Sunteți pe pagina 1din 27

Morcoveaţă

de Jules Renard

Puii de găină

― Pot să pariez, spuse doamna Lepic, că Honorine a uitat şi de data


asta să închidă găinile...
Dacă te uiţi pe fereastră, te convingi imediat că aşa este. Deşi s-a lăsat
întunericul, se vede destul de clar că, acolo, în spatele curţii, portiţa de la
coteţul găinilor a rămas deschisă.
― Felix, ce zici, te duci tu să o închizi?, îl îndeamnă doamna Lepic pe
cel mai mare dintre cei trei copii ai săi.
― Eu nu sunt aici pentru a avea grijă de pui, ripostă copilul, un băiat
palid, leneş şi fricos.
― Dar tu, Ernestine?, continuă femeia pe un glas mai piţigăiat.
― Oh! Tocmai eu, mamă, ştii cât îmi e de frică!
Felix şi sora sa, Ernestine, abia cutează să ridice capul pentru a răspunde.
Citesc acum, deosebit de interesaţi, ţinând coatele pe masă şi frunţile
aproape lipite.
― Doamne, cât sunt de naivă! conchide doamna Lepic. Cum de-am
uitat?! Morcoveaţă va închide portiţa coteţului!
Aşa era poreclit mezinul casei, deoarece avea părul roşu ca focul, iar
feţişoara lui, plină de pistrui. Morcoveaţă, care meşterea nu se ştie ce pe sub
masă, răspunse cu timiditate:
― Dar, mamă, şi mie mi-e la fel de frică!
― Cum aşa? îl încurajă doamna Lepic, un voinic ca tine! Mă faci să
râd. Hai, grăbeşte-te, te rog!
―Îl ştim şi noi că e îndrăzneţ ca o capră, zise şi Ernestine. Iar Felix
completă:
― El nu se teme de nimeni şi de nimic!
După atâtea complimentări, Morcoveaţă uită de sentimentul de frică
ce îl stăpânise şi îşi impuse să iasă afară pe întuneric, cu atât mai mult cu cât
băiatul avea promisă o palmă de la mama lui, aşa… de încurajare:
― Cel puţin să-mi lumineze calea cineva, spuse el.
Doamna Lepic îl privi ridicând din umeri, iar Felix zâmbi cu dispreţ.
Numai Ernestine, mai miloasă din fire, luă o lumânare şi îşi însoţi fratele
mai mic până la capătul coridorului.
― Te voi aştepta aici, zise ea.
Dar nici n-apucă să termine de vorbit că o rafală de vânt îi stinse
lumânarea şi fata fugi imediat, îngrozită, fără să mai privească înapoi.
Rămas singur, Morcoveaţă îşi încordă muşchii, dar parcă avea
călcâiele lipite de pământ, de nu putea să facă o mişcare. Întunericul îi părea
atât de înspăimântător, că a crezut pentru câteva secunde că a orbit. Uneori,
câte o pală rece de vânt îl învăluia, încetinindu-i mişcările. Avea senzaţia că
este atins de tot felul de lighioane, vulpi, poate chiar lupi…Poate că ar fi fost
mai bine să se repeadă cu capul înainte în întuneric şi să închidă portiţa. Aşa
şi făcu. Prinse, în sfârşit, pe bâjbâite cârligul uşiţei. Dar zgomotul paşilor lui
le agită pe înaripate, care începură să se foiască şi să cotcodăcească speriate.
Morcoveaţă, mai speriat ca ele, ţipă:
― Da′ mai tăceţi odată, că sunt eu, Morcoveaţă!
Băiatul închise repede uşa şi fugi iute în casă, dând din mâini ca şi
cum ar fi avut aripi. Ajuns la căldură şi lumină, deşi gâfâia, era tare mândru
de el şi de ceea ce făcuse; era ca şi cum lepădase nişte haine ude şi murdare
de noroi şi îmbrăcase altele curate şi lejere. Acum aştepta să fie felicitat de
toată lumea pentru ce făcuse, dar avu parte de dezamagire. Fratele său mai
mare, Felix şi soră-sa Ernestine, citeau liniştiţi ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, iar mai presus decât ei, doamna Lepic îi zise cu o voce seacă:
― Morcoveaţă, de acum înainte, tu vei închide seara găinile!

Potârnichile

Ca de obicei, domnul Lepic îşi goli tolba vânătorească pe masă. Avea


acolo două potârnichi. Felix, cel mai mare dintre fraţi, le notă şi pe acestea
pe o tăbliţă ce stătea atârnată pe perete. Asta trebuia să facă de fiecare dată.
Fiecare copil avea câte o răspundere. Ernestine, de exemplu, jumulea sau
jupuia vânatul. În ceea ce-l privea pe Morcoveaţă, el trebuia să omoare
vânatul. I se dăduse această sarcină deoarece se ştia că era nemilos din fire.
Dar potârnichile se agitau foarte tare, făcând aproape imposibilă
omorârea lor.
Atunci, doamna Lepic îi zise:
― Ce mai aştepţi?
Morcoveaţă răspunse rugător:
― Mami, aş vrea mai degrabă să notez eu pe tăbliţă de azi înainte.
Dar femeia i-o tăie brusc:
― Tăbliţa e mult prea sus pentru tine.
Morcoveaţă spuse supărat:
― Măcar lasă-mă să le jumulesc!
Atunci, doamna Lepic conchise:
― Acest lucru nu e o treabă pentru bărbaţi.
Aşa că Morcoveaţă luă potârnichile şi, urmând sfaturile şi indicaţiile
membrilor familiei, se apucă de treabă. Ţinea câte o pasăre în fiecare
mână şi le strângea cu putere gâtlejele.
Văzând asta, domnul Lepic nu se putu abţine să nu comenteze:
― Ia te uită, dom-le, două deodată!!
Morcoveaţă răspunse nervos:
― Merge mai repede aşa.
Doamna Lepic se simţi datoare să răspundă:
― Nu mai face atât pe sensibilul, noi ştim foarte bine că în interiorul
tău, tu savurezi bucuria asta.
Păsările, în convulsii, încearcă să se apere, dând frenetic din aripi şi
risipind pene în jur. Na, că nu vor să moară!, zise copilul plin de obidă. Dacă
ar fi fost, Morcoveaţă şi-ar fi sugrumat mai lesne un prieten cu o singură
mână, decât o pasăre lipsită de apărare. Dar ca să termine ce începuse, băgă
amândouă potârnichile între genunchi şi, roşu la faţă, plin de sudoare, ţinând
capul pe spate ca să nu vadă nimic, strânse cu toată puterea.
Păsările însă, se încăpăţânau să trăiască.
Cuprins de furie, băiatul apucă păsările de picioare şi le izbi puternic
cu capetele de vârfurile ghetelor.
― Oh! Călăul! Călăul!, plângeau la unison Felix şi Ernestine.
― Face aşa doar ca să vă necăjească pe voi, dar el e satisfăcut!
Săracele păsări! N-aş vrea să încap în mâinile unui astfel de om, zise
doamna Lepic.
Până şi domnul Lepic, vânător încercat, părăsi încăperea, îngreţoşat de
cele ce văzuse.
― Acum, ia-le!, zise Morcoveaţă, aruncând potârnichile moarte pe
masă.
Doamna Lepic le întoarse pe toate părţile. Din micile căpşoare se
prelingeau dâre de sânge:
― Era momentul să i le luăm din mână. M-am cam săturat de
situaţiile astea.
― E adevărat, admise şi Felix, Morcoveaţă nu a prea fost azi la
înălţime, aşa ca altădată.
Câinele

