Prolog.

Un Sherlock Holmes al sentimentelor

Sta in acel colt si se uita mereu in ochii tai. Te-ai mira sa se plictiseasca de
tine. Cateodata l-ai atinge, sa il simti, dar el e mereu rece. Aceea figura de
ceara, cu un suras alb,ai impresia ca te cuprinde, dar intotdeauna inainte sa il
descoperi esti intrerupt sau surprins, de parca iti este interzis ceva. De aceea
sarmana visatoare nu reuseste sa parcurga inghetul lui. Pur si simplu il acopera.
Acum face parte din spirit.
De ce sa nu? La urma urmei nu este decat o alta etapa.
-Buna
Sta si se uita la mine cu ochii pierdutri dar nu spune nimic. Se pare ca voi
monologa din nou. Trebuie sa admit distanta dintre noi este teribiladar nu la
fel de dureroasa ca sfarsitul acestei discutii.
-Am vrut sa te anunt doar ca Plec...De ce? Inca nu stiu. Te anunt cand aflu. I-
mi va fi dor de tine Sau de vechea ta persoana cel putin.
Cate odata isi ridica privirea. Doar ca sa constat enervata ca el e defapt absent.
Sufletul lui e absent. Mintea. Si constat cu eficienta ca acel trup perfect nu mai
inseamna nimic. Un trup fara un suflet este ca o iubire fara indragostiti . Nu e.
Simplu. Nu ii mai simt prezenta. Dar il vad.
- Dar ce iti pasa tie? Port acelas monolog plictisitor cu acelas final tragic si
aceleas sentimente inegzistente din partea ta...
Ma trezesc dese ori ca ma mint singura ca sa imi pot suplini cumva lipsa de
oxigen. Neputand ajunge la strugurui ma mangai cu ideia ca-s acrii, stricati,
necopti.
Nu eram sigura ca vreau sa plec. Ma mai puteam razgandi. Dar ce rost avea.
Incearca sa percepi dragostea cu o minte ce iti apartine in totalitate. Gandurile
sentimentele, toate doar ale mele. Cu serioasa promisiune ca nu voi lasa pe
nimeni sa vada ce port in suflet. Am promis sa plec!
- Sunt ale mele toate!
El atunci s-a rupt din propria lume. Cel putin asa credeam. Curiozitatea era o
calitate pe care o dezvolta cu mare entuziasm in ultima vreme. Binenteles spre
nenorocirea mea. Poate de asta... Nu. Nu are logica asa. Nu ma asteptam sa
spuna ceva. Dar el se astepta ca eu sa continui. De ce nu? Ca tot monologam...
- Gandurile Liam!Gandurile.. Nu urma sa primesc nici un raspuns si am decis
ca e mai intelept daca plec de langa trupul fara suflet cat mai repede cu
putinta, inainte sa cad si eu pe partea rece a sufletului.
Si asa ma trezesc iarasi Ofiterul General in razboiul mintiilor...propria mea
lume, decorata de ceata. As vrea sa descriu ce simt... dar nu pot. Nu ma
lasa...sunt ale lui. El. Nu acel El. Asta e altul. Nu am crezut niciodata in Iad.
Nu exista. Dar El. El exista si ma tine in intuneric.
Este demonul meu propriu si il hranesc cu mare satisfactie. Nu stiu daca asta
ma face o persoan rea... dar imi tin demonii pe lesa scurta... deci presupun ca
nu...Dar daca scapa? Scapa... Tine-ma!
O voce totusi rasuna dupa o lunga tacere arzatoare.
- De ce?
S-a intors spre mine cu ochii de un negru intens care nu tradau nici un
sentiment.
- Ce de ce? Sentimentele? Sunt singurele ale mele, gandurile, mintea.
Toata imaginatia. Nu ma compromite deloc in ceea ce s-ar preupune ca
as fi. Deci nu jungem nicaieri asa. Trebuie sa ma odihnesc.
Privirea lui rece nu mai conta acuma, caci adormisem pe canapea si toata
frustrarea nedorita era acoperita acum de un rosu. Un rosu care ascunde lipsa
evident a normalului. Dar iti este menit sa suferi asa ca el apare la fel de rece
si in visele tale fara sa spuna nimic. Parca e acolo doar sa iti intinda nervii la
maxim sa iti testeze limitele. Acum sta si se uita cu dezgust iar eu nu ma pot
abtine sa nu fiu ironica intr-un mod al naibi de rautacios.
- Parca iti lipseste cevasentimentele poate? A ba nu o inima! Ai nevoie
de una?! Imprumuta !
El doar rade acum si de data asta ochii lui tradeaza o umbra a agoniei pe care
stiam ca o ascunde cu o eficienta de invidiat...
Dimineata urmatoare eram in drum spre casa si trebuie sa admit ca avem
mari sanse sa dau micul de jun pe dinafara. Starea lui Liam nu era cu nimic mai
buna ca cea de ieri. Avea aceasi privire in gol aceiasi ochii reci si acelas suflet
ratacit. Privirea lui pierduta m-ar fi deranjat mai putin daca sanatatea noastra
fizica nu ar fi depins de calitatile lui de a sofa.
- Nu poti sa faci asta. Vino-ti in fire Leam! Nu poti sa scrii un roman fara
cuvinte,sentimente,ganduri. Totusi... De ce eu? De ce sunt eu cea care
ma sufoc pentru ca tu o alegi pe...pe...ea. acum eram dreptul enervata si
urma sa imi curat sufletul de tot ceea ce nu isi are locul acolo.
- Ba pot. Raspunsul lui era socant. Aproape ca mi-am pierdut cumpatul
pentru o clipa. O fac. Deci pot. Ea e! si stiu asta. Tu erai al doile suflet!
Nu ea.
- Cat poti fi de naiv?!Vanitatea si mandria te orbesc...
- Oricum cine esti tu ca sa hotarasti soarta mea?
Acum era momentul in care demonii mei scapasera cu adevarat.
Eu?! Eu sunt eu. Stii tu. Acea fiinta. Una dintre multe. Si tie ce iti va ramane
dupa? Sau cine? Ea? Ce pacat ca ea va muri. Deadreptul devastator.
- nu vei indrazni....
- In mintea mea ea moare. Pot schimba asta...si totusi nu am nici un motiv. Asta
ma va face o criminala fara remuscari. Devine serioasa treaba.

