1

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINARA BUCURESTI









DREPT COMERCIAL

Faptele de comert
















Faptele de comer


2





Obiectul reglementrii dreptului comercial l reprezint faptele de comer si
activitatea comercianilor.
Criteriul principal de delimitare a incidentei dreptului comercial este faptul de
comer.
n dreptul civil izvorul drepturilor i obligaiilor juridice sunt actele i faptele
juridice (stricto sensu). In lipsa unei solutii contrare in dreptul comercial, izvorul
raportului juridic comercial concret este, ca si in dreptul civil, actul juridic si faptul
juridic, stricto sensu.
Legiuitorul francez al Codului comercial de la 1807 a stabilit, arbitrar si empiric,
o serie de operaiuni economice dintre cele mai des ntlnite la acea data n viaa
comercial, operaiuni pe care le-a denumit acte de comer. Acestea au fost considerate
acte de comert obiective, intrucit erau stabilite de legiuitor fcnd abstracie de criteriul
subiectiv al persoanei care le svrete. Indiferent cine svrea acele acte, intra n
raporturi juridice comerciale care, tocmai pentru c erau definite ca atare, erau
reglementate de legea comercial.
n concepia legii noastre, constituie obiect al reglementarii comerciale nu numai
actele de comer, ci i faptele de comer, deci i faptele juridice stricto sensu, operatiunile
materiale si evenimentele. Reamintesc ca, spre deosebire de actele juridice, care sunt
fapte juridice facute cu intentia partilor implicate de a produce efecte juridice, faptele
juridice stricto sensu produc efecte juridice indiferent de intentia autorului faptei
respective. Codul comercial roman reuneste sub denumirea de fapte de comert, atit
actele juridice si faptele juridice stricto sensu, in sensul traditional al acestor termeni, cit
si unele operatiuni care se intregreaza conceptului larg de intreprindere, ca activitate
organizata si care, impreuna cu actele si faptele juridice pe care le pregatesc sau pe care
le insotesc, sunt producatoare de efecte juridice si intrunesc elementele faptului de
comert.

In principiu, faptele de comer sunt cele prevzute de art.3 C.com., dar
enumerarea din art.3 C.com. are un caracter enuniativ (exemplificativ) i nu limitativ.
Practica de dupa adoptarea Codului comercial a demonstrat ca exista mult mai multe si
mai diverse fapte de comert decit cele enumerate de lege, chiar daca enumerarea a fost
facuta, illo tempore, cu intentia de a fi exhaustiva. De exemplu, publicitatea, activitatea
hotelier, producia de film i de televiziune, e-commerce, consultana etc. sunt fapte de
comert, chiar daca ele nu au fost preconizate ca atare de legiuitorul roman de la 1887.

