Moartea pornoromancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să

repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de
fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui
vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl
iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub
pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a
lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de
hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la
scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci
de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut
numai şefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid
bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi
Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile,
nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e
în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi,
ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci
veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi
blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că
e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-
a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe
fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că
jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat
penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am
regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde
avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a
murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu
mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare
rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său,
Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul,
simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre
deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi
dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se
resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi
seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub
buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un
infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid
gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată
îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol
în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i
sparg nasul tatei, sub care se ascundea zâmbetul, cu un pumn, dar am
început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a
răstit spre mine tata. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi
cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria