosi civilizaţia pentru caracteristica unor societăţi spaţial-locale cu o cultură specifică. Alt
fel vorbind, în lume există nu civilizaţie, ci o multitudine de civilizaţii locale, capabile să
păstreze particularităţile sale tipice în diferite formaţiuni sociale.
Contrapunerea civilizaţiei şi culturii se trage din contradicţiile profunde dezvoltării
civilizaţiei, care generează în procesul dezvoltării sale violenţă, războaie, distrugerea culturii,
înstrăinare şi exploatare, bogăţie unora şi mizerie altora. Totuşi confruntarea acestor noţiuni
6
O.Drîmba. istoria culturii şi civilizaţiei. B.1985, p.5.

137
nu este justificată teoretic, fiindcă fără cultură existenţa civilizaţiei este de neconceput,
deoarece ea îşi pierde subiectul său - omul, capabil de a reproduce condiţiile civilizaţiei şi de
a o dezvolta.
Multitudinea culturilor în limitele civilizaţiei nu exclud existenţa momentelor
comune, problemelor şi principiilor comune, spre exemplu, principiului umanismului,
interacţiunii, interpătrunderii şi îmbogăţirii reciproce a culturilor. Acel fapt, că aceste procese
se petrec nu fără contradicţii, nu anulează importanţa lor pentru progresul civilizaţiei. Chiar
şi diferite formaţiuni sociale - fiecare în felul său aduc aportul său în dezvoltarea civilizaţiei.
Formaţia şi civilizaţia sunt diferite modalităţi în dezvoltarea societăţii ca sistem
integral. Cum nu se poate cunoaşte mecanismele dezvoltării oricărei societăţi studiind numai
elementele bazei şi omitînd pe cele suprastructurale, tot aşa este imposibil de a înţelege
tainele dirijării dezvoltării sociale orientîndu-ne ori numai la aspectul formaţional, ori numai
la civilizaţional. Formaţia este o noţiune socioeconomică, iar civilizaţia - noţiune
socioculturală.
Noţiunea formaţiune are sens ca principiu de creare sistemică a orînduirii social-
economice şi politice a societăţii date. Formaţiile se deosebesc după formele proprietăţii
dominante. Trecerea de la o formaţiune la alta este determinată de schimbul formelor
proprietăţii asupra mijloacelor de producere care are loc ca rezultat a progresului forţelor de
producţie şi care deschid noi posibilităţi în activitatea umană şi formarea noilor relaţii
sociale.
Noţiunea civilizaţie cuprinde aspectele sociale şi culturale a vieţii societăţii, ea este o
etapă în istorie care se începe cu ieşirea din starea naturală, adică de la comuna primitivă şi
se dezvoltă mai departe, prezentînd o succesiune în procesul evoluţiei societăţii.
Odată cu aceasta tot mai intens se afirmă, că în istorie de fapt există mai multe
civilizaţii - capitalistă, comunistă etc. În fine abordarea civilizaţională îşi pierde caracterul
său relativ sinestătător şi se supune abordării formaţionale. În acest sens civilizaţia se reduce
la o noţiune secundară necesară numai pentru a preciza careva momente a formaţiunii social-
economice. Dacă teoria formaţională este orientată spre a evidenţia legităţile societăţii
proprii pentru anumite etape istorice, structurile fiecărui acest etap, atunci abordarea
civilizaţională rezolvă complet alte probleme. Prima - analiza mecanismelor sociale a
activităţii umane care asigură posibilitatea existenţei societăţii la etapa (civilizaţia) dată şi
care o protejează de dezagregare şi degradare. Aceste mecanisme permanent se dezvoltă,
perfecţionează ori se destituie. Dacă unul sau altul mecanism se înlătură atunci încep a
degrada şi structurile sociale dependente de aceste mecanisme. Fiecare civilizaţie următoare
este şi un pas înainte în dezvoltarea societăţii. Pieirea unor sau altor civilizaţii în trecut n-a
stopat mişcarea istorică, fiindcă acestea erau nişte catastrofe locale. Progresul civilizaţiei în
totalitatea ei contradictorie totuşi era legat de dezvoltarea şi perfecţionarea mecanismelor ei
sociale. Aceste mecanisme asigură pentru societatea contemporană dezvoltarea forţelor de
producţie, ştiinţei şi tehnicii, menţin o stabilitate respectivă a relaţiilor sociale.
A doua problemă care rezolvă abordarea civilizaţională este evidenţierea factorului
uman, mecanismelor formării personalităţii omului civilizat, analiza culturii ca măsura
dezvoltării omului, capacităţilor lui activitaţionale.
Noţiunea civilizaţie este o noţiune mai amplă decît formaţia, ţnsă volumul ei nu
trebuie înţeles simplist - nu se poate, spre exemplu, de afirmat, că civilizaţia este formaţia
plus sfera culturii societăţii date. Deosebirea acestor noţiuni este determinată şi de caracterul
neadecvat a legăturilor structurale a fenomenelor şi proceselor sociale.

138
Aşa dar noţiunile civilizaţie, formaţie şi cultură nu pot fi egalate, identificate, măcar că în
acelaşi timp ele sînt strîns legate.

6. Problemele globale – originea, criteriile şi clasificarea lor.


Pentru civilizaţia contemporană este caracteristic cooperarea, integrarea şi
globalizarea. Apariţia fenomenului globalităţii este condiţionat de unitatea omenirii cu
natura terrei, unitatea relaţiilor economice, proceselor sociale şi soartelor istorice a diferitor
ţări, interdependenţa proceselor politice, unitatea culturilor, ştiinţei şi tehnicii. Globalitatea
determină soarta omenirii şi generează un şir de probleme, care se numesc globale.
Problemele globale sunt rezultatul unui şir întreg de contradicţii socionaturale ce ating lumea
şi omenirea în întregime.
Printre factorii ce declanşează aceste contradicţii socionaturale este accelerarea
proceselor dezvoltării sociale. De la apariţia omului şi pînă la crearea scrisului a trecut
aproximativ 3 mln. de ani. De la scris pînă la tipar a fost nevoie de 5 mii de ani. Trecerea la
următoarea etapă în dezvoltarea socială – radio şi televiziunea a avut loc circa 500 de ani. De
la televiziune la computerul contemporan – trecerea s-a în 40 de ani.Progresul tehnico-
ştiinţific contempran a produs şi mai mari schimbări în societate. Considerabil s-a amplificat
presiunea antropogenă a omului asupra naturii. Forţele omului înarmat cu tehnica
contemporană sunt comparabile cu forţele naturii ori chiar le depăşeşte. Alt factor ce
agravează contradicţiile socionaturale este creşterea permanentă a populaţiei planetei. La
începutul erei noastre pe pămînt trăiau circa 200 mln. de oameni. Pentru dublarea acestei
cifre a fost nevoie de 13 secole, a doua dublare a avut loc în timp de 6 secole. La începutul
sec. XIX pe pămînt locuiau 800 mln, iar la sfîrşitul acestui secol – 1,7 mlrd. În 1962 avem
3,2 mlrd. de oameni, astăzi – 5,6 mlrd. Creşterea necontrolată a populaţiei şi mai mult
agravează alte probleme globale.
Problemele globale (din lat. globus, terrae - sfera pămîntească, din franceză global -
general, universal) - totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninţă
existenţa omenirii, de la rezolvarea căror depinde supravieţuirea şi dezvoltarea progresivă a
societăţii. Dacă ele nu se rezolvă, atunci asta poate duce la disparişia omenirii. Civilizaţia
contemporană, ce se caracterizează prin dezvoltarea puternică a industriei, revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, duce respectiv şi la activizarea problemelor globale. Ele reiesă din contradicţiile
interne a societăţii. Criteriile problemelor globale sunt caracterul lor general-uman,
manifestarea lor ca fenomen planetar (ating interesele nu numai a unei ţări ori continent, ci a
planetei în întregime), se deosebesc prin caracterul lor complex, interdisciplinar şi ating
interesele nu numai a generaţiei de astăzi, ci şi a generaţiilor din viitor. Astăzi se formează
un nou domeniu ştiinţific – teoria problemelor globale ori globalistica.
Deosebim următoarele probleme globale (după Frolov I.T.):
1) intersociale, care se referă la interacţiunea diferitor sisteme sociale, state
(problema preîntîmpinării războiului termonuclear, dezarmării, dezvoltării
economice, depăşirii sărăciei şi înapoierii);
2) socionaturale, ce apar din interacţiunea societăţii şi naturii (problemele ecologică,
materiei prime, energetică, alimentară).
3) antroposociale, care depind de relaţiile dintre om şi societate (problemele PTŞ,
învăţămîntului public, culturii, demografice, ocrotirii sănătăţii);

139
O problemă foarte importantă ce reesă din relaţiile intersociale (confruntarea
Occident – Orient, USA – URSS) este preîntîmpinarea războiului termonuclear. Este
clar, că folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i viu şi va face imposibilă viaţa pe pămînt
(existenţa oamenilor fanatici şi teroriştilor nu se exclude). Cu destrămarea URSS pericolul
unui război termonuclear s-a micşorat, dar nu se exclude. Realitatea de astăzi este aşa, că în
locul conflictului mondial au apărut o mulţime de conflicte locale. În aceste conflicte se
implică tot mai multe şi mai multe ţări. Războiul mondial poate să apară neintenţionat ca
lărgirea conflictelor locale şi pierderea controlului asupra armelor nucleare.
Mai actuală este lichidarea goanei înarmării care se trege încă de pe timpul
confruntărilor marilor forţe politice. Goana înarmării duce la producerea (şi vinderea, deci şi
a folosirii) armamentului, experimentarea noilor tipuri de armament, respectiv la poluarea
mediului ambiant. Complexul industrial-militar şi ştiinţa militară efectuiază cercetări
referitor la folosirea războiului geofizic, schimbări în mediul natural ce pot fi folosite în
scopuri militare (stimularea cutremurilor de pămînt şi erupţia vulcanilor, declanşarea ploilor
torenţiale, distrugerea stratului de ozon, perturbări atmosferice cu scopul de deregla
sistemele de comunicare şi dirijare a rachetelor ş.a.).
Problema ecologică7 este rezultatul ineficacităţii producţiei sociale contemporane şi
atitudinea neraţională, exploatarea prădătoare a naturii, poluarea mediului ambiant.
Activitatea antropogenă cuprinde toate sferele naturii, nu numai biosfera, ci şi cosmosfera.
Ea poate să influenţeze multe procese a echilibrului natural în dimensiuni planetare. Spre
exemplu, cînd s-a format Moldova resursele forestiere constituiau 70% din suprafaţă, astăzi –
numai 15%. Degradarea şi eroziunea solurilor cuprinde 26% din suprafaţă. Dacă în 1976
Cartea Roşie erau incluse 29 specii animale şi 26 specii vegetale, astăzi în această carte sunt
incluse 110 specii a regnului animal şi 131 specii a regnului vegetal 8. Creşte contradicţia
dintre posibilităţile biosferei şi necesităţile sociale, degradarea mediului ambiant devine tot
mai mare. Astăzi potenţialul economic mondial a crescut de 20 de ori în comparaţie cu
începutul sec.XX. În perioada postbelică s-a folosit resurse minerale aproximativ atîta, cît în
toată istoria precedentă. În ultimii 25 de ani consumul resurselor energetice s-a mărit de 3
ori, produselor petroliere – de 5 ori, energiei electrice – de 7 ori. Producţia industrială, luînd
din natură 100 de unităţi de materie primă, foloseşte numai 3 – 4, iar 96 unităţi le aruncă în
natură în formă de deşeuri. Confruntarea ecologică direct ori indirect imlică majoritatea
ţărilor lumii. Atitudinea negospodărească, neraţională către natură poate să ducă la
consecinţe imprevizibile.
Deci, componentele principale a problemei globale ecologice sunt resursele (de
materie primă şi energetice) şi strategia activităţii de protecţie a naturii. La resurse se
referă nu numai materia primă şi resursele energetice, ci şi resursele fără de care este
imposibilă viaţa omului – aerul şi apa. O problemă serioasă este apa potabilă ce constituie
2,5 – 3% din toată apa pe pămînt. Actualmente nimeni nu poate spune pe cît timp vom fi
asiguraţi cu materie primă şi resurse minerale şi energetice. Este evident că ele sunt
epuizabile şi nerestaurabile. Chiar generaţia de azi nu este încrezută nouă ne va ajunge
materie primă, dar ce va face generaţia viitoare? La strategia de protecţie a naturii se referă
limitarea producţiei şi respectiv a consumului. Orice creştere a producţiei duce inevitabil la
mărirea presiunii asupra naturii. Summitul de la Rio de Janeiro din 1992, care a formulat

7
Ecologie (din gr. oikos – toată casa, toţi locatarii şi logos –ştiinţa)- compartiment al biologiei care se ocupă cu
studierea relaţiilor dintre organisme, plante şi animale şi cu mediul lor de viaţă (biotic şi abiotic).
8
“Curierul de seară”, 23 ianuarie 1997.

140
concepţia dezvoltării durabile a omenirii, a ajuns la concluzia că societate contemporană
trebuie să limiteze consumul de 10 ori sau să micşoreze populaţia de 10 ori, altfel noi ne vom
pomeni în faţa unei catastrofe globale ce va duce la distrugerea civilizaţiei.Alt moment al
strategiei activităţii de protecţie a naturii este optimizarea interacţiunii dintre natură şi
societate, găsirea acelui nivel ce ar asigura coevoluţia lor. Ultimul moment al acestei strategii
este utilizarea ciclurilor închise, producţia fără deşeuri şi biotehnologiile. Astăzi din
deşeuri se produce fiecare a treia tonă de oţel, a patra tonă de hîrtie, a cincia tonă de metale
colorate. Japonezii produc 80% de hîrtie pentru ziare din maculatură.
Problema ecologică se găseşte în centrul atenţiei şi medicilor şi este în strînsă
legătură cu problema ocrotirii sănătăţii. Poluarea mediului nociv acţionează asupra
sănătăţii omului. Medicii compară problema ecologică cu un aisberg. La suprafaţă se vede
(ceea ce noi ştim despre acţiunea nocivă) numai o treime, iar două treimi (ceea ce noi nu ştim
şi consecinţele imprevizibile) se găsesc sub linia de plutire. Ceea ce medicina cunoaşte
despre consecinţele negative a poluării mediului este morbiditatea şi mortalitatea sporită a
populaţiei, unele devieri fiziologice, biochimice, funcţionale de la starea normală şi unele
stări premorbide. Dar există un şir de devieri fiziologice, biochimice, funcţionale de la starea
normală de o etiologie necunoscută. Are loc acumularea impurităţilor în organe şi ţesuturi ce
pot duce la consecinţe imprevizibile. Apar grupuri de populaţie cu factori de risc social,
igienic, genetic sporit.
Orice specie biologică este capabilă să supravieţuiască într-o nişă ecologică foarte
limitată, într-o totalitate de condiţii şi factori a mediului strict determinate. În condiţiile
civilizaţiei tehnogene posibilităţile adaptării organismului uman la condiţiile de viaţă a
mediului înconjurător sunt aproape de epuizare.Omul trebuie să trăiască în armonie cu sine
însăşi şi cu mediul ambiant. Tot mai des actualmente se vorbeşte despre ecologia sufletului,
ecologia socială. Din aceste considerente abordarea ecologică trebuie să se folosească şi în
medicină. Criza ecologică duce la schimbări inprevizibile, la apariţia bolilor noi ori la
manifestera atipică a bolilor existente. Biotehnologia, bazată pe ingineria genetică,
deasemenea poate provoca consecinţe neprevăzute, la apariţia noilor microorganisme ori la
schimbarea calităţilor microbilor existenţi. Medicina trebuie să optimizeze şi relaţiile omului
cu mediul natural şi cel artificial. Ultimul tot mai mult domină în viaţa omului şi nu
întotdeauna este compatibil cu biologia omului.
A treia grupă de probleme globale – antroposociale sunt nemijlocit legate de om şi
existenţa lui individuală. Unii savanţi consideră că exista numai o problemă globală –
problema omului, celelalte depind de ea ori sunt modificări a acestei probleme. Ea se referă
la problema calităţilor umane – dezvoltarea calităţilor morale, intelectuale, asigurarea
modului de trai sănătos, dezvoltării psihice normale ş.a.
Rezolvarea problemelor globale trebuie să fie pe baza PTŞ, prin formarea unei
conştiinţe globale noi unde prioritate au valorile general-umane. Deasemenea este necesar de
a schimba paradigma morală - de la neîncredere, duşmănie, violenţă la dialog, înţelegerea
reciprocă şi colaborare.

Fil.cont
Filosofia occidentală contemporană.
1. Caracteristica generală a filosofiei contemporane.
2. Orientările şi curentele scientismului.
3. Orientările antropologice.

141
4. Curentele filosofico-religioase.

1.Caracteristica generală a filosofiei contemporane.


Există mai multe păreri despre începutul filosofiei contemporane. Unii socot, că
filosofia contemporană este o filosofie neclasică şi se începe după filosofia clasică germană.
Alţii admit începutul filosofiei contemporane la sfîrşitul secolului trecut, începutul secolului
nostru, după primul război mondial, alţii chiar şi după al doilea război mondial. Diversitatea
asta de păreri este legată, în primul rînd, de aceea că nu se poate aplica o demarcaţie
cronologică strictă. În al doilea rînd, în filosofia contemporană sunt unele curente filosofice
elaborate anterior (tomism, kantianism, hegelianism), dar care au o înfăţişare nouă. Şi în al
treilea rînd, majoritatea curentelor filosofice ale filosofiei contemporane (pozitivismul,
existenţialismul, neospiritualismul, filosofia vieţii ş.a.) au premisele sale filosofice situate în
jurul jumătăţii secolului trecut. Probabil corectă este părerea conform căreia se poate admite
drept întrare în filosofia contemporană a doua jumătate a secolului trecut.
Filosofia clasică interpreta lumea ca un sistem unic raţional de pe poziţiile paradigmei
subiect şi obiect, admiteau că raţiunea este capabilă să cunoască lumea, credeau în progresul
ştiinţei, înaintau cerinţa de a cunoaşte lumea cu scopul de a o transforma raţional, că
cunoaşterea este accesibilă fiecărui individ. Însă deacum în concepţiile lui A Schopenhauer,
F Nietzche şi succesorilor lor apare un scepticism, o convingere că cunoaşterea şi procesul
de căpătare a adevărului sunt accesibile nu fiecărui individ, că lumea nu-i un sistem unic
raţional, că progresul ştiinţelor a dus la consecinţe groaznice pentru omenire.
Filosofia occidentală contemporană este o filosofie neclasică, se prezintă ca ceva
extrem de eterogen, ea are o dinamică specifică, se caracterizează printr-o problematică
nouă, prezintă tendinţe noi şi totodată pune intr-o lumină nouă problemele tradiţionale.
Filosofia contemporană este concepută ca analiza logică a ştiinţei, ca reflecţie asupra trăirilor
personale, ca imagine a lumii obiective, ca antropologie, ca metafizică. Cu alte cuvinte
filosofia contemporană prezintă o multitudine de orientări, curente, sisteme ce
interacţionează şi înregistrează împreună o dinamică. Filosofia nu se dezvoltă liniar. În
filosofia contemporană sunt puse un şir de probleme, care eu un caracter general-uman:
lumea şi locul omului în ea, esenţa omului şi menirea lui în lumea contemporană, individul şi
omenirea, soarta civilizaţiei umane, unitatea şi multitudinea culturii, problemele globale şi
supravieţuirea omenirii ş.a. dar trebuie să facem o deosebire într-o oarecare problemă şi
interpretarea ei într-un sistem filosofic, deoarece asta nu-i unul şi acelaţi lucru.
Filosofia occidentală contemporană are următoarele trăsături:
• A înregistrat o “cotitură lingvistică” în urma căreia domeniul comunicării, al
limbii este abordat ca un mediu fundamental al existenţei, cunoaşterei şi acţiunii.
• Abordează finitudinea existenţei umane ca un reper fundamental al existenţei
şi caută să reconstruiască întregul tablou al lumii pornind de la acest reper.
• Abordează sensul cunoştinţelor şi acţiunilor ca o problemă cheie a cunoaşterei
şi activităţii.
• Abordează tehnica ca un domeniu important al vieţii (cultul raţiunii tehnico-
ştiinţifice).
• Logica şi teoria ştiinţei se află în centrul meditaţiei filosofice.Pe baza
reflexivităţii tinde să devină metafilosofie şi să se concentreze devalorizarea
asupra condiţiilor formale ale raţionalităţii cunoştinţelor şi acţiunilor.

142
• Tendinţa către misticism şi iraţionalism. Criza spiritualităţii şi normelor şi
principiilor morale, care periodic au loc în societate, duc la răspîndirea curentelor
mistice şi iraţionaliste. În sec.XX au căpătat o largă răspîndire teoria
psihotransmutaţiei a lui G.I.Ghiurdjiev, misticismul cosmic a E.Blavatscaia,
neocreştinismul lui D.Merejcovschi, renaşterea spirituală a lui H.Keyserling.
• Scientism şi antiscientism.
Filosofia clasică se baza într-o măsură oarecare pe ştiinţă, avea un optimism
gnoseologic. Gîndirea ştiinţifică era un etalon, model al gîndirii filosofice. În filosofia
contemporană se abat de la acest principiu. Scientismul apare ca o consecinţă a RTŞ şi este
o absolutizare necritică a ştiinţei, încredere că ştiinţa poate să rezolve absolut toate
problemele sociale. La scientism se referă neopozitivismul, raţionalismul critic,
neorealismul, postpozitivismul ş.a. Antiscientismul dimpotrivă supune criticii ştiinţa şi
tehnica şi pune sub semnul întrebării capacitatea lor de a asigura progresul social. Cere de a
limita expansia socială a ştiinţei şi de a o egala cu alte forme a conştiinţei sociale – religia,
morala, arta ş.a. La antiscienism se referă existenţialismul, antropologia filosofică, curentele
filosofico-religioase.
Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de filosofia occidentală contemporană? Pînă
nu demult în analiza acestei probleme noi ne conduceam de paradigma marxistă – că
filosofia occidentală contemporană este reflectarea crizei generale a capitalismului şi că în ea
predomină orientările idealiste. Dacă să fim obiectivi, atunci teza despre criza generală a
capitalismului nu s-a adeverit şi filosofia occidentală nu poate fi redusă numai la cercul
şcolilor idealismului. Orice filosofie adevărată reprezintă chintesenţa spirituală a epocii ei,
este un tip specific de gîndire. Din aceste considerente cu cît mai multe tipuri de gîndire
există, cu atît mai bine este pentru dezvoltarea spirituală şi socială a omenirii. Filosofia
exprimă şi totodată modelează conştiinţa critică a unei epoci, resemnifică şi proiectează
perspectivele acesteia. Deci atitudinea noastră către filosofia occidentală contemporană
trebuie să fie obiectivă, critică, trebuie să evidenţiem problematica respectivă, soluţionarea ei
şi locul acestei filosofii în viaţa spirituală.

2.Orientările şi curentele scientismului.


Pozitivism - curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (1798-
9
1857) , John Stuart Mill (1806-1873) şi Herbert Spencer (1820-1903). Apare la mijlocul
secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor
şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală. Filosofia pozitivistă neagă rolul
filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete
(empirice), confirmate de experienţă. Principala problemă în pozitivism este raportul dintre
filosofie şi ştiinţă. Pozitiviştii contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este
ştiinţa concretă, experimentală. Problemele filosofice le priveau ca fără sens, ca speculaţii
metafizice ce nu pot fi verificate experimental. Pozitiviştii reeşeau din faptul, că în în epoca
modernă s-au obţinut succese în cunoaştere şi dezvoltarea tehnico-economică prin cerceterea
metodică pe baza experienţei, deci prin cercetarea pozitivă. Caracterul pozitiv al precticii
ştiinţifice a fost luat ca bază pentru o filosofie pozitivistă.
După A Comte istoria societăţii se desfăşoară pe o linie ascendentă pe care se

9
Operele principale ale lui O.Comte sunt: “Cursul de filosofie pozitivă”(1830), “Discurs asupra spiritului
pozitiv”(1844), “Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie ce instituie religia umanităţii”(1851-54),
“Catehismul pozitivist” (1852).

143
succed “epoci organice” în care se menţine ordinea socială tradiţională şi “epoci critice” în
care se destramă ordinea tradiţională. A Comte considera că marea criză politică şi morală a
societăţii actuale este rezultatul unei anarhii intelectuale. Filosofia pozitivistă este preocupată
de a afla temelii pentru consensul social. A Comte afirma, că izvorul dezacordurilor sociale
se află în metafizică care domină minţile oamenilor şi pune întrebări ce nu pot fi soluţionate
într-o manieră nesusceptibilă de contrazicere. Ştiinţa ar fi această modalitate, căci concluziile
ei se sprijină pe fapte şi sunt unanim acceptate.
A. Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul intelectual.
Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic, în care raţiunea umană
caută esenţa ascunsă a lucrurilor şi recurge în explicaţii la forţe supranaturale; 2) stadiul
metafizic în care raţiunea umană caută aceeaşi esenţă, dar recurge în explicaţii la entităţi
abstracte; 3) stadiul pozitiv în care spiritul uman se dedică descoperirii de legi cauzale pe
baze strict experimentale. Pînă în sec.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii,
iar în societate religia. În sec.XVIII o dezvoltare capătă metafizica, ce duce la dominaţia
filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în sec.19 capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia
ştiinţei.
În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:
I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. El neagă rolul
filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor problemele şi tezele
filosofiei, care au un caracter abstract, nu pot fi nici controlate, nici rezolvate cu ajutorul
experienţei, deatîta le declară false ori lipsite de sens. A.Comte şi-a pus scopul de a vindeca
cunoştinţele filosofice de boala artificialităţii abstracte. Pentru asta trebuia de restructurat
principiile creaţiei filosofice şi scientizat filosofia. Un lucru n-a luat în seamă Comte, că
această încercare putea să ducă la transformarea filosofiei în ştiinţă, ori ridicarea ei deasupra
ştiinţei în calitate de sintezator a cunoaşterei ştiinţifice, ori lichidarea filosofiei ca fenomen
sociocultural. Transformarea filosofiei în ştiinţă presupunea conştientizarea naturii şi
funcţiilor ştiinţei. A Comte cosidera că scopul ştiinţei constă nu în explicarea faptelor, ci
numai în descrierea lor.
II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec. XIX de către
E.Mach şi R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea pozitivism”). Noţiunea de
empiriocriticism înseamnă “critica experienţei”. Ca filosofie are scopul de a curăţi experienţa
de orice elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care
să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele idei a empiriocriticismului
sînt teoria “elementelor neutre” ale experienţei, care stau la baza lumii (formulată de
E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”, conform căreia obiectul nu poate exista fără
subiect, iar subiectul fără obiect (formulată de R.Avenarius). Empiriocriticismul la sfîrşitul
sec. XIX - începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul fizic”.
III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena
şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B.Russel (1872-
1970) şi L.Wittgenstein (1889-1951). Principalii reprezentanţi - R.Carnap, M.Schlick,
N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni, matematicieni,
reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu
logica cu un caracter riguros. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a
limbajului ştiinţei şi consideră ştiinţifice numai acele probleme care au o soluţionare
experimentală, ori logică, ori logico-experimentală. Ei socot că atît materialismul, cît şi
idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens. Neopozitivismul, ca şi celelalte varietăţi

144
a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor fizicieni, logicieni şi altor oameni de
ştiinţă.
Pozitivismul logic a fost fondat de Moritz Schlick (1882-1936) şi Rudolf Carnap
(1891-1970). Trăsătura lui principală a fost încercarea de a dezvolta şi sistematiza
empirismul cu ajutorul echipamentului conceptual oferit de cercetările moderne din logică şi
matematică, mai ales de lucrările lui Russell şi Wittgenstein. Pozitivismul logic înterpretează
cunoaşterea ca descriere a formelor şi calcul al acestora. Consideră că problemele
tradiţionale ale filosofiei şi-au pierdut sensul. Filosofiei îi revine sarcina elucidării sensului
enunţurilor, ea nu mai este un sistem de cunoştinţe , ci o activitate de analiză logică a
limbajului. Prin filosofie enunţurile se clarifică, prin ştiinţă ele se verifică. Un cuvînt are
semnificaţie numai dacă propoziţiile elementare în care el întră sunt reductibile la propoziţii
protocolare, care la rîndul lor sunt raportate la datul nemijlocit.
Postpozitivism - o totalitate de concepţii metodologice a filosofiei ştiinţei, care au
venit în schimb metodologiei pozitivismului logic. S-a format în anii 60-70 a secolului nostru
sub influenţa ideilor lui K.Popper (1902-1994). El pune problema deosebirii ştiinţei de
pseudoştiinţă şi consideră că teoriile ştiinţifice nu sunt adevărate ci numai verosimile.
K.Popper critică intenţiile neopozitiviştilor de a apela la experienţă şi inducţie şi le consideră
insuficiente pentru a deosebi ştiinţa de pseudoştiinţă, arătînd că o verificare experimentală
poate să reziste cele mai neverosimile prognoze astrologice. Deci criteriul ştiinţei este nu
verificabilitatea, ci falsificabilitatea – proprietatea unui enunţ ori a unei teorii de a putea fi
respinsă de experienţă.
Trăsătura principală a postpozitivismului este diversitatea imensă de concepţii
metodologice şi critica lor reciprocă. Printre ele sînt falsificaţionismul lui K.Popper,
concepţia revoluţiilor ştiinţifice a lui T.S.Kuhn, metodologia programelor de cercetări
ştiinţifice a lui I.Lakatos, concepţia cunoştinţelor neevidente a lui M.Polanyi, concepţiile lui
S.E.Toulmin, D.Agassi, U.Sellars ş.a. Pentru postpozitivism este caracteristic: îndepărtarea
de la logica simbolică şi adresarea la istoria ştiinţei; schimbarea problematicii cercetărilor
metodologice (dacă pozitivismul vedea problema sa principală în structura cunoştinţelor
ştiinţifice şi limbaj, postpozitivismul - în înţelegerea cunoştinţelor ştiinţifice), refuzul de la
dihotomia strictă dintre empiric şi teoretic, ştiinţă şi neştiinţă, ştiinţă şi filosofie care sînt
caracteristice pentru pozitivism; tendinţa de a se baza pe istoria ştiinţei, pe istoria apariţiei,
dezvoltării şi schimbării concepţiilor ştiinţifice; pun sub semnul întrebării ideea acumulării
cunoştinţelor, ei preferă să vorbească nu despre acumularea cunoştinţelor, dar despre
schimbarea lor (această idee este dezvoltată mai departe de filosoful american Thomas Kuhn,
care consideră că evoluţia ştiinţei nu-i altceva decît schimbul paradigmelor). În jurul anilor
80 discuţiile pe problemele postpozitivismului au întrat în impas, iar postpozitivismul îşi
pierde actualitatea.
Pragmatism (din l.gr. pragma - “acţiune”) curent în filosofia contemporană, răspîndit
mai mult în SUA. A fost întemeiat în anii 70-80 al secolului trecut de Ch.Peirce (1839-1914)
şi dezvoltat de W.James (1842-1910) şi J.Dewey (1859-1952). Ei au dezvoltat mai multe idei
- o teorie a realităţii, a cunoaşterii, a silogismului, a semnificaţiei. Ca şi pozitiviştii atenţia
principală o concentrează asupra problemelor logicii şi teoriei cunoaşterii. Reprezentanţii
pragmatismului au ajuns la concluzia, că viaţa este baza cunoaşterii, cunoaşterea este
activitate, adevărul unei judecăţi depinde de reuşita acţiunii pe care o orienteză. Cunoaşterea
presupune trecerea de la starea de îndoială la obţinerea unei convingeri. Convingerea este o
stare conştientă, duce la lichidarea îndoielii şi formează un mod de comportament. Diferite

145
convingeri se deosebesc prin felurile de comportament. Deci adevărul nu este o reflectare a
realităţii obiective, ci o convingere subiectivă care în rezultatul activităţii aduce folos. O
variantă a pragmatismului este instrumentalismul - concepţie filosofică dezvoltată de
J.Dewey. El socotea că noţiunile, categoriile, legile şi teoriile ştiinţifice nu reflectă realitatea,
ci sînt instrumente pentru efectuarea unor activităţi şi transformarea realităţii.
Fenomenologie – studiu descriptiv al unei totalităţi de fenomene, metodă propusă de
E.Husserl (1859-1938). Pînă la dînsul (Lambert, Kant, Hegel) se înţelegea ca o cercetare
descriptivă. Husserl, fiind logician, încearcă să descrie operaţiile spiritului, să degaje esenţele
pe care individul le percepe. El şi-a pus scopul de a construi o ştiinţă a ştiinţei, de a dezvălui
lumea vitală, lumea vieţii cotidiene ca temelie a cunoaşterei. Husserl considera că a începe
studierea lumii vitale trebuie de la conştiinţă, fiindcă realitatea este acesibilă oamenilor
numai prin conştiinţă (existentul fundamental incontestabil). Important este nu realitatea ca
atare, dar aceea cum ea se percepe şi înţelege de către om. Principala caracteristică a
conştiinţei este orientare ei permanentă la obiecte, intenţionalitatea ei. Conştiinţa ca şi cum ar
construi lumea, întroducînd în ea sens. Toate tipurile de realitate cu care are de a face omul
se explică din actele conştiinţei. Realitate obiectivă în afară şi independent de conştiinţă pur
şi simplu nu-i. Fenomenologia lui Husserl, care a fost mai întîi o logică, se dezvoltă într-o
filosofie a spiritului ca peurmă să devină o filosofie a vieţii.