Exista acel om. Acea creatura care isi construieste propria lume. La
inceput cu o singura minte un singur gand. Dar apoi in cumplitele momente
cand soarta il joaca pe cai nedorite si isi pierde duhul isi dezvolta partile
nefolosite ale creierului si se joaca cu mintea tuturor. Cu destinele. Cu
miscarile. Folosita in scopuri nepotrivite, in lumea muritorilor se cheama
manipulare.

M-a cuprins un ras demonic si as fi vrut sa il controlez. Pe cat de plina de fire
demonice eram pe atat eram de confuza. Asta nu eram eu. Si in principiu
detest sa fiu confuza. Cel mai rau sentiment dintre toate. Chinuitor. Aproape
nedrept.
Cata incredere de sine trebuia sa am sa incerc sa ii omor sufletul pereche
al unui alt suflet?!
Iubirea face multe dintr-o fiinta. Dar mai presus de toate iubirea neimplinita
face o fiinta sa fie una dezgustatoare. Iubirea este cea mai egoista dintre
toate patimile Alexander Duman
Sufletul de langa mine a oprit masina si sentimente pasnice m-au cuprins. A
disparut tot! Ura... demonii.... rautatea tot ... Acum e liniste. Nu mai exista
nimeni si nimic. Si ce pasnic imi este sufletul. Si ce este mai ciudat...

