Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
5) Creşterea importanţei ştiinţei aplicate în comparaţie cu cea teoretică.
Acest moment se află într-o corelaţie evidentă cu majorarea rolului social al
ştiinţei la etapa actuală.
6) O altă particularitate specifică a dezvoltării ştiinţei contemporane o
constituie influenţa tehnicii moderne asupra investigaţiilor ştiinţifice. E vorba de
compiuterizarea şi informatizarea ştiinţei, inclusiv e medicinii.
7) În condiţiile cînd recenţa societate constituie o civilizaţie noosferică
ştiinţa la rîndul său este supusă unui nou proces - procesului de noosferizare,
adică ea trebuie să contribuie nemijlocit la formarea noilor civilizaţii -
informaţionale, ecologice, cosmice, adică să contribuie la elaborarea noilor
paradigme de supravieţuire a omenirii.
8) În fine, tot ce am menţionat pînă acum ne vorbeşte despre faptul că
actualmente are loc un proces enorm de pronunţat, necunoscut sociumului în
epocele precedente: se desfăşoară pe o scară largă fenomenul scientizării
societăţii, a tuturor domeniilor de activitate umană. Acest proces poate provoca o
mulţime de consecinţe, atît pozitive cît şi negative. De a combate urmările
neplăcute e necesar de a efectua din partea sociumului acţiuni de caracter etic,
axiologic etc. E vorba de o axiologizare completă a scientizării activităţii
umane, care la rîndul său devine azi o condiţie necesară a supravieţuirii omenirii.
Am enumerat cîteva din trăsăturile remarcabile ale cunoaşterii ştiinţifice
contemporane. Menţionăm că evidenţierea şi caracterizarea lor sunt un rezultat al
analizei filosofice. Ştiinţa deci, devine obiectul unei atenţii deosebite, apare
necesitate interpretării filosofice, ceea ce se întîmplă în cardul filosofiei ştiinţei,
care este o disciplină ce studiază construcţia cunoştinţei ştiinţifice, mecanismele
şi formele ei de dezvoltare.
6
Cînd apar primele variante, primele şcoli ale filosofiei (şi metodologiei)
ştiinţei? Elemente de filosofie a ştiinţei putem găsi în naturfilosofia lui
R.Descartes şi P.Gassendi (prima jumătate a sec. al XVII-lea) şi în “Organonul
nou” al lui F.Bacon (anii ‘ 20 ai sec. al XVII-lea).Cunoştinţa ştiinţifică din
această perioadă se fundamenta pe formele ei tradiţionale ca noţiunea, judecata
şi raţionamentul. Dezvoltarea ştiinţei de atunci n-a creat condiţii satisfăcătoare,
care ar fi contribuit la apariţia filosofiei ei. A fost nevoie încă de două secole şi
ceva ca ştiinţa să solicite o disciplină ce ar cerceta structura cunoştinţelor
ştiinţifice, mijloacele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, modurile de argumentare
şi de dezvoltare ale ştiinţei. U domeniu de cercetări de sine stătător filosofia
ştiinţei devine la mijlocul sec. al XIX-lea prin intermediul lucrărlor lui
J.St.Mille, B.Bolzano (1781-1848), E.Mach (1838-1916), A.Poincare (1854-
1913), P.Duhem (1861-1916) ş.a. Care-s premisele apariţiei acestei disciplini?
Prima premisă ţine de dezvoltarea unei noi unităţi a cunoştinţelor
ştiinţifice - teoria ştiinţifică ca forma cea mai superioară de organizare a
cunoştinţei. Alte forme ale ei ca legile ştiinţei, clasificările, tipologiile, schemele
iniţiale de explicare genetic pot doar a premerge teoriei, constituind fundamentul
acesteia. Tot în această perioadă, adică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea apare
problematica cunoştinţelor empirice drept rezultat al experimentului ştiinţific şi
a observării. O altă cauză ce a condus spre originea filosofiei ştiinţei este aceea
că ştiinţa instituţionalizată în sec. al XVII-lea în formă de comunităţi ştiinţifice,
universităţi şi academii începe cu a doua jumătate a secolului trecut să se
manifeste prin aşa structuri ca laboratoare şi institute ştiinţifice.
Încă un moment ce substanţial a contribuit la apariţia analizei filosofice a
cunoştinţelor ţine de faptul tragic pentru civilizaţia europeană - de sciendarea
(divizarea) culturii în două părţi ştiinţifico-tehnică şi umanitaro-artistică.
Filosofia ştiinţei devine chintesenţa primei culturi, iar filosofia vieţii
(F.Nietzsche, O.Spengler) imagina (reflecta) coliziunele celei de a doua cultură.
În limitele filosofiei ştiinţei e posibil a evidenţia un şir de şcoli, direcţii.
7
b) Orientarea spre cercetarea metodelor cunoaşterii ştiinţifice, conceperea
filosofiei ca o teorie critică a ştiinţei;
c) Fidelitate (devolament) metodei transcedentale de lămurire a realităţii în
corespundere cu care cunoaşterea se interpretează nu ca o reflectare a
existenţii, nu ca o descriere a lumii înconjurătoare, dar ca o activitate ce aceiază
obiectul cunoaşterii în genere şi a ştiinţei în particular.
Dar interpretarea acestor principii generale în aceste şcoli se deosebeşte
esenţial. O analiză mai concretă.
În şcoala din Marburg ci reprezentanţii H.Cohen (1842-1918), P.Natorp
(1854-1924), E.Cassirer (1874-1945) forţele principale au fost axate la
elaborarea metodei de cunoaştere transcendentale. “Lucrul în sine” nu poate fi
cunoscut, el nu reprezintă o realitate obiectivă care acţionează asupra organelor
de simţ.
Metoda transcendentală în interpretarea acestei şcoli se reduce la eliberarea
cunoaşterii ştiinţifice de psihologism, adica de argumentarea antropologică a
unităţii cunoştinţei ştiinţifice. Izvorul cunoştinţelor, în viziunea lor, o constituie
nu structura conştiinţei subiectului de cunoaştere, dar structura logică a
ştiinţei. Teoria cunoaşterii la urma urmei se transformă în logica cunoaşterii pure
independent de legăturile ei nu numai cu realitatea, dar şi cu cunoaşterea
senzorială.
Scopul final al filosofiei este declarat cercetarea bazelor logice ale
ştiinţelor exacte. Totodată se confirmă că logica analizează doar corectitudinea,
legitatea, universalitatea şi necesitatea şi nu veridicitatea. Negînd ideea absolută
a lui Hegel ca bază a existenţei, reprezentanţii şcolii din Marburg recurg la
prezenţa lui Dumnezeu (Cohen) sau a Logosului (Natorp) ca fundament al
existenţei, gîndirii şi moralităţii.
Reprezentanţii şcolii din Baden V.Windelband (1848-1915),H.Rickert
(1863-1936), promovînd ideile neokantianismului, îşi concentrează forţele
intelectuale la elaborarea metodologiei cunoaşterii ştiinţifice, la analiza
interacţiunei filosofiei şi ştiinţei. Reieşind din paradigma kantiană despre
raţiunea teoretică şi practică, ei consideră că ştiinţele se fundamentează pe
judecăţile teoretice şi datele empirice despre esenţă. Filosofia constituie o
ştiinţă despre valori, adică axiologie.Obiectul ei reprezintă studierea
coraportului subiectului şi valorilor. Valorile, conform lui Rickert, constituie o
împărăţie de sine stătătoare, care-i situată pe partea ceilaltă a subiectului şi
obiectului şi se cheamă “lumea conţinutului transcendental”.
Un loc deosebit în filosofia şcolii din Baden îl ocupă problema metodei.