Domnul Lepic îşi citeşte ziarul, iar Ernestine lecturează din cartea sa,
amândoi foarte aproape de lampa care dădea în cameră o lumină difuză,
gălbuie. Doamna Lepic tricotează cu îndemânare, Felix îşi încălzeşte
picioarele la foc, iar Morcoveaţă, ghemuit pe podea, îşi deapănă amintirile.
Dintr-o dată, Pyramus, câinele familiei, care doarmea liniştit sub rogojină,
începu să mârâie:
― Sst! zise domnul Lepic.
Dar Pyramus mârâi mai tare.
― Ce câine idiot!, spuse şi doamna Lepic.
Dar Pyramus în loc să se conformeze îndemnurilor stăpânilor, începu
să latre frenetic, uimindu-i pe toţi. Doamna Lepic îşi duce mâna la inimă, în
timp ce soţul ei scrâşneşte din dinţi. Până şi Felix începe să înjure, creându-
se astfel un tămbălău de toată frumuseţea.
― Nu vrei să taci, javră ce eşti?! Taci, nenorocitule!
Pyramus însă, parcă turbase. Aşa că doamna Lepic îi dete o palmă
zdravănă, iar domnul Lepic îl lovi cu ziarul peste o labă. Dar căţelul, aşezat
pe burtă, cu botul între labe, încercând să se ferească de alte lovituri, lătra
atât de tare, că ziceai că e bătut de toată lumea.
Până la urmă, toţi ai casei se enervează la culme, repezindu-se la
bietul animal care, şi el la rândul lui, speriat, lătra în continuare de mama
focului.
Ferestrele scârţâiau, burlanul sobei parcă se clătina şi el, iar Ernestine
începu şi ea să ţipe.
Morcoveaţă înţelese imediat că singura persoană care să rezolve
isteria din casă nu putea fi decât el, aşa că ieşi să vadă ce ar fi putut să
dclanşeze avalanşa din familia lui. Nu putea fi decât vreun trecător întârziat
care traversa calea ferată pentru a ajunge în stradă sau, poate, vreun hoţ care
a escaladat gardul şi a intrat în grădină.
Dar coridorul lung şi întunecos îi taie elanul lui Morcoveaţă care,
ajuns lângă uşa de la intrare, trage doar zăvorul fără a o deschide. Îi era frică.
Altădată n-avea treabă. Ieşea din casă, fluiera, cânta, bătea din
picioare, doar-doar reuşea să sperie inamicul nevăzut.
De data asta însă, trişă.
În timp ce părinţii şi fraţii săi cred că el caută prin toate cotloanele, cu
îndrăzneală, dar şi în jurul casei, el trişează stând bine-mersi în spatele uşii.
Cum însă ulciorul nu merge de multe ori la apă, într-o zi, cu siguranţă va fi
prins, chiar dacă face acest lucru de mult timp.
Îi e frică să nu strănute sau să tuşească. Îşi ţine respiraţia şi privind
fereastra de deasupra uşii, zăreşte câteva stele strălucitoare a căror lumină ca
de gheaţă îi provoacă fiori.
A venit momentul să se întoarcă. Să nu lungească prea mult jocul ăsta.
Ar putea trezi suspiciuni.
Din nou, mânile sale de copil apucă zăvorul cel greu şi ruginit,
împingându-l cu zgomot la locul lui. După durata absenţei sale, familia ar
putea să-şi dea seama că într-adevăr el şi-a făcut treaba foarte bine. Aşa că,
demn de ceea ce… nu făcuse, Morcoveaţă se grăbi să îşi liniştească familia.
Dar, ca de fiecare dată, băiatul îi găsi pe toţi ai casei la locurile lor, ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Toată lumea era calmă, inclusiv
năbădăiosul căţel. Şi chiar dacă nimeni nu-l băgă în seamă, Morcoveaţă se
simţi dator să zică:
― Probabil că Pyramus a visat ceva...

Coşmarul

Lui Morcoveaţă nu-i plac deloc prietenii familiei. Îl enervează, se


culcă în patul său, forţându-l astfel să doarmă cu mama lui. Dar nu
năzdrăvăniile din timpul zilei deranjează, ci noaptea. Pentru că Morcoveaţă
sforăie ca un urs. Dar face acest lucru cu bună ştiinţă, fără nicio îndoială.
Camera, mare, care păstrează răcoarea chiar şi în luna august, este
mobilată cu două paturi. Într-unul doarme domnul Lepic, şi în celălalt,
Morcoveaţă, alături de mama sa.
El îşi ia toate precauţiile împotriva sforăitului înainte să adoarmă:, el tuşeşte
ca să-şi cureţe gâtlejul, îşi suflă nasul uşor, pentru a se asigura că nu sunt
nările înfundate. Degeaba! Dacă adoarme, este imposibil să nu sforăie. Este
ca o pasiune.
Imediat însă, doamna Lepic vine cu remediul. Îi înfige copilului în
fese două cuie, până la sânge. Strigătul de durere al lui Morcoveaţă îl
trezeşte pe domnul Lepic, care întreabă somnoros:
― Ce e?
― Nimic, un coşmar, răspunde doamna Lepic.
Şi începe să murmure, precum asistentele medicale, un cântec
liniştitor indian. Împingându-şi cu putere genunchii în perete, ca şi cum ar fi
vrut să treacă dincolo de el, cu mâinile lipite pe fese pentru a evita impactul
cu cuiele la primul sforăit, Morcoveaţă adoarme din nou alături de mama sa.
Poţi să comentezi?

Oare se poate face o excepţie în cazul ăsta? Putem comenta aşa ceva?
Şi ne gândim la Morcoveaţă. Aflat la o vârstă la care alţi copii vorbesc cu
părinţii lor despre absolut orice, el a rămas închis în el. De pildă, într-o
noapte, nu a îndrăznit să ceară să meargă la toaletă.
A încercat el în fel şi chip să se zvârcolească în pat ca să dea de
bănuit, dar n-a mers.
Ce păcat!
Într-o altă noapte, s-a visat stând undeva, la adăpost, lângă o piatră de
hotar şi s-a scăpat pe el, precum un sugar. S-a trezit brusc. Visul s-a
spulberat pe dată şi Morcoveaţă se simţi ruşinat şi mirat totodată de ceea ce
se întâmplase! În loc să-şi piardă cumpătul, doamna Lepic curăţă totul şi
schimbă lenjeria. Mai mult decât atât, a doua zi de dimineaţă, Morcoveaţă se
trezeşte, exact ca un copil răsfăţat, cu mama sa lângă pat. I se aduce şi micul
dejun la pat: un castronel cu supă, în care doamna Lepic nu uită să adauge,
amestecând bine, cu un beţişor de lemn, şi puţin din produsul lăsat de
Morcoveaţă cu o noapte în urmă.
Felix şi Ernestine, care ştiau toată tărăşenia, urmăreau curioşi la
căpătâiul patului, reacţia lui Morcoveaţă, gata să izbucnească în râs la primul
semn. Iar doamna Lepic, cu răbdare, îl hrănea pe Morcoveaţă, linguriţă cu
linguriţă, privind din când în când cu coada ochiului la cei doi fraţi mai mari,
parcă vrând să spună: Atenţie! Pregătiţi-vă!
Copiii deja mustăcesc. Poate c-ar fi fost bine să fi invitat şi câţiva
vecini, să participe şi ei la grozăvie. În cele din urmă, doamna Lepic, aruncă
o ultimă privire celor doi fraţi înainte să-i întrebe dacă sunt pregătiţi să râdă.
Se ridică încet, după ce îndesă bine linguriţa cu mâncare în gura copilului, şi
spuse batjocoritoare şi cu dezgust:
― A fost bun? Scârnăvie mică ce eşti, ai mâncat murdărie de-a ta de
astă noapte.
― M-am gândit eu, răspunse simplu Morcoveaţă, fără a le da
satisfacţie prin grimase de scârbă, fraţilor mai mari şi mamei sale.
Aşa e, când te obişnuieşti cu ceva, nici nu mai este atât de amuzant pe
cât ţi-ai dori.

Oala de noapte

I
Pentru că s-a întâmplat de foarte multe ori să se facă de râs,
Morcoveaţă îşi ia acum măsuri de precauţie în fiecare noapte. Vara, e mult
mai simplu. La ora nouă, când doamna Lepic îl trimite la culcare, copilul
iese întâi pe-afară şi apoi doarme liniştit toată noaptea.
Iarna însă, e puţin mai complicat. Degeaba se uşurează el atunci când
închide găinile, că nu e suficient până dimineaţa. Aşa că, în timp ce ai lui
mai stau de vorbă după cină, când ceasul se apropie de ora nouă, Morcoveaţă
mai iese o dată afară, ca să nu mai aibă vreo surpriză.
Şi în seara asta, ca de fiecare dată, copilul îşi pune veşnica întrebare
retorică: Oare în noaptea asta o să îmi vină?
De obicei, răspunde da, ori pentru că, sincer, ori nu se poate abţine,
ori luna îl stimulează prin strălucirea ei. Uneori, domnul Lepic şi Felix ies
primii afară. Nu s-a întâmplat niciodată să plece prea departe de casă. Cel
mai adesea, se opreşte chiar la capătul scărilor, în funcţie de caz.
În seara asta însă, plouă cu putere, vântul a stins stelele, iar nucii din
grădină se foiesc neliniştiţi.
Este bine, constată Morcoveaţă, după ce gândi puţin, nu am încă
nevoie afară.
Apoi spuse tuturor din cameră bună seara, aprinse o lumânare şi se
îndreptă spre capătul coridorului, pe partea dreaptă, acolo unde era camera
lui, izolată şi lipsită de mobilier. Se dezbrăcă, se băgă în pat şi aşteptă să
vină şi doamna Lepic. Cu o mişcare repezită, femeia îndesă marginile păturii
sub copil, apoi suflă în lumânare. Deşi îi lasă lumânarea în cameră, îi ia
chibriturile şi, pentru că îl ştie fricos, îi îchide şi uşa cu cheia. La început,
Morcoveaţă s-a bucurat că a rămas singur. Îi plăcea să se gândească, pe
întuneric, la zilele următoare, la ce va face. Se mândrea cu faptul că a scăpat
de câteva ori de scandal în faţa doamnei Lepic şi spera să se întâmple aşa şi
a doua zi. Gândul că femeia nu-l va băga în seamă două zile la rând, îl
umplu de bucurie, aşa că încercă să adoarmă cu acest gând.
Dar nici nu închisese bine ochii, că începu să simtă că are nevoie
afară.
Era inevitabil, îşi spuse Morcoveaţă.
Altul în locul lui, s-ar fi ridicat din pat să vadă dacă e vreo oală
dedesubt. Dar băiatul renunţă la idee, fiindcă ştia bine că nu există nimic
acolo. Deşi doamna Lepic putea să jure că s-a îngrijit de problema asta,
dimpotrivă, ea mereu uita să pună oala. În plus, la ce bun acest vas, dacă
Morcoveaţă îşi lua măsuri de precauţie?
Aşa că, în loc să se dea jos din pat, Morcoveaţă începu să se
gândească ce ar putea face să depăşească momentul.
Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să mă uşurez, îşi spuse el.
Cu cât stau mai mult, cu atât se adună mai mult. Dar dacă fac pipi imediat,
voi face foarte puţin, iar cearşaful va avea timp să se usuce toată noaptea.
Sunt sigur, din experienţă, că mama nu va băga de seamă şi, oricum, nu-i
prima dată.
Astfel, Morcoveaţă închide ochii şi, după ce face pipi în pat, se culcă
liniştit.

II

Dintr-o dată, el se trezeşte şi ascultă bolboroseala maţelor.


― Oo, nuu!, spuse el, nu şi asta!
Crezuse că a scăpat. Dar fusese doar o iluzie. Era prea frumos să fie
adevărat. Aşa-i trebuie dacă a fost leneş şi nu a cerut afară, de parcă nu ştia
ce pedeapsă îl aşteaptă.
Stătea pe marginea patului şi se gândea pe unde ar putea ieşi. Uşa era
închisă. La fereastră erau zăbrele. Era imposibil să iasă din cameră. Şi totuşi
verifică încă o dată uşa şi geamurile, poate, poate…
Căută cu disperare şi sub pat, deşi ştia foarte bine că acolo nu era
nimic.
Se ridică şi începu să se plimbe tot mai agitat prin cameră, masându-şi
burta, încercând zadarnic să-şi reprime dorinţa de a se uşura.
― Mama! Mami!, strigă Morcoveaţă cu o voce moale, de teamă să nu
fie auzit de doamna Lepic care, dacă ar fi apărut, i-ar fi trecut pe dată
senzaţia ruşinoasă şi ar fi crezut că-şi bate joc de ea. Nu vrea decât ca, a
doua zi, să recunoască, sincer, că a chemat-o.
Şi nici n-ar putea-o striga acum. Se străduia din toţi rărunchii să
întârzie dezastrul care se apropia tot mai repede. La un moment dat,
nemaisuportând durerea, începu să se izbească de perete, de pat, de scaun şi,
în sfârşit, când ajunge la sobă, deschide brusc usiţa şi se aşeză cu fundul
acolo. După câteva minute, o fericire absolută îi inundă întreaga faţă.
Întunericul începu să cuprindă întreaga cameră.

III

Morcoveaţă nu a adormit decât când s-au ivit zorile, şi nu a vrut să se


ridice din pat când a intrat doamna Lepic. Aceasta adulmecă mirosurile din
cameră şi zise ironic:
― Ce miros dulceag se simte aici!
Morcoveaţă, ca să mai atenueze din reproşuri, încercă simplu:
― Bună dimineaţa, mamă.
Dar doamna Lepic trage iute pătura de pe copil, şi începu să caute cu
privirea. Nu-i trebui mult timp să afle de unde venea acel iz insuportabil.
― M-a durut tare burta şi nu am găsit nicio oală, se grăbeşte să zică
Morcoveaţă, deşi ştia că nu asta era cea mai bună apărare lui.
― Mincinosule! Mincinos ce eşti! spune doamna Lepic.
Femeia iese ca fulgerul din cameră şi revine imediat cu o oală pe care
o ascunde repede sub pat. Apoi, ridicând toată casa în picioare, începu să
ţipe în fel şi chip la băiat.
― Cu ce am greşit cerului să am parte de un copil ca ăsta?
Aduce repede nişte cârpe şi o găleată cu apă, pe care o răstoarnă în
sobă, de parcă ar fi vrut să stingă un foc şi nimic mai mult. Verifică din nou
aşternutul, face curăţenie exemplară în toată camera şi tot timpul comentează
referitor la Morcoveaţă. La un moment dat, se opreşte în faţa lui şi
gesticulând de zor îi zise:
― Mizerabilule! Deci, ţi-ai pierdut simţul! Te comporţi nefiresc! Ai
ajuns să ai comportament de animal! Nu da un ulcior unui animal, că acesta
s-ar putea să-l folosească. Se poate aşa ceva, să ajungi să te uşurezi în sobă?
Dumnezeu mi-e martor, că datorită ţie voi muri nebună, nebună, nebună!
În cămaşă de noapte şi cu picioarele goale, Morcoveaţă privea uimit
oala. Ce naiba, o căutase toată noaptea şi nu găsise nimic, iar acum vasul
stătea în faţa sa. Ar fi fost culmea să nu recunoască faptul că văzuse oala de
data asta.
Şi chiar dacă toată lumea îl apostrofa în fel şi chip, iar vecinii râdeau
de el, Morcoveaţă, privind în continuare oala, îşi zise ca pentru sine:
― Pe cuvântul meu de onoare dacă mai înţeleg ceva! Voi credeţi ce
vreţi!

Iepurii

― Pentru tine nu mai rămâne nicio felie de pepene, îi spuse doamna


Lepic lui Morcoveaţă şi, oricum, tu semeni cu mine, nu-ţi place pepenele.
― Este bine, răspunse Morcoveaţă. Doar aşa afla şi el ce-i plăcea şi ce
nu, atunci când era vorba de mâncare. În principiu, el trebuia să mănânce
cam ce mânca şi mama sa. De pildă, când aducea brânză la masă, doamna
Lepic spunea:
― Sunt sigură că Morcoveaţă nu mănâncă.
De aceea, copilul bombănea mereu printre dinţi: Pentru că este aşa de
sigură, nici nu se merită să gust.
În plus, el ştie că ar fi putut să iasă cu scandal dacă ar fi îndrăznit să
mănânce.
Dar ce, parcă el nu şi-a satisfăcut cele mai bizare capricii, în locuri
cunoscute doar de el însuşi? După desert, doamna Lepic îi zice:
― Du aceste felii de pepene galben iepurilor.
Aşa că, Morcoveaţă, ca să nu supere pe nimeni, se ridică imediat de la
masă şi, cu paşi mărunţi, părăseşte încăperea având grijă să nu verse tava pe
care se aflau cojile.
Nu intră bine în coteţ şi iepurii se strânseră în jurul lui, cu urechile
ciulite, nasurile în vânt şi lăbuţele gata pregătite să apuce mâncarea.
― Ohoho! aşteptaţi puţin, spuse Morcoveaţă, un moment doar, că
trebuie să împărţim.
Şi se aşeză pe o grămadă de bălegar, amestecată cu plante roase până
la rădăcină, cotoare de varză, frunze de nalbă, toate aranjate de-a valma,
dându-le iepurilor, din când în când sâmburi de pepene, în timp ce el ronţăia
de zor la resturile de pe coajă şi sorbea sucul dulce rămas. Apoi, cojile
rămase le împărţea iepurilor.
Când termină, ieşi şi închise uşa coteţului.
Soarele de după-amiază parcă înmoaie cu razele sale ţiglele caselor,
străbătând umbra răcoroasă.

Târnăcopul

Cei doi fraţi, Felix şi Morcoveaţă, muncesc cu sârg în grădină, fiecare


cu târnăcopul lui. Al lui Felix, bineînţeles, făcut aşa cum trebuie, la fierar,
având un straşnic mâner, iar al lui Morcoveaţă, făcut chiar de el, dintr-o
bucată de lemn. Dar, atunci când se aştepta mai puţin (se ştie că exact atunci
vin nenorocirile!!), Morcoveaţă se trezeşte, nu se ştie cum, cu o lovitură de
târnăcop în frunte.
Câteva momente mai târziu, Felix, mai mult leşinat decât pe picioare,
este dus cu grijă la pat pentru a i se acorda primul ajutor. I se făcuse rău la
vederea dârelor de sânge ce se prelingeau din rana fratelui mai mic. Întreaga
familie era prezentă acolo, umblau în vârful picioarelor ca să nu deranjeze pe
Felix şi şuşoteau neliniştiţi:
― Oare unde sunt sărurile?
― Puţină apă rece, dacă se poate, să-i umezim tâmplele.
Ca să poată zări ce se întâmplă dincolo de umerii celor adunaţi pe
lângă pat, Morcoveaţă fu nevoit să se urce pe un scaun. Sora sa, Ernestine, îi
bandajase fruntea aşa cum putu, cu o cârpă care deja se pătase de sânge.
Domnul Lepic se mulţumi să spună:
― Ai făcut destule azi! Ia uite cum arăţi!
Iar Ernestine completă:
― A fost moale ca untul, d-aia l-a tăiat aşa.
Nu a ţipat fiindcă i se spusese că este inutil.
Dar uite că Felix deschide un ochi şi apoi pe celălalt. Încet încet
începe să-şi recapete roşeaţa în obraji. A rămas doar cu spaima. Familia îşi
dă seama că nu e nimic de care să se îngrijoreze şi le mai vin inimile la loc.
― Întotdeauna faci numai prostii! îl dojeni cu asprime doamna Lepic
pe Morcoveaţă. Nu ai putut să fii mai atent, neghiobule?!

Puşca

Într-o zi, domnul Lepic le spuse băieţilor săi:


― Vă dau o puşcă amândurora. Fraţii care se iubesc împart totul pe
jumătate.
― Sigur că da, tată, răspunse imediat Felix, vom purta puşca pe rând.
Oricum, mie nu-mi trebuie foarte des. Morcoveaţă poate să se folosească de
ea de câte ori are nevoie.
Morcoveaţă nu răspunse îndemnului în niciun fel. Aşa că domnul
Lepic se simţi obligat să întrebe:
― Care dintre voi vrea să ia puşca acum, prima dată? Mie mi se pare
corect să o ia cel mai mare dintre fraţi.
Dar Felix zise:
― Îi cedez această onoare lui Morcoveaţă. El va începe!
Domnul Lepic:
― Felix, ce frumos te comporţi în dimineaţa asta. Voi ţine minte.
Astfel, domnul Lepic aşeză cu grijă puşca pe umărul lui Morcoveaţă şi
completă:
― Puteţi pleca acum, copii. Să nu vă certaţi!!
În timp ce se pregăteau să iasă pe poartă, Morcoveaţă strigă:
― Luăm şi câinele?
― Nici vorbă!, răspunse domnul Lepic, faceţi voi pe câinele pe rând.
În plus, nişte vânători ca voi nu greşesc niciodată ţinta. O omoară pe loc.
Morcoveaţă şi Felix se îndepărtară. Sunt îmbrăcaţi simplu, ca de
obicei. Regretă că nu au şi ei cizme speciale, dar tatăl lor le-a spus că nu
cizmele îl reprezintă pe un vânător iscusit. Apoi, pantalonii unui adevărat
vânător ating călcâiele; niciodată nu şi-i suflecă. Umblă îmbrăcat aşa, peste
tot, chiar şi prin noroaie, iar cizma şi pantalonul fac la un moment dat un fel
de… întreg, dacă înţelegeţi. Şi nimeni n-are voie să se atingă de ele.
― Cred că nu te vei întoarce cu tolba goală, spune Felix.
― Eu sunt plin de speranţă, răspunde Morcoveaţă.
Deşi simte o mâncărime rebelă în scobitura umărului, Morcoveaţă se
abţine cât poate şi nu se scarpină acolo cu patul puştii.
― Hei, zice Felix, vezi ce mult te las să ţii arma?
― Normal, doar suntem fraţi, spuse şi Morcoveaţă.
Când se întâmplă ca un stol de vrăbii să zboare, Morcoveaţă îi face
semn lui Felix să nu se mai mişte. Dar stolul se mişcă de pe un gard pe altul.
Micii vânători stau la pândă, încovoiaţi, ca şi când vrăbiile ar dormi. Dar,
zvrrr!!!, şi vrăbiile zboară în altă parte, păcălindu-i pe vânători.
Felix începu să înjure. Deşi inima lui Morcoveaţă bate cu putere, pare
să aibă mai multă răbdare decât fratele său. Doar trebuie să-şi dovedească
iscusinţa. Cu toate astea, se bucură de fiecare amânare. Dar de data asta,
vrăbiile par să-l aştepte.
Felix zise:
― Nu trage, eşti prea departe!
Morcoveaţă răspunse repede:
― Chiar crezi?
Felix:
― Pe legea mea! Dacă stai în poziţia asta, nu-ţi dai seama. Ţi se pare
că eşti aproape dar tu, de fapt, eşti foarte departe. Şi Felix, ca s-i dovedească
lui Morcoveaţă că are dreptate, se ridică în picioare şi sperie păsările care-şi
iau zborul care încotro. Una singură rămăsese pe loc, stând cu faţa la cei doi
băieţi, parcă spunându-le: mă nimeriţi?.
Morcoveaţă iute ochi şi-şi spuse că sigur o doboară. Felix însă era acolo şi
când văzu ocazia, nu mai stătu pe gânduri, smulse puşca din mâinile lui
fratelui, ochi şi trase. Pasărea căzu moartă. Îi dădu apoi arma şi el merse să
ia vrabia de unde căzuse, făcând pe câinele.
Morcoveaţă se simţi păcălit şi derutat. Era la un moment dat cu puşca
la ochi, gata să tragă, pentru ca pe urmă să se trezească fără ea şi pe urmă din
nou cu ea…Nu mai înţelegea nimic.
Când se întoarse, Felix spuse:
― Hai, grăbeşte un pic!
Iar Morcoveaţă:
― Un pic cam mult!
Felix:
― Ei bine, doar nu te-ai supărat?!
Morcoveaţă:
― Tu ce crezi?
Felix:
― Ce contează cine a tras?
Morcoveaţă:
― Oo! Chiar aşa?
Felix:
― Tu sau eu, e acelaşi lucru. Facem cu schimbul. Uite, mâine, vei
trage tu.
Morcoveaţă:
― Aa!, mâine.
Felix:
― Promit.
Morcoveaţă:
― Aşa spui mereu. Nu te mai cred.
Felix:
― Mă jur, acum eşti mulţumit?
Morcoveaţă:
― Mă rog! ... Dar acum am putea căuta altă vrabie, ca să încerc şi eu
să trag.
Felix:
― Nu, este prea târziu. Hai să mergem acas ăca să ne-o pregătească
mam ape asta. Ţi-o dau ţie. Vâro în buzunar şi lasă-i afară doar ciocul.
Cei doi vânători se întorc spre casă. Cu puşca pe umăr, foarte mândru
de ce realizase, Morcoveaţă nici nu mai era atent atunci când vreun ţăran se
oprea din drum şi îi atenţiona: Băieţi, să nu cumva să fi lăsat puii fără mama
lor!
Flatat, uitând de resentimente, cei doi fraţi ajung în sfârşit acasă, iar
domnul Lepic, atunci când vede ei, îi întreabă:
― Tot la tine e puşca, Morcoveaţă? Ai purtat-o tot timpul?
― Aproape, spuse puţin încurcat Morcoveaţă.

