I.

Premisele apariţiei şi constituirii fenomenului

“temeliile ştiinţei” şi clasificarea lor

E cunoscut faptul că dezvoltarea ştiinţei este condiţionată şi influienţată de mai mulţi faptori, atît externi cît şi de cei interni. În filosofia
şi istoriografia acesteia pentru conştientizarea (explicarea) factorilor şi legităţilor evoluţiei cunoştinţei ştiinţifice sau reliefat două paradigme -
internalistă şi externalistă, - ce concurează între ele permanent. Momentul cheie al divergenţelor teoretice dintre adepţii acestor concepţii îl
constituie diversa apreciere a rolului factorilor interni (intraştiinţifici) şi externi (socioculturali) în dezvoltarea ştiinţei.
Internaliştii (A. Koyre, K. Popper, T. Kuhn, I. Lakatas ş. a.) declară şi afirmă posibilitatea şi necesitatea creării modelului teoretic de
dezvoltare a cunoştinţei ştiinţfice doar în baza factorilor intraştiinţifici (observarea, experimentul, metodele de acumulare a cunoştinţelor empirice
şi teoretice, argumentarea lor).
Externaliştii (J. Bernal, M. Malkey ş.a.) consideră că crearea unui astfel de model devine imposibilă în afara includerii în el, în caliate de
componenţă esenţială a cunoştinţei ştiinţifice, diverşi factori socioculturali (tehnica, arta, filosofia, structuri sociale ş.a.). Nu e cazul de a absolutiza
importanţa unei din cele două paradigme. Ambele au dreptul la viaţă, una o completează pe alta şi împreună lămuresc mai adecvat unele aspecte
ale funcţionării şi dezvoltării ştiinţei.
Mai departe ne v-om axa atenţia pe momentele de bază ale paradigmei externaliste.
E ştiut faptul că nivelul empiric şi teoretic al cunoştinţei ştiinţifice posedă şi alcătuiesc o structură extrem de complicată. Interacţiunea
cunoştinţelor ce se includ în fiecare din aceste niveluri, asociaţia lor în seturi relativ independente, prezenţa conexiunilor directe şi inverse dintre
ele necesită analiza lor drept un sistem integru, drept un sistem de autoorganizare. În limitele fiecărei disciplini ştiinţifice diversitatea cunoştinţelor
se organizează într-o unitate sistemică graţie temeliilor pe care ele se sprigină (bazează). Temeliile se manifestă ca un nucleu epistemic creativ,
care determină strategia cercetării ştiinifice, sistematizarea cunoştinţelor acumulate şi asigură implantarea acestora în cultura epocii istorice
respective.
Deci, în structura cunoştinţelor ştiinţifice e logic a evidenţia temelii fundamentale relativ durabile în baza cărora se formează teoriile şi
faptele empirice. Temeliile determină startegia cercetărilor ştiinţifice şi intermediază implantarea rezultatelor acestora în cultura epocii istorice
respective. Restructurarea radicală a temeliilor activităţii ştiinţifice reprezintă nu altceva decît revoluţia în ştiinţă. Anume în procesul de formare,
de schimbare şi de funcţionare a temeliilor cercetării ştiinţifice se manifestă în cel mai evident mod condiţionarea socioculturală a cunoştinţei
ştiinţifice. Temeliile ştiinţei, posedînd o structură complicată, pot fi clasificate, diferenciate. E logic a evidenţia cel puţin trei părţi componente
principale ale temeliilor activităţii ştiinţifice: idealurile şi normele cercetărilor ştiinţifice (stilurile de gîndire ştiinţifice), tabloul ştiinţific al lumii şi
bazele filosofice ale ştiinţei. Fiecare din aceste temelii posedă structura sa.

II. Idealurile şi normele activităţii ştiinţifice

(stilul de gîndire ştiinţific)
Ca orişice activitate cunoaşterea ştiinifică este reglamentată de anumite idealuri şi norme, de un anumit stil de gîndire.
Stilul de gîndire se reduce la reprezentări despre normele de descriere, demonstrare şi organizare a cunoştinţelor ştiinţifice. El cuprinde
de asemenea şi totalitatea formelor de cunoaştere, metodele, principiile şi schemele de explicare etc.
Stilul de gîndire influienţează considerabil elaborarea problemelor ştiinţifice şi modul lor de rezolvare, metodele, formele şi mijloacele
de cunoaştere ştiinţifică. Pe parcursul unei anumite perioade stilul de gîndire dominant satisface necesităţile logico-metodologice corespunzătoare
şi contribuie la sporirea eficienţii investigaţiilor ştiinţifice.
În idealuri şi norme (stiluri de gîndire) sunt reliefate reprezentările despre obiectivele activităţii ştiinţifice şi despre mijloacele de
realizare ale acestora. Printre idealurile şi normele ştiinţei pot fi stabilite:
a) norme pur obiective de cunoaştere care reglamentează procesul de reproducere a obiectului în diverse forme ale cunoştinţelor;
b) normative, idealuri sociale care fixează rolul ştiinţei şi valoarea ei pentru viaţa obştească la o perioada concretă a dezvoltării istorice,
dirigează procesele comunicative de cercetare, etc.
Acestor două laturi ale idealurilor şi normelor ştiinţei le corespund două aspecte ale ei: ştiinţa drept activitate de cunoaştere şi ştiinţa
drept institut social.

Idealurile şi normele ştiinţei au o organizare destul de complicată. În ele e logic a evidenţia următoarele forme:
1) idealurile şi normele de explicare şi de descriere;
2) idealurile şi normele de demonstrare şi de fundamentare a cunoştinţelor;
3) idealurile şi normele de construire şi organizare a cunoştinţelor.
În totalitate ele constituie o schemă de metodă specifică a activităţii de cercetare, ce asigură cunoaşterea obiectului.

În conţinutul acestor trei forme, în care se realizează şi funcţionează idealurile, se poate de scos la iveală cîteva niveluri legate reciproc.
Primul nivel este reprezentat de semne care deosebesc (disting) ştiinţa de alte forme de cunoaştere (arta, cunoaşterea cotidiană,
cunoaşterea religioasă, mitologică etc.). De exemplu, în diverse epoci istorice se interpreta diferit esenţa cunoştinţei ştiinţifice, procedurile ei de
argumentare şi standartele de demonstrare. Însă faptul că cunoştinţa ştiinţifică diferă de opinie, că ea necesită fundamentare şi demonstrare, că
ştiinţa nu poate să se limiteze la constatarea fenomenelor, dar trebuie să dezvăluie esenţa lor - toate aceste cerinţi normative se executau şi în ştiinţa
antică şi în cea medievală, se respectă şi în ştiinţa contemporană.
Al doilea nivel al conţinutului idealurilor şi normelor de cercetare este reprezentat de dispoziţiile (normele) ce se schimbă istoric, fiind
proprii unui anumit tip de ştiinţă epocală. Sistemul unor astfel de norme (dispoziţii) şi constituie stilul de gîndire. De exemplu, comparînd
matematica din Babilon cu cea din Grecia antică, descoperim divergenţe în idealurile (normele) organizării cunoştinţelor. Idealul tehnologiei din
Orientul Antic se schimbă în Grecia antică cu idealul organizării cunoştinţelor prin metoda deductivă (teorie). Apare geometria Euclidiană (primul
sistem teoretic în istoria ştiinţei).
Al treilea nivel, în care dispoziţiile (normele) celui de al doilea nivel se concretizează referitor la specificul domeniului de studiu al
fiecărei ştiinţe (matematicii, fizicii, biologiei, medicinei, psihologiei etc.). De exemplu, în matematică lipseşte idealul verificării experimentale a
teoriei, însă pentru ştiinţele experimentale (medicină, biologie etc.) el este obligatoriu.

Transformarea idealurilor şi normelor disciplinelor ştiinţifice este determinată de două cauze: a) de specificul obiectelor cercetate; b) de
cultura epocii, de dominarea în ea a dispoziţiilor şi valorilor conceptuale

III. Tabloul ştiinţific al lumii

O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii. Termenul de “ tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oară
de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine pe cale logică
informaţii despre activitatea acestora.
Prin tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile realităţii naturale şi sociale care apare
ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de bază ale ştiinţelor filosofice, reale şi socioumaniste. Tabloul ştiinţific al lumii care
conţine reprezentările despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţifico-natural al lumii, iar cel ce cuprinnde reprezentărilor
despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou ştiinţifico-socioumanistic. E logic a evidenţia în această ordine de idei şi tabloul
ştiinţifico-tehnic al lumii.
Se disting şi alte tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:
a) Tabloul particular-ştiinţific al lumii format pe baza cunoştinţelor unui singur domeniu al ştiinţei, de exemplu, fizica, biologia,
medicina, chimia etc. În această ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc. Primele tablouri ale lumii au fost
conturate în cadrul filosofiei antice şi aveau ele un caracter filosofico-natural. Tabloul ştiinţific al lumii sa definitivat abia în epoca dezvoltării
furtunoase a ştiinţelor naturale, în secolele XVI-XVII (epoca lui Copernic, Galilei şi Newton)
b) Tabloul general-ştiinţiific al lumii ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice (general-ştiinţifice) ca cibernetica, informatica,
sinergetica, sistemotehnica etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informaţional, sistemic, funcţional etc.
c) Tabloul filosofic al lumii ţine de explicarea realităţii obiective prin intermediul categoriilor, legilor şi principiilor filosofiei, cît şi prin
cele mai generale şi universale unităţi (mijloace) de cunoaştere.
Se mai poate vorbi de tabloul ştiinţific general al lumii, elementul determinant al căruia este tabloul acelei ştiinţe care ocupă rolul de
lider, despre care s-a vorbit în lecţiile precedente

Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate mai sus cunosc o continuă (perpetuie) evoluţie şi deci o modificare. De exemplu, tabloul
fizic al lumii şi-a început “viaţa” în a II-a jumătate a sec. al XVII-lea ca tablou mecanic al acesteia, bazat pe principiile (postulatele): lumea este
compusă din atomi indivizibili; interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare (de o clipă) a forţei pe o linie dreaptă; atomii şi
corpurile formate din ei se deplasează într-un spaţiu şi timp absolut.
Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel electro-dinamic (ultima pătrime a sec. al XIX-lea), iar mai apoi şi la cel cuantico-
relativist (prima jumătate a sec. al XX-lea) a fost însoţită de schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicei. El a fost radical schimbat
mai ales în perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilităţii atomilor, a exiztenţei spaţiului şi timpului absolut, a
determinării laplasiene a proceselor fizice).
Actualmente stilul de gîndire aliniar (paradigma aliniarităţii) provocat de noile descoperirii ale ştiinţei (teoria universală a relativităţii,
teoria cuantică a cîmpului, termodinamica dezechilibrată, cosmologia cuantică, biologia populaţionistă etc) a determinat apariţia unui nou tablou al
lumii - tabloului neliniar, sau tabloul sinergetic al lumii, bazat pe ideile “istorismului” ireversibil al sistemului deschis, a autoorganizării acestuia
prin traversarea de la haos la ordine şi a autoacţiunei spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii. Actualmente se
poate vorbi şi despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare durabilă.
Aşadar, schimbarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii provoacă schimbări ale strategiei de cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine
o revoluţie ştiinţifică.
După anologie cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii creat de alte ştiinţe (chimia, biologia, medicina
ş.a.). Ele deasemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se schimbă unul pe altul, fapt conştientizat odată cu analiza istorică a ştiinţei. De
exemplu, imaginea medicală a lumii antice se deosăbea esenţial de cea medievală, dar şi mai mult se deosebeşte ea de cea contemporană.
IV. Bazele filosofice ale ştiinţei

Al treilea set al temeliilor ştiinţei îl constituie bazele filosofice ale acesteia. Includerea cunoştinţei ştiinţifice în cultură preconizează
motivarea (argumentarea ) ei filosofică. Cunoştinţa ştiinţifică se realizează prin intermediul ideilor şi principiilor filosofice, care fundamentează
postulatele ontologice ale ştiinţei, deasemenea idealurile şi normele ei.
De regulă, în domeniile fundamentale de cercetare ştiinţa dezvoltată are de aface cu obiecte încă neînsuşite atît în producere, cît şi în
experienţa cotidiană. Pentru bunul simţ cotidian aceste obiecte pot fi neconcepute şi chiar neobişnuite. Cunoştinţele nominalizate şi metodele de
acumulare ale acestora pot substanţial să nu coincidă cu normativele şi reprezentările despre lume în viziunea cunoaşterii cotidiene a epocii istorice
corespunzătoare. Deaceea tablourile ştiinţifice ale lumii (schema obiectelor), deasemenea idealurile şi normativele structurii ştiinţei (schema
metodei) nu doar în perioada formării lor, dar şi în cele ulterioare de restructurare necesită o îmbinare cu concepţia dominantă despre lume a unei
sau altei epoci istorice, cu categoriile culturii acesteia. O astfel de “îmbinare” este o asigurată de bazele filosofice ale ştiinţei. În componenţa lor
se întrunesc postulatele de argumentare, ideile şi principiile care asigură euristica investigaţiei. Aceste principii de regulă îndrumează cu un scop
bine determinat restructurarea structurilor normative ale ştiinţei şi ale tablourilor realităţii, iar mai apoi sunt folosite
pentru argumentarea rezultatelor primite - ontologii noi şi noi reprezentări despre metode.
Dar coincidenţa euristicii filosofice şi argumentării filosofice nu este obligatorie. Se poate întîmpla că în procesul de formare a noilor
reprezentări cercetătorul să utilizeze unele idei şi principii filosofice, iar mai apoi reprezentările dezvoltate de el,să obţină (capete) o altă
interpretare filosofică şi doar astfel ele să dobîndească recunoaştere şi includere în Cultură. Aşadar, bazele filosofice ale ştiinţei sunt
eterogenetice(compuse din diferite elemente deosebite). Ele permit variaţii ale ideilor filosofice şi ale sensurilor categoriilor, ce se utilizează în
activitatea de cercetare. Bazele filosofice ale ştiinţei nu pot fi identificate cu masivul general al cunoştinţelor filosofice. Aceasta-i o axiomă.
Eterogenitatea bazelor filosofice nu exclude organizarea lor sistemică. Aici se pot evidenţia două subsisteme: în primul rînd, cel
ontologic reprezentat prin totalitatea de categorii ce servesc drept matriţă de cunoaştere a obiectelor cercetate (categoriile “lucru”, “proprietate”,
“relaţie”, “proces”, “stare”, “cauzalitate”, “necesitate”, “întîmplare”, “timpul”, “spaţiul”,etc.), în al doilea rînd, cel epistemologic, exprimat prin
scheme categoriale, ce caracterizează procedeile de cunoaştere şi rezultatele lor (conceperea adevărului, a metodei, a cunoştinţelor, a lămuririi, a
dovezii, a teoriei, a faptului, etc.). Ambele subsisteme se dezvoltă istoric în dependenţă de tipul obiectelor ce sunt examinate de ştiinţă.
Deci bazele filosofice ale ştiinţei constituie în sine un sistem destul de complicat şi în curs de dezvoltare. În acest sistem se pot evidenţia
cinci tipuri de baze filosofice: ontologice, gnoseologice, metodologice, logice şi axiologice. O importanţă deosebită o au aici bazele axiologice ale
ştiinţei. Ele includ în sine totalitatea reprezentărilor despre predestinaţia ştiinţei şi despre valorile ei pentru om şi socium într-o perioadă concretă
istorică, despre interconexiunea ştiinţei cu diferiţi factori socioculturali (economia, arta, religia, morala, politica), despre formele şi nivelurile
influenţei acestor factori privind dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice etc.
Influenţa socioculturii asupra ştiinţei se realizează nu nemijlocit )direct), dar prin intermediul bazelor axiologice.
În structura bazelor axiologice e logic a evidenţia bazele axiologice “interne” şi “externe”. Bazele axiologice “externe” constituie
legătura ştiinţei cu sociumul, cu diferite elemente socioculturale. Bazele axiologice “interne” constituie obiectivele investigaţiilor despre idealurile
şi normele cercetărilor ştiinţifice, despre limitele raţionalităţii ştiinţifice, despre admisibilul şi neadmisibilul în ştiinţă etc.
Unii autori evidenţiază cinci tipuri istorice de raţionalitate ştiinţifică: oriental antic, antic, medieval, clasic şi postneclasic. Clasificarea
nominalizată n-are criterii speciale, este efectuată intuitiv din punct de vedere pur istoric. Noi propunem altă clasificare, reieşind din revoluţiile
ştiinţifice şi schimbările stilului de gîndire, deasemenea a tabloului ştiinţific al lumii. Deci în cazul dat evidenţiem tipul clasic, neclasic,
postneclasic şi noosferic.
Deci ştiinţa se dezvoltă prin intermediul mecanismelor internaliste şi externaliste. Ambele mecanisme sunt importante şi n-avem dreptul
a ignora rolul unora sau altora, a absolutiza semnificaţia unuea din ei în detrimentul altuia. Acesta-i adevărul în soluţionarea problemei în cauză,
iar noi cei ce activăm în domeniul medicinii suntem obligaţi, indiferent de locul de muncă să depistăm permanent atît mecanismele socioculturale,
cît şi cele internaliste în dezvoltarea cunoaşterii medicale, în prosperarea practicii de tratament.