Reprezentanţii ei afirmau că există o deosebire substanţială dintre ştiinţele
despre natură şi cele despre spirit (istorico-culturale). Primele sunt ştiinţele
despre legi, cele de a doilea reprezintă ştiinţele despre evenimente. Gîndirea
8
logică în primul caz este nomotetică (elaborează legi universale), în al doilea
caz ideografica (descrie fenomenul individual istoric). Ştiinţele nu reflectă
lumea, dar divers o transformă. Deci, în viziunea filosofilor şcolii din Baden
ştiinţele naturale examinează generalul, firescul şi ceea ce se repetă în
fenomene, conducîndu-se de metoda de generalizare sau nomotetică (elaborează
legi universale), iar ştiinţele despre cultură folosesc metoda individualizată sau
ideografică (descrierea fenomenului).
2). Pozitivismul - prima şcoală a filosofiei ştiinţei şi etapele acestuia.
Primul variant al filosofiei ştiinţei contemporane, care prelungeşte să rămînă o
ştiinţă modernă europeană, galileană se consideră pozitivismul cu toate
modificările lui: Apare acest curent filosofic în anii 30-40 ale sec. al XIX în
Franţa. Fondatorul pozitivismului este francezul A.Compte (1798-1857). Ideile
lui Compte au fost promovate mai apoi de englegii J.St.Mille (1806-1873),
H.Spenser (1820-1903) în a doua jumătate a sec.al XIX-lea.
Termenul “pozitivism” a fost implantat în filosofie de Compte. El a
formulat doctrina despre trei stadii de dezvoltare a cunoaşterii sau legea despre
trei stadiiconsecutive ale evoluţiei intelectuale a omului (filogenetic şi
ontogenetic): teologic, metafizic şi pozitiv (ştiinţific). Pe parcursul primului
stadiu (cel teologic) toate fenomenele se lămurese pe baza reprezentărilor
religioase, pe parcursul celui de al doilea stadiu (cel metafizic), unde domină
filosofia, toate fenomenele se explică prin “esenţe” abstracte şi prin “cauze”.
Obiectivul acestei etape este cel critic, adică distrugerea reprezentărilor
anterioare şi pregătirea celui de al treilea stadiu - pozitiv, ştiinţific. Pozitivismul,
deci, axează ascuţitul criticei sale contra modului de abordare metafizic, adică
filosofic în sensul său tradiţional, speculativ, aristotelic. Metafizica în viziunea
lui Compte nu e capabilă să răspundă la întrebările puse de ştiinţă şi deci ultima
n-are nevoie de spriginul filosofiei, ea trebuie să se dezvolte separat, să se bazeze
pe sine. însuşi.
Pozitivismul preconizează, circumscrie două transformări radicale. În sfera
ştiinţei - renunţarea acesteia de la concepţiile (proprietăţile) metafizice.
Acestor proprietăţi metafizice el atribuie pretenţiile ştiinţei de a descrie cauzele
fenomenelor şi infiltrarea în esenţa lor. El afirmă că ştiinţa nu explică realitatea,
dar doar descrie fenomenele. Ea nu răspunde la întrebarea “din ce cauză?”, dar
răspunde la întrebarea “în ce mod, cum?”.
A doua transformare radicală ţine de faptul că Compte, negînd filosofia
metafizică bazată pe tipul inteligibil, abstract, speculativ de construcţie a
cunoştinţelor nu refuză de filosofie ca atare. El considera că pentru cunoaşterea
adecvată a realităţii performantele cunoştinţelor particular-ştiinţifice sunt
nesatisfăcătoare. Există o necesitate obiectivă de elaborare a metodelor de
cunoaştere general-ştiinţifice, deasemenea de o analiza a conexiunilor dintre
9
diverse ştiinţe, de creare a sistemului cunoştinţei ştiinţifice. Soluţionarea acestei
sarcini şi constituie prerogativa “filosofiei noi”, care trebuie să ocupe locul
“filosofiei vechi”, radical revăzută şi “curăţită de toate urmele, rămăşiţele
metafizicei”.