3.Orientările antropologice.
Antropologie filosofică – în sensul larg al cuvîntului, ramură a filosofiei care
studiază esenţa şi perspectivele omului, concepţie despre om. Problema omului foarte
diversă, aflată în centrul reflexiei filosofice din cele mai vechi timpuri, a fost abordată de pe
cele mai diferite poziţii (materialistă sau idealistă, umanistă sau antiumanistă, optimistă sau
pesimistă, religioasă ori ateistă) şi din diverse perspective (biologică sau sociologică,
ontologică sau axiologică). Antropologia filosofică este concepută ca o ştiinţă sintetizatoare,
generalizînd atît datele ştiinţelor particulare, cît şi cele ale disciplinelor filosofice care
privesc omul: etica, teoria culturei şi a valorilor. Omul apare astfel ca o individualitate
biopsihică şi ca realitate socială.
În sensul îngust al cuvîntului, antropologia filosofică este un curent în filosofia
occidentală contemporană care s-a început în lucrările lui M.Scheler (1874-1928) şi dezvoltat
mai departe de A Gehlen, G.Plessner, E Rorhacker, N Hengstenberg ş.a. Esenţa acestui
curent constă în încercarea de a determina bazele şi sferele existenţei umane, individualităţii
umane, posibilităţile creatoare a omului, reeşind din om şi prin el însuşi de a explica atît
propria lui natură, cît şi a sensului şi semnificaşiei lumii înconjurătoare. Fondatorul acestui
curent M Scheler considera, că în principiu toate problemele fundamentale a filosofiei pot fi
reduse lao singură întrebare: ce este omul? După părerea lui, mulţimea ştiinţelor despre om
mai mult că încurcă decît clarifică concepţia despre esenţa omului. Din aceste considerente
antropologia filosofică trebuie să fie o ştiinţă obiectivă, care să restabilească imaginea
filosofică integrală a omului şi să se deosebească de concepţiile metafizice apriori şi
speculative a filosofiei din trecut. Pentru antropologia filosofică este caracteristic un
pluralism metodologic care a dus la apariţia unor concepţii antropologice sinestătătoare
(biologice, culturale, religioase, pedagogice ş.a.).
Filosofia vieţii - grupare de şcoli filosofice de la sfîrşitul sec.XIX şi începutul
sec.XX, care încearcă înţelegerea fenomenului cunoaşterei şi al culturii în legătură cu viaţa,
exagerînd rolul factorului biologic. Reprezentanţii acestui curent sunt F Nietzsche(1844-

146
1900), W. Dilthey(1833-1911), H.Bergson (1859-1941), G. Simmel(1858-1918),
O.Spengler(1880-1936), E Spranger, H.Keyserling. Ei încep de la noţiunea “viaţă” ca
realitate primară, proces organic integral, care precede separării materiei şi spiritului,
existenţei şi conştiinţei. Viaţa este o noţiune polisemantică şi nedefinită, care permite diferite
înterpretări – în aspectul biologic (Nietzche), cosmologic (Bergson) şi cultural-istoric
(Dilthei, Simmel, Spengler).
În concepţia voluntaristă a lui Nietzsche realitattea vitală primară se exprimă
în forma “voinţei către putere”. În teoria lui Bergson viaţa este ca un “elan vital” cosmic,
esenţa cărui este conştiinţa ori supraconştiinţa. La Dilthey şi Simmel viaţa este un torent de
retrăiri determinate cultural-istoric. Cu alte cuvinte viaţa este un proces integral de
dezvoltare creatoare permanentă în contradicţie cu lumea neorganică, mecanică, devenită
încremenită. Procesul vieţii nu poate fi cunoscut de către raţiune, care este ruptă de viaţă.
Cunoaşterea raţional-mecanicistă şi ştiinţele care se bazează pe ea pot să cunoască numai
relaţiile dintre obiecte, dar nu însăşi obiectele. Cunoaşterea raţională este menită să satisfacă
numai interesele practice, utilitare. Acestei cunoaşteri se opune cunoaşterea aintelectuală
intuitivă, cunoaşterea imaginativ-simbolică a realităţii vitale iraţionale. Cel mai adecvat mod
de cunoaştere şi exprimare a vieţii este produsele artei, poezia şi muzica. Metodele raţionale
sunt înlocuite de intuiţia estetică. Din aceste considerente filosofia vieţii o deosebită atenţie
atrage momentului intuitiv-inconştient, mitului.
Societate este concepută ca un şir de sisteme culturale închise, unicale, irepetabile,
care trec în dezvoltarea sa procesul, asemănător ciclului biologic a organismului viu de la
naştere pînă la moarte. Apariţia crizei în societate Nietzsche vedea în răspîndirea
raţionalismului, creştinismului, care afirmă şi apără instinctele “turmei”, “valorile celor
slabi”. De aici ia naştere nihilismul lui Mietzsche, care chema la reevaluarea radicală a
normelor şi valorilor general acceptate de pe poziţiile vieţii naturale, cultul supraomului,
unicul exponent al valorilor adevărate a vieţii. La Spengler după perioada de înflorire a
culturilor apare perioada apusului, declinului, unde masele populare se transformă în gloate
cu forme de comportament respectiv. Unele idei ale filosofiei vieţii au fost ulterior folosite
de către idelologii fascismului.
Existenţialism – orientare în filosofia contemporană care se ocupă de problema
existenţei concepută ca fondul lăuntric ascuns, autentic fiinţării umane. Într-un spirit radical
subiectivist şi pesimist dezvoltă filosofia morală a lui Pascal, Kierkegaard(1813-1855),
Nietzsche, Dostoevski(1821-1881). Existenţialismul apare în Germania după primul război
mondial ca o reacţie antiintelectualistă, explorînd sfera subiectivităţii umane, cu elemente de
critică romantică a societăţii capitaliste, a tehnicii care anihilează personalitatea
(K.Jasrers(1883-1969), M.Heidegger(1889-1976). În timpul şi după al doile război mondial
s-a constituit existenţialismul francez (J.P.Sartre(1905-1980), A Camus(1913-1960),
G.Marcel(1889-1973), cu vădite tendinţe etice şi umaniste. Existenţialismul şi-a găsit
remarcabile expresii literar-artistice în operele lui Kafka, Sartre, Camus ş.a. ca şi în teatrul
absurdului.
Principipala problematică a existenţialismului este ontologia, teoria despre existenţă.
M.Heidegger, de pildă, promovează o ontologie-fundamentală, înţeleasă ca ontologie a
fiinţării umane (ontologie într-un sens mai îngust). Însă, după cum afirma încă Kierkegaard,
existenţa nu poate fi exprimată în gîndire, este inpenetrabilă pentru gîndirea ştiinţifică. După
părerea lui M Heidegger existenţa este ceva mistic, este ceva intern, inaccesibil senzaţiilor şi
raţiunii. Raţiunea nu clarifică existenţa, ci o întunecă. Deaceea metoda ştiinţifică este inutilă

147
în autocunoaşterea omului. Existenţa, după părerea existenţialiştilor, nu trebuie redusă nici
la ceva material, nici la ceva spiritual. Existenţa este ceva intern care permanent trece în
extern, în existenţa obiectuală. Existenţa obiectuală nu-i adevărata existenţă a omului şi
pentru atingerea adevăratei existenţe omul trebuie să facă o alegere hotărîtoare prin trecere
de la existenţa contemplativ-senzorială (determinată de mediul exterior) la sine însăşi, unicul
şi irepetabilul.
Existenţialiştii încearcă să exprime universul făcînd o întoarcere spre interioritate,
spre formele concrete ale trăirilor psihologice (grija, facticitatea, autenticitatea, proiectul,
libertatea). O realitate “în sine” nu există, realitatea există numai ca parte componentă a
fiinţării umane. Existenţa umană deasemenea nu este sinestătătoare, ea are un caracter
intermediar, este dependentă de ceva, cu alte cuvinte ea este inter-esse (ceva intermediar,
intenţia de a fi).
Fiinţarea umană, existenţa înseamnă “a-fi-în-lume”. Fiinţarea umană şi lumea
coabitează, se presupun reciproc, ca părţi componente. Deci “a-fi-în-lume” presupune a fi-
împreună şi a fiinţa uman împreună, a fiinţa mereu împreună cu ceilalţi avînd acelaşi mod de
fiinţare. Fiinţarea umană în lume nicidecum nu prezintă un subiect individual, nici un subiect
general. Ea are ca subiect un “neutrum”, ceva impersonal. Nu fiinţăm noi însăşi, ci prin noi
fiinţează ceva impersonal. Acest impersonal face fiinţarea umană inautentică. Dar omul dotat
cu nevoia comunicării şi solidarităţii este în stare prin proictul său liber să-şi transforme
fiinţarea sa în ceva autentic, să devină el însuşi.
Pentru atingerea existenţei autentice M Heidegger propune două determinări
originare: “simţirea” lumii, felul în care ne simţim cu ea şi “comprehensiunea”, modul în
care ajungem să o înţelegem (care sunt determinate de vorbire şi de limbaj). Unul dintre
modurile “simţirii” este frica, care dezvăluie un dat fundamental al fiinţării umane – faptul
de a fi “aruncat” în lume, de a fi fiinţă a cărei existenţă este permanent în joc. Frica în
înţelegerea existenţialistă nu este ceva psihologic, ceva fenomen fizic, ci o groază metafizică
– capacitatea omului de a-şi da seama de ceva zguduitor. Existenţa apare ca ceva zguduitor,
ca o prăpastie fără fund, despre care el nici nu-şi dă seama. La existenţa adevărată poate să
ducă nu numai frica, dar şi alte fenomene şi stări de limită, ca “alarma existenţială”, “greaţa”,
“plictiseala”, sau cîmd omul este pus în faţa pericolului. Deasemenea moartea este un
eveniment de maximă profunzime şi gravitate. Conştientizarea morţii este condiţia dobîndirii
unităţii şi autenticităţii fiinţării specifice umane. Omul este ca un proiect care trăieşte, se
desfăşoară, realizează ori nu se realizează. Procesul atingerii fiinţării umane autentice de
către individ are loc pe parcursul întregii lui vieţi, nepirzîndu-şi actualitatea, tensiunea şi
dramatismul acestui proces.
În explicarea realităţii existenţialiştii evidenţiază trei niveluri: lumea empirică sau
obiectuală, existenţa şi transcendenţa. La Kant transcendent înseamnă aceia ce se găseşte
dincolo de posibila experienţă. La existenţialişti – este ceva supranatural, ceva ce se găseşte
dincolo de capacităţile naturale de cunoaştere şi îl pune pe omîn dependenşă de puterea,
graţia divină. în legătură cu asta în existenţialism nu există teoria cunoaşterei. De teoria
cunoaşterei are nevoie empiristul şi raţionalistul. Pentru existenţialişti principalul este
intuiţia, ea este ultima instanţă în cunoaştere şi criteriu al adevărului. În lumea empirică
există orientarea, iar în existenţă şi transcendenţă – înseninarea, intuiţia. Adevărul ca şi
existenţa nu pot fi constituite, cunoscute, ele pot fi numai dezvăluite, descoperite, concepute
intuitiv. Adevărul este creaţia liberă a subiectului pentru sine însăşi.

148
În privinţa moralităţii la existenţilişti se obsearvă un relativism moral. Ei neagă
semnificaţia normelor şi cerinţelor morale şi afirmă că izvorul moralităţii omului este “eul”
individual, egoist. Existenţialiştii inspiră fiecărui o idee foarte importantă şi utilă –
responsabilitatea individuală a omului faşă de sine însuşi şi alţi oameni despre tot ce se
petrece.
Deosebim două ramuri a existenţialismului: existenţialismul religios (K.Jaspers,
G.Marcel, M.Buber ) şi ateu (M.Heidegger, J.P.Sartre,N.Abbagnano). Existenţialismul
religios este ca o varietate a filosofiei creştine, care se desfăşoară în condiţiile existenţei şi
dezvoltării ateismului. Ei cheamă omul să se întoarcă spre Dumnezeu, spre autoaprofundare,
care permite de a atinge o nouă dimensiune a existenţei – transcendenţa. Existenţialismul
religios afirmă, că Dumnezeu există pentru acei ce cred, pentru cei ce nu cred – Dumnezeu
nu există. După exprecia lui G.Marcel – Dumnezeu este prietenul cel mai apropiat şi intim,
care nu te minte niciodată. Existenţialismul ateu este filosofia nihilismului total, este o
concepţie ce a dus la extremism şi terorism.
Structuralism – o serie de orientări în filosofia contemporană care absolutizează
metoda structurală. Noţiunea de structură se foloseşte în matematică, psihologie
(geştaltism), lingvistică (de către F.de Saussure(1857-1913), în fizică (Schrodinger), chimie,
biologie (Bertalanfy(1901-1972). Structuralismul pătrunde şi în ştiinţele sociale – etnologie,
sociologie, economie, istoria, critica literară şi de artă, exprimînd tendinţa acestor ştiinţe spre
formalizare şi matematizare, spre găsirea unui limbaj şi a unor metode cît mai exacre,
obiective, analoge celor ale ştiinţelor naturii.
Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente. O
structură se prezintă ca un tip sau un model ideal (o totalitate de raporturi şi relaţii care unesc
componentele obiectului) independent de natura lor substanţială. După părerea
structuraliştilor, structura este noţiunea principală şi primordială, ea determină atît obiectele
şi realitatea, cît şi gîndirea umană. Scopul principal a structuralismului este descoperirea
structurilor universale a realităţii sociale şi gîndirii umane. În acest sens structuralismul a
realizat unele succese nu numai în lingvistică, psihologie, dar şi în etnologie, în studierea
societăţii primitive (Levi-Strauss (n.1908), al raporturilor subconştientului şi inconştientului
(Lacan (1901-1981), al unor probleme de filosofie a culturii (Foucault (1926-1984).
Levi-Strauss considera că gîndirii mitologice şi gîndirii ştiinţifice îi sunt caracteristice
unele şi aceleaşi structuri, că ele se supun unor principii logice comune. Noi gîndim despre
diferite conţinuturi, iar forma, structura gîndirii este aceiaşi. Tot Levi-Strauss afirma, că
conştiinţa apare numai la intersecţia multor structuri inconştiente a spiritului uman, cărora le
corespunde anumite structuri a realităţii sociale. Neajunsul multor concepţii etnologice
constă în aceea, că ele sunt prelucrate numai la nivelul conştiinţei şi se ignorează nivelul
inconştient (care nu pot fi observate direct, nemijlocit).
Alt reprezentant al structuralismului Lacan formulează ideea asemănării, analogiei
structurilor limbajului şi mecanismelor manifestării inconştientului. Studiind limbajul cu
structurile sale (în care se manifestă simbolicul şi semnificaţia) noi putem pătrunde în tainele
inconştientului. Inconştientul se manifestă simbolic în limbaj, activitate, creaţie. Simbolicul
absolut domină asupra realului şi imajinativului, fiindcă realul ca atare nouă nu ni se dă, iar
imaginativul este iluzoriu şi subiectiv. Inconştientul este condiţia necesară studierii obiective
a conştiinţei – inconştientul este aceea ce se găseşte în afara conştiinţei şi ne dă acces la
conştiinţă.

