Sunteți pe pagina 1din 20

Sinergetică şi importanţa ei în ştiinţa şi practica contemporană.

1. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu. Sinergetica drept o


nouă viziune a lumii: de la ştiinţa clasică spre ştiinţa postneclasică.
2. Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele universale ale
acesteia.
3. Paradigma aliniarităţii. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea,
posibilitatea şi realitatea în tabloul sinergetic al lumii.
4. De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al lumii.
Sinergetica şi medicina.

1. Premisele apariţiei sinergeticii şi obiectul ei de studiu.


Sinergetica drept o nouă viziune a lumii: de la ştiinţa clasică
spre ştiinţa postneclasică.
În ultimii ani deosebit de intens se desfăşoară cercetări ştiinţifice în
domeniul proceselor de autoorganizare la diferite nivele structurale ale
materiei, adică e vorba de lumea sistemelor neliniare deschise (sisteme
fizice, chimice, biologice şi sociale). Ştiinţa constituită pe baza acestor
investigaţii a fost botezată “sinergetică“ (cuvîntul synergeia în limba greacă
înseamnă acţiune comună). Acest termin a fost întrodus în ştiinţă de
savantul german Haken la finele anilor ‘ 70 ai sec. al XX-lea.

Sinergetica ca teorie a autoorganizării constituie domeniul ştiinţei


despre interacţiunea părţilor componente ale sistemului care tinde spre
autoorganizare. Ea soluţionează problema referitoare la principiile universale
de evoluţie ale sistemelor dezechilibrate şi apariţia în rîndul acestora a
structurilor noi. Altfel spus e vorba de o nouă concepţie despre lume -
concepţia sinergetică, pe care trebuie s-o posedăm toţi, mai ales savanţii.
Şi aceasta din mai multe considerente (criză ecologică, demografică şi
socială). E necesar de a concepe noile mecanisme de autoorganizare a
sistemelor deschise (dezechilibrate), de a cunoaşte regulile evoluţioniste de
interdicţie pentru a asigura viitorul omenirii.

Ideile iniţiale ale sinergeticii le găsim deja în doctrinele cugetătorilor


antici din Orient (China şi India), unde era concepută teza că totul în lume se
află într-o interconexiune, că cele mai neesenţiale schimbări întîmplătoare
pot provoca aici consecinţe, repercusiuni extrem de mari, incomparabile cu
acţiunile anterioare asupra sistemului. Totul în lume e important - afirmă
filosofii antici, fiindcă în cea mai mică particulă există sufletul cosmic, iar
această purtătoare de suflet are “drepturi” egale cu alte fragmente mici şi
mari ale Universului.

O viziune contrar opusă promovează ştiinţa clasică, începînd cu


Aristotel. Din ştiinţă se elimină întîmplarea, particularul, singularul, unicul. În
opinia adepţilor paradigmei clasice ştiinţa despre întîmplare devine
imposibilă. Ştiinţa în acest caz trebuie să depăşească fenomenul nominalizat
ca pe ceva ce-i împiedică în descoperirea legităţilor lumii înconjurătoare.

Cu apariţia şi devenirea ştiinţei neclasice (mecanica cuantică şi


relativistă, teoriile evoluţioniste şi genetice în biologie, implantarea
metodelor matematice în aşa disciplini ştiinţifice umanistice ca sociologia,
lingvistica etc.) în rezultatul revoluţiei ştiinţifice de la intersecţia sec. XIX-XX
savanţii au conştientizat dauna dezmembrării cunoaşterii despre lume. În
faţa savanţilor a apărut tabloul unic de evenimente,care învedera
asemănarea proceselor ce se desfăşoară în toate compartimentele realităţii
(natură, societate etc.). De exemplu, avalanşa (proces natural, extrauman)
este asemănătoare cu explozia revoluţionară, cu cataclismele dintr-o ţară ce
apar drept consecinţă a unui eveniment nesemnificativ. Istoria cunoaşte o
mulţime de cazuri similare, adică exemple de evenimente esenţiale
provocate de cauze secundare. Însă aceste procese n-au fost teoretic
integrate, fiindcă nu existau mijloace de generalizare adecvate referitoare la
compararea conţinutului lor, măcar că intuitiv se bănuia. Drept repercusiune
n-a fost exprimat într-o formă ştiinţifică mecanismul lor de interpătrundere,
de interdependenţă generală.

Menţionăm încă o odată că procesele de avalanşă şi cataclismele în


natură, mecanismele de reviriment în societate, schimbările regimurilor şi
catastrofele sociale nu sunt izolate de om. Ele se referă la fiecare viaţă
umană. Apare întrebarea: se poate oare de găsit o teorie care ar uni într-un
întreg toate aceste fragmente disparate? În ultimii 20-25 de ani în ştiinţă
apare un astfel de model, care mai apoi a fost numit s i n e r g e t i c ă.

Sinergetica provoacă, cum am menţionat, o nouă imagine a lumii şi un


mod nou de concepere a proceselor de dezvoltare. Această paradigmă se
deosebeşte substanţial de cea tradiţională care predomină în ştiinţa clasică -
ştiinţa lui Newton şi Laplas. Aici întîmplarea era exclusă, fiind interpretată ca
ceva superficial şi neesenţial. Procesele dîn univers erau prezentate drept
reversibile în timp şi pronosticabile pe un viitor destul de îndepărtat.
Evoluţia era analizată ca un proces lipsit de abateri (devieri), fără reveniri şi
linii secundare. Tabloul lumii oferit de ştiinţa clasică - determinismul lui
Laplas reprezintă în viziunea lui I.Prigogine, nu altceva decît “o caricatură
asupra evoluţiei”. Cu totul altceva ne afirmă sinergetica, care este bazată pe
următoarele idei:

I) de sistemă (sistemică) sau pe ideea integrităţii lumii şi cunoştinţelor


despre ea, asemănării legităţilor dezvoltării obiectelor tuturor nivelurilor de
structură materială şi spirituală;

2) pe ideea aliniarităţii, adică se bazează pe ideile polivariantităţii şi


ireversibilităţii. Aliniaritatea constituie una din noţiunile centrale ale
sinergeticii. În matematică ecuaţiile aliniare au cîteva soluţii. De aici şi
sensul fizic calitativ al aliniarităţii: mulţimii de soluţii a ecuaţiei neliniare îi
corespunde o mulţime de căi de evoluţie a sistemului, descris de această
ecuaţie. Aliniaritatea în cazul cel mai general, adică în plan concepţional
poate fi analizată cu ajutorul ideii polivariantităţii sau al-ternativităţii căilor
de evoluţie, ideii alegerei din alternative.

3) sinergetica se bazează deasemenea pe ideea interconexiunii


profunde a haosului şi ordinii (întîmplării şi necesităţii). Sinergetica
conturează un nou tablou al lumii, al lumii dezechilibrate. Această lume este
deschisă, ea permanent se schimbă, este în continuă devenire şi
evoluţionează conform legilor neliniare, ceea ce înseamnă că lumea e plină
de cotituri neaşteptate, legate de alegerea căilor dezvoltării ulterioare.

Se poate spune, că dezvoltarea intensă a sinergeticii provoacă în


ştiinţa contemporană o revoluţie de o mai mare amploare decît cea de la
răscrucea secolelor XIX-XX, cauzată (declanşată) de teoria relativităţii şi
mecanica cuantică.

Dacă mecanica cuantică a stabilit dualismul proprietăţilor undulare şi


corpusculare a microobiectelor, apoi dinamica neliniară bazată pe paradigma
aliniarităţii, a descoperit dualismul determinismului şi stocasmului.
Structurile complicate din natură sunt concomitent şi deterministe şi
stocastice.

Aşadar, sinergetica se prezintă drept un nou mod de viziune a lumii ,


integrează principial diferite stiluri de gîndire - oriental şi occidental. De la
Orient sinergetica asimilează şi dezvoltă ideea integrităţii (totul în toate),
deasemenea ideea legii universale, căii unice (Dao), căreea i se supune
lumea în ansamblu. De la Occident ea împrumută analiza, spriginul pe
experienţă, valoarea universală a concluziilor ştiinţifice, translarea acestora
de la o şcoală la alta, de la ştiinţă spre societate, folosind aparatul
matematic, compiuterizarea etc.

Sinergetica definitiv pune capăt concepţiei (paradigmei) despre


Universul determinat. Noţiunele de “existenţă“ şi “devenire” I.Prigogine le
uneşte în aceleaşi limite conceptuale. În opera “Ordine din haos. Un nou
dialog al omului cu natura“ I.Prigogine şi I.Stengers menţionează că “Lumea
noastră nu mai este o lume a mecanismului de ceasornic tăcută şi
monotonă. Noi trăim într-o lume tehnologică şi creatoare deschisă“. Deci
conchidem: sinergetica devine o concepţie nouă a lumii, ea orientează
eforturile savanţilor spre noi investigaţii realizate prin prisma noţiunilor de
haos, entropie, aliniaritate, complexitate, ordine, diversitate, incertitudine,
integritate şi alt. Haosul nu mai este haos în conceperea noastră cotidiană.
Din contra - haosul devine în sinergetică un mecanism constructiv de
autoorganizare a sistemelor neliniare.

Sinergetica examinează sistemele neliniare dezechilibrate (deschise).


Sistemele deschise sunt acelea care fac schimb cu lumea exterioară privind
informaţia, substanţa şi energia, adică posedă surse şi canale de scurgere a
energiei. Sistemele neliniare sunt sistemele descrise prin ecuaţii neliniare.
Obiectul de studiu al sinergeticii îl constituie mecanismele de
autoorganizare, adică mecanismele apariţiei spontane, existenţei relativ
durabile şi autodistrugerii structurilor macroscopice reglamentate, care au
loc în astfel de sisteme. Mecanismele creării şi nimicirii structurilor,
mecanismele trecerii de la haos către ordine şi invers nu depind de esenţa
concretă a elementelor sau subsistemelor. Ele sunt caracteristice atît
proceselor lumii naturale (moartă şi vie), cît şi celor ale lumii umane, sociale.

Sinergetica din această cauză este o direcţie interdisciplinară a


investigaţiilor ştiinţifice. Deşi e prea devreme de afirmat că sinergetica a
obţinut deja statutul de ştiinţă, e de menţionat că spre aceasta lucrurile tind.
Deaceea sinergetica este elaborată de reprezentanţii celor mai diferite
domenii ale ştiinţei. De aici şi mulţimea şcolilor ştiinţifice în interpretarea
ideilor sinergeticii, care-şi găsesc etapele iniţiale în fizică, matematică,
chimie, biologie şi chiar sociologie. Se pot evidenţia următoarele şcoli:

a) Şcoala din Bruxelles a laureatului premiului Nobel I.Prigogine, care


elaborează teoria structurilor disipative (difuzabile, dispersabile)
b) Şcoala lui H.Haken (profesor la Institutul de sinergetică şi fizică
teoretică din Stuttgarte) el prin intermediul editurii “Springer” a editat
peste 30 volume consacrate sinergeticii, inclusiv şi analizei proceselor
sociale.

c) Şcoala clasică a sinergeticii, reprezentanţii căreia dezvoltă ulterior


aparatul matematic de descriere a proceselor catastrofale, sinergetice.
Această teorie matematică are diverse denumiri - teoria catastrofelor,
teoria bifurcaţiilor - şi-i aparţine matematicianului rus V.I.Arnold şi
matematicianului francez R.Toma.

d) E necesar de evidenţiat şi şcoala academicienilor ruşi A.A. Samarskii şi


S.P.Kurdiumov, care elaborează teoria autoorganizării în baza modelelor matematice şi
experimentului compiuteral. Această şcoală a formulat o serie de idei originale despre
mecanismele de apariţie şi evoluţie a structurilor relativ durabile în sistemele neliniare.
e) O altă grupă de savanţi (biofizicienii Volkenştein M.V., Cernavskii
D.S. ş.a.) dezvoltă ideile sinergeticii în termini informaţionali, altfel
spus folosesc modul de abordare sinergetic pentru soluţionarea
problemelor despre generarea informaţiei de valoare în procesele
evoluţioniste. E necesar la acest capitol de amintit şi de lucrările
academicianului rus N.N. Moiseev care elaborează ideile
evoluţionismului global şi coevoluţiei omului şi naturii.

Prezenţa unei astfel de multitudini de şcoli, direcţii, idei mărturiseşte


despre aceea că sinergetica reprezintă mai mult o concepţie ştiinţifică, o
paradigmă, decît o teorie bine cristalizată. Paradigma în filosofia ştiinţei
(Kuhn) este concepută ca o anumită totalitate de idei şi metode de
investigaţii ştiinţifice (modele) acceptate de toţi membrii unei comunităţi
ştiinţifice. Sinergetica ca paradigmă nouă e rezonabil a fi caracterizată doar
cu ajutorul a trei idei cheie: aliniaritate, autoorganizare şi sistem deschis.
Sinergetica reprezintă, în primul rînd, un mod de abordare a dezvoltării
sistemelor neliniare, un stil deosebit de gîndire, adică se manifestă prin
latura ei metodologică şi euristică.

2.Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele


universale ale acesteia.

Sinergetica are limbajul său ştiinţific extrem de specific. Aici, cum deja
am menţionat, întîlnim aşa noţiuni ca “atractor” şi “bifurcaţie”, “fractal”
(dimensiune fractală) şi “haosul determinat”, “disipare” şi “aliniaritate”.

Noţiunea de “atractor” este foarte aproape conform semnificaţiei de


categoria “scop”, concepută în sensul cel mai larg, extrauman, ca o tendinţă
de comportare a sistemului neliniar, ca “situaţie finală a sistemului”. În
sinergetică atractorul se identifică cu o stare relativ durabilă a sistemului,
care ca şi cum ar trage (lat. attrahere - atrage) spre sine toată diversitatea
“traiectoriilor” sistemului, determinate de diverse condiţii iniţiale. Dacă
sistemul cade în conul atractorului, el numaidecît evoluţionează spre o
situaţie relativ durabilă. De exemplu, independent de poziţia iniţială a mingei
ea se rostogoleşte la fundul groapei. Starea de repaus a mingei la fundul
groapei constituie atractorul mişcării mingei. Atractorul reprezintă nu
altceva decît o mişcare conformă legilor dinamice, iar ultimile, posedînd un
caracter ireversibil, permite existenţa diversilor atractori. Se disting cîteva
tipuri de atractori1 .

a) Atractorul punctiform se manifestă de exemplu, prin experienţa


urnirii greutatăţii pendulului din starea de echilibru. El revine de sine stătător
la poziţia iniţială.

b) Atractorul periodic îl găsim în exemplu cu ceasurile chimice - proces


chimic în rezultatul căruia soluţia periodic îşi schimbă culoarea de la albastru
la roşu. Moleculele ce se situiază în diverse regiuni ale soluţiei pot într-un fel
sau altul să “comunice” între ele. În echilibru molecula “vede” doar vecinii
săi nemijlociţi şi “dialoghează“ numai cu ei. Departe de echilibru fiecare
parte a sistemului “vede” tot sistemul în întregime. Se poate afirma că în
echilibru materia e “oarbă“, iar în afara echilibrului “i se deschid ochii”.
Concluzionăm: doar în sistemul dezechilibrat pot avea loc evenimente
unicale şi fluctuaţii ce contribuie esenţial la dezvoltarea acestor fenomene.

1
1 Vezi: Пригожин И. Философия нестабильности //Вопросы
философии.1991. № 6. С.50
c) O curiozitate mare prezintă aşa numitul atractor straniu (haotic),
care corespunde unei mulţimi de puncte. Structura dinamică modelată de el
reproduce în prezent parţial procesele trecutului şi viitorului. Din această
cauză sistemul neliniar în regiunea atracţiei lui presupune posibilitatea
bifurcaţiei în orice punct al traiectoriei de fază. Atractorul straniu se
manifestă ca un model dinamic al haosului. În acest atractor sistemul
traversează de la un punct spre altul într-un mod determinat, însă traiectoria
mişcării la urma urmei întru atît se complică, că devine imposibil de a
preveni schimbarea sistemului în întregime, adică suntem martorii unei
sinteze a durabilităţii şi indurabilităţii. Bifurcaţia în sens matematic
înseamnă ramificarea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale neliniare. Sensul fizic al
acestei noţiuni este următorul: fenomenul de bifurcaţie îl constituie punctul
de ramificare al căilor de evoluţie a sistemului. Reieşind din cele expuse
putem da o nouă definiţie a sistemului neliniar: sistemul neliniar este un aşa
sistem care ascunde, “tăinuieşte” în sine bifurcaţia.

Fractaliile sau obiectele fractale (sau o mulţime) constituie încă un


fenomen curios care se studiază în teoria autoorganizării. Fractalii se
numesc aşa obiecte care posedă însuşire de autoasemănare, sau altfel spus
le este caracteristică o invarianţă mare de proporţie. Aceasta înseamnă că
un fragment mic al structurii unui obiect este asemănător cu alt fragment
mai voluminos al ei, ori chiar seamănă cu structura în întregime. E stabilit
faptul că în natură foarte des se întîlnesc forme fractale, ca de exemplu,
nourii sau linia de mal al mării, schiţa cărora e asemănătoare, se repetă în
diverse proporţii.

Proprietatea de fractalitate se întîlneşte şi în modelele filosofice de


cugetare pe parcursul dezvoltării acestora. De exemplu, în reprezentările
despre elementele lumii ca monade, fiecare dintre acestea, după Leibniz,
reflectă ca în oglindă proprietăţile lumii în întregime. Acelaşi mod de
înţelegere este prezent şi în principiul vizuinii lumii din orient: “totul în unul
şi unul în tot”. Sunt cunoscute deasemenea expresiile: “cum e familia aşa-i şi
societatea”, “cum e omul aşa-i şi mediul înconjurător” etc. Renumitul fizician
rus Markov M.A. preconizează că există o particulă elementară numită de el
fridmon, care include în sine toată lumea. Aceste reprezentări multiple ale
culturii exprimă în mod diferit proprietatea de monadă a lumii, sau
exprimîndu-ne în limbajul sinergeticii relevă însuşirea fractală a obiectelor
universului.

Entropia - o altă categorie a sinergeticii. În mecanica şi în


termodinamica clasică (de echilibru) se analizează sistemele: a) izolate,
adică acele ce nu interacţionează cu mediul înconjurător nici prin schimbul
de energie, nici prin schimbul de informaţie; b) echilibrate. Conform legii a
doua a termodinamicii entropia în sistemul izolat permanent sporeşte.
Entropia constituie mărimea ce caracterizează dezordinea sistemului izolat,
sau cum se mai spune, măsura disipării, difuziei energiei în acest sistem.
Sunt cunoscute trei tipuri de entropie, care se referă la fenomene
absolut diferite: după Clausius, după Boltzmann - Planc şi după Shenon.
Prima caracterizează proprietăţile macrofizice ale sistemului (forma termică
a mişcării) în condiţii de echilibru, a doua - procesele de schimb dintre
microparticule (forma cinetică a mişcării), iar a treia - probabilitatea de
realizare a unor anumite evenimente (forma informaţională a mişcării). În
fenomenele informaţionale, inclusiv în gîndire şi în societate, unde există
fluxuri informaţionale, anumite procese se realizează în direcţia micşorării
entropiei (sisteme deschise, care permanent efectuiază schimb de energie şi
informaţie cu alte sisteme). Aici ne întîlnim cu neghentropia, unde aceasta se
identifică cu informaţia.

Sinergetica dezvăluie mecanismele generale, universale ale


autoorganizării. Care-s aceste mecanisme? Ne v-om opri la cîteva din ele.

În primul rînd, are loc o comunitate structurală, o simetrie unică a


formelor atît în natura vie, cît şi în cea moartă. De exemplu, mînicile în
spirală ale Galaxiei, care este şi Galaxia noastră - Calea Laptelui,
deasemenea vîrtejurile în spirală ale ciclonului sau anticiclonului din
atmosfera Pămîntului sunt asemănătoare formei de spirală a scoicii melcului
sau moluştei, coarnelor unor animale, penelor unor păsări. O comunitate
analogică o posedă şi structura celulei (alveolei) hexaedrice de tipul fagurilor
de albină. Asemănări găsim şi între structurile nourilor în formă de pană şi
celei a naturii vii, chiar cu structura reală de urbanizare, cu repartizarea
geografică a populaţiei în ţară etc. Sinergetica lămureşte din ce cauză se
crează astfel de structuri în procesele de autoorganizare. Pe lîngă aceasta
sinergetica dezvăluie faptul că dezvoltarea este un proces evolutiv, o
consecutivitate de procese distructive şi creative de transformare a haosului
în ordine, de naştere a complexităţii prin mecanismele bifurcaţiei.
Ireversibilitatea există la toate nivelurile de dezvoltare a materiei.

În al doilea rînd,există comunitatea funcţională a proceselor de


autoorganizare. Durabilitatea dinamică a proceselor complicate de
autoorganizare şi de autodezvoltare se menţin graţie călăuzei legilor
ritmului, schimbului de ciclu al stărilor: creştere - scădere - stagnare -
creştere etc. Aceasta-i ceea ce în Orient se exprima prin ritmurile
schimbărilor yin - yang. Viul şi neviul, omul şi lumea se supun acestor ritmuri
ale vieţii. De exemplu, dilatarea şi surparea (prăbuşirea) Universului e
similară zilei şi nopţii pentru om, schimbului veghei şi somnului. Activitatea
creativă a omului este supusă aceloraşi fluctuaţii (oscilaţii) ca şi procesele
sociale: schimbul permanent, alternarea înviorărilor şi scăderilor politice şi
economice, etc.

În al treilea rînd, sinergetica din nou descoperă întîmplarea ca un


element al lumii. Întîmplarea joacă un rol deosebit, creativ în procesele de
autoorganisare. Despre aceasta în capitolul doi, iar acum cîteva sugestii
referitor la interacţiunea şi interconexiunea sinergeticii cu ştiinţile medico-
biologice.

3. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea,posibilitatea şi


realitatea în tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii.

Tabloul neliniar ştiinţific al lumii poate fi caracterizat prin intermediul


unui sistem categorial bine determinat care, în opinia noastră, ar include în
sine următoarele noţiuni generale: întîmplarea şi necesitatea, posibilitatea şi
realitatea. Rolul principal aici fără îndoială îi aparţine întîmplării, strîns
legată cu aşa categorii ca fluctuaţia, haosul, dezordinea. Haosul, dezordinea,
întîmplarea sunt necesare pentru naşterea noului. Haosul constituie sursa
constructivă, baza procesului de dezvoltare. F.Nietzche a exprimat
această idee în propria sa viziune, răsfrîngînd-o la sufletul uman: “E
necesar de a purta în sine şi haosul, pentru a fi în stare să naşti o stea ce
dansează“ (1881).