În aşa fel vedem că pozitivismul pretinde la rolul “filosofiei ştiinţei”. În
opinia lui Compte, dacă ştiinţele concrete trebuie să scoată la iveală legităţile
particulare ale diverselor domenii de cunoştinţe pe obiecte, apoi filosofia trebuie
să-şi axeze forţele sale asupra cunoaşterii celor mai generale legităţii, spre
sistematizarea cunoştinţei ştiinţifice.
3) Empiriocriticismul - a doua etapă a pozitivismului. De menţionat că
sistemele filosofice ale lui Compte, Mille şi Spenser aveau un caracter
enciclopedic de clasificări a cunoştinţelor care pe atunci existau. Însă în acelaşi
timp sistemul “primului pozitivism” a creat un anumit tablou ştiinţific al lumii
bazat pe principiul mecanicist al interpretării realităţii. Dar la intersecţia sec.
XIX-XX în rezultatul revoluţiei ştiinţifice şi “crizei în fizică“ apare un nou
tablou ştiinţific al lumii (fizica cuantică, teoria relativităţii, divizibilitatea
atomului etc.), care provoacă o criză fundamentală a acestei forme de pozitivism.
Filosofia bazată pe pozitivismul lui Compte şi a. e nevoită să-şi situieze în
centrul atenţiei sale aşa probleme, care anterior erau considerate metafizice, de
exemplu, despre esenţa cunoaşterii, despre coraportul subiectului şi obiectului,
despre interdependenţa psihicului şi fizicului, despre caracterul şi sursa
“experienţei” şi a. Apare stadiul al doilea în dezvoltarea pozitivismului (“al
doilea pozitivism”) - empiriocriticismul (critica experienţei) a lui E.Mach
(1838-1916) şi R.Avenarius (1843-1896) şi a. Despre esenţa “ pozitivismului al
doilea” mai desfăşurat se poate de citit în lucrarea: Ô.Í.Öûðäÿ, Â.À.Öàïîê
“Òâîð÷åñêîå ðàçâèòèå â ðàáîòå Â.È.Ëåíèíà “Ìàòåðèàëèçì è ýìïèðèîêðèòèöèçì”.
Êèøèíåâ, 1990. Ñ.33-45. Tot aici se pot familiariza problemele ce ţin de
revoluţia stihiinică la intersecţia sec. XIX-XX (p.112-134).
Empiriocriticismul (machismul), ca consecinţă a crizei metodologice în
fizică a promovat dispoziţia principală a pozitivismului lui Compte - descrierea
cunoştinţei experimentale. Ei au reanimat idealismul lui B.Berkeley (1685-
1753). Reprezentanţii machismului au insistat la extinderea luptei în ştiinţă cu
violenţa modurilor de abordare metafizice, pentru retragerea de aici astfel de
noţiuni “metafizice” ca “substanţă“, “cauză“, “material”, “ideal”, “mişcare”,
“timp”, “spaţiu”, “materie”, etc. Machiştii se străduiau să creeze nu un sistem de
cunoştinţe ştiinţifice, dar să creeze o teorie a cunoştinţelor.
Creind filosofia ştiinţei proprie, descătuşată de unilateritatea
materialismului şi idealismului Mach întroduce noţiunea de “elemente neitrale
ale lumii”. Aceste elemente nu sunt nici fizice, nici psihice, dar “neitrale”. Luînd
în consideraţie faptul că elementele constituie nu altceva decît nişte senzaţii,
10
lumea este interpretată în filosofia lui Mach ca un complex de senzaţii.
Empiriocriticismul ca o filosofie a ştiinţei a negat metodologia empirică a
cunoaşterii ştiinţifice, fiincă în rezultatul investigaţiilor s-a stabilit independenţa
experienţei de utilajul folosit şi de organele senzoriale ale omului. La urma urmei
machismul profită de dezvoltarea intensivă a fizicii, care purcede la schimbări
radicale în tabloul ştiinţific al lumii.
