Sunteți pe pagina 1din 3

Existentialismul

Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor


categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi dintre
oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren Kierkegaaard si Fredrich
Nietzche, au existat inainte de nasterea oficiala al acestui curent, de aceea sunt denumiti precursori,
dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de grup.
Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus, neaga
implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera fundatia curentului.
Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a
preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in Club Maintenant,
Paris.Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat.

Jean-Paul Sarte
Jean-Paul Sartre e preocupat de actiunile individului.
In general, existentialismul recunoaste faptul ca cunostintele umane sunt limitate si failibile. O persoana
poate sa isi dedice viata adevarului si cautarii sale, dar asta nu inseamna ca va gasi adevarul adecvat sau
ca nu il va intelege gresit. Sartre spune ca: <<Atunci cand aleg, aleg pentru toata lumea.>>
Inseamna ca decizia si actiunea lui pot schimba lumea in care traieste intr-o oarecare masura. Efectele
unei actiuni sunt asemenea valurilor din mare, se propaga la infinit-sau pana lovesc tarmul.
Prin actiunile mele incep sa creez si sa definesc Eu-l care sunt, care e dincolo de un anumit punct, un Eu
public, social. De aceea o actiune e asemenea Cutiei Pandorei, odata infaptuita si continutul actiunii
eliberat in lume, el nu mai poate fi recapatat.
Acest argument al lui Sartre, nu e un argument moral, ci unul ontologic, un argument al lumii, o
descriere a realitatii lumii si deciziei umane.
In Fiinta si Neantul , Sartre vorbeste de faurirea Eu-lui prin actiune. Adica Eu, ca om, sunt liber. Pot sa
decid singur in privinta actiunilor mele. Ceea ce voi FI in final, e ceea ce decid sa fiu. Actiunile mele nu
sunt triviale, ci definitivate ale Eu-lui meu.
Sartre a scris o nuvela intitulata Fara iesire, in ea un barbat si doua femei se trezesc intr-o camera de
hotel, in ciuda tuturor stradaniilor lor, parasirea camerei se dovedeste imposibila. Curand devin
constienti de o oarecare dinamica de grup, barbatul e atras de una din femei, dar ea e lesbiana si e
atrasa de cealalta femeie, care la randul ei e atrasa de barbat, care o evita. Dupa ceva timp, isi dau
seama ca au murit si ca au ajuns in iad. Esenta nuvelei e <<Iadul=ceilalti oameni>>.
Sartre a fost un existentialist, iar aceasta povestire e o povestire existentialista, partea cu iadul=ceilalti
oameni e o consecinta directa a principiilor existentiale. Sartre e considerat existentialist, deoarece o
vreme s-a considerat unul si pentru ca a incercat sa ofere o definitie termenului.
Sartre a contestat un punct de vedere divin asupra lumii si a naturii umane cu un alt punct de vedere
uman, conform caruia nu exista elementul divin. Cand Dumnezeu s-a gandit la creearea lumii, intai a
conceput-o, s-a gandit la felul in care urma lumea si natura umana sa fie. Dupa care Dumnezeu a creeat
totul si oferit esentei existenta. Deci conform lui Dumnezeu, <<esenta precede existenta>>. Sartre nu
credea in Dumnezeu, deci aceasta ordine a esentei umane care precedeaza existenta umana, era lipsita
de sens. Pentru noi, existenta este prima, iar esenta vine mai tarziu. Esenta reprezinta tot ceea ce dorim
noi sa fie. Deci <<existenta precede esenta>>, cu alte cuvinte existentialism.
Cel mai important lucru pentru Sartre nu consta in distinctia dintre esenta si existenta, ci in absenta
divinitatii. Pentru cei ca Sartre, absenta divinitatii are o importanta mult mai mare decat metafizica
creatiei:<<Fara divinitate nu exista scop, valoare sau sens in lume>>. Aceasta este fundatia
existentialismului.
O lume fara scop, fara valori, fara sens, goala si fara speranta, o lume care, folosind un termen
existentialist indragit, e <<absurda>>. O lume fara valori si fara sens, e o lume fara standarde
comportamentale. Nimeni nu mai poate judeca actiunile ca fiind <<bune>> sau <<rele>>, deoarece
aceste cuvinte sau actiunile corespunzatoare lor, nu mai inseamna nimic. Un citat in acest sens il ofera
Fyodor Dostoevsky in Fratii Karamazov: <<Fara Dumnezeu, totul e permis>>.
Dar adevarata valoare a existentialismului e ca experiment mental filozofic pentru intelegerea
consecintelor derivate din existenta unei asemenea lumi. Ar fi un cosmar. O lume absurda al carei
continut ar fi gol si fara rost.
Dar de ce <<iadul=ceilalti oameni>>?
Daca ne traim vietile doar datorita deciziilor complet libere si autonome pe care le facem, inseamna ca
nu avem nimic in comun cu ceilalti oameni. Daca adoptam un lucru care vine din partea altcuiva, un
lucru care ne-ar permite sa stabilim o conexiune cu aceea persoana, acel lucru nu ar fi autentic. Daca pur
si simplu se intampla ca decizia noastra sa coincida cu a altuia, atunci avem o conexiune autentica, dar
foarte volatila. Pe masura ce luam noi decizii, probabilitatea conexiunilor autentice cu altii scade in mod
dramatic. Propria noastra autonomie e cea care ne izoleaza. Valorile si deciziile altora, autentice sau nu,
devin straine si iritante.
Ideile traditionale despre responsabilitatea morala dispar daca nu mai exista acele lucruri importante
fata de care sa te simti responsabil. Sartre a incercat sa compenseze aceasta pierdere prin introducerea
unui nou simt intarit al responsabilitatii. Filozofia lui Sartre spune ca o persoana e responsabila de
totalitatea consecintele actiunilor sale, indiferent daca aceste consecinte pot fi prevazute sau nu.


Asteptandu-l pe godot - Samuel Beckett

Probabil c oricine a citit textele dramatice ale lui Beckett i a ncercat s gseasc o explicaie
mulumitoare logicii proprii s-a confruntat cu o provocare. Spre exemplu, piesa Ateptndu-l pe Godot
ar putea fi la fel de bine explicat fie supralicitnd textul, conferindu-i sensuri la care autorul nu s-a
gndit vreodat, fie reducnd-o la simplism, fie nenelegnd jocul absurdului propus de autor. Toate
tentativele de a-l explica mcar pe Beckett vor glisa probabil ctre una dintre cele trei variante de
interpretare. Dincolo de noiunea termenului a explica, ne aflm n faa unei abordri diferite fa de
modul n care am fost obinuii s asimilm un text.

Cine este Godot?

n Ateptndu-l pe Godot, sunt mai multe variante de interpretare care ar putea fi n mod egal
compatibile sau incompatibile cu textul. Godot pare a fi n mod probabil Dumnezeu, dar n acelai timp o
eroare logic, o speran deart, o salvare incert sau chiar nimicul.

Concluziile nu pot fi clare dup citirea unui text absurd. Mai importante dect concluziile sunt senzaiile
pe care scriitura o ofer cititorilor: aproape fr legtur cu textul, ca i cum ar fi dincolo de el, exist o
anume form de sufocare, specific lui Beckett, n spatele ntregii scriituri.