Cârtiţa

Într-o zi, Morcoveaţă găseşte pe drum o cârtiţă mică şi neagră ca un


tăciune. După ce se plictisi de jucat, se hotărăşte să o omoare. Aşa că o
aruncă de mai multe ori în aer, sus, sus de tot şi o lasă apoi să cadă pe o
piatră.
La început, totul mergea bine şi fără probleme.
Aimalul avea deja picioarele şi spatele rupte, capul spart şi părea că
nu mai are mult e trăit.
Dar, spre uimirea lui, Morcoveaţă îşi dă seama că animăluţul încă
respiră. A încercat în fel şi chip s-o omoare, dar n-a fost cu putinţă. Cârtiţa
se încăpăţâna să trăiască.
― Drace! Tot n-a murit, spuse el nervos.
Într-adevăr, pe piatra plină de sânge, burta cârtiţei zvâcnea, creând
senzaţia că respiră.
― Drace! Se înfurie şi mai tare Morcoveaţă, cum să nu moară încă?
O ridică de pe piatră şi schimbă metoda.
Cu faţa congestionată şi ochii în lacrimi, Morcoveaţă scuipă cârtiţa şi
apoi o izbi încă o dată, cu putere, de piatră.
Dar burta diformă a animalului parcă se tot mişca. Şi, de ce o izbea
mai tare, de aia părea că animalul trăieşte.

Lucerna

Morcoveaţă şi Felix se întorc de la utrenie cu paşi grăbiţi spre casă,


deoarece vor să prindă ora gustării de după amiază.
Felix avea deja pregătită o felie de unt cu gem, în timp ce Morcoveaţă
trebuia să-şi mai pună pofta în cui. Şi asta pentru că se lăudase mai demult,
de faţă cu alte persoane, că lui nu prea-i place să mănânce. Susţinea că-i plac
alimentele naturale, de obicei, aşa că şi în seara aceasta mâncă pâine goală.
Ar fi vrut şi în seara asta să primească înaintea fratelui său gustarea.
Uneori, pâinea i se părea tare. Însă Morcoveaţă o apuca vârtos şi
muşca puternic din ea, crănţănind coaja cea tare în aşa fel încât părinţii îl
privesc uimiţi.
Stomacul lui, asemănător cu acela al unui struţ, e în stare să digere şi
pietre, şi monede vechi, din metal. Aşadar, când e vorba de mâncare,
Morcoveaţă e în stare să mănânce de toate. Nu e mofturos.
Apăsă pe clanţa uşii, dar era închisă.
― Cred că părinţii noştri nu-s acasă. Hai că de data asta o facem lată!
Felix, înjurând de toţi Dumnezeii, dădu cu pumnii si cu picioarele în
uşă mult timp, dar degeaba. La un moment dat, a fost ajutat şi de
Morcoveaţă. Dar degeaba şi-au rupt ei umerii, mâinile şi picioarele, că uşa
tot nu s-a deschis.
Istovit, Morcoveaţă zise:
― Cu siguranţă nu-s acasă.
Şi Felix:
― Dar unde pot fi?
Morcoveaţă:
― Nu putem şti totul. Stai aici, jos, lângă mine.
Dar treapta era rece, fundurile le îngheţaseră şi o foame de nestăpânit
le înghioldea maţele goale. Ei cască îndelung, lovindu-se cu pumnii în piept
pentru a le mai trece foamea.
Nemaiputând răbda, Felix zise:
― Dacă ei cred că o să-i aştept aici, se înşeală!
Şi Morcoveaţă:
― Ce altceva mai bun avem de făcut?!
Felix:
― Eu nu îi mai aştept. Ce, vrei să mor de foame? Acum vreau să
mănânc, că mi-e o foame de aş mânca şi iarbă.
Morcoveaţă:
― Iarbă?!, bună idee, şi să ştii că în felul ăsta o să-i păcălim.
Felix:
― Doar la masă se mănâncă şi salată. Între noi fie vorba, lucerna, de
exemplu, este la fel de bună ca salata verde. Mă rog, un fel de salată, pentru
că nu are ulei şi oţet.
Morcoveaţă:
― Bineînţeles!
Felix:
― Pe pariu că eu mănânc lucernă şi tu nu?
Morcoveaţă:
― De ce n-aş mânca?
Felix:
― Deci, pui pariu au ba?
Morcoveaţă:
― Dar dacă am cere de la vecini puţină pâine şi nişte lapte bătut, n-ar
fi mai bine?
Felix:
― Eu prefer lucernă.
Morcoveaţă:
― Atunci, să mergem!
Curând, terenul cu lucernă li se înfăţişă în toată splendoara sa.
Copiilor li se păru apetisant lanul acela de verdeaţă, aşa că au intrat degrabă,
fără să ţină seama că strivesc frunzele şi că sătenii se vor întreba:
― Ce animal o fi trecut pe aici?
Pantalonii li se udă şi, treptat, le amorţesc şi picioarele din cauza
frigului şi a umezelii.
Se opresc exact în mijlocul câmpului şi se trântesc acolo, depănând
amintiri.
― Ce frumos este, spuse extaziat Felix.
Firele de lucernă le gâdilă obrajii, şi cei doi fraţi încep să râdă ca pe
vremuri, când dormeau împreună în acelaşi pat şi domnul Lepic le striga din
camera alăturată:
― Voi n-aveţi somn, mizerabililor?
Cei doi fraţi au uitat de foame şi încep să dea din mâini ca şi când ar
înota, imitând când câinele, când broasca. Doar capetele li se mai zăresc din
lanul de lucernă. Au retezat în felul ăsta multă lucernă fragedă, care nu şi-a
mai revenit.
― Până la bărbie mi-ajunge, spune Felix.
― Priveşte-mă cum alunec, nu se lăsă mai prejos Morcoveaţă.
Relaxaţi şi fericiţi, se opresc din joacă şi privesc în jur. Peste tot,
muşuroaiele de cârtiţă se întind de-a lungul şi de-a latul, ca nişte colibe
indiene. Aici se pot ascunde şi rozătoare, care împrăştie holera, dar
muşuroaiele sunt mult mai dese, chiar dacă unele sunt abia perceptibile.
― Ajunge cu visarea, spune Felix, acum vreau să mănânc. Să nu te
apropii de partea mea şi, cu braţul, descrie în aer un arc de cerc,
atenţionându-l pe Morcoveaţă.
― Stai liniştit, am şi eu destul răspunse Morcoveaţă.
Curând, cei doi nu se mai văd din lanul de lucernă. Cine ar fi ghicit că
ei sunt acolo? Vântul adia uşor, întorcând frunzele subţiri de lucernă. Felix
rupea voiniceşte lucerna, unele firişoare cu rădăcină cu tot, şi se prefăcea că
mănâncă, imitând foarte bine sunetul de ronţăială. Morcoveaţă însă, naiv din
fire, chiar mâncă lucernă, dar alege doar frunzele fragede, pe care le îndoaie,
le bagă în gură şi le mestecă tacticos.
De ce să se grăbească? Doar are ce mânca.
Cu gura amară, cu dinţii sterpeziţi, Morcoveaţă nu se dă bătut.
Mănâncă în continuare, ca şi cum ar avea în faţă cine ştie ce delicatesă.