În filosofia clasică întîmplarea este strîns legată de necesitate, fiind


studiate ca nişte categorii corelative. Ele exprimă diverse tipuri de conexiuni
în lumea obiectivă şi în cunoaşterea acesteia. Necesitatea constituie în
special reflectarea relaţiilor (conexiunilor) interne, durabile, repetabile şi
esenţiale ale realităţii, direcţiile principale de dezvoltare a
acesteia. Întîmplarea reprezintă reflectarea conexiunilor externe,
neesenţiale, indurabile, singulare (izolate) ale realităţii, punctul iniţial de
cunoaştere a lumii. Categoriile întîmplare şi necesitate există doar în
păreche, împreună.

O dată cu cibernetica apare fenomenul de autoorganizare.


Autoorganizarea constituie un proces pe parcursul căruia se crează, se
reproduce sau se perfecţionează organizarea sistemelor deschise dinamice.
Acest termen a fost întrodus în vocabularul ştiinţei în a.1947 de către
savantul englez Echbi. Procesele de autoorganizare pot avea loc doar în
sisteme dezechilibrate (complicate) cu un număr extrem de mare de
elemente, conexiunile cărora au un caracter de probabilitate (nu pur
determinat). Proprietăţi de autoorganizare posedă obiectele de diversă
natură: celula, organismul, populaţiile biologice, biogeocenozele, colectivele
de oameni etc. E logic a clasifica procesele de autoorganizare în trei tipuri
(genuri). Primul - autoapariţia organizării, adică naşterea dintr-o totalitate
integrativă de obiecte a unui nou sistem cu legităţile sale specifice (de
exemplu, geneza organismelor policelulare din cele monocelulare). Al doilea
tip - procesele, graţie cărora sistemul menţine un anumit nivel de organizare
în rezultatul schimbărilor condiţiilor interne şi externe de funcţionare ale
acestuia (aici se analizează, în principal, mecanismele homeostatice, în
particular - mecanismele ce acţionează după principiul conexiunii inverse
negative). Al treilea tip al proceselor de autoorganizare este legat de
dezvoltarea sistemelor care sunt capabile de a acumula şi utiliza experienţa
din trecut (anterioară).

Autoorganizarea e strîns legată de o altă noţiune fundamentală a


sinergeticii - noţiunea de “disipare”. De obicei, orice proces de dezvoltare
este însoţit de un număr enorm de întîmplări. Ele au o influenţă slabă,
incomparabilă cu fenomenul de bază ce determină evoluţia sistemului. Deci
apare întrebarea: cînd şi care întîmplare poate deveni esenţială, care şi-ar
trasa calea de la micronivel la macronivel, de la o scară mică, la cea mare a
sistemului în întregime? Această problemă este soluţionată concret şi
constructiv de sinergetică. Ea depistează condiţiile şi sistemele în care
întîmplările (fluctuaţiile) pot contribui la apariţia ordinei, la o nouă
macrostructură spaţială de timp.

Cum i-a naştere ordinea din haos? Cum apare structura exactă
(adecvată) din mişcarea iniţial-haotică, neorganizată a moleculelor?
Iniţiatorul de bază aici este fluctuaţia. I.Prigogine, explicînd acest fenomen,
întroduce principiul “ordine prin fluctuaţie”. Structurile de tipul alveolelor
(celulele) lui Benar1 el le numeşte structuri disipative. Ce reprezintă
disiparea?

Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie, împrăştiere) a


energiei, de transformare a acesteia în forme mai puţin organizate şi
anume, în energie de căldură, care-i sunt prezente viscozitatea, frecarea
etc. În fond, disiparea constituie haosul la micronivel. Disiparea stînge,
distruge, “arde” toate fluxurile de vîrtej de prisos în mediu şi le conservează
doar pe acelea care formează structură. Haosul, cum n-ar suna de straniu,
devine constructiv prin caracterul său distructiv, prin distructivitatea lui. El
construieşte nimicind ceea ce este de prisos, suplimentar. Procesele
disipative, disiparea ca atare constituie nu ruinătorul, nu factorul distrugător,
dar o proprietate semnificativă a proceselor de autoorganizare, necesară de
a purcede la atractor, de a crea o structură disipativă complicată într-un
sistem neliniar deschis.

Însă pentru ca întîmplarea să-şi poată croi calea spre macronivel este
necesară o stare deosebită a sistemului neliniar. Această situaţie specialiştii
o numesc indurabilitate. Indurabilitatea mediului neliniar exprimă
sensibilitatea acestuia faţă de fluctuaţiile mici. În indurabilitate sunt fixate
conexiunile dintre micro - şi macro-proporţii. Exemple de mişcare indurabilă:
starea mingei pe vîrful dealului (orişice deviere mică poate provoca căderea
ei de pe deal), poziţia creionului pus cu ascuţişul pe masă ş.a.
Indurabilitatea nu este o neplăcere regretabilă, din contra ea conţine un

1 1
Celulele lui Benar constituie apariţia alveolelor hexaedrice în lichide care sunt
încălzite dedesubt uniform. E vorba de untdelemnul (ulei) încălzit pe tava. La o oarecare
temperatură critică el se autostructurează în aşa fel că fluxurile de vîrtej (turbionare)
creează o structură strict formată de tipul fagurilor de albină
moment constructiv, purcede la restructurări cardinale ale sistemului neliniar
deschis. La drept vorbind, dacă este absentă indurabilitatea apoi nu există
nici dezvoltare. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Sau altfel spus,
dezvoltarea are loc prin intermediul indurabilităţii, prin intermediul
bifurcaţiei, prin intermediul întîmplării.

Recapitulînd cele spuse mai sus e necesar de menţionat faptul că


pentru ca în spaţiu să se dezvolte procesele catastrofale, pentru ca
întîmplarea să aibă posibilitate de a provoca lanţurile evenimentelor
semnificative însuşi mediul trebuie să fie pregătit într-un mod special. Mediul
în această ordine de idei necesită o stare agitată (excitată), critică. Orice
pretext nesemnificativ (o decizie nejustificată, un cuvînt nu la vreme spus
etc.) poate provoca o catastrofă socială. Purcedem la soluţionarea chestiunii
cheie şi anume: cum apare, cum se naşte noul, reieşind din paradigma
sinergetică? Filosofii de mult legau esenţa întîmplării de posibilitatea apariţiei
noului în realitate.Actualmente e argumentată ideea conform căreia în
mediul neliniar există potenţial un spectru de structuri (forme de organizare)
care pot apărea în el. Ce structuri v-or lua naştere este determinat de
proprietăţile interne ale acestui mediu şi nu de parametrii acţiunii externe.
Cu alte cuvinte, în mediu există un cîmp (torent) de căi de dezvoltare.
Exemplu de spectru al structurilor mediului poate fi numit spectrul
particulelor elementare, studiat încă de Heisenberg (teoria relaţiei de
incertitudine). Spectru structural posedă şi cunoscutele obiecte astrofizice
(stelele, galaxiile etc). E posibilă existenţa spectrelor formelor biologice,
spectrelor structurilor politice, economice etc. majorarea entropiei sistemului
(adică cu majorarea dezordinii, haosului şi dezorganizării).

Sinergetica este prima care a descoperit mecanismul apariţiei ordinii


prin fluctuaţie, haos. Fluctuaţiile se amplifică pe contul dezechilibrului, ele
clatină (zdruncină) structura veche şi purced la una nouă: din dezordine
apare ordinea. Proceselor de autoorganizare le sunt proprii aşa tendinţe
contradictorii ca indurabilitatea şi durabilitatea, dezorganizarea şi
organizarea, dezordinea şi ordinea. Deci sinergetica afirmă că întîmplarea
constituie un principiu constructiv, creativ. Ea făureşte lumea, fiindcă
întîmplarea posedă facultatea de a îndeplini rolul acelui mecanism, acelei
forţe care transferă sistemul în atractor, în una din structurile proprii ale
mediului, în tendinţa internă de organizare a acestuia.