4) Neopozitivismul (“al treilea pozitivism”) şi modificările acestuia. A
treia etapă în dezvoltarea pozitivismului o constituie neopozitivismul (“ al
treilea pozitivism”) ce apare în anii ‘ 20 ai sec.al XX-lea, în dată după moartea
lui Mach. Neopozitivismul înglobează şcolele următoare: “pozitivismul logic”,
“atomismul logic”, “empirismul logic”, “semantica logică“, “filosofia analitică“
şi a.
Fondatorul neopozitivismului este austriacul M.Schlick (1882-1936) care
organizează Cercul filosofic din Viena, scopul căruia era salvarea machismului.
Neopozitiviştii afirmau că gnoseologia şi metodologia ştiinţei a fost minuţios
elaborată în empiriocriticism. La ordinea zilei se plasează logica ştiinţei, care la
drept vorbind pe atunci nu era studiată. Mai mult ca atît în această perioadă se
intensifică formalizarea şi matematizarea ştiinţei, ceea ce necesită dezvoltarea
logicii. toate aceste momente au şi contribuit la apariţia pozitivismului logic -
variantei de bază şi primului model al neopozitivismului, apoi mai tîrziu a
empirismului logic (a doua jumătate a anilor 30), filosofiei lingvistice şi a.
Reprezentanţii neopozitivismului sunt R.Carnap (1891-1970), B.Russel (1872-
1970), L.Wittgenstein (1889-1951), H.Reichenbach (1891-1953), A.Ayer (1910),
A.Tarski (1902-1983) şi a. Aceşti savanţi (logicieni, matematicieni, fizicieni,
lingvişti etc) promovau concepţia conform căreia filosofia se reducea la o
analiză logică a limbii, atît sintactică cît şi semantică.
Pozitivismul logic (“atomismul logic”, sintaxa logică a ştiinţei ), utilizînd
metoda analizei logice matematice în soluţionarea problemelor filosofice, declară
logica - esenţa filosofiei. Ei învinuiesc filosofia tradiţională în meditaţii neclare,
într-un caracter complicat exagerat (de prisos) în folosorea unor astfel de noţiuni
semimistice ca “raţiune pură“, “ideea absolută“ şi a. Filosofia e necesar de
transformat radical prin viziunea cerinţelor matematicii contemporane.
De exemplu, Russel şi Wittgenstein drept scop principal şi-au pus sarcina
de a construi o limbă logică desăvîrşită a ştiinţei, care ar fi compusă din judecăţi
simple (“moleculare”). Teoria sa au numit-oatomism logic. Această teorie s-a
pomenit efectivă în constituirea limbelor artificiale şi în dezvoltarea logicii
simbolice, însă cu părere de rău ontologia aici a fost substituită prin logică. În
viziunea acestor savanţi cercetarea lumii reale a fost redusă la cercetarea gîndirii
construită din elemente primare logice. Lumea este o totalitate de “fapte
atomare”, tabloul lumii constituie un sistem foemalizat al limajului, iar
11
“prppoziţiile atomare” erau examinate ca nuşte unităţi elementare de gîndire. În
opinia reprezentanţilor pozitivismului logic filosofia în genere nu posedă obiect
de studiu fiindcă ea nu prezintă o ştiinţă de conţinut despre o realitate oarecare,
dar constituie în sine un gen de activitate, un mod special de teoretizare şi
anume: o analiză logică a afirmaţiilor (enunţurilor) şi generalizărilor
(concluziilor). Sarcina (obiectul) fundamentală a filosofiei constă în faptul de a
elabora principiile de control ale acestor afirmaţii privind corespunderea lor
experienţei omului, datelor pozitive. B.Russel a înaintat ideea ca toate enunţurile,
afirmaţiile se pot clasifica în trei grupe de bază: a) logico-matematice (analitice);
b) empirice (sintetice); c) metafizice (ştiinţifico-inconştiente sau extraştiinţifice).