Căniţa

Morcoveaţă nu mai bea deloc la masă. El a pierdut acest obicei în doar


câteva zile, cu o uşurinţă care a surprins atât familia cât şi prietenii.
Într-o dimineaţă, în timp ce doamna Lepic îi punea vin, ca de obicei,
el îi zise:
― Mulţumesc, mamă, nu mi-e sete! Scena s-a repetat şi la cină, când
Morcoveaţă renunţă din nou la a bea ceva.
― Ai devenit econom, spuse doamna Lepic. Mult mai bine pentru
ceilalţi.
Şi cum vremea e tocmai bună, adică nici cald nici frig, iar lui pur şi
simplu nu îi este sete, nu mai bea apă toată ziua. A doua zi, la masă, doamna
Lepic îl întrebă din nou pe Morcoveaţă:
― Astăzi bei ceva?
― Ei bine, spune el, nu ştiu.
― Cum doreşti, răspunde doamna Lepic şi, dacă vrei cana ta, ţi-o iei
singur din dulap.
Dar băiatul parcă nici n-auzi. Era un capriciu sau doar teama că va
uita, ori îi e frică să se servească singur?
Părinţii se minunează deja:
― Începi să devii aşa cum trebuie, spuse doamna Lepic. Ai totuşi o
calitate.
― Una rară, completă domnul Lepic. Aceasta îi va servi cu siguranţă
mai târziu, mai ales dacă se pierde într-un deşert şi e fără fără cămilă.
Felix şi Ernestine pun pariu.
Ernestine:
― O săptămână n-o să bea apă, ai să vezi.
Şi Felix:
― Prostii, nu rezistă mai mult de trei zile, până duminică eventual,
dar nu cred.
La auzul celor vorbite, Morcoveaţă zâmbi şmechereşte în colţul gurii
şi zise:
― Eu nu voi mai bea vreodată, decât în cazul în care mi-e sete. Iepurii
şi cobaii cum rezistă? Ei ce merit au?
― Cred că nu-ţi dai seama, cobaiul e animal, iar tu eşti om, adaugă
Felix.
Morcoveaţă nu se lasă cu una cu două, voia să le arate tuturor de ce
era el capabil. Şi, oricum, intenţionat ori nu, doamna Lepic uită să-i dea cana
lui Morcoveaţă, iar el n-o ceru defel, primind cu stoicism atât complimentele
ironice cât şi admiraţiile sincere.
Bolnav sau nebun, ăsta ar fi diagnosticul dat de cei care-l cunoşteau
pe Morcoveaţă. Ba, alţii susţineau că bea fără a fi văzut.
Deşi la început, după sloganul tot ce-i nou e frumos, Morcoveaţă
trebuia să arate foarte des limba, pentru a dovedi că nu este uscată, acum, rar
îi mai cerea cineva acest lucru. Toată lumea se obişnuise cu felul de a fi al
lui Morcoveaţă şi nu mai punea întrebări.
Doar câte un străin, când auzea de teribila poveste, ridica mâinile
către cer şi zicea:
― Exagerează, nimeni nu scapă de ce stă în firea omului.
Medicul care l-a consultat, mirat şi el, conchise însă că nimic nu este
imposibil.
Până şi Morcoveaţă, deşi se temea grozav de ce ar putea să păţească
dacă mai continuă, recunoştea faptul că, dacă te încăpăţânezi să faci ceva,
până la urmă reuşeşti. A crezut la început că o să-I fie greu şi că va fi nevoit
să-şi impună, şi uite ce bine se simte. Neaşteptat de bine! Ce bine ar fi fost
să fi putut face aelaşi lucru şi cu mâncarea. Să se hrănească, dacă se poate,
cu aer.
Nici nu-şi mai amintea de cana lui. Trecuse multă vreme de când nu o
mai folosise. Apoi, Honorine, mica servitoare, a avut ideea să ţină în ea
praful cel roşu de curăţat candelabre.

Miezul de pâine

Când nu îl doare ceva, domnul Lepic este vesel şi îşi petrece vremea
alături de copiii lui. Le spune poveşti, se plimbă cu ei prin grădină şi, uneori,
Felix şi Morcoveaţă râd cu mare poftă când aud poveştile. Dar în dimineaţa
aceasta parcă s-a întrecut măsura.Veselia se termină brusc însă, în momentul
în care Ernestine îi cheamă la masa de prânz. De fiecare dată când sunt toţi
la masă, nimeni nu mai zice nimic. Fiecare îşi vede de farfuria lui şi de abia
aşteaptă să termine de mâncat ca să plece.
Dar, deodată, doamna Lepic a spus, adresându-i-se soţului ei:
― Vrei să-mi dai nişte pâine, te rog, ca să pot termina şi eu compotul
meu? Cu cine vorbeşte? Pentru că, de obicei, doamna Lepic se autoserveşte,
şi ea nu vorbeşte decât cu câinele. Ea îi explică doar câinelui care sunt
preţurile la legume şi zice cât e de greu, în ziua de azi, să cumperi mâncare,
cu bani puţini, pentru şase proşti şi un animal.
― Nu, se adresează ea lui Pyramus, care bătea cu coada în rogojină,
nici nu ştii ce greu îmi e să ţin casa asta! Poate ai şi tu aceeaşi părere cu a
bărbaţilor, că poţi cumpăra aproape pe nimic. Nu ai tu nicio grijă că untul şi
ouăle sunt inaccesibile!
Dar, de data asta, pentru doamna Lepic este un eveniment. În mod
excepţional, îi adresează însuşi domnului Lepic, într-o manieră directă,
dorinţa sa, deşi nu făcuse acest lucru niciodată. Nici nu mai are importanţă
că i-a cerut puţină pâine pentru a-şi termina compotul. Oricum pâinea era
lângă el. Dar faptul că l-a privit drept în ochi atunci când i-a cerut pâinea, l-a
surprins neplăcut pe domnul Lepic, care avu o reacţie cel puţin ciudată.
A luat până la urmă o bucăţică de pâine şi a aruncat-o pe masă lângă
doamna Lepic.
Farsă sau tragedie? Oare cine poate şti?
Ernestine, umilită pentru mama sa, bâigui nervoasă.
― Tata este în zilele lui bune, spune Felix, care sare în scaun ca un
nebun.
În ceea ce-l priveşte pe Morcoveaţă, cu gura ermetic închisă, cu
urechile-i vâjâind şi obrajii umflaţi cu mere coapte, stă gata-gata să
izbucnească. Dar doamna Lepic tocmai a plecat de la masă, supărată că a
fost tratată precum o cerşetoare de către soţul ei, în faţa copiilor.

Trompeta

Domnul Lepic a sosit de la Paris chiar în această dimineaţă. El îşi


deschide tacticos geamantanul şi scoate la iveală minunate daruri pentru
Felix şi Ernestine, (culmea, exact ca acelea la care au visat toată noaptea!)
Apoi, domnul Lepic, ţinând mâinile la spate, i se adresează şiret şi lui
Morcoveaţă:
― Şi tu, ce îţi doreşti mai mult, o trompetă sau o armă? Într-adevăr,
Morcoveaţă este mai degrabă prudent decât nechibzuit. Sigur că preferă o
trompetă, deoarece nu ar exista riscul de accidente atunci când te aştepţi mai
puţin; dar el a auzit că un băiat de vârsta lui ar putea încerca deja să se joace
cu arme, săbii şi maşini de război. Să înceapă şi el să dea cu nasul de pulbere
şi să distrugă tot ce întâlneşte. Dar tatăl său îl cunoaşte bine şi ştie ce i se
potriveşte. Din gură îi iese însă altceva:
― Prefer un pistol, spuse cu îndrăzneală, convins că a ghicit ce
ascundea la spate tatăl lui. Degeaba ascunzi, că văd ce ai la spate!
― Ei, na, acum, spuse domnul Lepic jenat, acum vrei o armă! Ţi-ai
schimbat gusturile?
Imediat, Morcoveaţă răspunse:
― Nu, tată, a fost o glumă. Nu vă faceţi griji, urăsc armele. Dă-mi
repede trompeta, că de abia aştept să mă distrez.
Doamna Lepic nu se putu abţine şi adăugă:
― Atunci de ce eşti mincinos? Ca să-l răneşti pe tatăl tău, nu-i aşa?
Dacă îţi plac trâmbiţele, nu ne spune că iubeşti armele şi, mai ales, nu spune
că vezi tunuri, când tu, de fapt, nu vezi nimic. Şi ca să te înveţi minte să nu
mai minţi, nu capeţi nimic acum, nici armă, nici trompetă. Uită-te bine la ea
uite, are trei ciucuri roşii şi un steguleţ cu franjuri de aur. Şi-acum gata cu
privitu´! Du-te la bucătărie şi bate darabana, că asta poţi să faci.
Iar pe raftul cel mai de sus al dulapului, aşezată pe un teanc de lenjerie
albă ca neaua, stătea frumos împachetată trompeta lui Morcoveaţă, cea cu
trei ciucuri roşii şi cu steguleţ cu franjuri de aur, ca un obiect interzis, de
necucerit, invizibil şi mut precum Judecata de Apoi.

