Sunteți pe pagina 1din 2

Intre individualism si apartenenta

Fiecare dintre noi are ceva care ii apartine in exclusivitate. Avem fiecare un mod unic de a
simti si ne dorim din rasputeri sa ne realizam aptitudinile si potentialul, urmandu-ne vocea interioara.
In acelasi timp, suntem strans legati de originile noastre, fiecare din noi urmand o misiune care a fost
modelata de aceste origini. Cum se potrivesc aceste lucruri? Cum putem sa ne indeplinim misiunea
individuala pe cara o avem, fiind impacati in acelasi timp cu originile noastre, fara sa simtim ca le
tradam? Cum putem sa ne distingem ca individualitati si in acelasi timp sa apartinem? Cum poate
aceasta tensiune sa fie atenuata si ce forte sunt puse in miscare aici?
Calea uzuala si moderna, sa-i spunem asa, este aceea de a nu pune prea mare pret pe trecut.
Atributele individuale sunt setate impotriva celor traditionale si este alimentata o competitie a noului
impotriva vechiului. Noul a fost insa format de vechi ziua de ieri, desi nu mai exista, este totusi o
premiza pentru ziua de astazi. !in acest motiv este vital ca tot ceea ce este vechi" originile, trecutul si
stramosii sa fie vazuti, constientizati si onorati, pentru ca ceea ce este vechi a facut sa fie posibil
aparitia a ceea ce este nou.
!esigur, tot ceea ce este vechi manifesta nenumarate limitari in viata noastra. Adesea, ne
simtim restrictionati de apartenenta noastra la familia de origine.#radul de extindere a acestor limitari
poate varia in diferite faze ale vietii noastre, dar de cele mai multe ori, in viata noastra, exista doua
forte care se manifesta cu incapatanare. $ forta tine de pastrarea vechiului, o forta care rezista
schimbarii, in timp ce cealalta forta promoveaza schimbarea sau chiar distrugerea, cand e necesar,
pentru a crea mai mult spatiu. In lumea politicii aceste forte sunt numite conservatoare si progresive si
sunt de obicei ireconciliabile, fiecare parte fiind convinsa ca are dreptate si ca este indispensabila. In
fapt, ambele sunt necesare iar incompatibilitatea lor aparenta este pur superficiala, pentru ca fara
conservare, fara limite si fara pastrarea a ceea ce exista de%a nimic nu poate fi creat si nu poate
continua sa existe " nicio forma sociala, nicio forma biologica si nicio forma materiala. &e de alta parte,
fara distrugerea vechiului nu poate exista schimbare, miscare sau evolutie si, drept consecinta logica,
nu poate exista lume, viata, societate. Iata cum forta distructiva serveste continuitatiii, fiind motorul
progresului si al evolutiei.
In interiorul fiecaruia dintre noi exista doua autoritati mari" constiinta- forta conservarii si
sufletul- forta evolutiei. Constiinta ne tine strans intre granitele originilor noastre, sufletul ne conduce
dincolo de aceste granite.
Ce este constiinta? 'ste acel ceva care ne spune sau ne permite sa simtim daca ceea ce
facem sau gandim intr-un anumit moment este in ordine pentru noi. !aca nu este in ordine, atunci ne
simtim vinovati.
!e unde stim ce este corect sau gresit, ce este in ordine si ce nu este in ordine? !in familia noastra.
!e la grupul care ne-a modelat. Constiinta este ca un instinct. Atunci cand ne mutam intr-un grup nou,
ne obisnuim la ceea ce este acceptabil si inacceptabil in acel grup si daca vrem sa ramanem membri
in acel grup, atunci trebuie sa acceptam regulile grupului.
Atunci cand iesim din aria restransa a constiintei noastre personale si ne extindem spre un
nivel mai mare atingem limitarile constiintei, descoperind ca alti oameni au o constiinta complet diferita
de a noastra, chiar pana la punctul in care o anumita persoana poate considera complet inacceptabil
ceea ce pentru altcineva este corect sau bun. !aca ne intrebam de ce anumite persoane pot avea o
constiinta impacata cand omoara un alt om si de ce acelasi fapt uneori atrage dupa el o constiinta
incarcata iar alteori o constiinta curata, raspunsul poate fi urmatorul" constiinta nu este o autoritate
generala, morala si nu se supune unei etici universale.
Constiinta serveste la a ne spune ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem pentru a
apartine familiei noastre. !aca suntem in acord cu ceea ce este privit drept bun de familia noastra,
atunci avem o constiinta clara si ne simtim inocenti. &e de alta parte, daca ne e teama ca actiunile
noastre vor duce la pedeapsa din partea familiei, atunci ne vom simti vinovati.
Constiinta are limitarile ei iar sufletul ne impinge dincolo de aceste bariere pentru ca sufletul este forta
principala in procesul de individualizare. (egatura cu grupul si constiinta de grup ne mentine ca pe un
colectiv, insa persoana care isi urmeaza sufletul isi lasa in urma grupul si ramane singur, pentru un
timp nu mai este un membru al grupului, dar este totusi legat, intr-un mod invizibil, de grup. Astfel
putem sa devenim indivizi, sa ne individualizam fara sa ne distantam iremediabil de ceilalti. Acesta
este un proces natural pe care ar trebui sa il facem cand parasim casa parinteasca si pasim in vietile
noastre, un proces care ramane autentic fata de intelesul original al cuvantului individual" inseparabil,
nefragmentat, intreg. Devenim plini, indivizi unici, parte ai unui grup din care provenim; aceasta
plinatate nu exclude niciunul din cele doua aspecte si numai cu aceasta plinatate putem sa
atingem cu adevarat evolutia si cresterea, pentru ca cresterea include intotdeauna ceea ce a
fost, vechiul, radacinile, originea.
Cel care isi urmeaza sufletul nu se simte mai puternic sau superior grupului din care face
parte si de care se desprinde el doar vede ca totul are rostul sau si urmeaza ceea ce trebuie sa
faca,fara evaluare, fara %udecata. 'l isi urmeaza drumul interior pentru ca acela este drumul lui interior.
Cum recunoastem ca suntem pe drumul sufletului nostru? 'xact atunci cand nu ne
simtim in niciun fel superiori. Cei care se considera superiori, speciali, in drept sau alesi in vreun fel nu
isi urmeaza sufletul. !rumul sufletului este fara fanfara, tacut si umil, vast, plin de posibilitati si de
perspective.
Sursa: http://www.damaideparte.ro