E cunoscut faptul că F.Engels defineşte întîmplarea drept o completare şi o formă de


manifestare a necesităţii . Analiza proceselor de autoorganizare a sistemelor neliniare deschise
dau posibilitatea de a aprofunda accepţia conexiunii dialectice a întîmplării şi necesităţii.
Menţionăm faptul că nu numai întîmplarea poate să se manifeste ca o completare a necesităţii,
dar şi necesitatea poate fi interpretată ca o completare a întîmplării. Sinergetica explică această
afirmaţie în sensul următor: direcţia identică (uniformă) de evoluţie a sistemului, cînd e depăşit
punctul de bifurcaţie (este executată “alegerea” direcţiei) pînă la bifurcaţia următoare este
rezultatul corelării, coordonării şi interamplificării fluctuaţiilor (întîmplărilor). Necesitatea şi
întîmplarea deci se completează reciproc, ele în principiu sunt egale în drepturi.
Evidenţiem două tipuri de întîmplare.

Primul tip îl constituie întîmplările care-s bazate pe posibilităţi şi


iniţiază o evoluţie concret-dirijată (axată pe un anumit scop) a obiectelor
sistemice. Aceste întîmplări se situiază la începuturile proceselor de
dezvoltare, de apariţie a noului în realitate. Aici necesitatea se naşte din
întîmplare, în baza acesteia, se manifestă ca efect, ca rezultat al “jocului de
efect” iniţial. Acest tip (gen) de întîmplare caracterizează dezvoltarea ca o
apariţie bruscă, ca moment calitativ de cotitură.

Al doilea tip de întîmplare îl constituie acela, care însoţeşte orice


proces de schimbare orientat, în momentul cînd tendinţa (orientarea) s-a
format, a ieşit la iveală. Acestea sunt întîmplările care completează
necesitatea şi reprezintă forma manifestării acesteia, adică întîmplările în
sensul tradiţional al acestui cuvînt.

Aşadar, teoria autoorganizării ne mărturiseşte argumentat despre


aceea că lumea este nu numai extrem de complicată dar şi enigmatică
graţie trăsăturilor de întîmplare ale acesteia. Întîmplarea (haosul la
micronivel) constituie un principiu constructiv, fiindcă reprezintă în sine
cuaza, factorul iniţiator pentru ieşirea sistemului la o cale proprie reală de
evoluţie, la unul din atractorii de dezvoltare. Întîmplarea (fluctuaţia) este
deasemenea mecanismul schimbării diverselor regimuri de mişcare a
sistemului, trecerea pe parcursul evoluţiei de la o structură relativ durabilă la
alta. Lumea este creatoare fiindcă “e plină“ de procese evoluţioniste, unde
rolul substanţial îl joacă întîmplarea. Reiese că lumea e creată de întîmplare.

În mecanica cuantică nerelativistă necesitatea era reprezentată de


evoluţia undei strict determinate în intervalul dintre două demensiuni.
Acesta alcătuia un “catalog de aşteptare”al viitorului teoretic argumentat şi
presupunea măsura probabilităţii realizării evenimentelor cunoscute, adică
situaţiile microobiectului în rezultatul interacţiunii lui cu aparatul
(instrumentul) în condiţiile iniţiale.

În sinergetică, ca şi odinioară, necesitatea explică generalul abstract în


reprezentările sistemice ale obiectului de cercetare. Generalul abstract se
asociază cu legităţile dinamicii neliniare care în anumite condiţii duc spre o
indurabilitate a mişcării şi spre bifurcaţii. Din această cauză primul pas în
modelarea comportării complicate a sistemului constă în stabilirea
caracterului neliniar al dinamicii corespunzătoare şi în identificarea
mărimelor variabile, capabile de a demonstra indurabilităţi şi bifurcaţii.

La etapa sinergetică de dezvoltare a ştiinţei esenţial se modifică şi


conţinutul categoriei de posibilitate. Deaceia e justificat procedeul de
examinare a posibilităţii prin intermediul categoriei general-ştiinţific de
probabilitate. Probabilitatea drept aspect cantitativ al posibilităţii, din
caracteristică a raportului obiect - subiect devine ontologic semnificativă şi
exprimă, printre altele, caracterul esenţial al procesului obiectiv de creare a
lumii. Acestei categorii i se oferă alt sens şi anume: măsură potenţială a
posibilităţii.

În fine, ultima noţiune din structura de categorii desemnată de noi o


constituie categoria pereche a posibilităţii - categoria de realitate. Această
categorie este interpretată aici drept obiectivitate în accepţia ei concret-
istorică. Paradigma neliniară dă alt sens acestei orientări. Realitatea din
obiectivitate, prin intermedierea ei cu activitatea efectivă a omului, se
transformă într-o totalitate a fluxului general al existenţei de autoacţiune,
spontan autoorganizată pe baza interacţiunei elementului şi sistemului, părţii
şi întregului, omului şi Universului.

Schimbările revoluţionare în plan ontologic şi logico-gnoseologic în


ştiinţă în jumătatea sec. al XX-lea au provocat apariţia şi devenirea unui nou
stil de gîndire - stilul de gîndire neliniar, iar în continuare şi un nou tablou al
lumii - tabloul ştiinţific neliniar bazat pe paradigma aliniarităţii. Conţinutul
categoriilor structurii nominalizate extinde şi înbogăţeşte conceperea
fenomenelor complicate, neliniare ce au loc permanent în fizică, chimie,
biologie, societate, în toate domeniile de activitate umană, care contribuie
nemijlocit la supravieţuirea omenirii.

Paradigma liniarităţii este imanentă ştiinţei clasice, deasemenea unor


teorii fizice neclasice ca, de exemplu, teoriei speciale a relativităţii. Această
paradigmă se asociază cu reducţionismul, aici (în limitele paradigmei liniare)
predomină determinismul laplasian, care exclude orişice întîmplare, orişice
imprevizibilitate în comportarea sistemului autoidentic dinamic. Aliniaritatea
este o noţiune neclasică şi conţinutul ei nu se reduce (limitează) la o negare
abstractă a liniarităţii. Ea preconizează dezechilibrul sistemului, ceea ce
discriminează noţiunea de traiectorie în sensul clasic şi duce la o revizuire
cardinală a modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilităţii.

Actualmente se poate contura (constata) prezenţa a două direcţii de


investigaţie ale fenomenului de aliniaritate, orientate spre constituirea unui
nou tablou ştiinţific al lumii. În primul rînd e vorba de apariţia metodelor
matematice de forţă pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale neliniare ce au
stimulat devenirea sinergeticii - teoriei de autoorganizare a sistemelor
neliniare deschise. În al doilea rînd, evidenţiem cercetările ce ţin de studiul
legităţilor neliniare în teoriile fundamentale ale fizicii şi ale altor ştiinţe.
Rezultatul acestor cercetări este apariţia şi devenirea unui nou tablou al
lumii - tabloul ştiinţific neliniar. Care-s ideile principial noi ale acestui
fenomen în curs de dezvoltare?

1) Ideea “istoriei” ireversibile a sistemului, care se autoorganizează


prin trecerea de la haos la ordine sau se dezorganizează prin traversarea de
la ordine la haos. Această idee ţine de implantarea “săgeţii timpului” în
tabloul fizic al lumii. Ea devine decisivă pentru constituirea concepţiei
evoluţionismului global al Universului nostru, unde se includ (se înscriu) nu
numai sistemele fizice, biologice, sociale, dar şi omul cu organizarea lui
spirituală arhicomplicată şi subtilă.