Filosofia e obligată să analizeze enunţurile în ştiinţă şi bazîndu-se pe acest fapt
să excludă din ea toate afirmaţiile inconştiente, să asigure construcţia ,modelelor
ideale logice.
Dezvoltînd ideile lui Russel şi Wittgenstein, R.Carnap a întrodus
clasificarea propoziţiilor, devizîndu-le în trei clase: absurde (lipsite de sens),
ştiinţifico-inconştiente (extraştiinţifice) şi ştiinţifico-conştiente (ştiinţifice). În
prima clasă el aderează propoziţiile care pot fi considerate ca atare doar după
criteriile aparente. (Luna multiplică figura cu patru unghiuri). În clasa a doua -
toate propoziţiile filosofice fiindcă ele nu pot fi reduse la propoziţiile “de
protocol”: Ele oare nu pot fi controlate, oare în componenţa lor găsim
“pseudonoţiuni” (“substanţă“, “absolut” etc) şi numai propoziţiile din clasa a
treia sunt ştiinţifice.
Daco Russel şi Wittgenstein analizau relaţiile dintre propoziţii şi fapte,
apoi Carnap a declarat noţiunile “fapt atomar”, “obiect simplu”, “elementul
lumii” etc. o “metafizică inadmisibilă“, limitînd obiectul filosofiei cu analiza
logică a limbii, cu sintaxa acesteia, fiindcă logica ştiinţei, în viziunea lui,
constituie nu altceva decît sintaxa logică a ştiinţei. Sintaxa (regulă, ordine)
studiază structura internă a sistemelor de semne, regulile lor de construire,
independent de funcţiile pe care ele le îndeplinesc. Filosofia, cum se vede, a fost
redusă la teoria formelor lingvistice, la o totalitate de reguli formale ce nu depind
de semnificaţia cuvintelor şi propoziţiilor.
Ulterior în anii ‘30 ai sec. al XX-lea neopozitiviştii, convingîndu-se în
mediocritatea modului de abordare sintactic, au “argumentat” necesitatea unei
alte analize a limbei - celei semantice. Apare cuvînt “semantica logică“ sau
“empirismul logic” (R.Carnap, A.Tarski). Problemele semantice ocupă un loc
semnificativ în filosofie. Ele ţin de lămurirea chestiunilor despre esenţa şi
funcţiile limbii, coraportul ultimei cu gîndirea şi rolul ei în cunoaştere. Cercetînd
toate aceste probleme semantica logică reanimează problemele tradiţionale ale
filosofiei. Cercetările semanticilor au jucat un rol important în dezvoltarea
lingvisticii şi logicii simbolici
12
Apsre firesc întrebarea: e posibilă oare delimitarea enunţurilor ştiinţifice de
cele neştiinţifice? Aici avem prezent problema demarcaţiei ştiinţei şi neştiinţei.
Care-s criteriile caracterului ştiinţific, care-i criteriul veridicităţii? În acest scop
pozitivismul logic a promovat principiul de verificare, verificaţiei enunţurilor
( şi propoziţiilor). Conform acestui principiu orice enunţ (enunţare) în ştiinţă, în
practică şi filosofie trebuie supus unei verificări experimentale la veriticitate.
Enunţurile care nu pot fi comparate cu faptele experienţei senzoriale, adică nu
sunt verificabile, devin la urma urmei lipsite de sens ştiinţific. Astfel de
enunţuri, adică ne confirmate, ne adeverite şi prin urmare absurde, se pomenesc
legile şi principiile universale ale ştiinţei care alcătuiesc fundamentul oricărui
domeniu special al cunoştinţelor ştiinţifice ne mai vorbind despre legităţile
filosofiei. Ne verificabile se trezesc şi datele trecut şi viitor.
Cum vedem principiul de verificare nu lucrează întotdeauna în practică.