Şuviţa de păr

De obicei, duminica, doamna Lepic insistă ca toţi copiii să meargă la


biserica. Aşa că amândoi fraţii sunt aranjaţi ca după carte, iar sora lor,
Ernestine, îi ajută la ultimele retuşuri, chiar cu riscul să întârzie ea. Ea le
alege cravatele, le taie unghiile şi le dă cărţile de rugăciune, pe cea mai
groasă alegând-o pentru Morcoveaţă. Nu uită nici să-şi dea fraţii cu pomadă
pe cap. De fapt, asta e plăcerea ei.
În ceea ce-l priveşte pe Morcoveaţă, el acceptă ca sora sa să i se joace
în păr, dar Felix o avertizează că nu-i prea place acest lucru, aşa că Ernestine
încearcă să se scuze cumva:
― De data asta, spune ea, am uitat. Jur că n-a fost intenţionat, iar
duminica viitoare nu vă mai ung pe niciunul.
Dar întotdeauna reuşeşte să-l atingă măcar cu un deget de pomadă.
― Ai grijă ce faci, s-ar putea să-mi ies din fire odată, spune Felix.
Dar în această dimineaţă, Felix, având capul înfăşurat în prosop, nici
nu simte când Ernestine îl dă din nou cu pomadă.
― Uite, spune ea, te-am ascultat, nu mai ai ce să zici acum. Piveşte
borcanul de pe cămin. E închis. Nu-i aşa că am fost înţelegătoare? Şi, în
plus, nu am niciun merit. Morcoveaţă sigur are nevoie de pomadă, dar la tine
nu este necesar. Părul tău e deja ondulat şi se aranjează singur. Oricum, la
capul tău de conopidă pieptănătura asta va ţine până diseară.
― Îţi mulţumesc, bâigui Felix.
Şi se ridică fără a bănui nimic. Nici nu-şi mai trece mâna prin păr, aşa
cum făcea de obicei, ca să se convingă. Ernestine îl ajută să se îmbrace, îl
aranjează şi îi pune mănuşi albe de mătase.
― Asta-i tot?, spuse Felix.
― Da, acum străluceşti ca un prinţ, zice Ernestine. Îţi mai trebuie
şapca. Du-te şi ia-o din dulap.
Dar Felix greşeşte intenţionat drumul. Trece de dulap şi se îndreaptă
glonţ spre bufet, de unde ia o sticlă plină cu apă pe care o goleşte, calm, pe
cap. Apoi, i se adresă lui Ernestine, care privea înmărmurită:
― Te-am avertizat, soro, spuse el. Nu-mi place să se râdă de mine.
Eşti mult prea mică pentru a reuşi să mă păcăleşti. Dacă se mai întâmplă
odată, o să-ţi arunc pomada aia în râu.
Cu părul ud, cu bunătate de haine şiroind de apă, Felix aşteaptă acum
să fie schimbat sau ca soarele, cu razele lui puternice, să-i usuce hainele.
Oricum, îi e indiferent!
Nemişcat, mut de admiraţie, Morcoveaţă îşi priveşte fratele. Ce bine de el că
nu îi este frică de nimic. Eu dacă făceam aşa ceva, se râdea de mine mult.
Lasă, mai bine să creadă toţi că mie îmi place să mi se da cu pomadă.
Dar în timp ce Morcoveaţă acceptă situaţia, se pare că părul lui nu
prea e de acord cu asta.
Aranjat forţat, pentru o perioadă de timp, sub pomadă, părul a stat
drept, dar, încet-încet, începe să-şi revină şi să-şi recapete forma lui iniţială –
buclată.
Era ca şi cum ceva ar fi degeluit şuviţele de păr care acum se simţeau,
în sfârşit, libere. Şi iată prima şuviţă ridicată, un semn de libertate.

La scăldat

Având în vedere că peste puţin timp va fi ora patru după amiază,


Morcoveaţă, dornic de baie, îi trezeşte pe domnul Lepic şi pe Felix, care
dormeau liniştiţi sub alunii din grădină.
― Haide, mergem?, întrebă el.
Felix răspunse:
― Mergem. Ne luăm şi pantalonii scurţi.
Şi domnul Lepic:
― E prea cald acum. Vin şi eu mai târziu.
Felix:
― Mie îmi place mai mult când e soare.
Morcoveaţă:
― Vei fi cel mai bun tată dacă mergi cu noi acum. O să-ţi placă pe
malul apei, că şi acolo este iarbă şi te poţi întinde la umbră, dacă vrei.
Domnul Lepic:
― Luaţi-o voi înainte, dar nu vă grăbiţi, că doar nu vă cheamă
moartea. Dar Morcoveaţă este nerăbdător să ajungă la apă. El poartă mândru
pe umăr pantalonii săi, simpli, dar şi pe aceia ai fratelui său, roşu cu albastru.
Este peste măsură de fericit, cântă, ţopăie, încercând să apuce crenguţe din
copaci, dă din mâini ca şi cum ar înota… La un moment dat, îl întreabă de
pe Felix:
― Nu-i aşa că va fi bună apa? Ce.o să ne mai jucăm!
― Iar faci pe deşteptul! Mai potoleşte-te!, zise repede Felix,
dispreţuitor. Şi, într-adevăr, Morcoveaţă se linişti brusc.
Felix sare primul peste un zid mic de piatră şi în faţă i se derulează
imediat râul. Acum se pot distra în voie.
Sclipirile ca de gheaţă îşi fac jocul pe apa vrăjită care clipocea ca
dinţii unui bătrân, împrăştiind un iz fad.
Morcoveaţă se pregătea să intre în apă şi să se bălăcească, în timp ce
domnul Lepic rămase să verifice pe ceasul său numărul de minute dedicate
pentru scăldat. Dintr-odată, Morcoveaţă este cuprins de frisoane. De unde la
început se înfierbântase bine şi considera că poate sta în apă, acum parcă,
având apa în faţa ochilor, bate în retragere.
Continuă să se dezbrace însă, ca să nu se vadă cum îi tremură de tare
picioarele şi să se facă de râs.
Se dezbracă de haine încet, dând jos una câte una, tacticos,
împăturindu-le şi aşezându-le pe iarbă. Îşi dezleagă apoi şireturile de la
pantofi, tărăgănind cât poate.
Îşi pune pantalonii, îşi scoate cămaşa şi, năduşit ca nişte mere în
zahăr, mai aşteaptă puţin.
Felix este deja în apă, bălăcindu-se în voie; înoată încoace şi încolo,
dând voiniceşte din braţe şi din picioare, făcând de jur împrejurul său numai
clăbuci şi valuri.
― Tu ce faci, Morcoveaţă? întreabă domnul Lepic.
― Mai stau un pic la soare, spune Morcoveaţă ca pentru sine.
În cele din urmă însă, se decide să intre în apă, dar, pentru început se
apropie de mal şi întinde degetul mare de la picior ca să încerce apa. În
acelaşi timp, el îşi freacă stomacul, gândind că poate nu şi-a terminat
digestia. Fie ce-o fi, îşi zise, şi se lăsă să alunece spre apă, printre rădăcini.
Dar se zgârie rău pe coapse şi pe fund.
Când îi ajunse apa până la brâu, Morcoveaţă se panică şi vru să se
întoarcă degrabă la mal. Simte ca şi cum o liană i se înfăşoară încet în jurul
corpului. Alunecă de pe movila pe care se cocoţase şi se duce pentru o clipă
la fund, dar revine sufocat şi începe să tuşească, să scuipe, să se frece la
ochi.
― Te-ai aruncat bine, băiatul meu, spuse domnul Lepic.
― Da, răspunde Morcoveaţă, dar nu-mi prea place. Îmi rămâne apă în
urechi şi apoi mă doare capul.
Îşi caută un loc unde poate învăţa să înoate, adică să poată atinge
nisipul cu genunchii.
― Te grăbeşti prea mult, îl învaţă domnul Lepic. Te agiţi prea mult şi
baţi apa cu pumnii ca şi cum ţi-ai smulge părul din cap. Ar trebui să mişti şi
picioarele.
― Este mai greu să înoţi fără a te folosi de picioare, încearcă să
convingă Morcoveaţă.
Dar Felix nu-l lasă deloc în pace.
― Morcoveaţă, vino aici!, îi spune. Aici sunt mai multe goluri. Uite,
eu nu mai dau acum de fund. Uită-te! Acum mă vezi – acum nu mă mai vezi,
şi dispăru sub apă. Acum, aşază-te acolo, lângă salcia aia şi nu te mişca. Pun
pariu că ajung la tine din zece braţe.
― Sunt de acord, voi număra, răspunde Morcoveaţă, tremurând şi
clănţănind din dinţi, cu apa până la umeri, stând ca o stană de piatră.
Apoi, încearcă din nou să înoate, aşa cum ştia. Dar Felix i se urcă în
spinare şi se aruncă din nou în apă, îndemnându-l pe Morcoveaţă:
― Hai, urcă-te şi tu acum, dacă vrei.
― Lasă-mă că învăţ singur să înot, răspunse Morcoveaţă.
― Haideţi copii, ieşiţi afară, îi chemă domnul Lepic. Veniţi să beţi
câte o picătură de rom.
― Deja?!, spune Morcoveaţă.
Acum, n-ar mai ieşi din apă. Încă nu s-a bucurat destul de bălăceală.
Nu-i mai este teamă şi ar vrea să mai stea. Chiar dacă până acum era ca
plumbul, situaţia s-a schimbat şi acum Morcoveaţă e în stare să sfideze
pericolul, gata să-şi rişte viaţa pentru a salva pe cineva, şi se băgă şi sub apă,
ca să încerce din suferinţa celor pe cale să se înece.
― Grăbeşte-te, strigă domnul Lepic, Felix o să bea tot romul.
Deşi lui Morcoveaţă nu-i plăcea romul, ripostă repede:
― Să nu cumva să bea şi porţia mea!
Şi ia o duşcă zdravănă, precum un bătrân lup de mare.
Domnul Lepic adăugă:
― Nu te-ai spălat cum trebuie, mai eşti murdar pe glezne.
Şi Morcoveaţă:
― Este pământ, tată.
Domnul Lepic:
― Nu, e murdărie.
Morcoveaţă:
― Vrei să mă spăl, tată?
Domnul Lepic:
― Nu e cazul, mâine vom reveni şi te speli atunci.
Morcoveaţă:
― Ce noroc pe mine! Numai de-ar fi soare!
Aşa că se şterge bine cu prosopul folosit şi de Felix şi, binedispus,
răguşit, râde cu gura până la urechi de vorbele pline de duh spuse de tatăl
său şi Felix, despre degetele lui de la picioare, foarte mici şi strâmbe,
datorită încălţămintei strâmte.

Honorine

Doamna Lepic:
― Ce vârstă ai tu, Honorine?
Honorine:
― Şaizeci şi şapte de ani împliniţi, doamnă Lepic.
Doamna Lepic:
― Eşti cam bătrână!
Honorine:
― Vârsta nu dovedeşte nimic atunci când eşti bun de muncă. N-am
fost bolnavă niciodată. Cred că sunt mai zdravănă decât un cal.
Doamna Lepic:
― Un singur lucru vreau să-ţi spun, Honorine. Vei muri brusc. Într-o
seară, când te vei întoarce de la râu, te vei simţi tot mai greoaie. Nu vei mai
putea să împingi roaba, nu te vei mai ţine pe picioare şi vei cădea în
genunchi între copaci, cu nasul în hainele ude, şi asta va fi. Te vor căra
moartă de acolo.
Honorine:
― Mă faceţi să râd, doamnă Lepic. Nu vă temeţi, încă mai sunt în
putere.
Doamna Lepic:
― Te-ai gheboşat un pic, e-adevărat, dar în poziţia asta te dor mai
puţin şalele când speli. Ce păcat că începi să nu mai vezi! Nu spune nu,
Honorine! În ultima vreme, am observat eu ceva.
Honorine:
― Nu prea aţi ghicit! Văd la fel de clar ca la nunta mea.
Doamna Lepic:
― Bun! deschide atunci dulapul şi dă-mi o farfurie, indiferent care.
Dacă zici că ştergi farfuriile cum trebuie, de ce sunt aburi aici?
Honorine:
― În dulap e umezeală.
Doamna Lepic:
― Poate că există, de asemenea, în dulap, şi degete care umbă
singure? Ia uită-te la farfuria asta.
Honorine:
― Unde, doamnă? Că nu se vede nimic.
Doamna Lepic:
― Păi tocmai asta încercam să-ţi zic, Honorine. Ascultă-mă bine. Nu
spun că nu mai munceşti ca înainte, pentru că ştiu că nu există nicăieri în
ţara asta vreo femeie vrednică, aşa cum eşti tu, la vârsta ta. Dar, uite că toţi
îmbătrânim şi vine o vreme în care nu mai e suficient să fii energic. Pun
pariu că, uneori, simţi ca o pânză pe ochi. Şi oricât te-ai freca, tot nu-ţi trece.
Honorine:
― Hmm! Deşi deschid ochii cât pot de mult, văd aşa, ca prin ceaţă, ca
şi cum mi-aş băga capul într-o căldare cu apă.
Doamna Lepic:
― Acum mă crezi, Honorine. Uite, de exemplu, ieri, i-ai dat domnului
Lepic un pahar murdar. Nu am spus nimic ca să nu te întristezi. Nici domnul
Lepic nu a spus nimic. El oricum nu comentează, dar poţi să ştii ce-l apucă
vreodată? Unii cred că dacă nu spune nimic, este indiferent. Mare greşeală!
El observă totul şi ţine minte totul. Ieri a împins paharul cu un deget şi, pur
şi simplu, a refuzat să mai bea apă. Am suferit şi pentru tine, şi pentru el.
Honorine:
― Drace!, că doar nu s-o ruşina de mine domnul Lepic, eu, slujnica
lui! Era suficient să-mi spună şi îi schimbam imediat paharul.
Doamna Lepic:
― Este posibil, Honorine, dar ştii că atunci când domnul Lepic decide
să tacă, nu-l mai scoţi din ale lui. Până şi eu am renunţat. Dar problema nu e
asta. Ca să nu mă lungesc: vederea ta slăbeşte cu fiecare zi ce trece. Când
vine vorba de spălat sau altceva ce nu implică şi vederea, nu-i problemă,
dard acă se întâmplă să faci ceva mai migălos, se schimbă situaţia. Aşa că, în
ciuda unei cheltuieli suplimentare, sunt dispusă să îţi aduc o femeie care să
te ajute ...
Honorine:
― Eu niciodată nu voi putea lucra alături de o altă femeie, doamnă
Lepic.
Doamna Lepic:
― Păi asta voiam şi eu să spun. Deci, sincer vorbind, ce mă sfătuieşti?
Honorine:
― Voi lucra bine până când voi muri.
Doamna Lepic:
― Să mori?! Ce vorbeşti, Honorine? Cred că tu ne vei îngropa pe toţi.
De ce crezi că acum contez pe moartea ta?
Honorine:
― Doar nu vreţi să spuneţi doamnă, că mă daţi afară doar pentru că
nu am şters bine o dată vesela. În primul rând că nu aş pleca decât dacă mă
alungaţi şi apoi, dacă mă daţi afară şi mor?
Doamna Lepic:
― Cine spune aşa ceva, Honorine? Uite, te-ai înroşit toată. Vorbim şi noi ca
femeile şi tu te enervezi de ajungi să spui prostii mai mari ca tine.
Honorine:
― Ştiu şi eu, doamnă?!
Doamna Lepic:
― Crezi că eu ştiu mai multe? Nu e nici vina ta, dar nici a mea că nu
mai ai vederea bună.
Dar sper ca medicul să te vindece. Se mai întâmplă. Însă, între timp,
mai e treabă de făcut în casă şi nu ştiu care dintre noi e mai în încurcătură.
Tu nu îţi dai seama că te lasă vederea, dar îţi spun prieteneşte că nu prea mai
merge. Nu vreau să se întâmple ceva şi pe urmă să ne învinovăţim una pe
alta. Mi-e milă de tine şi d-aia îţi spun, şi-apoi, din când în când, am tot
dreptul să îţi mai atrag atenţia.
Honorine:
― De câte ori e nevoie. Faceţi aşa cum doriţi, doamnă Lepic. Mă şi
văzusem în stradă la un moment dat, dar acum m-am liniştit. În ceea ce
priveşte vesela, aveţi încredere că nu se va mai întâmpla.
Doamna Lepic:
― Asta şi vreau, Honorine. După cum te-ai convins deja, nu sunt aşa
cum se zice, şi nu mă voi lipsi de serviciile tale decât dacă va fi absolut
nevoie.
Honorine:
― În acest caz, doamnă Lepic, nu mai zic niciun cuvânt. Acum mă
simt încă utilă şi aş ţipa de nedreptate dacă m-aţi da afară. Dar când îmi voi
da seama că nu mă mai descurc deloc şi nu voi mai fi în stare să pun o oală
de apă pe foc, voi pleca imediat, singură, fără să-mi spună cineva.
Doamna Lepic:
― Şi nu uita, Honorine, aici vei găsi întotdeauna o porţie de supă.
Honorine:
― Nu, doamnă, nu supă, ci doar o bucată de pâine. Mama Maïtte
mănâncă numai pâine, şi uite că nu mai moare.
Doamna Lepic:
― Ştii că are cel puţin o sută de ani? Şi ştii tu un alt lucru, Honorine?
Cerşetorii sunt mai fericiţi decât noi, îţi spun eu.
Honorine:
― Dacă aşa ziceţi, aşa o fi, doamnă.
Cratiţa