3
Interpretul, atunci cnd este chemat s califice o anumit operaiune ca fiind fapt
de comer, n absena unei reglementri exprese, face aplicarea analogiei la faptele comer
deja reglementate. Pentru a realiza o astfel de operaiune, interpretul trebuie s foloseasc
un etalon sau un criteriu, care s poat fi aplicat diverselor situaii aprute n viaa de zi
cu zi. Acest instrument este noiunea teoretic de fapt de comer.
Doctrina s-a axat, n definirea noiunii teoretice de fapt de comer, pe 2 criterii
principale: (i) criteriul profitului si (ii) criteriul circulaiei. Din aceasta perspectiva, sunt
fapte de comer actele sau faptele juridice i operaiunile economice de producere a
bunurilor privite ca marf, de executare de lucrri sau de prestare de servicii cu caracter
reglementarilor civile, care reprezinta reglementari cu caracter de protectie si care
instituie unele formalitati solemne necesare valabilitatii sau opozabilitatii transferului, se
realizeaza o mai buna protectie a celor tentati de transfer si un avertisment asupra
caracterului grav al acestuia; (ii) Codul comercial roman nu a preluat si textul art.1 alin.3
Codul comercial italian (conform caruia operatiunile speculative cu privire la imobile
sunt comerciale), ceea ce inseamna ca legiuitorul roman a dorit sa excluda de sub
incidenta dreptului comercial operatiunile cu privire la imobile; (iii) art.3 pct.1 si 2 Ccom
se refera numai la imobile; per a contrario, reglementarea comerciala nu are in vedere
operatiunile imobiliare. Asadar, cumpararea bunurilor imobile, dupa legislatia noastra,
nu este act de comert, chiar daca ar fi fost facuta cu intentia de revindere/inchiriere si,
in consecinta, operatiunile imobiliare nu pot forma obiectul de activitate al unei societati
comerciale, acestea fiind de domeniul societatilor civile .
In opinia mea, legea nu exclude nici expres, nici implicit, operatiunile imobiliare de
sub incidenta reglementarii comerciale. De altfel, toate cele trei premise retinute de
doctrina si jurisprudenta interbelice ca fiind determinante pentru natura esentialmente
civila a operatiunilor imobiliare sunt false, astfel ca si concluzia este falsa, deoarece:(i)
exista bunuri mobile care au o valoare mult mai mare decit imobilele (ex. : nave,
aeronave); protectia prin reglementarea civila poate fi necesara in ce-i priveste pe
necomercianti, nu si in ce-i priveste pe comercianti, care sunt profesionisti ai riscului,
cunoscind modul in care trebuie gestionat riscul; formalitatile solemne ce insotesc
transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor se pastreaza, indiferent daca
operatiunile respective sunt considerate civile sau comerciale, intrucit conditiile de forma
si de fond necesare pentru valabilitatea unui act juridic de drept privat nu depind de
aceasta calificare, caci dreptul comercial se completeaza cu dreptul civil acolo unde nu
exista dispozitii exprese derogatorii ; intr-adevar, fie ca este calificata civila sau
comerciala, o vinzare de terenuri este valabila doar daca este facuta in forma autentica,
notariala, iar o vinzare de imobile (terenuri sau constructii) este opozabila tertilor doar
daca s-au efectuat formalitatile de publicitate imobiliara.

. In categoria faptelor de comert obiective trebuie incadrate si faptele juridice ale
comerciantului, cel putin din perspectiva prezumtiei de comercialitate prevazuta de art. 4

4
C.com. Intr-adevar, toate obligaiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter
comercial daca rezulta din exercitiul comertului acestuia . De altfel, codul nostru
comercial, spre deosebire de codul comercial francez din 1807, are in vedere faptele de
comert, si nu actele de comert (in sens de fapte juridice facute cu intentia de a produce
efecte juridice). Cum faptele juridice sunt producatoare de efecte juridice indiferent de
vointa celui care le savirseste si cum comerciantul este in mijlocul unei infitinte retele de
raporturi juridice, este greu de admis ca faptele sale juridice sunt de natura civila.
In categoria faptelor juridice ale comerciantului se includ atit faptele juridice ilicite
(concurenta neloiala, practicile anticoncurentiale sau monopoliste, contrafacerea
obiectului unei inventii sau alte fapte de incalcare a drepturilor de proprietate intelectuala,
infractiunile economice etc.), cit si faptele juridice licite, de genul platii lucrului
nedatorat, gestiunii de afaceri sau imbogatirii fara just temei.

ntreprinderea este o activitate organizat de o persoan (ntreprinztor) pe risc
economic propriu, n scopul obinerii de profit.
ntreprinderea este un organism economic structurat de ntreprinztor pe riscul su, risc
ce const n combinarea celor 3 factori : capital, mijloace financiare i munc, de care
ntreprinztorul dispune sau pe care i le procur de la alii.
Actele si faptele juridice svrite de ntreprinztor n exerciiul ntreprinderii sale dau
mpreun caracter de fapt de comer ntreprinderii.
ntreprinderea d natere unui complex de acte i fapte juridice (acte juridice unilaterale,
contracte, fapte juridice licite sau ilicite), precum i operaiuni materiale care, separat, ar
putea s nu prezinte caracter comercial, dar care prin organizarea lor de ctre
ntreprinztor, pe riscul su economic, n ideea de a produce profit, conduc la calificarea
acesteia drept fapt de comer.
Acest ansambu de bunuri i persoane concurnd la realizarea unei activti profitabile
este, n primul rnd, o realitate economic. ntreprinderea este un concept patrimonial de
origine contabil. Din punct de vedere juridic, ntreprinderea este uneori considerat ca
fiind obiect al raportului juridic (ex: vnzarea unei ntreprinderi), alteori ca un subiect de
drept (ex: creditorii ntreprinderii). Din punctul de vedere al faptelor juridice i al
operaiunilor desemnate, ntreprinderea se prezint sub forma unui complex de bunuri
determinate (fondul de comer, imobilul afectat exploatrii comerciale, munca salariat),
a cror unitate este dat de scopul exploatrii obinerea de profit ceea ce nseamn c
din punct de vedere juridic, calificarea corect este cea de activitate organizat i nu cea
de subiect de drept. ntreprinderea nu este, deci, un subiect de drept, ci o activitate a uni
subiect de drept.
Intruct ntreprinderea este n general destinat s svreasc fapte de comer, se
consider totui c, n principiu, forma exterioar de organizare (ex: forma societar) este
suficient pentru a releva o ntreprindere comercial.

5
In dreptul modern se pune accentul pe caracterul economic, lucrativ al unei ntreprinderi,
i nu neaprat pe caracterul comercial al acesteia. Intreprinderea este definit prin riscul
economic pe care i-l asum ntreprinztorul atunci cnd i organizeaz o activitate n
ideea obinerii de profit. n prezena acestui risc asumat, distincia dintre ntreprinderea
comercial i cea civil, ca form de organizare a unei ntreprinderi, nu mai prezint
relevan. Dac un complex de operaiuni, chiar civile, relev un risc asumat n ideea de a
obine profit, atunci ne aflm n ipoteza unei ntreprinderi care, in sine, este un fapt de
comert. In concepia C.com romn (art.3) nu se face distincia ntre ntreprinderea civil
i cea comercial ambele feluri de ntreprindere sunt considerate fapte de comer.
Asadar, nu putem vorbi despre ntreprindere comercial sau civil, ci despre ntreprindere
ca fapt de comer.
In legislaia noastra se face deseori referire la ntreprindere ca subiect de drept.
Conceptul, gresit, de altfel, i are fundamentele n vechea legislaie comunist a
contractelor economice i n tendinele greite ale legislaiei franceze actuale de a
personifica intreprinderea.
Intreprinderea nu este un subiect de drept, ci o activitate a unui subiect de drept. In cazul
intreprinderii organizata in forma societara, calitatea de subiect de drept aparine
societii comerciale, care poate organiza una sau mai multe ntreprinderi. Daca
intreprinderea poate fi organizata atit de persoane fizice, individual sau in asociatii
familiale (in acest caz vorbim de intreprinderi individuale sau familiale), cit si de institutii
publice (in acest caz vorbim de intreprinderi publice, de genul regiilor autonome, al
scolilor, al facultatilor, al spitalelor etc), precum si de societati comerciale sau chiar de
societati civile cu personalitate juridica (intreprinderi societare), trebuie stiut ca, din
punct de vedere cantitativ si valoric, ponderea intreprinderilor este data de cele societare.

. Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa nu
numai teoretic de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati
economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii,
dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent
intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei
proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea
nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare,
asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta
depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel,
intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat
sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un
client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru
banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de
interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna
pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel,

6
ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti
stakeholders in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea
intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor
titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si
sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva
juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul
economic al intreprinderii sale.
Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul
unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din
ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind
o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte
raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se
vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul faliment scuzabil al intrerpinzatorilor
nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se
propavaduieste reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut,
primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a
trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a
debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis
salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic
centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea
intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o
simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste
85% din cazuri si are o rata de succes de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor
europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea
altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi
nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze
debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care,
nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au
respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe
continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de
vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii
averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea
acestor succese sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li
se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si
tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia
personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de
vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si
antica dar atemporala parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul
de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in
insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia

7
din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege
care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati
datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va
descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina
proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de
propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii
beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile
provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia
creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul
misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de
catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu
sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor
vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa
din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de
multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu
banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii
confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad
lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare
impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat
din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi
platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si
care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum
averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu
au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri,
divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal
care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta.
In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine
afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si
alta este realitatea.