Capitolul 1
Respir...Singura.
Am ajuns la punctul in care stateam si imi numaram zilele pana cand voi gasi
fericirea sperand ca nu voi inebuni numarand fiecare zi si trasand liniute in
calendar de parca as fi stiut exact ziua in care avea sa scap de toata suferinta.
Nu avea in nici un caz sa iasa bine. Aveam sa ma distrug singura in liniste.
Deveneam propriul meu criminal si mai rau de atat era faptul ca eram
constienta de acest lucru. Mi-am pierdut orice sursa de motivatie pentru a
parea macar in viata. Inca ma prefaceam ca traiesc dar jocul meu actoricesc
devenea vizibil din ce in ce mai jalnic. Am obosit incercand sa par fericita si
eu care credeam ca asa ceva nu este posibilcu cat mai des fortam un zambet
cu atat parea mai convingatoraproape ca ii faceam pe oameni sa creada
minciuna pe cre le-o serveam de fiecare data cu atata bunavointa sunt bine,
serios!
Dar aparent soarta avea alte planurii. Deveneam o actrita a vietii care
imbatraneste si isi pierde talentele de a ascunde ceea ce este de ascuns. Ma
pierdeam pe propria scena pe care jucasem atatia ani.
Zilele trec monoton si incerc sa imi gasesc motivatia in tot ce imi iese in cale. Cu
alte cuvinte continui sa ma amagesc cu fiecare clipa a zilei.
Sa fi innebunit oare? Incep sa dispar din ce in ce mai des. Dar unde? Ce este
acel loc atat de negru
*
Vad un drum si nimic mai mult. Un drum negru. Restul. Ceilalti sunt plini de
prejudecati. Dar negru nu reprezinta nimic din ceea ce cei cu mintea
constrinsa de spusele celorlalti si-o imagineaza. Negru este eleganta in sine.
Pacea. Siguranta. Linistea. Iubirea. Tot! Ce paradox! Asimilezi noaptea cu
cerul plin de stele ca o scena romantica si nu asimilezi negrul cu ceva pasnic.
Dar ce conteaza opinia lor? Sentimentul asta brusc este minunat! Oare unde
sunt? Sunt capabila sa ma misc. Deci merg. Imagineazati ca mergi pe calea
lactee. Bun. Asa ma simt acum. Si sa stai sa te gandesti ca starea asta o ai
cand esti drogata...oare sa ma amuze starea asta sau sa fiu ingrijorata?
Prima varianta arata destul de promitatoare.
Urmatoarea imagine a fost chipul nonsalant si inexpresiv al mamei. Un chip
care arata in mod constant nepasarea. Deci eram in casa parintilor mai
precis in mijlocul sufrageriei. O mie de ganduri m-au tarat inapoi in lumea
mea proprie. Este o stare enervanta in care creierul tau se pune singur pe
pilot automat si propria persoana este controlata de inconstient. Acum
creierul meu s-a decis sa analizeze conceptul de mama. Am inceput
printrun act involuntar sa adun informatii sa le incrucisez sa le commentez
sa ma conduc singura pe drumul nebuniei invocand deodata toata durerea
si toate amintirile neplacute pe care incercam sa le ingrop candva in
cimitirul creat de imaginatia mea si sa le las sa putrezeasca ca un cadavru
nedorit de nimeni!
Mama. Un concept complicat in ceea ce ma priveste. Si de ce? La urma
urmei si mama este doar o fiinta. Un suflet. Dar ea e diferita de restul mamelor.
Nici una nu este la fel. Sunt unice toate. Iar cele care se nimeresc a-mi fi mie
mame sunt fiinte rare. Dar cea care m-a adus pe lume. A carui trecut s-a
amestecat cu al meu. Trecutul meu. Este Ea.
Fiinta pe care o iubesc cel mai mult este fiinta ce imi provoaca cea mai teribila
durere. Anii...zile..ore de plans. Amintiri intiparite adanc pe care le pot invoca
oricand si cu cea mai indetaliata amintire sa readuc agonia sufletului meu. Am
dezvoltat o alergie la plans. Ganduri nepotrivite. Demonii altcuiva ma sfasiau.
Nu erau demonii mei. Ei nu ma ranesc pe mine. Nu. Ei nu ma pot vedea. Dar imi
simt prezenta. In subconstient ei stiu ca exist si ma asculta. Dar cand coboara in
inconstient ei nu i-mi mai aud vocea si scapa dar tot revin la mine. Dar astia
erau demoni straini. Fara stapan. Si erau cu toti cei 158 kolti pe mine si ma
mancau de viu. Tot sufletul meu era sfasiat ca de o haita de lupi turbati care
simt miros de sange. Trec zile lungi si nu mai sunt cu spiritul constient. Imi
vreau raul si ma satisface acest gand. Durerea. Tot. Si asa duc lunga lupta dintre
mine si demonii straini. Cate odata ei pleaca. Si atunci realizez ce fac. Ma simt
vinovata pentru ca nu imi pot controla propria minte. Si constat ca sunt o lasa si
jumatate. Dar toata durerea asta este anulata cu primul zambet al mamei.
Primul cuvant de bine sau primul alint. Atunci totul capata sens si tot ce a fost
nu mai exista nici macar ca o amintire. Stii doar ca fiinta pentru care ti-ai vinde
sufletul te-a iertat si pentru ceea ce tu defapt nu ai facut...acel sentiment de
mult prea multa fericire.
Si astfel realizez ca imi trezeste un sentiment cum ca nu merit fericirea ei.
Zambetul si iubirea ei. Sunt atat de intense incat ma simt vinovata ca am parte
de ele. Mama este dese ori serioasa si trista.Este printre putinele fiinte pe care
le vad rar fericite si cand zambeste ma cuprinde parerea de rau caci stiu ca in
adanc sentimentele din suflet se arata in contrast cu cele pe care le mimeaza.
Iar maine sigur nu va mai zambi.
E trecator si niciodata nu tine doua zile la rand. Iar cand tragedia revine...
Sunt singurul suflet imatur care nu este capabil sa se apere singur de demonii
fara stapan. Dar ma consolez cu faptul ca nu mai sunt multii ca mine.
Majoritatea au fost arsi de viu pe rug, acuzati de vrajitorie inca de pe vremea
stra stra stra bunicii mele Chaterina Rain care a fost printre primele suflete ale
padurii impreuna cu stra stra stra bunicul lui Leam, Williams Denevol Black.
Revin in lumea reala si constat cu iritare ca nu a observat nimeni lipsa mea si
inconstienta cu care am stat in acelas loc poate minute intregi.
Acum tot ce a fost vreodata dorinta de a avea parinti adevarati a disparut si
acum este un gol.. Dar stiam ca nu sunt indeajuns de puternica sa ma pun pe
propriile picioare si sa duc la bun sfarsit dorinta de a le arata cine sunt defapt.
Stiam ca dupa primul cuvant voi da iertare a tot ce a fost.