2) Alt moment nou al tabloului lumii neliniare îl constituie ideea de


dezvoltare ce se manifestă prin autoorganizarea sistemului ce traversează
de la haos la ordine.

3) În fine, a treia idee principial nouă şi conceptual valoroasă a


aliniarităţii se poate de formulat ca o autoacţiune spontană a sistemului în
baza unei intercondiţionări limitate a întregului şi părţii.

Modul de abordare tradiţional, dominant pînă în prezent, privind


dirijarea proceselor naturale şi sociale este bazat pe reprezentarea liniar-
ascendentă a funcţionării sistemelor naturii şi societăţii. Conform acestei
paradigme, aşi spune metafizice, rezultatul acţiunii externe de gestionare
constituie o consecinţă liniară şi uniformă, direct proporţională eforturilor
depuse, ce corespunde schemei “acţiune gestionară - rezultat dorit”. Cu cît
cheltuieşti mai multă energie şi depui mai multe eforturi cu atît, chipurile,
mai eficient devine şi randamentul (restituirea) sistemului. Această concepţie
este nu numai primitivă, simplificînd la maximum procesul de dirijare, dar
chiar şi periculoasă. Ea, de exemplu, a adus ţara noastră la o criză ecologică
şi social-economică aprofundată. Toate eforturile, de regulă bine venite,
devin inutile, zădarnice dacă ele sunt în contrazicere cu tendinţele proprii de
autodezvoltare a sistemelor naturale şi sociale.

Starea actuală a tuturor sferelor de activitate umană ne mărturiseşte


că o planificare maximă, o centralizare nejustificată aduce la nişte
consecinţe opuse, nepronosticate, adică la o situaţie neaşteptată şi
nedorinţă de criză ecologică, economică, socială etc. De efectul
bumerangului omul se loveşte atunci cînd nu ea în consideraţie acţiunile
opuse ale sistemelor naturale şi sociale asupra individului, neagă
aliniaritatea şi neuniformitatea acestor conexiuni inverse.

Cunoaşterea principiilor de autoorganizare a sistemelor neliniare ne


inspiră speranţe, deschide noi direcţii în cercetarea modelelor de gestionare
a acestor sisteme. Menţionăm încă o dată importanţa ideei sinergetice
despre cîmpul căilor de dezvoltare, despre spectrul structurilor care se
conţine veritabil în mediile neliniare. Această idee deja ne permite multe, ne
oferă posibilitatea de a perfecţiona modelele de dirijare a sistemelor
deschise (dezechilibrate).

În primul rînd, dacă există o mulţime de căi de dezvoltare, adică calea


de dezvoltare nu e predeterminată, nu e unică, apoi omenirea are dreptul la
o alegere a căii optimale de evoluţie. Această cale nu e pronosticabilă doar
pe bază experienţei precedente. Calea optimală e necesar de a o alege, ea
trebuie calculată, iar apoi dirijată.

În al doilea rînd, e vorba despre numărul limitat al căilor de dezvoltare


a sistemelor neliniare. Prin urmare în sistemul dat neliniar sunt posibile
(realizabile) nu toate direcţiile de dezvoltare solicitate de subiect.

În al treilea rînd, omul poate să descrie, să calculeze, optimal pentru


sine, realizarea “scenariilor” desfăşurării evenimentelor în viitor.

Aşadar, totul se reduce la faptul de a se învăţa a determina totalitatea


structurilor reale caracteristice pentru fiecare sistem, deasemenea a se
călăuzi de tendinţele adecvate ale evoluţiei aceastuia.

4.De la sinergetică spre noosferologie. Tabloul noosferic al


lumii.

Sinergetica şi medicina.

Sinergetica posedă un potenţial metodologic şi euristic de forţă. Ea ne


permite de a inventa şi a dezvolta moduri de abordare netradiţionale,
necorespunzătoare standardelor, care pot stimula soluţionarea celor mai
imperioase (vitale) probleme legate de supravieţuirea omenirii. În acelaşi
timp nu e cazul de absolutizat metodele sinergetice, e necesar uneori chiar
de a ocoli “euforia sinergetică“. Stilul de gîndire neliniar constituie un stil de
cugetare contemporan şi în acelaşi timp este un stil concret-istoric, prin
urmare conţine în sine elemente ce în viitor pot fi negate, dezvoltate în alte
forme. Întradevăr, dezvoltarea ştiinţei, revoluţiile tehnico-ştiinţifice au
argumentat pe parcursul secolelor necesitatea apariţiei unei noi mentalităţi
în organizarea ştiinţei, a unui nou tablou ştiinţific, chiar a unui nou tip de
ştiinţă - noosferic, care va purcede îndată după cel postneclasic, adică după
tipul raţionalităţii sinergetice, care este inclus într-o formă esenţial
transformată în tipul noosferic de raţionalitate. Este vorba, deci, despre
necesitatea noosferizării ştiinţei şi tehnicii cu scopuri extrem de vaste, ce ar
aduce la noi forme, metode şi căi de supravieţuire a omenirii. Apare, odată
cu aceasta, un nou domeniu al ştiinţei - noosferologia, obiectul de studiu al
căreia îl constituie legităţile procesului de noosferogeneză, examinarea
etapelor de dezvoltare a noosferii, analiza şi scoaterea în evidenţă a
formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civilizaţiei, realizării pedeplin a
principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea paradigmelor, metodelor,
căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii.

Ştiinţa şi în special tehnica cu începutul revoluţiei industriale, cum s-a


adeverit actualmente, a generat şi prelungeşte să genereze nu numai efecte
pozitive dar şi negative în dezvoltarea omenirii, contribuind tot mai mult la
aprofundarea crizei ecologice şi la amplificarea instabilităţii evoluţiei sociale.
Altfel spus, progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în mare măsură e responsabil
atît pentru bunurile materiale şi confortul solicitat de locuitorii contemporani
ai Planetei noastre, cît şi pentru alunecarea spre o catastrofă
antropoecologică globală.

Timp îndelungat în practica socială predomina strategia de supuşenie


(subordonare) a naturii şi concepţia despre lumea tehnicistă în problemele
interacţiunii mediului ambiant cu societatea. Într-adevăr, facultatea omului
privind creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie atît la dezvoltarea economiei din
societate, cît şi la degradarea biosferei. În caz contrar n-ar fi fost posibile nici
sporirea economică, nici “explozia demografică“, nici “tromboza
informaţională“. Despre aceasta ne mărturiseşte toată istoria dezvoltării
omenirii, în deosebi cea contemporană. PTŞ a asigurat o creştere economică
de mai mult de 75% şi corespunzător mărirea populaţiei de la 250 milioane
de oameni la începutul erei noastre pînă la aprpximativ 6 miliarde în a. 1999,
deasemenea majorarea volumului de informaţie socială de la 10 9 biţi
(apariţia graiului uman) pînă la 1025 biţi (revoluţia informaţională
contemporană).

Deja au fost întreprinse încercări de a elabora în baza legilor biosferice


tehnologii economice ecologizate prin intermediul ideii de “neoculegere” 1 . E
cazul în această ordine de idei de amintit despre constituirea tehnologiilor
netradiţionale (scientofage, informaţionale) şi despre formarea modului
intesiv-coevolutiv, sau noosferic, de interacţiune a sociumului şi naturii, care
presupune eliminarea “tehnologiilor neolitice” şi “includerea” civilizaţiei în
biosferă.