149
În anii 70 – 80 în Franţa şi SUA apare un nou curent – poststructuralism, care
încearcă să facă o critică şi să depăşească neajunsurile structuralismului – absolutizarea
structurii, caracterul aistoric şi reducţionismul lingvistic.
Psihanaliza - concepţie psihologică a lui S.Freud (1856-1939) cunoscută încă sub
numirea de freudism, metodă psihoterapeutică şi teorie despre rolul inconştientului în viaţa
omului şi dezvoltarea societăţii. A întreprins o tentativă de a da o lămurire unitară şi integrală
a psihicului şi conduitei umane, să dezvăluie mecanismele activităţii psihice, să evidenţieze
rolul diferitor nivele ale psihicului şi raporturile dintre conştient, inconştient şi subconştient.
Psihanaliza preconiza studierea mecanismelor ascunse a sufletului uman. Conform
psihanalizei, psihicul uman este format din trei niveluri: “eul ambigen”(id), “eul” (ego) şi
“supra-eul” (super-ego). “Eul ambigen” prezintă totalitatea fenomenelor inconştiente ca
diferite instincte, dorinţe şi pasiuni. “Eul” este nivelul conştient şi mediatorul dintre eul-
ambigen şi lumea exterioară. “Supra-eul” (cenzura) este nivelul superior care conţine diferite
imperative a cuvenitului şi interdicţii socio-culturale. Fenomenele inconştiente tind să se
realizeze, însă ele vin în conflict cu normele sociale şi cu principiile morale ale individului.
Ca rezultat “eul” se găseşte între diferite contradicţii, viaţa spirituală a omului permanent
este zguduită de diferite conflicte. De obicei aceste conflicte se încep în frageda copilărie şi
în mod fatal determină soarta lui, aducînd la diferite neurose şi psihoze. Rezolvarea acestor
conflicte este legată de anumite mecanisme psihologice de protecţie, care contribuie la
adaptarea la realitatea socială.
În viaţa sa omul se conduce de două principii: 1) principiul plăcerii care este un
program de funcţionare a psihicului în limita cărui dorinţele şi pasiunile inconştiente sunt
orientate spre a atinge plăcerea maximală; 2) principiul realităţii care corectează desfăşurarea
proceselor psihice în dependenţă de cerinţele şi posibilităţile mediului, care ar evita
zguduirile şi conflictele. Mecanismele psihologice de protecţie pot într-o măsură oarecare să
preîntîmpine conflictele individului cu mediul încpnjurător, dar nu întotdeauna pot rezolva
conflectele interne, condiţionate de realitatea psihică. În cazurile date are loc procesul de
refulare a dorinţelor şi pasiunilor social inadmisibile în sfera inconştientului, de unde ele tind
să reapară sub o formă mascată. S.Freud socoatea că anume acest proces de refuare şi
reapărere sub altă formă a dorinţelor este cauza neurozelor şi proceselor patologice. Boala cu
simptomele sale este o manifestare denaturată a proceselor refulate. Tratamentul, după
părerea psihanaliştilor, se poate efectua prin diminuarea procesului de refulare şi
conştientizarea acestor impulsuri.
Rezolvarea conflictelor interne trebuie să fie prin obţinerea conştientă a dorinţelor,
satisfacerea lor nemijlocită ori sublimarea lor. Prin descifrarea simptomelor, visurilor şi altor
acţiuni, psihanaliza trebuie să ajute la transferarea inconştientului în conştient. Metoda
psihanalitică preconizează pentru analiza psihologică a cauzelor înbolnăvirii şi pentru
tratamentul nevrozelor (psihozelor) procedeul asociaţiilor libere, bolnavul trebuind să
relateze neîntrerupt şi fără ocol toate stările emotive, reprezentările, ideile care-i trec prin
minte. Psihoterapia psihanalitică presupune participarea bolnavului la tratamentul său, avînd
scopul să aducă în conştiinţă motivele ascunse ale comportamentului său, impulsurile şi
emoţiile refulate şi să-l facă pe pacient să devină stăpîn pe comportamentul său.
Existenţa omului este dominată de două instincte - vieţii (Eros) şi morţii (Tanatos),
care se găsesc într-o luptă permanentă. S.Freud susţinea existenţa unei sexualităţi infantile,
desfăşurînduse de la vîrsta sugarului şi pînă la maturitate. În copilărie în dependenţă de
mediul social şi relaţiile familiale, se pot forma unele complexe psihice, car au un caracter

150
afectiv şi pot influenţa ulterior viaţa psihică a individului (spre exemplu, complexul lui
Oedip).Toate problemele social-culturale sînt interpretate de către psihanalişti prin prisma
acestor instincte. Inconştientul poate să fie o forţă nu numai creatoare, dar şi distrugătoare.
Nu numai majoritatea activităţilor umane, dar şi toate fenomenele istorice culturale depind
de dorinţele inconştiente profunde, ce se realizează mai întîi de toate în religie, artă, filosofie.
Dar există un antagonism între componentul biologic (natural) şi cultura cu normele şi
idealurile ei, ele se contrazic. Cultura negativ acţionează asupra omului. Exagerînd rolul
sexualităţii psihanaliştii afirmă, că cultura, morala reprimă dorinţele sexuale a omului. Ei
compară cultura, morala cu creşterea nevroselor, pun problema “nevroselor colective”,
“culturii nevrotice”, a comportamentului antisocial a individului şi maselor.
Hermeneutica – curent în filosofia contemporană care are ca obiect teoria şi
practica interpretării textelor, lumii psihologice, istorice şi sociale, înţelegerii lor. A fost
întemeiată de către Schleiermacher (1768-1834) şi Dilthey (1833-1911), dezvoltată mai
departe de Gadamer (n.1900), Ricoeur (nominalism1913), Habermas (n.1929). În antichitate
hermeneutica era măiestria explicării, tălmăcirii, traducerii textelor. În epoca medievală –
metodă de interpretare a textelor biblice. O bună parte din hermeneutica actuală are originea
sa nemijlocită în fenomenologia lui Husserl, existenţialismul lui Heidegger, pozitivismul
logic a lui Wittgenstein. Aceşti filosofi nu odată au subliniat, că multe pseudoprobleme apar
din cauza că savanţii nu se înţeleg între ei, că realitatea, lumea ni se prezintă nouă ca diferite
sensuri şi semnificaţii. Pozitivismul logic pentru rezolvarea acestei probleme (înţelegerea şi
exprimarea) a propus să perfecţioneze limbajul, să formuleze un limbaj perfect din punct de
vedere a logicii. Principala problemă de care se ocupă hermeneutica – înţelegerea şi
interpretarea. Dar aici apare o dificultate care constă, după expresia lui Gadamer, în existenţa
“cercului hermeneutic”: pentru a înţelege este nevoie de interpretare, iar pentru a interpreta
este nevoie de înţelegere. Cu alte cuvinte, cunoaşterea este condiţionată de un prealabil, de
natura înţelegerii de sine a omului şi a realităţii. Hermeneutica îşi propune să elucideze acest
prealabil, să răspundă la întrebarea cunoaşterea cum în genere e posibilă înţelegerea, care-s
condiţiile realizării ei.
Dilthey afirma, că există deosebire principială între ştiinţele naturii, bazate pe
experienţa exterioară şi ştiinţele despre om, bazate pe experienţa interioară. În ştiinţele
despre om se concentrează spiritul care nu poate fi cunoscut raţional, dar numai înţeles.
Înţelegerea este o procedură iraţională, este reconstruirea vieţii spirituale a trecutului
codificată în texte. Înţelegerea presupune momente logice, dar nu se reduce la ele. Noi
înţelegem mai mult, decît ştim.
Metode hermeneutică presupune rezolvarea următoarelor ăntrebări:
• Ce a spus autorul în textul respectiv?
• Ce a găndit autorul cu acel text?
• Este adecvat ceea ce autorul a spus şi a gîndit cu acel text?
Exprimarea în forma limbajului nu numai că-i imprecisă şi permanent trebuie
perfecţionată, dar cît de perfectă n-ar fi ea niciodată nu dovedeşte şi nu atinge aceia ce o
trezeşte la viaţă. În adîncimile vorbirii este prezent un sens ascuns, care poate să se manifeste
ori să dispară imediat cum i s-a dat o formă de exprimare. Noi întotdeauna avem o părere
preconcepută. Acel care vrea să înţeleagă textul trebuie să fie gata să mai percaepă şi altceva
al textului. A înţelege înseamnă, mai întîi de toate, a ne lămuri în ceva şi în al doilea rînd, a
putea separa părerea altuia, a concepe aceia ce a presupus altul. Deci, o condiţie necesară a
hermeneuticii este înţelegerea obiectuală, situaţia care apare atunci cînd eu şi altul avem de

151
aface cu unul şi acelaşi lucru.
Gadamer consideră, că interpretatorul priveşte trecutul de pe poziţiile
contemporanietăţii, el ca cum s-ar privi pe sine în oglinda trecutului şi vrînd nevrînd vede în
textele trecutului posibilitatea de a înţelege mai bine problemele contemporanietăţii. De
aceea el inconştient substituie sensurile din trecut, necunoscute cu ale sale proprii.
Interpretatorul nu atît înţelege, cît interpretează, nu pătrunde în profunzimea gîndurilor
străine, ci le dă o tălmăcire proprie. Înţelegerea fenomenelor cultural-istorice s-a dovedit a fi
nu reconstruire, ci construire. Noi nu pătrundem în culturile străine, ci le construim pe a
noastre reeşind din imperativele zilei. Nu există nici un sens obiectiv, sensul întotdeauna se
construeşte şi reconsrtuieşte din nou. Din aceste considerente reprezentanţii hermeneuticii
subliniază mai departe, că textul trebuie înţeles reeşind din el însuşi fără a substitui
conţinutul lui cu diferite cauze şi condiţii social-economice şi cultural-istorice.
Hermeneutica nu este însă o alternativă ştiinţei. Dimpotrivă, ea subliniază rolul
acesteia în spiritualitatea contemporană, punînd în evidenţă o altă modalitate de fiinţare a
sensului, decît ştiinţa. Experienţa pe care o pun în discuţie arta, filosofia, istoria, depăşeşte
experienţa ştiinţifică fără s-o excludă însă. Hermeneutica a contribuit nu numai la lărgirea
problematicii, conţinutului filosofiei, dar şi a formulat importante precizări asupra corelaţiei
dintre acestea şi alte forme de spiritualitate: arta, morala, religia, politica, ştiinţa.

5. Curentele filosofico-religioase.
Interacţiunea dintre filosofie şi religie este diversă şi istoriceşte schimbătoare. Dacă
materialismul se contrapunea întotdeauna religiei, atunci idealismul tinde spre sinteza
filosofiei şi religiei, spre a forma noi concepţii originale. Cauza acestei tendinţe sunt
dificultăţile în explicarea realizărilor ştiinţei contemporane. Papa de la Roma nu odată
sublinia, că succesele fizicii contemporane direct demonstrează existenţa lui Dumnezeu, iar
teologii interpretează Biblia în aşa mod ca ea să fie compatibilă ci ştiinţa contemporană. Altă
cauză este criza de valori. Două războaie mondiale în secolul nostru, pericolul unui război
termonuclear, epuizarea resurselor naturale si altele nu au putut să nu stimuleze pe filosofi şi
teologi în căutarea noilor valori şi idealuri de care trebuie să se conducă oamenii.
Filosofia religioasă este un compartiment al filosofiei ce are drept obiect analiza şi
interpretarea noţiunelor principale a religiei: credinşa religioasă, Dumnezeu, soartă, păcat,
mîntuire ş.a. Ea se ocupă deasemenea şi cu evidenţierea locului şi rolului problemelor ce le
abordează religia. Filosofia religioasă nu-i religie, ci filosofie cu o totalitate de principii
ontologice, gnoseologice şi antropologice despre existenţă, cunoaştere şi apreciere a lumii.
Ea cuprinde o mulţime de curente şi orientări ce se referă la problema corelaţiei credinţei şi
raţiunii, ştiinţei şi religiei, posibilităţilor sintezei filosofiei, teologiei şi ştiinţei prin rolul
determinant a teologiei. Scopul acestor curente filosofico-religioase de a demonstra
necesitatea existenţei religiei şi utilitatea ei, acţiunea ei benefică asupra omului. Religia se
stăruie să folosească concepţiile filosofice pentru a argumenta propriile concepţii şi de a avea
o influenţă mai puternică asupra maselor, de a se îndreptăţi activitatea sa. Papa Ioan Pavel II
în 1994 a recunoscut, că biserica a comis un şir de păcate în trecut şi nu-i fără păcate în
prezent. În trecut acestea sunt scindarea creştinilor, războaele religioase, activitatea
inchiziţiei. În prezent - lipsa de pietate, uitarea valorilor morale, atitudinea necritică către
totalitarism, toleranţa către manifestarea nedreptăţii. Pentru filosofia religioasă este
caracteristic:

152
• Actualizarea şi reînoirea concepţiilor creştinismului timpuriu şi sistemelor
filosofico-teologice medievale (augustinism, tomism)
• Apariţia noilor curente ca încercarea sintezei ideilor filosofice (personalism,
teilhardism)
• Combinarea ideilor filosofico-religioase cu alte curente a gîndirii
filosofice (existenţialism teologic, pozitivism teologic ş.a.).
Orice religie se bazează pe credinţă. Credinţa este convingerea despre existenţa lui
Dumnezeu, este atitudinea emoţională personală către lume prin care cunoştinţele despre ea
se acceptă de către individ fără demonstrarea lor. Specific pentru credinţa religioasă este nu
numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens deosebit: că
lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală
şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane.
Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.
Credinţa religioasă poate fi înţeleasă şi ca retragerea personalităţii de la problemele de toate
zilele (cum des zic credincioşii – fie în voia lui Dumnezeu!).
Principala problemă în filosofia religioasă este problema omului. Cum omul se
atîrnă către Dumnezeu? Care este misiunea omului în istorie? Care-i sensul existenţei
omului, sensul mâhnirii, răului, morţii şi altor fenomene atît de răspîndite? Omului trebuie de
arătat valorile veşnice şi cele apărute, de ajutat să le înţeleagă corect şi să le asimileze.
Această problemă este legată nemijlocit cu problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Cunoaşterea
lui Dumnezeu se realizează prin cunoaşterea de sine. De aceea teoria despre Dumnezeu se
manifestă ca teoria despre om (antropologie). El poate exista ca “adevărat” – credincios şi
“neadevărat” – necredincios. Omul necredincios se găseşte în lumea aparentă, viaţa lui este
alarmantă şi pătrunsă de frică. Din starea de alarmă şi frică poate să-l scoată numai religia.
La filosofia religioasă se referă următoarele curente a catolicismului – neotomism,
neoaugustinism, teilhardism, personalism.. Din protestantism fac parte neoprotestantism,
teologia liberală, teologia crizei, teologie radicală nouă. În ortodoxism avem curentele
filosofia academică, metafizica unităţii totale, noua conştiinţă religioasă.
Neotomism – curent în filosofia contemporană care reînvie doctrina scolastică a lui
Toma d’Aquino (1225-1274), declarată de papa Leon al XIII în 1879 filosofie oficială a
bisericii catolice. După părerea teologilor, Toma d’Aquino a reuşit să creeze un sistem
teologic cel mai bine adaptat la cerinţele şi necesităţile bisericii catolice. Este cel mai
răspîndit curent filosofic – se întîlneşte în Franţa, Belgia, Anglia, Italia, Austria, America
latină, Germania, SUA ş.a. Principalii reprezentanţi sunt J. Maritain (1882-1973), E.Gilson
(1884-1913), A Schweitzer (1875-1965), I. Bochenski (n.1902) ş.a. După forma sa
neotomismul este o concepţie raţionalistă, care tinde să formeze o teorie integrală
armonioasă, unind principii absolut contrare – raţiunea şi credinţa, ştiinţa şi religia.
În teoria despre existenţă neotomismul formulează o concepţie bazată pe ideea
stratificaţionismului. Lumea este creată şi structurată ierarhic. Cea mai inferioară treaptă este
lumea neorganică, care-i rezultatul unirii materiei cu forma activă. Mai departe urmează
lumea organică, vegetală, animală, omul, lumea spiritelor pure ş.a. Dumnezeu este treapta
supremă a acestei lumi, el este privit ca suma infinită a posibilităţilor existente în univers.
Existenţa este unică şi are două laturi: prima este existenţa potenţială, este existenţa adevărat
spirituală, sau existenţa divină ce este baza lumii, a doua – existenţa actuală, existenţa în
prezent.

153
Principiul fundamental al neotomismului este armonia credinţii şi raţiunii. Credinţa şi
raţiunea nu-s contrare, ci două modalităţi de a cunoaşte pe Dumnezeu. Forma superioară a
credinţei este revelaţia divină. Credinţa, după expresia lui Toma d’Aquino, este o insuflare
(şoptire) divină. În teoria cunoaşterei neotomismul evidenţiază trei trepte, trei modalităţi de
atingere a adevărului: prima treaptă senzorială, ori cunoaşterea obişnuită, rezultatele cărei se
acumulează în ştiinţă, a doua treaptă – cunoaşterea raţională, de ea se ocupă filosofia, a treia
treaptă – credinţa, revelaţia, adevărurile sacre care se acumulează în religie. Din principiul
armoniei credinţii şi raţiunii reesă recunoaşterea a două tipuri de adevăr – a raţiunii şi
credinţei (în epoca medievală asta se formula ca teoria adevărului dublu). Adevărurile
religiei sunt adevăruri supreme despre veşnic şi sacru. Ştiinţa se ocupă cu lucruri trecătoare,
obişnuite. Ştiinţa şi filosofia capătă un anumit sens numai datorită religiei. Ştiinţa se ocupă
cu lumea naturală, religia – cu lumea supranaturală, divină. Adevărurile ştiinţei, filosofiei şi
religiei vorbesc despre unele şi aceleaşi lucruri, numai că din diferite puncte de vedere.
Ştiinţa se limitează numai la sfera experienţei nemijlocite, conceperea adevărurilor absolute
şi sacre este accesibilă numai revelaţiei. Filosofiei îi revine funcţia explicativă a adevărurilor
credinţei. Din aceste motive neotomiştii consideră, că filosofia trebuie să fie slujanca religiei.
Omul în neotomism este înţeles ca o substanţă compusă din trup şi suflet. Sufletul
este principiul de formare şi baza personalităţii. Începutul corporal este legat de
individualitate. Scopul universal şi sensul existenţei personalităţii este contemplarea virtuţei
divine şi tendinţa spre absolutul divin. Atributele personalităţii – libertatea, autoconştiinţa,
capacităţile creatoare – capătă un sens oarecare numai în corelaţie cu Dumnezeu. Omul
creează lumea sa cultural-istorică inspirat de Dumnezeu. El este elementul principal al
existenţei, prin om se desfăşoară istoria, care duce la treapta superioară de dezvoltare a
societăţii – “cetatea divină” fundamentată pe valorile moral-religioase.
Personalism – curent religios în filosofia contemporană care recunoaşte
personalitatea şi valorile ei spirituale sensul suprem al civilizaţiei. A apărut în SUA la
sfîrşitul sec.XIX, reprezentanţii sunt Bowne, Hocking, Brightman, Flewelling. În Franţa
personalismul a fost dezvoltat de Ch.Renouvier, E.Mounier, I.M Domenach. Categoria
supremă a personalismului – persoana umană este privită ca subiectivitate, ca ceva irepetabil,
unical, orientată spre crearea societăţii umane. Personalitatea poate fi înţeleasă numai în
coraportul ei cu Dumnezeu. Esenţa personalităţii este sufletul care acumulează în sine
energia cosmică. Sufletul este autoconştient şi autonom. Dezvoltarea societăţii se desfăşoară
ca un proces unilateral de dezvoltare a începutului personal în om. Persoana umană este
concepută ca o entitate autonomă şi creaţie divină, este privită în afara determinărilor social-
istorice.
Cercetările principale ale personalismului sunt problemele etico-religioase, mai
concret libertatea şi educaţia personalităţii. Oamenii trăiesc singuri şi des cad în egoism, altă
extremă – colectivismul care nivelează personalitatea, o dizolvă în masă. Personalitatea este
caracterizată prin trei trăsături, care se găsesc într-o interacţiune dialectică: exteriorizarea,
interiorizarea şi transcendenţa. Exteriorizarea este autorealizarea individului în exterior,
interiorizarea este autoconcentrarea internă a individului asupra lumii lui spirituale. Şi
interiorizarea şi exteriorizarea sunt în strînsă legătură cu transcendenţa, care este orientată
spre valori supreme, divine – frumosul, adevărul, virtutea. Personaliştii subliniază rolul
educativ al filisofiei personale, văd în ea o pedagogie orientată spre trezirea începutului
personal în individ. În acest sens o mare atenţie se atrage problemei comunicării personale ca
scop şi predestinaţie a existenţei umane. Individul devine personalitate în procesul

154
comunicării, dialogului activ cu alţi oameni.Fiecare individ este scop în sine şi în acelaşi
moment în toţi. Întîlnirea “eu” cu “tu” în “noi” creează o experienţă personală specifică –
comunicarea spiritelor. Societăţii ca totalitate de forme de activitate comună a oamenilor
istoriceşte constituite personaliştii îi contrapun o comunitate personalistă.
Evoluţionismul creştin (teilhardism) – curent filosofico-religios fondat de P.Teilhard
de Chardin, care considera că la baza concepţiei despre lume trebuie să fie evoluţionismul
filosofico-religios. El considera că evoluţia pătrunde toate sferele naturii. În evoluţia lumii se
evidenţiază patru etape: naturii neorganice (previtală), materiei organice (viaţa), lumii
spirituale (raţiunea, noosfera) şi Dumnezeu (supravitală). În istoria lumii, după Teilhar de
Chardin, au avut loc următoarele momente critice – vitalizarea (aparişia vieţii), hominizarea
(apariţia omului) şi spiritualizarea (apariţia şi dezvoltarea spiritului). Procesul evoluţiei se
începe în punctul alfa şi se termină în punctul omega – în Dumnezeu. Noosfera şi punctul
omega sunt momentele finale a evoluţiei cosmice creştine. Teilhar de Chardin critică
materialismul şi idealismul ca concepţii limitate despre lume şi încearcă de a realiza o sinteză
a raţiunii şi mistici, de a crea o religie a ştiinţei.
La sfîrşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX în limitele filosofiei ortodoxe apare
filosofia academică, metafizica unităţii totale, noua conştiinţă religioasă (dezvoltate de
profesorii academiilor teologice din Moscova, Kazan, S-Petersburg, Kiev - F.A.Golubinski,
M.I.Karinski, P.D.Iurkevici, V.S.Soloviov, P.A Florenski, S L Frank, N.A.Berdeaiev, ş.a.).
Aceste curente consideră, că filosofia trebuie să ajute credincioşii de a asimila principiile
creştine, de a face religia centru vieţii spirituale, de a reînoi ortodoxismul pe baza
ecumenismului.
Teologul protestant german R.Bultmann (1884-1976) este autorul concepţiei
demitologizării religiei. După părerea lui, concepţia mitologică despre lume ce se conţine în
Noul Testament, s-a învechit deplin şi este absolut străină omului contemporan care este
martorul succeselor ştiinţei şi tehnicii şi care nu mai crede în minunile biblice. R.Bultmann
propune de a demitologiza creştinismul, de a da o nouă interpretare religiei şi de a o traduce
din limba bibliei în limba contemporană. Sensul miturilor nu este de a da un tablou obiectiv
al lumii, ci în mai mare măsură exprimă aceea cum omul se înţelege pe sine în lume. Mitul
trebuie interpretat nu cosmologic, dar antropologic, sau mai corect, existenţial.

Sinergetică şi importanţa ei în ştiinţa şi practica contemporană.


1. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu. Sinergetica drept o nouă viziune a
lumii: de la ştiinţa clasică spre ştiinţa postneclasică.
2. Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele universale ale acesteia.
3. Paradigma aliniarităţii. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea, posibilitatea şi
realitatea în tabloul sinergetic al lumii.
4. De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al lumii. Sinergetica şi medicina.

1. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu. Sinergetica drept


o nouă viziune a lumii: de la ştiinţa clasică spre ştiinţa postneclasică.
În ultimii ani deosebit de intens se desfăşoară cercetări ştiinţifice în domeniul
proceselor de autoorganizare la diferite nivele structurale ale materiei, adică e vorba de
lumea sistemelor neliniare deschise (sisteme fizice, chimice, biologice şi sociale). Ştiinţa
constituită pe baza acestor investigaţii a fost botezată “sinergetică“ (cuvîntul synergeia în

155
limba greacă înseamnă acţiune comună). Acest termin a fost întrodus în ştiinţă de savantul
german Haken la finele anilor ‘ 70 ai sec. al XX-lea.
Sinergetica ca teorie a autoorganizării constituie domeniul ştiinţei despre
interacţiunea părţilor componente ale sistemului care tinde spre autoorganizare. Ea
soluţionează problema referitoare la principiile universale de evoluţie ale sistemelor
dezechilibrate şi apariţia în rîndul acestora a structurilor noi. Altfel spus e vorba de o nouă
concepţie despre lume - concepţia sinergetică, pe care trebuie s-o posedăm toţi, mai ales
savanţii. Şi aceasta din mai multe considerente (criză ecologică, demografică şi socială). E
necesar de a concepe noile mecanisme de autoorganizare a sistemelor deschise
(dezechilibrate), de a cunoaşte regulile evoluţioniste de interdicţie pentru a asigura viitorul
omenirii.
Ideile iniţiale ale sinergeticii le găsim deja în doctrinele cugetătorilor antici din Orient
(China şi India), unde era concepută teza că totul în lume se află într-o interconexiune, că
cele mai neesenţiale schimbări întîmplătoare pot provoca aici consecinţe, repercusiuni
extrem de mari, incomparabile cu acţiunile anterioare asupra sistemului. Totul în lume e
important - afirmă filosofii antici, fiindcă în cea mai mică particulă există sufletul cosmic, iar
această purtătoare de suflet are “drepturi” egale cu alte fragmente mici şi mari ale
Universului.
O viziune contrar opusă promovează ştiinţa clasică, începînd cu Aristotel. Din ştiinţă
se elimină întîmplarea, particularul, singularul, unicul. În opinia adepţilor paradigmei clasice
ştiinţa despre întîmplare devine imposibilă. Ştiinţa în acest caz trebuie să depăşească
fenomenul nominalizat ca pe ceva ce-i împiedică în descoperirea legităţilor lumii
înconjurătoare.
Cu apariţia şi devenirea ştiinţei neclasice (mecanica cuantică şi relativistă, teoriile
evoluţioniste şi genetice în biologie, implantarea metodelor matematice în aşa disciplini
ştiinţifice umanistice ca sociologia, lingvistica etc.) în rezultatul revoluţiei ştiinţifice de la
intersecţia sec. XIX-XX savanţii au conştientizat dauna dezmembrării cunoaşterii despre
lume. În faţa savanţilor a apărut tabloul unic de evenimente,care învedera asemănarea
proceselor ce se desfăşoară în toate compartimentele realităţii (natură, societate etc.). De
exemplu, avalanşa (proces natural, extrauman) este asemănătoare cu explozia revoluţionară,
cu cataclismele dintr-o ţară ce apar drept consecinţă a unui eveniment nesemnificativ. Istoria
cunoaşte o mulţime de cazuri similare, adică exemple de evenimente esenţiale provocate de
cauze secundare. Însă aceste procese n-au fost teoretic integrate, fiindcă nu existau mijloace
de generalizare adecvate referitoare la compararea conţinutului lor, măcar că intuitiv se
bănuia. Drept repercusiune n-a fost exprimat într-o formă ştiinţifică mecanismul lor de
interpătrundere, de interdependenţă generală.
Menţionăm încă o odată că procesele de avalanşă şi cataclismele în natură,
mecanismele de reviriment în societate, schimbările regimurilor şi catastrofele sociale nu
sunt izolate de om. Ele se referă la fiecare viaţă umană. Apare întrebarea: se poate oare de
găsit o teorie care ar uni într-un întreg toate aceste fragmente disparate? În ultimii 20-25 de
ani în ştiinţă apare un astfel de model, care mai apoi a fost numit s i n e r g e t i c ă.
Sinergetica provoacă, cum am menţionat, o nouă imagine a lumii şi un mod nou de
concepere a proceselor de dezvoltare. Această paradigmă se deosebeşte substanţial de cea
tradiţională care predomină în ştiinţa clasică - ştiinţa lui Newton şi Laplas. Aici întîmplarea
era exclusă, fiind interpretată ca ceva superficial şi neesenţial. Procesele dîn univers erau
prezentate drept reversibile în timp şi pronosticabile pe un viitor destul de îndepărtat.

156
Evoluţia era analizată ca un proces lipsit de abateri (devieri), fără reveniri şi linii secundare.
Tabloul lumii oferit de ştiinţa clasică - determinismul lui Laplas reprezintă în viziunea lui
I.Prigogine, nu altceva decît “o caricatură asupra evoluţiei”. Cu totul altceva ne afirmă
sinergetica, care este bazată pe următoarele idei:
I) de sistemă (sistemică) sau pe ideea integrităţii lumii şi cunoştinţelor despre ea,
asemănării legităţilor dezvoltării obiectelor tuturor nivelurilor de structură materială şi
spirituală;
2) pe ideea aliniarităţii, adică se bazează pe ideile polivariantităţii şi ireversibilităţii.
Aliniaritatea constituie una din noţiunile centrale ale sinergeticii. În matematică ecuaţiile
aliniare au cîteva soluţii. De aici şi sensul fizic calitativ al aliniarităţii: mulţimii de soluţii a
ecuaţiei neliniare îi corespunde o mulţime de căi de evoluţie a sistemului, descris de această
ecuaţie. Aliniaritatea în cazul cel mai general, adică în plan concepţional poate fi analizată cu
ajutorul ideii polivariantităţii sau al-ternativităţii căilor de evoluţie, ideii alegerei din
alternative.
3) sinergetica se bazează deasemenea pe ideea interconexiunii profunde a haosului
şi ordinii (întîmplării şi necesităţii). Sinergetica conturează un nou tablou al lumii, al lumii
dezechilibrate. Această lume este deschisă, ea permanent se schimbă, este în continuă
devenire şi evoluţionează conform legilor neliniare, ceea ce înseamnă că lumea e plină de
cotituri neaşteptate, legate de alegerea căilor dezvoltării ulterioare.
Se poate spune, că dezvoltarea intensă a sinergeticii provoacă în ştiinţa contemporană
o revoluţie de o mai mare amploare decît cea de la răscrucea secolelor XIX-XX, cauzată
(declanşată) de teoria relativităţii şi mecanica cuantică.
Dacă mecanica cuantică a stabilit dualismul proprietăţilor undulare şi corpusculare a
microobiectelor, apoi dinamica neliniară bazată pe paradigma aliniarităţii, a descoperit
dualismul determinismului şi stocasmului. Structurile complicate din natură sunt
concomitent şi deterministe şi stocastice.
Aşadar, sinergetica se prezintă drept un nou mod de viziune a lumii , integrează
principial diferite stiluri de gîndire - oriental şi occidental. De la Orient sinergetica
asimilează şi dezvoltă ideea integrităţii (totul în toate), deasemenea ideea legii universale,
căii unice (Dao), căreea i se supune lumea în ansamblu. De la Occident ea împrumută
analiza, spriginul pe experienţă, valoarea universală a concluziilor ştiinţifice, translarea
acestora de la o şcoală la alta, de la ştiinţă spre societate, folosind aparatul matematic,
compiuterizarea etc.
Sinergetica definitiv pune capăt concepţiei (paradigmei) despre Universul determinat.
Noţiunele de “existenţă“ şi “devenire” I.Prigogine le uneşte în aceleaşi limite conceptuale.
În opera “Ordine din haos. Un nou dialog al omului cu natura“ I.Prigogine şi I.Stengers
menţionează că “Lumea noastră nu mai este o lume a mecanismului de ceasornic tăcută şi
monotonă. Noi trăim într-o lume tehnologică şi creatoare deschisă“. Deci conchidem:
sinergetica devine o concepţie nouă a lumii, ea orientează eforturile savanţilor spre noi
investigaţii realizate prin prisma noţiunilor de haos, entropie, aliniaritate, complexitate,
ordine, diversitate, incertitudine, integritate şi alt. Haosul nu mai este haos în conceperea
noastră cotidiană. Din contra - haosul devine în sinergetică un mecanism constructiv de
autoorganizare a sistemelor neliniare.
Sinergetica examinează sistemele neliniare dezechilibrate (deschise). Sistemele
deschise sunt acelea care fac schimb cu lumea exterioară privind informaţia, substanţa şi
energia, adică posedă surse şi canale de scurgere a energiei. Sistemele neliniare sunt

157
sistemele descrise prin ecuaţii neliniare. Obiectul de studiu al sinergeticii îl constituie
mecanismele de autoorganizare, adică mecanismele apariţiei spontane, existenţei relativ
durabile şi autodistrugerii structurilor macroscopice reglamentate, care au loc în astfel de
sisteme. Mecanismele creării şi nimicirii structurilor, mecanismele trecerii de la haos către
ordine şi invers nu depind de esenţa concretă a elementelor sau subsistemelor. Ele sunt
caracteristice atît proceselor lumii naturale (moartă şi vie), cît şi celor ale lumii umane,
sociale.
Sinergetica din această cauză este o direcţie interdisciplinară a investigaţiilor
ştiinţifice. Deşi e prea devreme de afirmat că sinergetica a obţinut deja statutul de ştiinţă, e
de menţionat că spre aceasta lucrurile tind. Deaceea sinergetica este elaborată de
reprezentanţii celor mai diferite domenii ale ştiinţei. De aici şi mulţimea şcolilor ştiinţifice în
interpretarea ideilor sinergeticii, care-şi găsesc etapele iniţiale în fizică, matematică, chimie,
biologie şi chiar sociologie. Se pot evidenţia următoarele şcoli:
a) Şcoala din Bruxelles a laureatului premiului Nobel I.Prigogine, care elaborează
teoria structurilor disipative (difuzabile, dispersabile)
b) Şcoala lui H.Haken (profesor la Institutul de sinergetică şi fizică teoretică din
Stuttgarte) el prin intermediul editurii “Springer” a editat peste 30 volume consacrate
sinergeticii, inclusiv şi analizei proceselor sociale.
c) Şcoala clasică a sinergeticii, reprezentanţii căreia dezvoltă ulterior aparatul
matematic de descriere a proceselor catastrofale, sinergetice. Această teorie
matematică are diverse denumiri - teoria catastrofelor, teoria bifurcaţiilor - şi-i
aparţine matematicianului rus V.I.Arnold şi matematicianului francez R.Toma.
d) E necesar de evidenţiat şi şcoala academicienilor ruşi A.A. Samarskii şi
S.P.Kurdiumov, care elaborează teoria autoorganizării în baza modelelor matematice şi
experimentului compiuteral. Această şcoală a formulat o serie de idei originale despre
mecanismele de apariţie şi evoluţie a structurilor relativ durabile în sistemele neliniare.
e) O altă grupă de savanţi (biofizicienii Volkenştein M.V., Cernavskii D.S. ş.a.)
dezvoltă ideile sinergeticii în termini informaţionali, altfel spus folosesc modul de
abordare sinergetic pentru soluţionarea problemelor despre generarea informaţiei de
valoare în procesele evoluţioniste. E necesar la acest capitol de amintit şi de lucrările
academicianului rus N.N. Moiseev care elaborează ideile evoluţionismului global şi
coevoluţiei omului şi naturii.
Prezenţa unei astfel de multitudini de şcoli, direcţii, idei mărturiseşte despre aceea că
sinergetica reprezintă mai mult o concepţie ştiinţifică, o paradigmă, decît o teorie bine
cristalizată. Paradigma în filosofia ştiinţei (Kuhn) este concepută ca o anumită totalitate de
idei şi metode de investigaţii ştiinţifice (modele) acceptate de toţi membrii unei comunităţi
ştiinţifice. Sinergetica ca paradigmă nouă e rezonabil a fi caracterizată doar cu ajutorul a trei
idei cheie: aliniaritate, autoorganizare şi sistem deschis. Sinergetica reprezintă, în primul
rînd, un mod de abordare a dezvoltării sistemelor neliniare, un stil deosebit de gîndire, adică
se manifestă prin latura ei metodologică şi euristică.

2.Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele universale ale acesteia.


Sinergetica are limbajul său ştiinţific extrem de specific. Aici, cum deja am
menţionat, întîlnim aşa noţiuni ca “atractor” şi “bifurcaţie”, “fractal” (dimensiune fractală) şi
“haosul determinat”, “disipare” şi “aliniaritate”.

158
Noţiunea de “atractor” este foarte aproape conform semnificaţiei de categoria
“scop”, concepută în sensul cel mai larg, extrauman, ca o tendinţă de comportare a
sistemului neliniar, ca “situaţie finală a sistemului”. În sinergetică atractorul se identifică cu
o stare relativ durabilă a sistemului, care ca şi cum ar trage (lat. attrahere - atrage) spre sine
toată diversitatea “traiectoriilor” sistemului, determinate de diverse condiţii iniţiale. Dacă
sistemul cade în conul atractorului, el numaidecît evoluţionează spre o situaţie relativ
durabilă. De exemplu, independent de poziţia iniţială a mingei ea se rostogoleşte la fundul
groapei. Starea de repaus a mingei la fundul groapei constituie atractorul mişcării mingei.
Atractorul reprezintă nu altceva decît o mişcare conformă legilor dinamice, iar ultimile,
posedînd un caracter ireversibil, permite existenţa diversilor atractori. Se disting cîteva tipuri
de atractori1 .
a) Atractorul punctiform se manifestă de exemplu, prin experienţa urnirii greutatăţii
pendulului din starea de echilibru. El revine de sine stătător la poziţia iniţială.
b) Atractorul periodic îl găsim în exemplu cu ceasurile chimice - proces chimic în
rezultatul căruia soluţia periodic îşi schimbă culoarea de la albastru la roşu. Moleculele ce se
situiază în diverse regiuni ale soluţiei pot într-un fel sau altul să “comunice” între ele. În
echilibru molecula “vede” doar vecinii săi nemijlociţi şi “dialoghează“ numai cu ei. Departe
de echilibru fiecare parte a sistemului “vede” tot sistemul în întregime. Se poate afirma că în
echilibru materia e “oarbă“, iar în afara echilibrului “i se deschid ochii”. Concluzionăm:
doar în sistemul dezechilibrat pot avea loc evenimente unicale şi fluctuaţii ce contribuie
esenţial la dezvoltarea acestor fenomene.
c) O curiozitate mare prezintă aşa numitul atractor straniu (haotic), care corespunde
unei mulţimi de puncte. Structura dinamică modelată de el reproduce în prezent parţial
procesele trecutului şi viitorului. Din această cauză sistemul neliniar în regiunea atracţiei lui
presupune posibilitatea bifurcaţiei în orice punct al traiectoriei de fază. Atractorul straniu se
manifestă ca un model dinamic al haosului. În acest atractor sistemul traversează de la un
punct spre altul într-un mod determinat, însă traiectoria mişcării la urma urmei întru atît se
complică, că devine imposibil de a preveni schimbarea sistemului în întregime, adică suntem
martorii unei sinteze a durabilităţii şi indurabilităţii. Bifurcaţia în sens matematic înseamnă
ramificarea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale neliniare. Sensul fizic al acestei noţiuni este
următorul: fenomenul de bifurcaţie îl constituie punctul de ramificare al căilor de evoluţie a
sistemului. Reieşind din cele expuse putem da o nouă definiţie a sistemului neliniar: sistemul
neliniar este un aşa sistem care ascunde, “tăinuieşte” în sine bifurcaţia.
Fractaliile sau obiectele fractale (sau o mulţime) constituie încă un fenomen curios
care se studiază în teoria autoorganizării. Fractalii se numesc aşa obiecte care posedă
însuşire de autoasemănare, sau altfel spus le este caracteristică o invarianţă mare de
proporţie. Aceasta înseamnă că un fragment mic al structurii unui obiect este asemănător cu
alt fragment mai voluminos al ei, ori chiar seamănă cu structura în întregime. E stabilit faptul
că în natură foarte des se întîlnesc forme fractale, ca de exemplu, nourii sau linia de mal al
mării, schiţa cărora e asemănătoare, se repetă în diverse proporţii.
Proprietatea de fractalitate se întîlneşte şi în modelele filosofice de cugetare pe
parcursul dezvoltării acestora. De exemplu, în reprezentările despre elementele lumii ca
monade, fiecare dintre acestea, după Leibniz, reflectă ca în oglindă proprietăţile lumii în

1 1
Vezi: Пригожин И. Философия нестабильности //Вопросы философии.1991.
№ 6. С.50

159
întregime. Acelaşi mod de înţelegere este prezent şi în principiul vizuinii lumii din orient:
“totul în unul şi unul în tot”. Sunt cunoscute deasemenea expresiile: “cum e familia aşa-i şi
societatea”, “cum e omul aşa-i şi mediul înconjurător” etc. Renumitul fizician rus Markov
M.A. preconizează că există o particulă elementară numită de el fridmon, care include în sine
toată lumea. Aceste reprezentări multiple ale culturii exprimă în mod diferit proprietatea de
monadă a lumii, sau exprimîndu-ne în limbajul sinergeticii relevă însuşirea fractală a
obiectelor universului.
Entropia - o altă categorie a sinergeticii. În mecanica şi în termodinamica clasică (de
echilibru) se analizează sistemele: a) izolate, adică acele ce nu interacţionează cu mediul
înconjurător nici prin schimbul de energie, nici prin schimbul de informaţie; b) echilibrate.
Conform legii a doua a termodinamicii entropia în sistemul izolat permanent sporeşte.
Entropia constituie mărimea ce caracterizează dezordinea sistemului izolat, sau cum se mai
spune, măsura disipării, difuziei energiei în acest sistem.
Sunt cunoscute trei tipuri de entropie, care se referă la fenomene absolut diferite:
după Clausius, după Boltzmann - Planc şi după Shenon. Prima caracterizează proprietăţile
macrofizice ale sistemului (forma termică a mişcării) în condiţii de echilibru, a doua -
procesele de schimb dintre microparticule (forma cinetică a mişcării), iar a treia -
probabilitatea de realizare a unor anumite evenimente (forma informaţională a mişcării). În
fenomenele informaţionale, inclusiv în gîndire şi în societate, unde există fluxuri
informaţionale, anumite procese se realizează în direcţia micşorării entropiei (sisteme
deschise, care permanent efectuiază schimb de energie şi informaţie cu alte sisteme). Aici ne
întîlnim cu neghentropia, unde aceasta se identifică cu informaţia.
Sinergetica dezvăluie mecanismele generale, universale ale autoorganizării. Care-s
aceste mecanisme? Ne v-om opri la cîteva din ele.
În primul rînd, are loc o comunitate structurală, o simetrie unică a formelor atît în
natura vie, cît şi în cea moartă. De exemplu, mînicile în spirală ale Galaxiei, care este şi
Galaxia noastră - Calea Laptelui, deasemenea vîrtejurile în spirală ale ciclonului sau
anticiclonului din atmosfera Pămîntului sunt asemănătoare formei de spirală a scoicii
melcului sau moluştei, coarnelor unor animale, penelor unor păsări. O comunitate analogică
o posedă şi structura celulei (alveolei) hexaedrice de tipul fagurilor de albină. Asemănări
găsim şi între structurile nourilor în formă de pană şi celei a naturii vii, chiar cu structura
reală de urbanizare, cu repartizarea geografică a populaţiei în ţară etc. Sinergetica lămureşte
din ce cauză se crează astfel de structuri în procesele de autoorganizare. Pe lîngă aceasta
sinergetica dezvăluie faptul că dezvoltarea este un proces evolutiv, o consecutivitate de
procese distructive şi creative de transformare a haosului în ordine, de naştere a complexităţii
prin mecanismele bifurcaţiei. Ireversibilitatea există la toate nivelurile de dezvoltare a
materiei.
În al doilea rînd,există comunitatea funcţională a proceselor de autoorganizare.
Durabilitatea dinamică a proceselor complicate de autoorganizare şi de autodezvoltare se
menţin graţie călăuzei legilor ritmului, schimbului de ciclu al stărilor: creştere - scădere -
stagnare - creştere etc. Aceasta-i ceea ce în Orient se exprima prin ritmurile schimbărilor yin
- yang. Viul şi neviul, omul şi lumea se supun acestor ritmuri ale vieţii. De exemplu,
dilatarea şi surparea (prăbuşirea) Universului e similară zilei şi nopţii pentru om, schimbului
veghei şi somnului. Activitatea creativă a omului este supusă aceloraşi fluctuaţii (oscilaţii) ca
şi procesele sociale: schimbul permanent, alternarea înviorărilor şi scăderilor politice şi
economice, etc.

160
În al treilea rînd, sinergetica din nou descoperă întîmplarea ca un element al lumii.
Întîmplarea joacă un rol deosebit, creativ în procesele de autoorganisare. Despre aceasta în
capitolul doi, iar acum cîteva sugestii referitor la interacţiunea şi interconexiunea sinergeticii
cu ştiinţile medico-biologice.

3. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea,posibilitatea şi realitatea în


tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii.
Tabloul neliniar ştiinţific al lumii poate fi caracterizat prin intermediul unui sistem
categorial bine determinat care, în opinia noastră, ar include în sine următoarele noţiuni
generale: întîmplarea şi necesitatea, posibilitatea şi realitatea. Rolul principal aici fără
îndoială îi aparţine întîmplării, strîns legată cu aşa categorii ca fluctuaţia, haosul, dezordinea.
Haosul, dezordinea, întîmplarea sunt necesare pentru naşterea noului. Haosul constituie
sursa constructivă, baza procesului de dezvoltare. F.Nietzche a exprimat această idee
în propria sa viziune, răsfrîngînd-o la sufletul uman: “E necesar de a purta în sine şi haosul,
pentru a fi în stare să naşti o stea ce dansează“ (1881).
În filosofia clasică întîmplarea este strîns legată de necesitate, fiind studiate ca nişte
categorii corelative. Ele exprimă diverse tipuri de conexiuni în lumea obiectivă şi în
cunoaşterea acesteia. Necesitatea constituie în special reflectarea relaţiilor (conexiunilor)
interne, durabile, repetabile şi esenţiale ale realităţii, direcţiile principale de
dezvoltare a acesteia. Întîmplarea reprezintă reflectarea conexiunilor externe, neesenţiale,
indurabile, singulare (izolate) ale realităţii, punctul iniţial de cunoaştere a lumii. Categoriile
întîmplare şi necesitate există doar în păreche, împreună.
O dată cu cibernetica apare fenomenul de autoorganizare. Autoorganizarea constituie
un proces pe parcursul căruia se crează, se reproduce sau se perfecţionează organizarea
sistemelor deschise dinamice. Acest termen a fost întrodus în vocabularul ştiinţei în a.1947
de către savantul englez Echbi. Procesele de autoorganizare pot avea loc doar în sisteme
dezechilibrate (complicate) cu un număr extrem de mare de elemente, conexiunile cărora au
un caracter de probabilitate (nu pur determinat). Proprietăţi de autoorganizare posedă
obiectele de diversă natură: celula, organismul, populaţiile biologice, biogeocenozele,
colectivele de oameni etc. E logic a clasifica procesele de autoorganizare în trei tipuri
(genuri). Primul - autoapariţia organizării, adică naşterea dintr-o totalitate integrativă de
obiecte a unui nou sistem cu legităţile sale specifice (de exemplu, geneza organismelor
policelulare din cele monocelulare). Al doilea tip - procesele, graţie cărora sistemul menţine
un anumit nivel de organizare în rezultatul schimbărilor condiţiilor interne şi externe de
funcţionare ale acestuia (aici se analizează, în principal, mecanismele homeostatice, în
particular - mecanismele ce acţionează după principiul conexiunii inverse negative). Al
treilea tip al proceselor de autoorganizare este legat de dezvoltarea sistemelor care sunt
capabile de a acumula şi utiliza experienţa din trecut (anterioară).
Autoorganizarea e strîns legată de o altă noţiune fundamentală a sinergeticii -
noţiunea de “disipare”. De obicei, orice proces de dezvoltare este însoţit de un număr enorm
de întîmplări. Ele au o influenţă slabă, incomparabilă cu fenomenul de bază ce determină
evoluţia sistemului. Deci apare întrebarea: cînd şi care întîmplare poate deveni esenţială,
care şi-ar trasa calea de la micronivel la macronivel, de la o scară mică, la cea mare a
sistemului în întregime? Această problemă este soluţionată concret şi constructiv de
sinergetică. Ea depistează condiţiile şi sistemele în care întîmplările (fluctuaţiile) pot
contribui la apariţia ordinei, la o nouă macrostructură spaţială de timp.