Neopozitiviştii au găsit ieşire schimbîndu-l prin principiul verificabilităţii
propoziţia (enunţul) este adevărată (are sens) dacă empiric este verificabilă, adică
e posibilă verificarea ei în principiu, sau verificarea ei parţială. Această abatere
de la principiul verificării negative a influenţat asupra conţinutului acestui
principiu, care la urma urmei singur a devenit ne verificabil. Au apărut încercări
de al schimba, de al adăuga,chiar de al depăşi etc. Apar noi principii, noi
înterpretări ale adevărului, a filosofiei ştiinţei în genere.
Din prin anii ‘50 noţiunea de “neipozitivism” a început să fie înlocuită cu
noţiunea “filosofia analitică“, care în principiu cu nimic nu se deosebeşte de
neopozitivism. Filosofia analitică reduce filosofia la o analiză de utilizare a
mijloacelor de limbaj şi expresii. Acest curent filosofic înglobează în sine două
direcţii analiza logică a filosofiei, care în calitate de mijloc de studiere foloseşte
aparatul logicii matematice contemporane şi filosofia lingvistică, care negînd
formalizarea logică ca metodă de analiză, promovează ideea atitudinei “reale”
faţă de lume, exprimată în limbajului cotidian.
Deci, după cum vedem, atît pozitivismul logic, cît şi filosofia anlitică, care
în principii cincid, nu pot lămuri pînă la urma esenţa filosofiei ştiinţei, măcar că
totuşi aceste curente dau posibilitate de a demarca ştiinţa de paraştiinţă, de o
separa judecăţile ştiinţifice de doctrinele pseudoştiinţifice şi de apelările
sărlătăneşti forţele misterice ale naturii.
Dar criteriul verificabilităţii nu lucrează în cazuri cu o subtilitate avansată.
De exemplu, să analizăm aşa doctrinee autoritare ca marxismul şi psihoanaliza.
Şi Marx şi Freud considerau teoriile sale autentic ştiinţifice. De o aşa părere erau
şi adepţii, discipolii lor. Nu negau faptul şi oponenţii lor că multe din concluziile
acestor doctrine s-au afirmat, fiind verificate prin fapte empirice, care au fost
frecvente într-un caz în viaţa social-economică, în alt caz, în clinica practică.
13
Şi totuşi s-au găsit savanţi şi filosofi care intuitiv au sumţit că aceste teorii
nu pot fi primite fără rezervă în rîndurile celor ştiinţifice. Printre acestea se
evidenţiază mai akles K.Popper (1902-1994), profesor al şcolii economice din
Londra, cel mai eminent specialist al sec. al XX-lea în domeniul filosofiei
ştiinţei. Apare o nouă direcţie în filosofia ştiinţei postpozitivismul în persoanele
lui K.Popper, T.Kuhi (1922), I.Lakatos (1922-1974), F.Gonseth, P.Feyerabend
(1924), R.Rorti şi alţii. Despre aceste concepţii vom vorbi în altă lecţie.
Însă înainte de a analiza aceste concepţii menţionăm că străduinţele
neopozitiviştilor n-au fost neefective pentru ştiinţă şi filosofie. E firesc faptul
promovat de neopozitivism că procesul de gîndire (de cunoaştere) devine
accesibil cercetării logice doar în formă de limbaj. Identificarea formelor
limbajului şi formelor logicii au deschis noi posibilităţii privind analiza
complexă a cunoştinţelor, în particular pentru analiza logico-lingvistică. În aşa
mod s-au aplificat tendinţele de formalizare a limbajului, a cunoştinţelor
umanistice şi din altă parte s-au concretizat expresiile de limbaj. Matematica,
pătrunderea în aceste cunoştinţe cu aparatul şi metodele ei formale, ceea ce a fost
salitabil. Aceste premise au fost realizate în structuralism, ca un curent la
intersecţia ştiinţei şi filosofiei şi care exprimă tendinţa de a atribui ştiinţelor
imanitare statut de ştiinţe reale (precise).
14