Există însă şi opinii contrar opuse vis-a-vis de soluţionarea acestei


probleme. Unii autori consideră că absolut toate tehnologiile contemporane
fără excepţie aduc daune biosferei, în principiu “elimină“ factorul tehnologic
din “lista” mecanismelor reale de tranziţie spre civilizaţia durabilă. Ei pun
soluţionarea problemei crizei ecologice pe contul mecanismului reglării
biotice a mediului ambiant şi procesului depopulativ (de depopulaţie). Printre
argumentele găsite la aceşti autori susţinute în favoarea unei astfel de
concluzii sunt acelea că recent, în condiţiile sistemului de piaţă, schimbarea
tehnologiilor se efectuiază în mediu în fiecare deceniu, atunci cînd
schimbarea “biotehnologiilor”, adică apariţia noilor specii, are loc conform
datelor paleontologice în mediu odată în curs de trei milioane de ani.
Evaluînd (apreciind) ritmurile dezvoltării omului şi evoluţiei biosferei conform
criteriilor informaţionale, ei afirmă că viteza schimbărilor în biosferă este
cu şapte puteri (107 ) mai lentă decît viteza acumulării informaţiei
culturale. Această imensă diferenţă de puteri a predeterminat prioritatea

1
1 Vezi: Урсул А.Д. Перспективы экоразвития. М., С. 170-185
tehnologiilor create de om în comparaţie cu “tehnologiile” biosferei, care cu
succes se blochează şi chiar se înlătură.

Probabil că ritmul înalt al evoluţiei tehnologice poate deveni util în


calea spre soluţionarea crizei ecologice dacă factorul informaţional-
tehnologic va deveni “aliatul” ecologiei. Dar acest fapt poate avea loc doar
în cazul cînd tehnologiile bazate pe epuizarea resurselor materiale vor fi
transformate în tehnologii neprimejdioase, inofensive, scientofage ceea ce,
de regulă, e posibil folosind tehnologiile mai sus enunţate
“neoculegătoare”. Aceste tehnologii (tehnologiile ecofile), compatibile cu
biosfera, în evoluţia lor nu cer o separare de ea, dar invers. În vederea
realizării acestui scop e necesar de a reorienta ştiinţa spre noi obiective, iar
tehnologiile netradiţionale de a le crea pe principiile dezvoltării durabile.
Bizuindu-se pe o astfel de paradigmă se poate de aşteptat că ştiinţa, păşind
pe calea dezvoltării durabile, se va pomeni într-o stare de revoluţie
noosferică ordinară, fiind însoţită din capul locului de noosferizarea PTŞ, de
umanizarea şi socializarea tehnicii şi tehnologiei, cea ce constituie o premiză
de bază a supravieţuirii omenirii.

În istoria dezvoltării cunoaşterii teoretice e logic a evidenţia cîteva


genuri de revoluţii ştiinţifice şi corespunzător tot atîtea tipuri de ştiinţă:
clasică cu cele două stări ale ei - disciplinară şi disciplinar-organizată, ştiinţa
neclasică şi cea postneclasică, care în opinia unor autori1 definitivează istoria
revoluţiilor ştiinţifice globale. Actualmente însă a devenit clar că o dezvoltare
stihiinică a ştiinţei în limitele civilizaţiei industriale se învecinează cu
dispariţia acesteia. Omenirea nu e satisfăcută nici de ştiinţa postneclasică, şi
nici de sinergetică, din cauza că ea nu-i capabilă de a soluţiona pînă la
capăt problematica ecologică. Strategia dezvoltării durabile conduce la o
nouă fază de bifurcaţie pe calea schimbărilor revoluţionare ale ştiinţei, care
ori va pieri odată cu omenirea, ori concomitent cu ea va porni spre o
nouă etapă de dezvoltare, spre etapa noosferică, selectînd alte scopuri şi
alte valori de transformare ale acesteia. Cu cît mai promt ştiinţa
postneclasică se va transforma în cea noosferică, cu cît mai activ se va
efectua noosferizarea PTŞ cu atît mai rapid se va realiza obiectivele
noosferogenezei.

Dacă în ştiinţa postneclasică cu tipul ei de raţionalitate ştiinţifică se


iniţiază conştientizarea conexiunii activităţii teoretice şi produsului acesteia
cu valorile sociale, iar “orientările umanistice devin primordiale în
determinarea strategiei investigaţiilor de cunoaştere”1 , apoi revoluţia
ştiinţifică noosferică ne aprofundează în această ordine de idei cu mult mai
eficient. În antropocentrismul extensiv al ştiinţei postneclasice apar
schimbări ce ţin de umanismul noosferic, care la rîndul său neagă
antropocentrismul clasic şi treptat conduce la un nou principiu de organizare

1 1
Vezi: Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè. Ì., 1995.Ñ.303
al ştiinţei contemporane - la principiul biosferocentrist. În afară de asta
apare şi un nou tip de viziune asupra mediului ambiant şi a interacţiunii
acestuia atît cu fiecare om în parte, cît şi cu toată omenirea. În locul
civilizaţiei tehnogene strîns legată de “umanismul de consum” vine o nouă
civilizaţie, civilizaţia informaţional-ecologică (noosferică) cu forma ei proprie
de ştiinţă şi de raţionamente socionaturale2 .

Aidoma întregii dezvoltări a civilizaţiei e posibil în principiu a reorienta


ştiinţa spre valorile general-umane ale strategiei noosferice. Ştiinţa şi numai
ştiinţa poate să se manifeste în calitate de remediu eficace, capabil de a
elabora paradigma şi strategia dezvoltării durabile, de a asigura
supravieţuirea omenirii.

Actualmente, în condiţiile noosferizării PTŞ, traversării spre


noosferogeneză rolul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei trebuie să se modifice
radical. Aceste fenomene sunt chemate să contribuie substanţial la
ecologizarea atît a conştiinţei, cît şi a societăţii în întregime, la formarea
unei noi civilizaţii - societăţii ecologice inofensive. Astăzi ştiinţa e
percepută ca o componentă extraordinar de importantă în elaborarea
modelului de dezvoltare durabilă.

Viitoarea noosferă, în principiu, nu poate fi creată atît în lipsa


concepţiei dezvoltării durabile, cît şi prin neglijarea potenţialului ştiinţifico-
tehnologice anterior. Ea (noosfera) rămîne deasemenea o utopie în absenţa
reorientării priorităţilor în domeniul ştiinţei de la problemele militare şi
tehnice la cele ce ţin de problematica sociotehnologică. E vorba, deci, despre
transformarea paradigmei dezvoltării durabile şi a perspectivei ei noosferice
într-un sistem de orientări intelectuale, profesionale, conceptuale şi practice
necesare fiecărui individ în scopul dezvoltării multilaterale a tuturor
locuitorilor Planetei noastre.

Tranziţia spre o dezvoltare durabilă e posibilă din punct de vedere al


ştiinţei contemporane doar într-o variantă globală, iar în perspectivă în cea
cosmică. Şi totuşi, fiecare ţară trebuie să adopte concepţiile sale naţionale,
strategia şi alte documente de pronosticare referitoare la elaborarea şi
realizarea programului de dezvoltare durabilă. La etapa actuală e important
de a se include în această activitate cît mai operativ, de indicat rezervele
existente în ştiinţă, tehnică, instruire, în potenţialul spiritual intelectual al
poporului fiecărei ţări. Noosfera poate să devină o realitate doar în cazul cînd
ea va fi solicitată, depăşind toate celelalte forme ale activităţii sociale de
ştiinţele naturale, sociale şi tehnice, de tot sistemul culturii şi învăţămîntului.
Modul de abordare noosferic, noosferizarea PTŞ nu numai că radical

1 1 Ñòåïèí Â.Ñ., Ãîðîõîâ Â.Ã., Ðîçîâ Â.À. Ôèëîñîôèÿ íàóêè è òåõíèêè , c. 306

2 2 Vezi: Teodor N.Ţîrdea Informatizarea,cunoaşterea, dirijarea socială. Eseuri filosofice.