161
Cum i-a naştere ordinea din haos? Cum apare structura exactă (adecvată) din
mişcarea iniţial-haotică, neorganizată a moleculelor? Iniţiatorul de bază aici este fluctuaţia.
I.Prigogine, explicînd acest fenomen, întroduce principiul “ordine prin fluctuaţie”.
Structurile de tipul alveolelor (celulele) lui Benar1 el le numeşte structuri disipative. Ce
reprezintă disiparea?
Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie, împrăştiere) a energiei, de
transformare a acesteia în forme mai puţin organizate şi anume, în energie de căldură,
care-i sunt prezente viscozitatea, frecarea etc. În fond, disiparea constituie haosul la
micronivel. Disiparea stînge, distruge, “arde” toate fluxurile de vîrtej de prisos în mediu şi le
conservează doar pe acelea care formează structură. Haosul, cum n-ar suna de straniu, devine
constructiv prin caracterul său distructiv, prin distructivitatea lui. El construieşte nimicind
ceea ce este de prisos, suplimentar. Procesele disipative, disiparea ca atare constituie nu
ruinătorul, nu factorul distrugător, dar o proprietate semnificativă a proceselor de
autoorganizare, necesară de a purcede la atractor, de a crea o structură disipativă complicată
într-un sistem neliniar deschis.
Însă pentru ca întîmplarea să-şi poată croi calea spre macronivel este necesară o stare
deosebită a sistemului neliniar. Această situaţie specialiştii o numesc indurabilitate.
Indurabilitatea mediului neliniar exprimă sensibilitatea acestuia faţă de fluctuaţiile mici. În
indurabilitate sunt fixate conexiunile dintre micro - şi macro-proporţii. Exemple de mişcare
indurabilă: starea mingei pe vîrful dealului (orişice deviere mică poate provoca căderea ei de
pe deal), poziţia creionului pus cu ascuţişul pe masă ş.a. Indurabilitatea nu este o neplăcere
regretabilă, din contra ea conţine un moment constructiv, purcede la restructurări cardinale
ale sistemului neliniar deschis. La drept vorbind, dacă este absentă indurabilitatea apoi nu
există nici dezvoltare. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Sau altfel spus, dezvoltarea are
loc prin intermediul indurabilităţii, prin intermediul bifurcaţiei, prin intermediul întîmplării.
Recapitulînd cele spuse mai sus e necesar de menţionat faptul că pentru ca în spaţiu
să se dezvolte procesele catastrofale, pentru ca întîmplarea să aibă posibilitate de a provoca
lanţurile evenimentelor semnificative însuşi mediul trebuie să fie pregătit într-un mod
special. Mediul în această ordine de idei necesită o stare agitată (excitată), critică. Orice
pretext nesemnificativ (o decizie nejustificată, un cuvînt nu la vreme spus etc.) poate provoca
o catastrofă socială. Purcedem la soluţionarea chestiunii cheie şi anume: cum apare, cum
se naşte noul, reieşind din paradigma sinergetică? Filosofii de mult legau esenţa întîmplării
de posibilitatea apariţiei noului în realitate.Actualmente e argumentată ideea conform căreia
în mediul neliniar există potenţial un spectru de structuri (forme de organizare) care pot
apărea în el. Ce structuri v-or lua naştere este determinat de proprietăţile interne ale acestui
mediu şi nu de parametrii acţiunii externe. Cu alte cuvinte, în mediu există un cîmp (torent)
de căi de dezvoltare. Exemplu de spectru al structurilor mediului poate fi numit spectrul
particulelor elementare, studiat încă de Heisenberg (teoria relaţiei de incertitudine). Spectru
structural posedă şi cunoscutele obiecte astrofizice (stelele, galaxiile etc). E posibilă
existenţa spectrelor formelor biologice, spectrelor structurilor politice, economice etc.
majorarea entropiei sistemului (adică cu majorarea dezordinii, haosului şi dezorganizării).
Sinergetica este prima care a descoperit mecanismul apariţiei ordinii prin fluctuaţie,
haos. Fluctuaţiile se amplifică pe contul dezechilibrului, ele clatină (zdruncină) structura
1 1
Celulele lui Benar constituie apariţia alveolelor hexaedrice în lichide care sunt
încălzite dedesubt uniform. E vorba de untdelemnul (ulei) încălzit pe tava. La o oarecare
temperatură critică el se autostructurează în aşa fel că fluxurile de vîrtej (turbionare)
creează o structură strict formată de tipul fagurilor de albină

162
veche şi purced la una nouă: din dezordine apare ordinea. Proceselor de autoorganizare le
sunt proprii aşa tendinţe contradictorii ca indurabilitatea şi durabilitatea, dezorganizarea şi
organizarea, dezordinea şi ordinea. Deci sinergetica afirmă că întîmplarea constituie un
principiu constructiv, creativ. Ea făureşte lumea, fiindcă întîmplarea posedă facultatea de a
îndeplini rolul acelui mecanism, acelei forţe care transferă sistemul în atractor, în una din
structurile proprii ale mediului, în tendinţa internă de organizare a acestuia.

E cunoscut faptul că F.Engels defineşte întîmplarea drept o completare şi o formă de


manifestare a necesităţii . Analiza proceselor de autoorganizare a sistemelor neliniare
deschise dau posibilitatea de a aprofunda accepţia conexiunii dialectice a întîmplării şi
necesităţii. Menţionăm faptul că nu numai întîmplarea poate să se manifeste ca o completare
a necesităţii, dar şi necesitatea poate fi interpretată ca o completare a întîmplării. Sinergetica
explică această afirmaţie în sensul următor: direcţia identică (uniformă) de evoluţie a
sistemului, cînd e depăşit punctul de bifurcaţie (este executată “alegerea” direcţiei) pînă la
bifurcaţia următoare este rezultatul corelării, coordonării şi interamplificării fluctuaţiilor
(întîmplărilor). Necesitatea şi întîmplarea deci se completează reciproc, ele în principiu sunt
egale în drepturi.
Evidenţiem două tipuri de întîmplare.
Primul tip îl constituie întîmplările care-s bazate pe posibilităţi şi iniţiază o evoluţie
concret-dirijată (axată pe un anumit scop) a obiectelor sistemice. Aceste întîmplări se
situiază la începuturile proceselor de dezvoltare, de apariţie a noului în realitate. Aici
necesitatea se naşte din întîmplare, în baza acesteia, se manifestă ca efect, ca rezultat al
“jocului de efect” iniţial. Acest tip (gen) de întîmplare caracterizează dezvoltarea ca o
apariţie bruscă, ca moment calitativ de cotitură.
Al doilea tip de întîmplare îl constituie acela, care însoţeşte orice proces de schimbare
orientat, în momentul cînd tendinţa (orientarea) s-a format, a ieşit la iveală. Acestea sunt
întîmplările care completează necesitatea şi reprezintă forma manifestării acesteia, adică
întîmplările în sensul tradiţional al acestui cuvînt.
Aşadar, teoria autoorganizării ne mărturiseşte argumentat despre aceea că lumea este
nu numai extrem de complicată dar şi enigmatică graţie trăsăturilor de întîmplare ale
acesteia. Întîmplarea (haosul la micronivel) constituie un principiu constructiv, fiindcă
reprezintă în sine cuaza, factorul iniţiator pentru ieşirea sistemului la o cale proprie reală de
evoluţie, la unul din atractorii de dezvoltare. Întîmplarea (fluctuaţia) este deasemenea
mecanismul schimbării diverselor regimuri de mişcare a sistemului, trecerea pe parcursul
evoluţiei de la o structură relativ durabilă la alta. Lumea este creatoare fiindcă “e plină“ de
procese evoluţioniste, unde rolul substanţial îl joacă întîmplarea. Reiese că lumea e creată de
întîmplare.
În mecanica cuantică nerelativistă necesitatea era reprezentată de evoluţia undei strict
determinate în intervalul dintre două demensiuni. Acesta alcătuia un “catalog de aşteptare”al
viitorului teoretic argumentat şi presupunea măsura probabilităţii realizării evenimentelor
cunoscute, adică situaţiile microobiectului în rezultatul interacţiunii lui cu aparatul
(instrumentul) în condiţiile iniţiale.
În sinergetică, ca şi odinioară, necesitatea explică generalul abstract în reprezentările
sistemice ale obiectului de cercetare. Generalul abstract se asociază cu legităţile dinamicii
neliniare care în anumite condiţii duc spre o indurabilitate a mişcării şi spre bifurcaţii. Din
această cauză primul pas în modelarea comportării complicate a sistemului constă în

163
stabilirea caracterului neliniar al dinamicii corespunzătoare şi în identificarea mărimelor
variabile, capabile de a demonstra indurabilităţi şi bifurcaţii.
La etapa sinergetică de dezvoltare a ştiinţei esenţial se modifică şi conţinutul
categoriei de posibilitate. Deaceia e justificat procedeul de examinare a posibilităţii prin
intermediul categoriei general-ştiinţific de probabilitate. Probabilitatea drept aspect cantitativ
al posibilităţii, din caracteristică a raportului obiect - subiect devine ontologic semnificativă
şi exprimă, printre altele, caracterul esenţial al procesului obiectiv de creare a lumii. Acestei
categorii i se oferă alt sens şi anume: măsură potenţială a posibilităţii.
În fine, ultima noţiune din structura de categorii desemnată de noi o constituie
categoria pereche a posibilităţii - categoria de realitate. Această categorie este interpretată
aici drept obiectivitate în accepţia ei concret-istorică. Paradigma neliniară dă alt sens
acestei orientări. Realitatea din obiectivitate, prin intermedierea ei cu activitatea efectivă a
omului, se transformă într-o totalitate a fluxului general al existenţei de autoacţiune, spontan
autoorganizată pe baza interacţiunei elementului şi sistemului, părţii şi întregului, omului şi
Universului.
Schimbările revoluţionare în plan ontologic şi logico-gnoseologic în ştiinţă în
jumătatea sec. al XX-lea au provocat apariţia şi devenirea unui nou stil de gîndire - stilul de
gîndire neliniar, iar în continuare şi un nou tablou al lumii - tabloul ştiinţific neliniar bazat
pe paradigma aliniarităţii. Conţinutul categoriilor structurii nominalizate extinde şi
înbogăţeşte conceperea fenomenelor complicate, neliniare ce au loc permanent în fizică,
chimie, biologie, societate, în toate domeniile de activitate umană, care contribuie nemijlocit
la supravieţuirea omenirii.
Paradigma liniarităţii este imanentă ştiinţei clasice, deasemenea unor teorii fizice
neclasice ca, de exemplu, teoriei speciale a relativităţii. Această paradigmă se asociază cu
reducţionismul, aici (în limitele paradigmei liniare) predomină determinismul laplasian, care
exclude orişice întîmplare, orişice imprevizibilitate în comportarea sistemului autoidentic
dinamic. Aliniaritatea este o noţiune neclasică şi conţinutul ei nu se reduce (limitează)
la o negare abstractă a liniarităţii. Ea preconizează dezechilibrul sistemului, ceea ce
discriminează noţiunea de traiectorie în sensul clasic şi duce la o revizuire cardinală a
modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilităţii.
Actualmente se poate contura (constata) prezenţa a două direcţii de investigaţie ale
fenomenului de aliniaritate, orientate spre constituirea unui nou tablou ştiinţific al lumii. În
primul rînd e vorba de apariţia metodelor matematice de forţă pentru rezolvarea ecuaţiilor
diferenţiale neliniare ce au stimulat devenirea sinergeticii - teoriei de autoorganizare a
sistemelor neliniare deschise. În al doilea rînd, evidenţiem cercetările ce ţin de studiul
legităţilor neliniare în teoriile fundamentale ale fizicii şi ale altor ştiinţe. Rezultatul acestor
cercetări este apariţia şi devenirea unui nou tablou al lumii - tabloul ştiinţific neliniar. Care-s
ideile principial noi ale acestui fenomen în curs de dezvoltare?
1) Ideea “istoriei” ireversibile a sistemului, care se autoorganizează prin trecerea de
la haos la ordine sau se dezorganizează prin traversarea de la ordine la haos. Această idee
ţine de implantarea “săgeţii timpului” în tabloul fizic al lumii. Ea devine decisivă pentru
constituirea concepţiei evoluţionismului global al Universului nostru, unde se includ (se
înscriu) nu numai sistemele fizice, biologice, sociale, dar şi omul cu organizarea lui spirituală
arhicomplicată şi subtilă.
2) Alt moment nou al tabloului lumii neliniare îl constituie ideea de dezvoltare ce se
manifestă prin autoorganizarea sistemului ce traversează de la haos la ordine.

164
3) În fine, a treia idee principial nouă şi conceptual valoroasă a aliniarităţii se poate
de formulat ca o autoacţiune spontană a sistemului în baza unei intercondiţionări limitate a
întregului şi părţii.
Modul de abordare tradiţional, dominant pînă în prezent, privind dirijarea proceselor
naturale şi sociale este bazat pe reprezentarea liniar-ascendentă a funcţionării sistemelor
naturii şi societăţii. Conform acestei paradigme, aşi spune metafizice, rezultatul acţiunii
externe de gestionare constituie o consecinţă liniară şi uniformă, direct proporţională
eforturilor depuse, ce corespunde schemei “acţiune gestionară - rezultat dorit”. Cu cît
cheltuieşti mai multă energie şi depui mai multe eforturi cu atît, chipurile, mai eficient
devine şi randamentul (restituirea) sistemului. Această concepţie este nu numai primitivă,
simplificînd la maximum procesul de dirijare, dar chiar şi periculoasă. Ea, de exemplu, a
adus ţara noastră la o criză ecologică şi social-economică aprofundată. Toate eforturile, de
regulă bine venite, devin inutile, zădarnice dacă ele sunt în contrazicere cu tendinţele proprii
de autodezvoltare a sistemelor naturale şi sociale.
Starea actuală a tuturor sferelor de activitate umană ne mărturiseşte că o planificare
maximă, o centralizare nejustificată aduce la nişte consecinţe opuse, nepronosticate, adică la
o situaţie neaşteptată şi nedorinţă de criză ecologică, economică, socială etc. De efectul
bumerangului omul se loveşte atunci cînd nu ea în consideraţie acţiunile opuse ale
sistemelor naturale şi sociale asupra individului, neagă aliniaritatea şi neuniformitatea
acestor conexiuni inverse.
Cunoaşterea principiilor de autoorganizare a sistemelor neliniare ne inspiră speranţe,
deschide noi direcţii în cercetarea modelelor de gestionare a acestor sisteme. Menţionăm încă
o dată importanţa ideei sinergetice despre cîmpul căilor de dezvoltare, despre spectrul
structurilor care se conţine veritabil în mediile neliniare. Această idee deja ne permite multe,
ne oferă posibilitatea de a perfecţiona modelele de dirijare a sistemelor deschise
(dezechilibrate).
În primul rînd, dacă există o mulţime de căi de dezvoltare, adică calea de dezvoltare
nu e predeterminată, nu e unică, apoi omenirea are dreptul la o alegere a căii optimale de
evoluţie. Această cale nu e pronosticabilă doar pe bază experienţei precedente. Calea
optimală e necesar de a o alege, ea trebuie calculată, iar apoi dirijată.
În al doilea rînd, e vorba despre numărul limitat al căilor de dezvoltare a sistemelor
neliniare. Prin urmare în sistemul dat neliniar sunt posibile (realizabile) nu toate direcţiile de
dezvoltare solicitate de subiect.
În al treilea rînd, omul poate să descrie, să calculeze, optimal pentru sine, realizarea
“scenariilor” desfăşurării evenimentelor în viitor.
Aşadar, totul se reduce la faptul de a se învăţa a determina totalitatea structurilor
reale caracteristice pentru fiecare sistem, deasemenea a se călăuzi de tendinţele adecvate ale
evoluţiei aceastuia.

4.De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al lumii.


Sinergetica şi medicina.
Sinergetica posedă un potenţial metodologic şi euristic de forţă. Ea ne permite de a
inventa şi a dezvolta moduri de abordare netradiţionale, necorespunzătoare standardelor, care
pot stimula soluţionarea celor mai imperioase (vitale) probleme legate de supravieţuirea
omenirii. În acelaşi timp nu e cazul de absolutizat metodele sinergetice, e necesar uneori
chiar de a ocoli “euforia sinergetică“. Stilul de gîndire neliniar constituie un stil de cugetare

165
contemporan şi în acelaşi timp este un stil concret-istoric, prin urmare conţine în sine
elemente ce în viitor pot fi negate, dezvoltate în alte forme. Întradevăr, dezvoltarea ştiinţei,
revoluţiile tehnico-ştiinţifice au argumentat pe parcursul secolelor necesitatea apariţiei unei
noi mentalităţi în organizarea ştiinţei, a unui nou tablou ştiinţific, chiar a unui nou tip de
ştiinţă - noosferic, care va purcede îndată după cel postneclasic, adică după tipul raţionalităţii
sinergetice, care este inclus într-o formă esenţial transformată în tipul noosferic de
raţionalitate. Este vorba, deci, despre necesitatea noosferizării ştiinţei şi tehnicii cu scopuri
extrem de vaste, ce ar aduce la noi forme, metode şi căi de supravieţuire a omenirii. Apare,
odată cu aceasta, un nou domeniu al ştiinţei - noosferologia, obiectul de studiu al căreia îl
constituie legităţile procesului de noosferogeneză, examinarea etapelor de dezvoltare a
noosferii, analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a
civilizaţiei, realizării pedeplin a principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea
paradigmelor, metodelor, căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a
omenirii.
Ştiinţa şi în special tehnica cu începutul revoluţiei industriale, cum s-a adeverit
actualmente, a generat şi prelungeşte să genereze nu numai efecte pozitive dar şi negative în
dezvoltarea omenirii, contribuind tot mai mult la aprofundarea crizei ecologice şi la
amplificarea instabilităţii evoluţiei sociale. Altfel spus, progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în
mare măsură e responsabil atît pentru bunurile materiale şi confortul solicitat de locuitorii
contemporani ai Planetei noastre, cît şi pentru alunecarea spre o catastrofă antropoecologică
globală.
Timp îndelungat în practica socială predomina strategia de supuşenie (subordonare) a
naturii şi concepţia despre lumea tehnicistă în problemele interacţiunii mediului ambiant cu
societatea. Într-adevăr, facultatea omului privind creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie atît
la dezvoltarea economiei din societate, cît şi la degradarea biosferei. În caz contrar n-ar fi
fost posibile nici sporirea economică, nici “explozia demografică“, nici “tromboza
informaţională“. Despre aceasta ne mărturiseşte toată istoria dezvoltării omenirii, în deosebi
cea contemporană. PTŞ a asigurat o creştere economică de mai mult de 75% şi corespunzător
mărirea populaţiei de la 250 milioane de oameni la începutul erei noastre pînă la aprpximativ
6 miliarde în a. 1999, deasemenea majorarea volumului de informaţie socială de la 109 biţi
(apariţia graiului uman) pînă la 1025 biţi (revoluţia informaţională contemporană).
Deja au fost întreprinse încercări de a elabora în baza legilor biosferice tehnologii
economice ecologizate prin intermediul ideii de “neoculegere”1 . E cazul în această ordine de
idei de amintit despre constituirea tehnologiilor netradiţionale (scientofage, informaţionale)
şi despre formarea modului intesiv-coevolutiv, sau noosferic, de interacţiune a sociumului şi
naturii, care presupune eliminarea “tehnologiilor neolitice” şi “includerea” civilizaţiei în
biosferă.
Există însă şi opinii contrar opuse vis-a-vis de soluţionarea acestei probleme. Unii
autori consideră că absolut toate tehnologiile contemporane fără excepţie aduc daune
biosferei, în principiu “elimină“ factorul tehnologic din “lista” mecanismelor reale de
tranziţie spre civilizaţia durabilă. Ei pun soluţionarea problemei crizei ecologice pe contul
mecanismului reglării biotice a mediului ambiant şi procesului depopulativ (de depopulaţie).
Printre argumentele găsite la aceşti autori susţinute în favoarea unei astfel de concluzii sunt
acelea că recent, în condiţiile sistemului de piaţă, schimbarea tehnologiilor se efectuiază în

1 1
Vezi: Урсул А.Д. Перспективы экоразвития. М., С. 170-185

166
mediu în fiecare deceniu, atunci cînd schimbarea “biotehnologiilor”, adică apariţia noilor
specii, are loc conform datelor paleontologice în mediu odată în curs de trei milioane de ani.
Evaluînd (apreciind) ritmurile dezvoltării omului şi evoluţiei biosferei conform criteriilor
informaţionale, ei afirmă că viteza schimbărilor în biosferă este cu şapte puteri (10 7 )
mai lentă decît viteza acumulării informaţiei culturale. Această imensă diferenţă de
puteri a predeterminat prioritatea tehnologiilor create de om în comparaţie cu “tehnologiile”
biosferei, care cu succes se blochează şi chiar se înlătură.
Probabil că ritmul înalt al evoluţiei tehnologice poate deveni util în calea spre
soluţionarea crizei ecologice dacă factorul informaţional-tehnologic va deveni “aliatul”
ecologiei. Dar acest fapt poate avea loc doar în cazul cînd tehnologiile bazate pe epuizarea
resurselor materiale vor fi transformate în tehnologii neprimejdioase, inofensive, scientofage
ceea ce, de regulă, e posibil folosind tehnologiile mai sus enunţate “neoculegătoare”.
Aceste tehnologii (tehnologiile ecofile), compatibile cu biosfera, în evoluţia lor nu cer o
separare de ea, dar invers. În vederea realizării acestui scop e necesar de a reorienta ştiinţa
spre noi obiective, iar tehnologiile netradiţionale de a le crea pe principiile dezvoltării
durabile. Bizuindu-se pe o astfel de paradigmă se poate de aşteptat că ştiinţa, păşind pe calea
dezvoltării durabile, se va pomeni într-o stare de revoluţie noosferică ordinară, fiind însoţită
din capul locului de noosferizarea PTŞ, de umanizarea şi socializarea tehnicii şi tehnologiei,
cea ce constituie o premiză de bază a supravieţuirii omenirii.
În istoria dezvoltării cunoaşterii teoretice e logic a evidenţia cîteva genuri de revoluţii
ştiinţifice şi corespunzător tot atîtea tipuri de ştiinţă: clasică cu cele două stări ale ei -
disciplinară şi disciplinar-organizată, ştiinţa neclasică şi cea postneclasică, care în opinia
unor autori1 definitivează istoria revoluţiilor ştiinţifice globale. Actualmente însă a devenit
clar că o dezvoltare stihiinică a ştiinţei în limitele civilizaţiei industriale se învecinează cu
dispariţia acesteia. Omenirea nu e satisfăcută nici de ştiinţa postneclasică, şi nici de
sinergetică, din cauza că ea nu-i capabilă de a soluţiona pînă la capăt problematica
ecologică. Strategia dezvoltării durabile conduce la o nouă fază de bifurcaţie pe calea
schimbărilor revoluţionare ale ştiinţei, care ori va pieri odată cu omenirea, ori concomitent
cu ea va porni spre o nouă etapă de dezvoltare, spre etapa noosferică, selectînd alte
scopuri şi alte valori de transformare ale acesteia. Cu cît mai promt ştiinţa postneclasică se
va transforma în cea noosferică, cu cît mai activ se va efectua noosferizarea PTŞ cu atît mai
rapid se va realiza obiectivele noosferogenezei.
Dacă în ştiinţa postneclasică cu tipul ei de raţionalitate ştiinţifică se iniţiază
conştientizarea conexiunii activităţii teoretice şi produsului acesteia cu valorile sociale, iar
“orientările umanistice devin primordiale în determinarea strategiei investigaţiilor de
cunoaştere”1, apoi revoluţia ştiinţifică noosferică ne aprofundează în această ordine de idei
cu mult mai eficient. În antropocentrismul extensiv al ştiinţei postneclasice apar schimbări
ce ţin de umanismul noosferic, care la rîndul său neagă antropocentrismul clasic şi treptat
conduce la un nou principiu de organizare al ştiinţei contemporane - la principiul
biosferocentrist. În afară de asta apare şi un nou tip de viziune asupra mediului ambiant şi a
interacţiunii acestuia atît cu fiecare om în parte, cît şi cu toată omenirea. În locul
civilizaţiei tehnogene strîns legată de “umanismul de consum” vine o nouă civilizaţie,
civilizaţia informaţional-ecologică (noosferică) cu forma ei proprie de ştiinţă şi de
raţionamente socionaturale2 .

1 1
Vezi: Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè. Ì., 1995.Ñ.303

167
Aidoma întregii dezvoltări a civilizaţiei e posibil în principiu a reorienta ştiinţa spre
valorile general-umane ale strategiei noosferice. Ştiinţa şi numai ştiinţa poate să se
manifeste în calitate de remediu eficace, capabil de a elabora paradigma şi strategia
dezvoltării durabile, de a asigura supravieţuirea omenirii.
Actualmente, în condiţiile noosferizării PTŞ, traversării spre noosferogeneză rolul
ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei trebuie să se modifice radical. Aceste fenomene sunt chemate
să contribuie substanţial la ecologizarea atît a conştiinţei, cît şi a societăţii în întregime, la
formarea unei noi civilizaţii - societăţii ecologice inofensive. Astăzi ştiinţa e percepută ca
o componentă extraordinar de importantă în elaborarea modelului de dezvoltare durabilă.
Viitoarea noosferă, în principiu, nu poate fi creată atît în lipsa concepţiei dezvoltării
durabile, cît şi prin neglijarea potenţialului ştiinţifico-tehnologice anterior. Ea (noosfera)
rămîne deasemenea o utopie în absenţa reorientării priorităţilor în domeniul ştiinţei de la
problemele militare şi tehnice la cele ce ţin de problematica sociotehnologică. E vorba, deci,
despre transformarea paradigmei dezvoltării durabile şi a perspectivei ei noosferice într-un
sistem de orientări intelectuale, profesionale, conceptuale şi practice necesare fiecărui individ
în scopul dezvoltării multilaterale a tuturor locuitorilor Planetei noastre.
Tranziţia spre o dezvoltare durabilă e posibilă din punct de vedere al ştiinţei
contemporane doar într-o variantă globală, iar în perspectivă în cea cosmică. Şi totuşi, fiecare
ţară trebuie să adopte concepţiile sale naţionale, strategia şi alte documente de pronosticare
referitoare la elaborarea şi realizarea programului de dezvoltare durabilă. La etapa actuală e
important de a se include în această activitate cît mai operativ, de indicat rezervele existente
în ştiinţă, tehnică, instruire, în potenţialul spiritual intelectual al poporului fiecărei ţări.
Noosfera poate să devină o realitate doar în cazul cînd ea va fi solicitată, depăşind toate
celelalte forme ale activităţii sociale de ştiinţele naturale, sociale şi tehnice, de tot sistemul
culturii şi învăţămîntului. Modul de abordare noosferic, noosferizarea PTŞ nu numai că
radical înfluenţează asupra profunzimii investigaţiilor trecutului şi aprecierii adecvate
a prezentului, dar conturează şi viitorul. S-a argumentat că dezvoltarea noosferică poate fi
intensificată şi prin axiologizarea intelectualizării, compiuterizării şi scientizării sistemelor
sociale, iar acest fapt poate să contribuie la supravieţuirea omenirii doar executînd o
informatizare deplină a sociumuluii în primul rînd efectuînd o realizare adecvată a
informatizării ecologice, o acumulare de forţă a posibilităţilor modelării cognitive globale a
proceselor naturale şi socioeconomice, o trecere la procedurile de acumulare şi de translare
“fără hîrtie” a informaţiei, crearea sistemului de comunicaţii globale, constituirea spaţiului
unic informaţional şi ecomonitoringului planetar.
Deci, ştiinţa şi tehnica contemporană, sistemul de instruire şi cultura în întregime sunt
chemate de a soluţiona problemele fundamentale în dezvoltarea omenirii şi anume a elabora
noi paradigme de supravieţuire a omului şi biosferei, a formula doctrine neordinare de ieşire
a civilizaţiei din criza ecologică globală, a motiva, fundamenta şi argumenta concepţia
dezvoltării durabile şi devenirii noosferei.
E cunoscut faptul că particularitatea fundamentală a sistemului viu o constituie
istorismul acestuia. Orişice organism se dezvoltă în timp şi păstrează în “memoria”sa
momente din evoluţia anterioară. Sinergetica ne-a argumentat că o astfel de facultate, adică
prezenţa schimbărilor istorice, este proprie şi naturii anorganice. Ele (schimbările) sunt
1
Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè , c. 306
2
Vezi: Teodor N.Ţîrdea Informatizarea,cunoaşterea, dirijarea socială. Eseuri filosofice.
Chişinău, 1994, p.104-112

168
formulate, de exemplu, în legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am menţionat
deja. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi medicina. Modurile
de abordare sinergetice faţă de procesele biologice se realizează cu o eficacitate tot mai
avansată. Originea (provenienţa) vieţii şi asimetriei moleculare, evoluţia prebiologică,
procesele biologice periodice, morfogeneza şi apariţia imunităţii - în toate aceste domenii
sinergetica şi-a manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. Ulterior ne v-om
canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă.
Fără îndoială că organismul, specia, populaţia, biosfera reprezintă în sine nişte
structuri disipative, adică sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de
sisteme sunt descrise prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Analiza lor ne
vorbeşte că pentru anumite valori ale parametrilor sistemului în ultimul apar indurabilităţi
şi, deci, bifurcaţii ce brusc schimbă starea lui. Aceste bifurcaţii sunt similare tranziţiilor de
fază. E vorba că procesele de bază în lumea vie sunt nişte fenomene de creştere (de
înmulţire) şi de formare a speciilor. Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire
autocatalitice, dirigate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. În dinamica populaţiei există
faze de înmulţire (de creştere) furtunoase, rapide care se înlocuesc (se schimbă) prin
procesul stocastic de dezvoltare.
Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor), Kant şi Laplas
care au creat modelul teoretic de apariţie a sistemului Solar dintr-o nebuloasă primară
haotică. Alt sinergetician de forţă a fost, credem noi Darwin care o stabilit mecanismul
apariţiei şi dezvoltării biosferei reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică,
întîmplătoare. Acest mecanism îl constituie selecţia naturală . Modelul lui Kant şi Laplas
actualmente suscită doar un interes istoric, pe cînd teoria lui Darwin, care aparţine celor mai
avansate performanţe a gîndirii umane pe deplin îşi păstrează şi în prezent importanţa sa
ştiinţifică. Darwin deci, poate fi socotit unul din fondatorii sinergeticii contemporane. El
pentru prima dată a reprezentat schema formării speciilor prin intermediul divergenţei.
Divergenţa speciilor înseamnă o scădere, o micşorare a simetriei. Strămoşul nostru locuia în
bordei, unii din urmaşii (descendenţii) lui sau urcat pe copaci, alţii au valorificat zonele de
litoral.
În teoria evoluţionistă contemporană are loc o discuţie aprinsă dintre reprezentanţii
gradualismului şi punctualismului. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuiază treptat,
puţin cîte puţin, ultimii cred că ea se realizează într-un timp comparabil scurt, cu mult mai
redus decît perioada stasisului, adică existenţa stabilă a speciei. Însă modelele matematice
ne demostrează că formarea speciei e asemenătoare tranziţiei de fază. Tranziţia poate fi şi
graduală, însă punctualismul este mult mai probabil. Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a
soluţiona această controversă.
Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra deasemenea prin exemplul
înmulţirii moluştelor şi melcilor. Modelul principal aici devine schema activator - inhibator,
adică cele două componente antagoniste ale evoluţiei. Primul duce la accelerarea mersului
(curgerii) proceselor, deseori prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare, iar al
doilea provocă o încetinire a înmulţirii rapide. Joaca complicată a acestor doi factori polari
are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi duce la momente surprinzătoare în
lumea viului. În favoarea teoriei numai ce expuse, deasemenea şi a teoriei lui Darwin
(selecţia naturală) ne vorbesc şi lucrările lui M.Eigen (savant german, laureat al premiului
Nobel).

169
Apariţia evoluţionistă a biosferei din haos ne vorbeşte despre imprezicerea mersului
evoluţiei. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi început din nou, ea ar duce spre absolut
alte rezultate. Debutul unei astfel “de partide de şah“ este întîmplător. Situaţia e similară cu
meteorologia, care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat.
Teoria evoluţionistă contemporană creată în anii ‘30 ai sec. al XX-lea a fost un
rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţională. Actualmente în ştiinţă apar noi
obiective. E vorba de integrarea ulterioară a teoriei evoluţioniste cu biologia moleculară, a
sinergeticii şi teoriei informaţiei, unde savanţii au dobîndit deja rezultate îmbucurătoare.
Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină, mai ales cînd e vorba de
analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman. Pentru funcţionarea normală a
tuturor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar
dintre haos şi ordine, de regimul haosului determinat. Respiraţia omului, bătaia (pulsaţia)
inimii lui, ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hormonale, echilibru psihic - pentru toate
acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos, necesară pentru
susţinerea sănătăţii omului.
De exemplu, aritmia inimii este periculoasă, însă nu mai puţin riscante
(ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură reglementate, care deasemenea ne vorbesc
despre prezenţa patologiei. O inimă cu bătăi prea reglementate nu e capabilă de a reacţiona
flexibil la schimbările condiţiilor externe, capacităţile ei adaptive se micşorează (scad
semnificativ). Savanţii din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au
ajuns la concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine.
În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor dinamice,
intensiv dezvoltă noţiunea de “maladie dinamică“. Organismul uman este un sistem de
autoreproducere, de autoacţiune. Teoria haosului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol
practic în diagnosticarea şi tratarea maladiilor, în particular, în prevenirea acceselor acute ale
bolilor. Problema aici este următoarea: cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos,
cît haos poate rezista organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească; cînd occilaţiile haotice
sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate? Răspuns la aceste întrebări putem
găsi prin metodele sinergeticii, prin modurile de abordare neliniare.
După cum vedem, sinergetica actualmente radical influenţează metodele şi mijloacele
de investigare în ştiinţele medico-biologice. E necesar deci, ca toţi ce-i ce sunt antrenaţi în
cercetările acestor domenii ştiinţifice să se familiarizeze profesional cu metodologia
sinergetică, care va avansa spre noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale.

170