Faptele de comert conexe (accesorii) sunt actele juridice, faptele juridice sau
operaiunile care capt caracter comercial datorit strnsei legturi pe care o au cu acte
sau operaiuni considerate de lege fapte de comer. Este vorba de acte sau operaiuni care
prin natura lor nu sunt comerciale, dar care devin comerciale datorit legturii lor cu acte
jurdice sau operaiuni pe care legea le calific fapte de comer. Ex. : garantia reala
mobiliara, ipoteca, asigurarile pentru fapte de comert.

Fapte de comer subiective sunt obligatiile care rezulta din comertul unui comerciant.
Art. 4 C.com instituie o prezumie de comercialitate pentru toate obligaiile
comerciantului care rezulta din exercitiul comertului sau. Aceste obligatii au caracter

8
comercial indiferent de izvorul lor. Asadar, este vorba de : (i) obligaii contractuale sau
care rezulta din acte juridice unilaterale ale comerciantului; (ii) obligaii derivnd din
svrirea unor fapte juridice licite; (iii) obligaii rezultnd din svrirea unor fapte
juridice ilicite (ex. : concurenta ilicita, contrafacerea unei marci sau a unei inventii,
incalcarea dreptului de proprietate intelectuala, contraventii, infractiuni de rezultat etc.).
Prezumia de comercialitate poate fi rsturnat doar n condiiile art.4 C.com, adica prin
dovedirea caracterului civil al obligaiei sau a caracterului necomercial al acesteia, care
rezult chiar din actul svrit de comerciant. Asadar, prezumtia de comercialitate este o
prezumie sui-generis/mixt, si nu o prezumtie iuris tantum, intrucit legea permite s se
fac dovada c operaiunea este strin comertului comerciantului, datorit naturii ei sau
a scopului pe care l urmrete.
Excepiile de la prezumtia de comercialitate sunt, deci, obligatiile de natura civila si
obligatiile a caror ne-comercialitate rezulta din insusi actul savirsit de comerciant.
Legea nu precizeaz ce se nelege prin acte civile prin natura lor. Intr-o asemenea
situatie, vor fi avute n vedere actele de drept privat care pin structura i funcia lor
esenial nu se pot referi la activitatea comercial i care rmn civile, indiferent de
persoana care le svrete. Actele de drept civil propriu-zise (ex: testamentul,
acceptarea/renunarea la motenire) si actele juridice de dreptul familiei (recunoaterea
unui copil din afara cstoriei, adopia) intra, fara nici un dubiu, in aceasta categorie. Dar
actele juridice cu titlu gratuit nu intra eo ipso in aceasta categorie. Unele acte cu titlu
gratuit, de genul sposorizarii sau mecenatului pot avea caracter comercial, daca sunt
facute in vederea promovarii afacerii comerciantului.
Necomercialitatea obligatiei poate rezulta din nsui actul svrit de comerciant, caci
acesta poate, prin propria voin, s imprime actului un caracter necomercial. Spre
exemplu, comerciantul cumpr bunuri necesare uzului sau personal sau al familiei sale
ori mprumut o sum de bani destinat unui scop strin comerului. Daca
necomercialitatea nu rezulte din nsui actul svrit de comerciant, ci din alte acte sau
operatiuni adiacenta, prezumtia comercialitate se mentine.

Actele comerciale unilaterale sau mixte rezulta din conceptia codului nostru comercial
care a acceptat ca legea comerciala eeste destinata nu numai comerciantilor, ci si ne-
comerciantilor care, fie ca intra in relatii juridice cu comerciantii (cum fac, srpe exemplu,
consumatorii), fie ca intra in relatii juridice cu alti ne-comerciantii, pot sa se afle in
situatia de a savirsi acte de comert, chiar daca, in ce-i priveste, actul in sine nu ar avea
caracter comercial. Definitia actului juridic unilaterla sau mixt este tot atit de greu de
inteles ca si definitia de mai sus. Astfel, 56 C.com considera ca, daca un act juridic este
comercial numai in ceea ce priveste una dintre partile acestui act, atunci actul juridic
respectiv este spus legii comerciale, cu exceptia dispozitiilor relative la persoana insasi a
comerciantului.

9
Legea prevede c anumite acte au caracter comercial numai pentru una dintre pri.
Astfel, art.5 C.com dispune ca vnzarea de produse agricole unui comerciant este un act
de comer pentru comerciant i un act civil pentru agricultor si, imn cazul in care
comerciantul cumpara marfuri pentru uzul sau ori al familiei sale, actul nnu este
comercial in ce-l priveste, dar este, fara indoial, comercial in ce-l priveste pe
comerciantul care i-a vindut marfa. Art.6 C.com, la rindul sau, dipsune ca asigurrile de
lucruri sau de stabilimente care nu sunt obiectul comerului i asigurrile asupra vieii
sunt fapte de comer numai pentru asigurtor. Contul curent, cambia, biletul la ordin i
cecul nu sunt considerate fapte de comer pentru necomerciani, cu excepia cazului n
care au o cauz comercial.
Regimul juridic al faptelor de comer unilaterale sau mixte este stabilit de art. 56
C.com. ceea ce este esential de retinut este ca faptele unilaterale sau mixte nu constituie o
categorie aparte de fapte de comer. Ele pot fi fapte de comert obiective sau subiective
pentru partea fa de care raportul este comercial, acest lucru fiind indiferent pentru
partea pentru care raportul este civil. Dac un act este comercial numai pentru una dintre
pri, toi contractanii sunt supui legii comerciale. Asadar, faptele de comer
unilaterale/mixte sunt guvernate de legea comercial pentru ambele pri, chiar dac
pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil . Totusi, art. 56 C.com stabileste doua
categorii de excepii de la aplicarea legii comerciale, respectiv : (i) dispoziiile legii
comerciale privind persoana comercianilor; legea reglementeaz numai raportul juridic,
fr a avea vreo consecin asupra statutului juridic al prii pentru care actul juridic nu
este un act de comer; necomerciantului nu i sunt aplicabile dispoziiile legii comerciale
referitoare la persoana comerciantului (obligatiile profesionale ale comerciantilor,
aplicabilitatea legii insolventei etc); (ii) dispoziiile pe care nsi legea comercial le
exclude de la aplicare; ex: conform art.42 alin (3) C.com, prezumia de solidaritate nu se
aplic la necomerciani pentru operaiuni care, nct i privete, nu sunt fapte de comer.

In mod traditional, vnzarea produselor solului de ctre proprietar sau cultivator
este considerata o operatiune civil prin determinarea legii. Agricultura este, in mod
traditional, exclusa de la aplicabilitatea dreptului comercial. Intr-adevar, conform art. 5
C.com, nu se poate considera ca fapt de comer vnzarea productelor de ctre
proprietarul sau cultivatorul le are pe pmntul su, sau cel cultivat de dnsul. In doctrina
se considera ca vnzarea are caracter civil i dac obiectul su este format din derivatele
produselor agricole, rezultate din transformarea acestora (fin, brnz, unt, vin). In
jurisprudena, noiunea de agricultur are o accepiune larg: horticultura, silvicultura,
creterea vitelor etc. Cu toate acestea, legea permite existenta unor societati comerciale
agricole si, in plus, supune si societatile agricole (civile sau comerciale) procedurii
insolventei.
n opinia mea, intreprinderea agrar are caracter comercial, tocmai pentru ca este o
ntreprindere. De altfel, daca intreprinderea este organizata in forma unei societati

10
agricole cu personalitate juridica sau in forma unei societati comerciale agricole, acestea
sunt spuse procedurii insolventei, ca orice persoana juridica ce desfasoara activitati
organiuzate sub form de ntreprindere.