Chişinău, 1994, p.104-112
înfluenţează asupra profunzimii investigaţiilor trecutului şi aprecierii
adecvate a prezentului, dar conturează şi viitorul. S-a argumentat că
dezvoltarea noosferică poate fi intensificată şi prin axiologizarea
intelectualizării, compiuterizării şi scientizării sistemelor sociale, iar acest
fapt poate să contribuie la supravieţuirea omenirii doar executînd o
informatizare deplină a sociumuluii în primul rînd efectuînd o realizare
adecvată a informatizării ecologice, o acumulare de forţă a posibilităţilor
modelării cognitive globale a proceselor naturale şi socioeconomice, o
trecere la procedurile de acumulare şi de translare “fără hîrtie” a informaţiei,
crearea sistemului de comunicaţii globale, constituirea spaţiului unic
informaţional şi ecomonitoringului planetar.

Deci, ştiinţa şi tehnica contemporană, sistemul de instruire şi cultura în


întregime sunt chemate de a soluţiona problemele fundamentale în
dezvoltarea omenirii şi anume a elabora noi paradigme de supravieţuire a
omului şi biosferei, a formula doctrine neordinare de ieşire a civilizaţiei din
criza ecologică globală, a motiva, fundamenta şi argumenta concepţia
dezvoltării durabile şi devenirii noosferei.

E cunoscut faptul că particularitatea fundamentală a sistemului viu o


constituie istorismul acestuia. Orişice organism se dezvoltă în timp şi
păstrează în “memoria”sa momente din evoluţia anterioară. Sinergetica ne-a
argumentat că o astfel de facultate, adică prezenţa schimbărilor istorice,
este proprie şi naturii anorganice. Ele (schimbările) sunt formulate, de
exemplu, în legea a doua a termodinamicii, fapt despre care am menţionat
deja. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi
medicina. Modurile de abordare sinergetice faţă de procesele biologice se
realizează cu o eficacitate tot mai avansată. Originea (provenienţa) vieţii şi
asimetriei moleculare, evoluţia prebiologică, procesele biologice periodice,
morfogeneza şi apariţia imunităţii - în toate aceste domenii sinergetica şi-a
manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. Ulterior ne v-om
canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă.

Fără îndoială că organismul, specia, populaţia, biosfera reprezintă în


sine nişte structuri disipative, adică sisteme haotice, deschise,
dezechilibrate. Modelele unor astfel de sisteme sunt descrise prin
intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Analiza lor ne vorbeşte că
pentru anumite valori ale parametrilor sistemului în ultimul apar
indurabilităţi şi, deci, bifurcaţii ce brusc schimbă starea lui. Aceste bifurcaţii
sunt similare tranziţiilor de fază. E vorba că procesele de bază în lumea vie
sunt nişte fenomene de creştere (de înmulţire) şi de formare a speciilor.
Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire autocatalitice,
dirigate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. În dinamica populaţiei
există faze de înmulţire (de creştere) furtunoase, rapide care se înlocuesc
(se schimbă) prin procesul stocastic de dezvoltare.
Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor), Kant
şi Laplas care au creat modelul teoretic de apariţie a sistemului Solar dintr-o
nebuloasă primară haotică. Alt sinergetician de forţă a fost, credem noi
Darwin care o stabilit mecanismul apariţiei şi dezvoltării biosferei
reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică, întîmplătoare.
Acest mecanism îl constituie selecţia naturală . Modelul lui Kant şi Laplas
actualmente suscită doar un interes istoric, pe cînd teoria lui Darwin, care
aparţine celor mai avansate performanţe a gîndirii umane pe deplin îşi
păstrează şi în prezent importanţa sa ştiinţifică. Darwin deci, poate fi socotit
unul din fondatorii sinergeticii contemporane. El pentru prima dată a
reprezentat schema formării speciilor prin intermediul divergenţei.
Divergenţa speciilor înseamnă o scădere, o micşorare a simetriei. Strămoşul
nostru locuia în bordei, unii din urmaşii (descendenţii) lui sau urcat pe
copaci, alţii au valorificat zonele de litoral.

În teoria evoluţionistă contemporană are loc o discuţie aprinsă dintre


reprezentanţii gradualismului şi punctualismului. Primii afirmă că formarea
speciilor se efectuiază treptat, puţin cîte puţin, ultimii cred că ea se
realizează într-un timp comparabil scurt, cu mult mai redus decît perioada
stasisului, adică existenţa stabilă a speciei. Însă modelele matematice ne
demostrează că formarea speciei e asemenătoare tranziţiei de fază.
Tranziţia poate fi şi graduală, însă punctualismul este mult mai probabil.
Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a soluţiona această controversă.

Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra


deasemenea prin exemplul înmulţirii moluştelor şi melcilor. Modelul principal
aici devine schema activator - inhibator, adică cele două componente
antagoniste ale evoluţiei. Primul duce la accelerarea mersului (curgerii)
proceselor, deseori prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare, iar
al doilea provocă o încetinire a înmulţirii rapide. Joaca complicată a acestor
doi factori polari are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi
duce la momente surprinzătoare în lumea viului. În favoarea teoriei numai
ce expuse, deasemenea şi a teoriei lui Darwin (selecţia naturală) ne vorbesc
şi lucrările lui M.Eigen (savant german, laureat al premiului Nobel).

Apariţia evoluţionistă a biosferei din haos ne vorbeşte despre


imprezicerea mersului evoluţiei. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi
început din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel
“de partide de şah“ este întîmplător. Situaţia e similară cu meteorologia,
care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat.

Teoria evoluţionistă contemporană creată în anii ‘30 ai sec. al XX-lea a


fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţională.
Actualmente în ştiinţă apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioară a
teoriei evoluţioniste cu biologia moleculară, a sinergeticii şi teoriei
informaţiei, unde savanţii au dobîndit deja rezultate îmbucurătoare.
Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină, mai ales
cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului
uman. Pentru funcţionarea normală a tuturor sistemelor de activitate vitală a
omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine, de
regimul haosului determinat. Respiraţia omului, bătaia (pulsaţia) inimii lui,
ritmurile somnului şi înviorării, ritmurile hormonale, echilibru psihic - pentru
toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de
haos, necesară pentru susţinerea sănătăţii omului.

De exemplu, aritmia inimii este periculoasă, însă nu mai puţin riscante


(ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură reglementate, care
deasemenea ne vorbesc despre prezenţa patologiei. O inimă cu bătăi prea
reglementate nu e capabilă de a reacţiona flexibil la schimbările condiţiilor
externe, capacităţile ei adaptive se micşorează (scad semnificativ). Savanţii
din diferite domenii ale ştiinţelor medico-biologice actualmente au ajuns la
concluzia că sănătatea constituie o balanţă subtilă dintre haos şi ordine.

În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor


dinamice, intensiv dezvoltă noţiunea de “maladie dinamică“. Organismul
uman este un sistem de autoreproducere, de autoacţiune. Teoria haosului în
dinamica neliniară joacă astăzi un rol practic în diagnosticarea şi tratarea
maladiilor, în particular, în prevenirea acceselor acute ale bolilor. Problema
aici este următoarea: cît haos este necesar omului ca el să devină sănătos,
cît haos poate rezista organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească; cînd
occilaţiile haotice sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate?
Răspuns la aceste întrebări putem găsi prin metodele sinergeticii, prin
modurile de abordare neliniare.

După cum vedem, sinergetica actualmente radical influenţează


metodele şi mijloacele de investigare în ştiinţele medico-biologice. E necesar
deci, ca toţi ce-i ce sunt antrenaţi în cercetările acestor domenii ştiinţifice să
se familiarizeze profesional cu metodologia sinergetică, care va avansa spre
noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale.